Categorie: Cartile Bibliei
Porunca ieşită din templu
1. »Şi am auzit un glas tare, care venea din templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”« - Cuvintele glas, glasuri, glas tare şi glas puternic îşi au de fiecare dată însemnătatea lor proprie deosebită. Cuvântul glas este folosit în legătură cu Hristos, cu Dumnezeu, cu îngerii, cu fiinţele vii, cu altarul, cu scaunul de domnie. Oriunde apare cuvântul în cartea Apocalipsa, ori la cine sau ori la ce s-ar referi, totdeauna prin aceasta se arată o prezentare clară a situaţiei respective sau a lucrului respectiv. Folosirea simbolică a cuvântului (ca de exemplu în Apocalipsa 9:13 ) nu face nici o excepţie în privinţa aceasta.
Pluralul glasuri apare de şapte ori şi stă, cu o singură excepţie (Apocalipsa 11:15 ) în directă legătură cu judecăţile. Cuvântul glasuri aparţine semnelor de atenţionare, care vestesc judecăţile ce urmează să aibă loc (Apocalipsa 4:5 ; 8:5,13 ; 10:3 ; 11:19 ; 16:18 ). Aşa cum printr-un glas se exprimă gânduri clare, ele arată că demersul judecătoresc nu este o simplă exercitare samavolnică, necontrolată, a puterii, ci ea este coordonată cu pricepere şi chibzuinţă.
Citim şi despre un glas puternic (Apocalipsa 18:2 ) şi despre un glas tare (Apocalipsa 5:2 ; 10:3 ; 16:1 ; 21:3 şi alte locuri). Cuvintele puternic şi tare descriu fiecare felul glasului, care la rândul lui corespunde exact felului şi conţinutului înştiinţării.
Vizionarul a auzit »un glas tare, care venea din templu«. Din însuşi locul sfânt, din cel mai sfânt domeniu din univers, porneşte chemarea de a acţiona. Chemarea la judecarea oamenilor păcătoşi nu porneşte de la scaunul de domnie, ci din Locul Preasfânt. Mânia lui Dumnezeu se va aprinde puternic şi puterea ei va corespunde cerinţelor naturii Lui sfinte (Isaia 6 ). Dacă ne gândim la sfinţenia locului şi la majestatea Vorbitorului, înţelegem că era o voce tare, care s-a auzit din templu.
Numărul şapte, care apare cel mai frecvent în cartea Apocalipsa, arată plinătatea slujirii, care a fost conferită acestui înger al judecăţii. Însă aceste unelte ale mâniei divine, cu toate că sunt echipate de Dumnezeu şi primesc misiunea de la El, nu pot face nimic de la sine însăşi, până când Dumnezeu nu le dă porunca categorică de a acţiona. »Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!« Aceste vase (simbolice) cu marginea lată sunt umplute în Locul Sfânt, dar aici nu cu tămâie, ci cu mânia dreaptă a lui Dumnezeu. – Acelaşi glas, care a poruncit vărsarea celor şapte potire, anunţă mai târziu şi sfârşitul celor şapte plăgi, când toate potirele au fost vărsate (versetul 17).
Porunca dată celor şapte îngeri este: »Vărsaţi!« Ei nu trebuiau să stropească, ci să verse întreaga plinătate a mâniei divine. Fiecare vas este complet plin şi trebuie vărsat complet, unul după altul, până s-au golit toate. Un mod asemănător de exprimare nu este neobişnuit în Vechiul Testament (Psalm 69:24; Ieremia 10:25 ; Ţefania 3:8). Aceste şapte plăgi apar ca un răspuns la implorarea rămăşiţei iudaice suferinde în timpul necazului care va veni: »Întoarce vecinilor noştri în sânul lor de şapte ori batjocurile pe care Ţi le-au aruncat ei Ţie, Doamne!« (Psalm 79:12).
Scena acestor plăgi va fi »pământul«, aici fiind vorba de întreg ţinutul cu care se ocupă comunicările profetice; de aceea judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor se extind pe un teritoriu mai vast decât judecăţile anunţate prin trâmbiţe (capitolul 8). Răzbunarea Dumnezeului mânios va lovi nu numai imperiul roman complet păcătos, ci totalitatea oamenilor vinovaţi din interiorul ţinutului, cu care se ocupă profeţia.
În continuare se văd aceste cu adevărat pedepse grozave ale mâniei lui Dumnezeu, care pornesc din Locul Preasfânt. Potirele sunt vărsate unul după altul, acelea care au fost sfinţite pentru slujirea în templu, dar care atunci vor fi consacrate exercitării judecăţilor.
Primul potir
2. »Şi cel dintâi s-a dus şi şi-a vărsat potirul pe pământ; şi o rană rea şi chinuitoare a venit peste oamenii care aveau semnul fiarei şi peste cei care se închinau chipului ei.« - La enumerarea îngerilor cu trâmbiţele în capitolul 8 se spune (în afară de primul) de fiecare dată: »al doilea înger«, »al treilea înger« şi aşa mai departe. Aici este altfel. Prezentarea este mai scurtă, sunt date numai numerele de ordine (»cel dintâi«, »al doilea« ...) şi cuvântul înger este lăsat la o parte. „Potirele procedează fără menajamente”, a spus cineva în privinţa aceasta.
Plaga, care aici este descrisă ca »o rană rea şi chinuitoare«, aminteşte de plaga a şasea din Egipt (Exod 9:10-11 ). Era prima plagă care a lovit pe oamenii din Egipt în propriul lor trup, o boală dezgustătoare şi respingătoare (vezi şi Deuteronom 28:27,35 ), de care au suferit în mod deosebit învăţaţii Egiptului. În Noul Testament sunt alte două locuri, în care sunt amintite aceste abcese dureroase. La a cincea judecată provocată prin vărsarea potirului al cincilea ele sunt amintite în legătură cu alte plăgi (versetul 11), şi din Luca 16:20-21 deducem, că Lazăr, pe când zăcea muribund pe stradă printre câini, era acoperit cu aceste abcese dureroase şi în mod normal nevindecabile. Dar îngerii lui Dumnezeu slujeau sufletului suferindului şi l-au dus în sânul lui Avraam, acest loc deosebit de binecuvântare pentru un iudeu.
Pentru unii este chestiune litigioasă, dacă plăgile din acest capitol trebuie înţelese literalmente. S-a argumentat, că plăgile din Egipt au fost plăgi în adevăratul sens al cuvântului şi drept urmare şi aceste plăgi de aici, din cauza asemănării lor generale, trebuie interpretate ca plăgi în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că noi respingem hotărât gândul, că puterii şi nemărginirii lui Dumnezeu s-ar putea pune unele îngrădiri, noi înţelegem în sens simbolic plăgile din acest capitol, aşa cum acest înţeles corespunde caracterului general al cărţii Apocalipsa. Abcesul rău reprezintă un rău spiritual/moral care provoacă groaznice dureri spirituale/sufleteşti. Fără îndoială durerile trupeşti vor contribui la chinurile oamenilor, dar preponderent va fi o judecată, care loveşte sufletul şi conştiinţa şi dă naştere la suferinţe, care sunt mult mai rele decât chinurile trupeşti. Este numită »o rană rea şi chinuitoare«, deci un abces purulent, care aduce cu sine o senzaţie bolnăvicioasă, care se descarcă în modul cel mai grav. – Sub această judecată provocată de vărsarea primului potir vor suferi oamenii care poartă semnul fiarei, se închină chipului ei şi susţin activ puterea statală păcătoasă, care atunci va sta sub influenţa directă a lui satan. Aceasta va aduce mânia lui Dumnezeu asupra adepţilor şi închinătorilor fiarei în tot domeniul pământului.* – Această judecată grea va preceda căderea Babilonului, amintită mai târziu în acest capitol (versetul 19), dar numai după căderea Babilonului închinătorii fiarei vor fi daţi chinurilor veşnice (Apocalipsa 14:8-11 ). Din aceasta rezultă că vărsarea primului potir este ca să zicem aşa o gustare anticipată a soartei groaznice anunţată în secţiunea a patra a importantului şi interesantului capitol 14.
* Pământul stă aici iarăşi în opoziţie cu marea şi desemnează ţinuturile în care mai există încă un rest de ordine consolidată.
O comparaţie a judecăţilor declanşate prin trâmbiţe cu judecăţile declanşate prin potire
Pe lângă o asemănare generală a celor şapte plăgi din acest capitol cu plăgile din Egipt, există concordanţe uimitoare între judecăţile declanşate prin trâmbiţe şi judecăţile declanşate prin vărsarea potirelor. Primele patru judecăţi ale acestor două serii lovesc fiecare acelaşi domeniu, şi anume pământul, marea, râurile şi izvoarele de apă şi soarele. La judecăţile prin trâmbiţe domeniul afectat se limitează însă la a treia parte, deci la partea vestică a imperiului roman. Efectul judecăţilor declanşate prin vărsarea potirelor va fi altul şi mult mai grav decât al judecăţilor declanşate prin trâmbiţe. Şi la judecăţile următoare, a cincia, a şasea şi chiar a şaptea, sunt unele asemănări cu ultimele trei judecăţi declanşate prin vărsarea potirelor. La judecăţile prin potire domeniul de acţiune al diverselor plăgi nu se va limita la a patra parte (Apocalipsa 6:8 ) sau la a treia parte (capitolul 8) a „pământului”. Răul va fi depistat, oriunde ar fi el, şi nimeni nu va putea scăpa.
Potirul al doilea
3. »Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea a devenit sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie care era în mare.« - După versetul 1 toate potirele sunt vărsate pe pământ. Judecăţile prin potire vor veni deci peste tot domeniul cu care se ocupă prorocia. Însă pământul în versetul 2 şi marea în versetul 3 sunt o parte a ţinutului profetic, care în versetul 1 este denumită pământ. De aceea cuvântul pământ din versetul 1 cuprinde un domeniu mult mai extins decât acelaşi cuvânt din versetul 2. Pământul în versetul 2 stă în opoziţie cu marea şi semnifică simbolic partea deosebită a pământului întreg, în care mai există o oarecare ordine exterioară, în timp ce marea semnifică simbolic domeniile din ţinutul evenimentelor profetice, în care mulţimea oamenilor trăieşte în nelinişte şi dezordine, marea popoarelor neliniştite. Este important să se înţeleagă sensul acestor simboluri şi aplicarea lor în fiecare caz în parte. Deosebit de necesar este însă, să se înţeleagă şi să se reţină cu mintea şi sufletul principiile morale şi spirituale şi învăţăturile cărţii. O interpretare mai exactă, oricât de interesantă şi mai captivantă ar fi pentru unele suflete, ar trebui permanent să ţină seama de prioritatea învăţăturii morale, care se adresează conştiinţei şi Îl introduce pe Dumnezeu în toate evenimentele. Marile principii morale ale adevărului, care străbat întreaga Scriptură, trebuie să stăpânească inimile noastre şi să ne conducă în toată viaţa noastră.
Faptul că marea a devenit sânge, nu trebuie înţeles aici literalmente, ca la prima plagă din Egipt (Exod 7:17-25 ), când Nilul, pe drept fluviul renumit al Egiptului, cu toate canalele sale şi afluenţii săi a fost transformat realmente în sânge. Marea devenită sânge vorbeşte mai degrabă simbolic despre o stare de moarte morală şi spirituală. Atunci oamenii vor fi renunţat la orice urmă a credinţei creştine şi a adevărului. Marea, devenită sânge, »ca sângele unui om mort«, arată foarte clar decăderea totală de la Dumnezeu. Vedem aici oameni, care au viaţa naturală şi totuşi sunt »de două ori morţi« (Iuda 12 ). În primul rând ei sunt morţi spiritual în păcatele şi fărădelegile lor (Efeseni 2:1,5 ) şi în al doilea rând morţi în decăderea lor de la Dumnezeu, prin renunţarea categorică, publică, la orice relaţie exterioară cu Dumnezeu.
»Şi a murit orice făptură vie care era în mare.« Orice mărturisitor cu numele va eşua în ceea ce priveşte credinţa, conştiinţa şi adevărul şi va renunţa la orice rămăşiţă a unei mărturisiri religioase. Îndepărtarea şi decăderea de la Dumnezeu va fi totală, nu va rămâne nimeni în afară de adevăraţii şi veritabilii mărturisitori, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului.
Unii afirmă, că cuvântul sânge se referă aici la o moarte corporală violentă, dar după părerea noastră această interpretare este greşită. O moarte violentă, fie ea provocată prin război sau crimă, este prezentată simbolic printr-o sabie (Apocalipsa 6:4,8 ; 19:15,21 ) şi aceasta nu este amintită aici. A doua judecată provocată prin potire va prăbuşi popoarele şi mulţimea de oameni (prezentată simbolic prin marea neliniştită) într-o stare de totală stricăciune şi decădere totală de la Dumnezeu, şi va conduce şi la decăderea publică a fiecăruia în parte. Am auzit şi am citit despre o lume păgână cu toate practicile ei hidoase şi murdare. În trecut a existat o Europa papală, învăluită în adânc întuneric moral şi spiritual. Dar o lume total decăzută de la Dumnezeu, umplută cu hule, cruzime şi suferinţe îngrozitoare, părăsită de Dumnezeu şi dată lui satan – acesta este tabloul înspăimântător, pe care îl găsim aici în cartea Apocalipsa. Însă această evoluţie este inevitabilă şi va avea loc în curând. Semnele timpului arată foarte clar în această direcţie.
Potirul al treilea
4-7 »Al treilea a vărsat potirul în râuri şi în izvoarele apelor. Şi ele au devenit sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept eşti Tu, care eşti şi care erai, Cel sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta! Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge; şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale”!« - La trâmbiţa a treia, la care potirul al treilea are anumite paralele, râurile şi izvoarele apelor vin de asemene sub judecată, şi ele devin amare (Apocalipsa 8:11 ); aici ele devin sânge. La judecata a treia vestită prin trâmbiţă, sunt otrăvite viaţa naţională, izvoarele spirituale, principiile morale, care călăuzesc gândirea şi activitatea. Stricăciunea naţională este aici mai profundă, rezultatele ei fiind moartea morală şi spirituală, îndepărtarea totală de Dumnezeu. Râurile, care în mod normal aduc înviorare, reuşită şi bunăstare, şi izvoarele apelor – originile, de unde pornesc influenţele şi principiile care guvernează viaţa oamenilor – ele sunt transformate toate simbolic în sânge. Vrem să mai remarcăm încă o dată, că cu toate că există anumite paralele între judecăţile pricinuite prin trâmbiţe şi judecăţile pricinuite prin vărsarea potirelor, acestea din urmă lovesc un domeniu mult mai larg şi efectul lor este mai grav şi mai pătrunzător decât la primele.
Expresia »îngerul apelor« pare ciudată la prima vedere. Dar dacă ne gândim la rolurile multiple, pe care îngerii le ocupă în economia răscumpărării moştenirii, atunci această expresie primeşte o însemnătate explicabilă. Expresii asemănătoare găsim în alte părţi ale cărţii. Aproape orice lucru în cartea Apocalipsa îşi are îngerul sau îngerii lui. Un înger a fost transmiţătorul sau mijlocitorul între Hristos şi Ioan (Apocalipsa 1:1 ); fiecare din cele şapte Adunări are îngerul ei sau reprezentantul responsabil, care în acest caz nu este o fiinţă cerească (capitolul 2 şi 3); un înger cheamă întreg universul, să prezinte pe unul, care este capabil să îndeplinească planurile lui Dumnezeu cu privire la pământ (Apocalipsa 5:2 ); mulţimea uriaşă de îngeri adoră Mielul (Apocalipsa 5:11-12 ); îngerii au autoritate asupra elementelor (Apocalipsa 7:1 ); un înger pune pecetea pe robii lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:2-3 ); fiecare trâmbiţă este sunată de câte un înger şi fiecare potir este vărsat de câte un înger (capitolul 8 şi 16); îngerii sunt luptătorii la lupta din cer (Apocalipsa 12:7 ); un înger vesteşte Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6 ); un înger vesteşte căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8 ); un înger face cunoscut soarta îngrozitoare a adoratorilor fiarei (Apocalipsa 14:9-11 ); un înger iese din Templu (Apocalipsa 14:15 ) şi un alt înger, care are autoritate asupra focului, iese din altar (Apocalipsa 14:18 ). Aşa cum vânturile şi focul au îngerii lor, tot aşa şi apele au îngerii lor. Chiar şi popoarele şi naţiunile, reprezentate simbolic prin »apele multe« (Apocalipsa 17:1,15 ), sunt influenţate şi conduse prin îngeri, dar toate au loc prin mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu.
Îngerul apelor este de acord cu judecata divină. Ar fi fost de înţeles, dacă el ar fi încercat să îndepărteze acţiunea de judecare şi pedepsire a domeniului încredinţat lui. Dar dimpotrivă, el exprimă consimţământul lui deplin, spunând: »drept eşti Tu«. Nici cât un fir de păr plaga nu depăşeşte măsura stabilită, pe care trebuie s-o ceară o dreptate severă. În afară de aceasta, prin cuvintele »care eşti«, ei accentuează, că Dumnezeu în Fiinţa Lui este Cel veşnic şi Cel care nu se schimbă; relaţia Lui cu oamenii şi cu îngerii în trecut o aminteşte prin cuvintele »care erai«. În cele din urmă el confirmă, că acest Dumnezeu este »Cel sfânt«. Acest cuvânt deosebit este folosit numai de două ori în Noul Testament cu privire la Dumnezeu sau la Hristos, aici şi în Apocalipsa 15:4 ; a se vedea comentariul la acest verset.
6. »Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi prorocilor, le-ai dat şi tu să bea sânge; şi sunt vrednici.« - Acest verset dovedeşte convingător caracterul simbolic al plăgilor. Naţiunile şi popoarele decăzute de la Dumnezeu sunt văzute simbolic ca „ape”. Cu răutate şi neînfrânat ele vor vărsa sângele sfinţilor şi prorocilor. – În Apocalipsa 11:18 ordinea este proroci şi sfinţi, aici este invers. Acolo (Apocalipsa 11:18 ) este vorba de recunoaşterea publică a slujbei şi credincioşiei; de aceea în primul rând sunt numiţi cei care poartă responsabilitatea cea mai mare şi stau pe prim plan. Aici dimpotrivă, este vorba de moartea de martir a tuturor celor care sunt de partea lui Dumnezeu şi depun mărturia lor, una negativă, prin respingerea fermă din partea lor a oricărui rău, şi una pozitivă, prin mărturisirea clară. Potrivit principiului din Luca 11:50-51 , Dumnezeu va da răsplata cuvenită celor vinovaţi. Cuvântul »sfinţi« se foloseşte deseori în ambele Testamente, ca să desemneze pe adevăraţii credincioşi. »Prorocii« sunt aceia care în zile întunecate şi rele mărturisesc pentru Dumnezeu.
Apa este necesară menţinerii vieţii, şi ea înviorează. Vinul este simbolul bucuriei pământeşti. Sângele – în afara vieţii – vorbeşte despre moarte. Ca dreaptă răsplătire, Dumnezeu va da prigonitorilor alor Săi să bea sânge, pentru ca ei să cunoască moartea în propria lor conştiinţă şi propriul lor suflet. Pedeapsa va fi îngrozitoare. Băutul sângelui nu înseamnă moartea trupului, ci o judecată grea, care va fi tot aşa de îngrozitoare şi de dreaptă, un gust anticipat al groazei iazului de foc. Însă îngerul adaugă: »sunt vrednici«. Judecata va fi deci nu numai dreaptă, ci aceşti păcătoşi au meritat-o pe deplin. Ei sunt vrednici să primească această judecată grea a morţii morale şi spirituale, totodată să bea moartea şi în felul acesta să aibă parte de toată amărăciunea ei.
7. »Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale.« - Aici vorbeşte (simbolic) altarul din faţă, altarul judecăţii nimicitoare. Viaţa sfinţilor şi martorilor lui Dumnezeu va fi jertfită pe altar (aşa o priveşte Dumnezeu), şi după moartea lor sufletele lor de sub altar (Apocalipsa 6:9 ) vor striga la Dumnezeu după răzbunare asupra prigonitorilor lor setoşi de sânge. Şi Dumnezeu a auzit permanent strigătul. Şase mii de ani s-a părut că Dumnezeu ar dormi sau ar fi indiferent cu privire la tratarea cruntă şi fără inimă a poporului Său îndelungul timpului. Dar nu este aşa. Răbdarea îndelungată, şi care aşteaptă întoarcere, a Dumnezeului nostru se va sfârşi atunci, şi răzbunarea reţinută va fi revărsată asupra prigonitorilor. Sentinţa altarului justifică pe Dumnezeu, când El acţionează apoi în mânia Lui. El preamăreşte caracterul sfânt, adevărat şi drept al acestor judecăţi de răsplătire. În prima carte a Sfintei Scripturi (Geneza 4:10 ) citim despre strigătul sângelui primului martir; aici în ultima carte a Bibliei auzim cuvintele altarului, care într-o oarecare măsură este un martor al sacrificării sfinţilor lui Dumnezeu începând din zilele lui Abel. Altarul însuşi se mai adresează lui Dumnezeu scurt înainte de îndeplinirea judecăţii prin vărsarea celui de-al şaptelea potir. Este atât o chemare a lui Dumnezeu la judecată cât şi o îndreptăţire a lui Dumnezeu în judecăţile Sale, care totdeauna sunt adevărate şi drepte (Apocalipsa 15:3 ; 19:2 ).
Potirul al patrulea
8-9 »Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi i s-a dat să dogorească peste oameni cu foc. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare; şi au hulit Numele lui Dumnezeu care are stăpânire peste aceste nenorociri şi nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« - Îndreptăm încă odată atenţia spre unele asemănări şi unele diferenţe între primele patru trâmbiţe şi primele patru potire. În ambele serii de judecăţi succesiunea este aceiaşi. Marile domenii ale naturii, şi anume pământul, marea, râurile şi izvoarele de apă şi soarele, desemnează simbolic domeniile şi ţinta acestor judecăţi. Însă judecăţile prin potire se revarsă asupra întregului domeniu, cu care Dumnezeu a intrat deja într-o anumită legătură şi cu care de aceea se preocupă prorocia, în timp ce judecăţile prin trâmbiţe vor lovi în principal partea vestică a împărăţiei romane.
Lovirea soarelui, care simbolic reprezintă guvernarea cea mai înaltă, conduce în Apocalipsa 8:12 la un adânc întuneric moral şi spiritual, dar care însă va fi limitat la împărăţia romană reînfiinţată. Dar judecata prin trâmbiţa a patra nu se va ridica în gravitatea şi extinderea ei la grozăvia mare a judecăţii prin potirul al patrulea. Acolo vine întuneric, aici chinuri insuportabile; acolo un ţinut limitat vine sub judecată, aici se extinde până la cele mai îndepărtate margini ale creştinătăţii decăzute, acolo este vorba de condiţiile de viaţă ale oamenilor, aici chinurile provocate prin judecată lovesc oamenii în propria lor persoană.
9. »Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare; şi au hulit Numele lui Dumnezeu care are stăpânire peste aceste nenorociri şi nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« - Puterea soarelui va fi întărită într-o măsură aşa de mare, că oamenii vor fi pârjoliţi de arşiţa lui. Desigur aceasta nu trebuie înţeles literalmente. Noi trebuie să încercăm să înţelegem înţelesul simbolic al acestor cuvinte. Soarele este un simbol al autorităţii supreme de guvernare (vezi Apocalipsa 6:12 ; 8:12 ; 9:2 ; 12:1 ). Drept urmare, vedem aici că marea putere de guvernare pe pământ va aduce atunci chinuri mari şi oribile peste oameni. Prin cuvântul »pârjoliţi« sau »dogoriţi« se arată clar aceste chinuri (compară cu Deuteronom 32:24 ; Maleahi 4:1 ).
Aici ni se arată şi efectul acestor plăgi îngrozitoare asupra conştiinţei oamenilor. Se vor smeri ei prin aceasta şi se vor pocăi? Vor fi ei zdrobiţi în duhul lor prin repetatele lovituri ale judecăţii şi asprimea lor crescândă? Nu, ei »au hulit Numele lui Dumnezeu«. Ce răspuns al oamenilor la mânia descoperită a Celui Atotputernic! Cât de incorigibil de rea şi de total de stricată este voinţa omului! Dacă ar fi avut loc o pocăinţă potrivit voii lui Dumnezeu, atunci furtuna mâniei lui Dumnezeu ar fi putut fi oprită, căci Dumnezeu »are stăpânire« peste aceste plăgi. Totul este în mâna Lui şi El posedă autoritatea supremă. De la El pornesc aceste judecăţi. Noi nu trăim într-o lume a hazardului, ci într-o lume, care aparţine lui Dumnezeu şi este condusă de El, chiar şi în cele mai mici împrejurări ale vieţii. Judecăţile nu duc la pocăinţă, ci la o împietrire crescândă a inimilor; nu conduc, să se dea onoare lui Dumnezeu, ci la batjocorirea Numelui Lui sfânt. La această plagă se vede foarte clar duşmănia omului faţă de Dumnezeu.
Potirul al cincilea
10-11 »Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor, şi nu s-au pocăit de faptele lor.« - Şapte Adunări (capitolul 2 şi 3), şapte peceţi (Apocalipsa 6 şi Apocalipsa 8:1 ), şapte trâmbiţe (Apocalipsa 8 ; 9 ; 11:15 ) şi şapte potire (capitolul 16) sunt fiecare clar subîmpărţite în două grupe. Cele şapte Adunări sunt subîmpărţite în trei şi patru, judecăţile sunt fiecare împărţite în patru şi trei. Totalul de şapte arată caracterul complet sau desăvârşirea (divină). Dacă elementele particulare sau evenimentele unei serii sunt prezentate la rând ca întâiul, al doilea, al treilea ..., atunci vedem caracteristicile lor deosebite şi diferenţele. Dar pe lângă aceasta sunt caracteristici comune ale evenimentelor unei grupe (aici de patru sau de trei judecăţi), spre care este îndreptată atenţia noastră.
Potirele de până acum au fost vărsate simbolic asupra celor patru domenii mari ale naturii, asupra pământului, mării, râurilor şi soarelui. Aici însă domeniul naturii este părăsit, şi subiectul deosebit al acestei judecăţi este împărăţia fiarei, care este lovită în tronul ei, punctul central şi reşedinţa puterii ei. Fiara însăşi, capul personal al împărăţiei, va fi păstrată încă un timp împreună cu aliatul ei la rău, antihristul, şi după aceea va fi predată soartei ei groaznice (Apocalipsa 19:20 ). Dar puterea politică de pe pământ susţinută de satan (Apocalipsa 13:4 ; 17:8 ) va simţi lovitura judecăţii divine prin vărsarea potirului al cincilea în centru ei. În primul rând şi nemijlocit va fi lovită conducerea împărăţiei, iar după aceea şi subalternii. Această judecată va fi vărsată peste »scaunul de domnie al fiarei«, sediul puterii şi slavei împărăţiei. Provocării păcătoase, arogante şi nebune »Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?« (Apocalipsa 13:4 ) i se răspunde aici, dar şi ceva mai târziu – atunci definitiv (Apocalipsa 19:19-21 ) - clar.
10. »Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere.« - Fără îndoială aceasta este o aluzie la Exod 10:21-23 . Acolo însă a fost literalmente întuneric, aici trebuie să ne gândim la un adânc întuneric moral şi spiritual. Este greu să ne imaginăm întrucâtva groaza unei asemenea lovituri cu judecată. O parte esenţială a necazului, care va trebui suportat în locul de chin veşnic, în iazul de foc, va fi provocat de întunericul îndepărtării de Dumnezeu (Matei 25:30 ); şi despre acest întuneric vor simţi oamenii aici un gust anticipat. Ce urmări va avea aceasta vedem din exprimarea: »Oamenii îşi muşcau limbile de durere«. W. Ramsay a scris în privinţa aceasta: „Această formă de exprimare este unică în felul ei în Cuvântul lui Dumnezeu şi arată durerile cele mai mari şi mai chinuitoare.”
11.- »Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor, şi nu s-au pocăit de faptele lor.« - În necazul provocat prin vărsarea celui de-al cincilea potir, oamenii vor huli »Numele lui Dumnezeu«; citim aici, că ei hulesc »pe Dumnezeul cerului«, ceea ce pare să arate un progres în rău. Oamenii din împărăţia întunecată moral vor fi chinuiţi de mustrările conştiinţei, dar chiar şi cunoaşterea, că un Dumnezeu din cer prin judecăţile Lui drepte este urzitorul necazului lor, nu-i va face să-şi plece inimile prin pocăinţă. Voinţa lor încă nu va fi zdrobită. »Nu s-au pocăit de faptele lor«, ei se lăudau tocmai cu faptele lor, la care Dumnezeu trebuie să răspundă cu judecată. Ei iubesc faptele rele ale întunericului. De aceea vor urma lovituri şi mai aspre.
Potirul al şaselea
12-16 »Şi al şaselea şi-a vărsat potirul pe râul cel mare, Eufrat; şi apa lui a secat, ca să poată fi pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet trei duhuri necurate, ca nişte broaşte; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac semne, care merg la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. („Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”). Şi i-a adunat la locul numit în evreieşte Armaghedon.«
Eufratul
Marele fluviu Eufrat1este cel mai lung şi mai important râu în partea de Vest a Asiei şi joacă un rol deosebit în istoria şi în profeţia biblică. Prima dată este amintit în Geneza 2:14 şi ultima dată în acest loc. În cartea Apocalipsa el este numit de două ori cu acest nume (Apocalipsa 9:14 ; 16:12 ). Eufratul a constituit graniţa de răsărit a cuceririlor romane şi în viitor va constitui graniţa de răsărit a Palestinei2 extinse. El a fost totdeauna o graniţă naturală de despărţire între răsărit şi apus. Potirul de aur al îngerului al şaselea va fi vărsat peste acest fluviu mare3, aşa că apa lui va seca. Deci prin această acţiune de judecată va fi înlăturat obstacolul, ca astfel popoarele din răsărit să-şi poată duce fără greutate armatele în Palestina.
1 Vezi explicaţiile de la Apocalipsa 9:14 .
2 »În ziua aceea, Domnul a încheiat un legământ cu Avraam, zicând: „Am dat ţara aceasta seminţei tale, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.« (Geneza 14:18 ) În felul acesta Dumnezeu a hotărât Nilul în Vest şi Eufratul în Ost ca graniţe ale ţării făgăduite. David şi Solomon şi-au extins cuceririle în partea de răsărit a imperiului până la malurile Eufratului, dar nu i-a reuşit lui Israel să aibă de durată aceste ţinuturi. De aceea promisiunea din Geneza 15:18 îşi va avea împlinirea de durată abia în viitor.
3 Aici trebuie date unele informaţii despre acest fluviu remarcabil şi interesant. Lungimea lui totală, de la izvoarele lui în munţii din partea de răsărit a Turciei şi până la Golful Persic este de aproximativ 2000 km. Adâncimea şi lăţimea lui este diferită, în funcţie de regiune şi anotimp. Din luna Martie şi până în luna Mai nivelul apei creşte în mod considerabil prin topirea zăpezilor pe munţi şi din cauza ploilor multe. Fluviul are două izvoare, care la rândul lor izvorăsc la distanţă mare unul de altul. Ele se unesc în apropierea localităţii Kebben Maden. Aici fluviul are o lăţime de aproximativ 100 de metri. Pe ultimii 1200 km înainte de vărsarea lui, el străbate o câmpie aluvionară, unde are o lăţime de aproximativ 800 de metri. În timpurile de demult Eufratul era o parte importantă a căilor comerciale spre India. Faţă de ţărmul Mării Mediterane el este în locul cel mai apropiat la o distanţă de aproximativ 160 km. La 150 km de vărsarea în Golful Persic se uneşte cu fluviul Tigru; fluviul unit se numeşte Şatt-el-Arab şi prin Golful Persic are legătură cu Oceanul Indian. În timpurile de demult fluviile Tigru şi Eufrat erau unite prin canale circulabile cu corăbiile, care contribuiau ca Ninive şi Babilon să devină centrele comerciale cele mai mari ale lumii de răsărit şi de apus. Erau şi numeroase şanţuri, canale şi apeducte (conducte de apă deschise amplasate pe poduri) şi alte instalaţii artificiale pentru irigarea terenului sărac şi neroditor, care erau o mărturie despre inteligenţa şi iscusinţa inventatorilor şi constructorilor lor. Alexandru cel Mare a preţuit aşa de mult privilegiile naturale şi cele create artificial ale fluviului, că el personal a supravegheat reparaţiile şi extinderea acestor instalaţii măreţe, care au contribuit în mare măsură la înflorirea economică a imperiului babilonian.
Din rezultatul intenţionat şi care va fi obţinut, deducem că Eufratul cel puţin pe o porţiune va seca realmente – fără îndoială pe cale supranaturală. O judecată asemănătoare va fi în Vest (Isaia 11:15 ). Nu va fi greu să înţelegem în sensul deplin, textual, afirmaţia din textul nostru. Viitorul va fi plin de minuni şi evenimente surprinzătoare şi dacă fluviul desparte răsăritul de apus, această despărţire trebuie în mod necesar în mare măsură îndepărtată, pentru ca armatelor de răsărit sub conducerea împăraţilor sau căpeteniilor lor să li se permită străbaterea ţării şi strângerea lor în Palestina. Scopul judecăţii divine asupra fluviului este, »ca să poată fi pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui«. Prin aceşti împăraţi nu se poate înţelege iudei; o astfel de presupunere ar fi ciudată. Mulţimea poporului iudeu va ajunge în ţară din partea de vest, în timp ce Efraim (sau cele zece seminţii) vor fi readuse în principal din nord şi din sud.
Un exemplu pentru strângerea armatelor duşmane în ţara sfântă găsim deja în Geneza 14 . În viitor Dumnezeu va strânge naţiunile şi imperiile în Iudeea şi în jurul Iudeii, ca să verse asupra lor urgia Sa şi aprinderea mâniei Sale (Ţefania 3:8). Persia, Etiopia şi celelalte popoare vor sta sub influenţa Rusiei şi într-un moment viitor vor lua parte la invazia armată a Gogului, ultimul domnitor peste popoarele Rusiei (Ezechiel 38:2-6 ). Grecia va juca probabil în timpul necazului un rol de independenţă (Zaharia 9:13 ), dar toate aceste puteri vor avea o atitudine duşmănoasă faţă de Iuda reinstaurat (Psalm 83; Zaharia 12 ; 14 ). Egiptul va sta în legătură cu fiara şi în felul acesta va fi ţinta atacurilor împăratului nordului, duşmanul declarat al lui Israel (Daniel 11:25,29,42-44 ). Fiara şi Gog vor fi puteri adversare, care prin politica lor urmăresc scopuri total diferite. Fiara se pare să fie apărătorul poporului iudeu; Gog va încerca s-o jefuiască şi s-o nimicească.
O triunitate satanică
13-14 »Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet trei duhuri necurate, ca nişte broaşte; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac semne, care merg la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.« - Ca să se pregătească calea puterilor asiatice, pentru ca ele să poată să-şi joace rolul destinat lor în conspiraţia împotriva lui Gog şi în războiul din ultimele zile, sunt înlăturate nu numai obstacolele naturale şi graniţele. Şi satan însuşi va întreprinde o activitate mondială ca să dea naştere la unitatea cea mai puternică a forţelor, în fond duşmane una altora, pe care lumea a văzut-o vreodată. Judecata prin cel de-al şaselea potir nu se încheie odată cu secarea Eufratului. »Trei duhuri necurate«, »duhuri de demoni«, ca nişte broaşte – dezgustătoare, respingătoare, ieşite din mocirlă şi mizerie şi din stricăciunea totală a unei scene dominată de rău – sunt trimise să stea la dispoziţia oamenilor. Ele trebuie să influenţeze prin cuvinte şi semne şi minuni pe împăraţii şi popoarele pământului şi să-i atragă la »războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Intenţia lui Dumnezeu este ca scurt înainte de aceasta să aşeze pe Împăratul Său pe muntele Sion (Psalm 2), şi de aceea puterile întregului pământ locuit sunt chemate să se strângă, ca să se aşeze împotriva acestui plan divin şi să împiedice împlinirea lui. O triunitate a răului, concentrarea influenţelor nimicitoare ale lui satan, va interveni pentru a strânge pe împăraţii pământului. Trei duhuri necurate vin »din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet«. Gura este privită ca punct de plecare şi unealtă a puterii nimicitoare (Apocalipsa 1:16 ; 2:16 ; 9:17,18 ; 19:15,21 ; Isaia 11:4 ). Nu numai balaurul va face eforturi mari să-şi impună planurile, ci şi cei doi slujitori importanţi ai lui, fiara şi profetul fals, vor acţiona energic. Fiara este puterea politică păcătoasă şi impunătoare a Romei. Profetul fals este a doua fiară din Apocalipsa 13 ; ea este numită aici pentru prima dată »profetul fals«, deoarece prin minciunile şi influenţele ei rătăcitoare poate să influenţeze puternic popoarele. Prin aceasta vedem aici o conlucrare a puterii satanice directe, autoritatea brutală a unei puteri statale şi influenţa vicleană a profetului fals. Ele toate vor conlucra în această lucrare aducătoare de nimicire (compară cu 22:10-23 ).
Armaghedon
16. »Şi [El] i-a adunat la locul numit în evreieşte Armaghedon.« - Pronumele se referă fără îndoială la Dumnezeu. El stă înapoia evenimentelor şi a forţelor participante şi hotărăşte derularea evenimentelor – şi la această judecată. Este Dumnezeu, Cel Atotputernic, care pricinuieşte această strângere imensă a naţiunilor pentru răzbunarea dreaptă. El foloseşte pe balaur, pe duşmanul declarat al poporului lui Dumnezeu, şi cele două căpetenii păcătoase, pentru împlinirea planului Său pe pământ, şi El strânge pe împăraţi la Armaghedon. Acolo s-au luptat odinioară împăraţii Canaanului împotriva lui Israel, dar Dumnezeu S-a luptat pentru poporul Său, şi victoria extraordinară acordată lui Israel a fost vestită de Debora, profetesa, prin cuvinte înflăcărate şi triumfătoare (Judecători 5:19-20 ). Tot aşa atunci scopul mare al naţiunilor adunate va fi să distrugă şi să nimicească pe Israel (Psalm 83:3-5), dar Dumnezeu va interveni, va nimici pe deplin pe duşmani şi va elibera pe ai Săi, aşa cum El a făcut în zilele de odinioară ale judecătorilor. Şi acea victorie de odinioară este văzută aici ca o arvună şi asigurare a victoriei viitoare. Locul nu trebuie înţeles aşa, că un munte adevărat sau că valea Meghido ar fi locul de strângere al tuturor naţiunilor; acest ţinut limitat nu ar fi suficient. Înţelesul simplu este însă, că Dumnezeu va strânge în Palestina multe din naţiunile pământului prin acţiuni satanice; ţinta lor va fi biruirea şi nimicirea lui Israel, ca apoi ei cu puterile lor unite să se ridice împotriva Domnului. Dar ei vor face aceasta numai spre propria lor nimicire. Potrivit cu prorociile profeţilor Ioel şi Ţefania, Dumnezeu Îşi va revărsa mânia asupra naţiunilor adunate. S-a spus că Armaghedon va fi locul Adunării (Bisericii) şi valea Iosafat va fi locul de nimicire a naţiunilor. Însă ambele locuri sunt numite pentru a prezenta anumite evenimente ale zilelor din urmă. Ambele arată o strângere viitoare a împăraţilor şi popoarelor în Palestina şi probabil în apropiere de Ierusalim. Acolo trebuie să se decidă, şi se va decide, marea întrebare referitoare la guvernarea şi stăpânirea asupra pământului prin înfrângerea totală a naţiunilor duşmane şi instaurarea »împărăţiei Domnului nostru şi a Hristosului Său«. În afară de aceasta Israel îşi va primi ţara ca posesiune veşnică şi va fi capul şi va avea întâietatea între naţiuni în timpul împărăţiei de o mie de ani.
O atenţionare şi un îndemn
15. »Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!« - Noi trebuie să mergem un pas înapoi în studiul nostru. Versetul 16 se încadrează în ce priveşte conţinutul la sfârşitul versetului 14 şi completează această afirmaţie. Drept urmare versetul 15 este o înserare, dar care are o importanţă practică mare. »Iată Eu vin ca un hoţ.« În momentul succesului lor aparent şi victoriei aparente, împăraţii adunaţi şi popoarele adunate prin acţiunea satanică vor fi deodată surprinşi de venirea Domnului în slavă (1. Tesaloniceni 5:2-3 ). Întreaga lume va dormi în întunericul moral adânc şi se va felicita cu cuvintele „pace şi siguranţă!”. Însă atunci Domnul va apărea vizibil pe neaşteptate, ca un hoţ noaptea. Această venire a Domnului nu este pentru noi nici un subiect de speranţă şi nici un motiv de frică (1. Tesaloniceni 5:4 ). Noi nu suntem din noapte şi nici din întuneric şi de aceea niciodată nu putem fi surprinşi în felul acesta. Pentru noi El va apare ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, înainte să vină ziua. – Intercalarea se termină cu un cuvânt serios de atenţionare, care în timpul acela va fi foarte necesar, însă în mod deosebit în timpul şi în împrejurările din acele ultime zile. Credinciosul, care atunci »veghează şi îşi păzeşte hainele«, este numit fericit. Aici nu este vorba de viaţa veşnică sau de mântuire, ci de umblare. Cât de important este în orice timp să fi cu grijă la propria umblare, pentru ca noi să nu stăm goi înaintea ochilor duşmanului şi goliciunea noastră morală să fie privită spre ruşinea noastră.
O comparaţie a potirului al şaselea cu trâmbiţa a şasea
La încheierea studiului nostru asupra potirului al şaselea dorim să arătăm unele concordanţe între acesta şi trâmbiţa a şasea. În ambele cazuri este amintit Eufratul, în ambele joacă un rol important şi puterea Asiei. Cititorul atent va constata şi alte asemănări. În legătură cu potirul al şaselea nu se vorbeşte despre ducerea unui război prin puterile numeroase şi de vărsare generală de sânge. Aici vedem mai degrabă marea strângere a popoarelor din toate părţile pământului, aşa că ele vor fi în ţara Israel, atunci când Domnul va veni cu putere (Apocalipsa 19 ). Din alte locuri din Scriptură putem afla detalii în această privinţă. Să reţinem unele constatări ale Cuvântului profetic. Iudeea, în mod deosebit ţinutul din jurul Ierusalimului, va fi în ultimele zile locul de strângere al naţiunilor şi popoarelor pământului. Cele mai multe din naţiuni, în mod deosebit cele din nord şi din răsărit, vor veni cu intenţia să distrugă statul iudeu, care atunci va fi în exterior reinstaurat şi într-o oarecare măsură sprijinit de puterile vestice. Însă toate naţiunile vor fi mai mult sau mai puţin una în ura lor permanentă împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, şi ele toate vor fi judecate la venirea Domnului în putere (Apocalipsa 19 ; Isaia 66 ; Zaharia 14 ).
Potirul al şaptelea
17-21 »Şi al şaptelea şi-a vărsat potirul peste văzduh; şi a ieşit un glas puternic din templul cerului, de la tron, spunând: „S-a sfârşit!” Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete; şi a avut loc un cutremur mare, cum nu a mai fost de când sunt oamenii pe pământ, un asemenea cutremur atât de mare. Şi cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi; şi cetăţile naţiunilor au căzut şi Babilonul cel mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului furiei mâniei Sale. Şi orice insulă a fugit şi munţii nu s-au mai găsit; şi grindină mare cât un talant cădea din cer peste oameni; şi oamenii L-au hulit pe Dumnezeu din cauza plăgii grindinii, pentru că plaga ei era foarte mare.« - Evenimentele care stau în legătură cu vărsarea celui de-al şaselea potir (versetele 12-16) sunt o pregătire pentru vărsarea ultimului potir al mâniei lui Dumnezeu asupra puterilor statale fără Dumnezeu şi asupra »marelui Babilon«, sistemul bisericesc, care poartă vină mai mare, deoarece el a condus pământul în stricăciune religioasă. Am văzut efectul judecăţii lui Dumnezeu asupra »marelui râu Eufrat« şi strângerea naţiunilor întregului pământ prin puterea uimitoare a lui satan, care lucrează în cele trei duhuri de demoni »ca nişte broaşte«. Lumea este atenţionată prin vestirea: »Iată, Eu vin ca un hoţ«; sfinţii sunt serios sfătuiţi să umble cu haine nepătate. Prin judecata pornită prin vărsarea potirului al şaselea totul este pregătit pe deplin. De aceea nu va mai fi nicio amânare. Judecata care urmează după vărsarea potirului de aur al şaptelea va întrece în greutate şi asprime tot ce omul în istoria lui tristă a trăit până atunci în afara sfârşitului.
17. »Şi al şaptelea şi-a vărsat potirul peste văzduh; şi a ieşit un glas puternic din templul cerului, de la tron, spunând: „S-a sfârşit!”« - Această judecată va lovi suflarea de viaţă morală şi spirituală a lumii. Aerul este indispensabil pentru menţinerea vieţii naturale. El este domeniul de acţiune al lui satan (Efeseni 2:2 ), şi peste acesta se varsă potirul al şaptelea. În această profeţie despre judecăţile finale ale sistemului instituit al răului, judecata asupra văzduhului (aerului) însemnă înlăturarea oricărui principiu spiritual/moral sănătos şi drept şi oricărei influenţe, care acţionează asupra oamenilor, şi prin aceasta distrugerea oricărui fundament sănătos al vieţii personale, sociale, religioase şi politice. Este deci cu adevărat o judecată pătrunzătoare cu efecte mari.
Vedem aici templul şi tronul unite, şi Cel ce locuieşte în templu şi stă pe tron, anunţă cu glas puternic: »S-a sfârşit!« Cele şapte plăgi sunt ultimele; în ele se desăvârşeşte mânia lui Dumnezeu. În următoarele două capitole se dau detalii despre prăbuşirea Babilonului; aici el este numai scurt amintit. Judecăţile providenţei lui Dumnezeu se termină odată cu vărsarea potirului al şaptelea. Ceea ce urmează după aceea sunt ultimele şi cele mai grele stări de judecată, care vor fi făcute de Domnul Însuşi la venirea Lui.
18. »Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete; şi a avut loc un cutremur mare, cum nu a mai fost de când sunt oamenii pe pământ, un asemenea cutremur atât de mare.« - Despre aceste trei semne ale atotputerniciei divine în judecată citim de patru ori. Ele sunt potrivite pentru a umple inima oamenilor cu groază. Cuvântul glasuri arată că exercitarea judecăţilor se face în mod raţional. Suplimentar acestor semne ale mâniei lui Dumnezeu asupra lumii vinovate se aminteşte aici »un cutremur mare«. Prin efectele lui grele, el va întrece toate cutremurele de până atunci; aceasta o arată cuvintele: »cum nu a mai fost de când sunt oameni pe pământ, un asemenea cutremur de mare«. În diverse locuri vor fi şi cutremure naturale (Marcu 13:8 ). Dar schimbarea radicală, uriaşă şi fără egal, care va avea loc sub judecata prin potirul al şaptelea, nu va fi o zguduire naturală. Ea simbolizează mai de grabă distrugerea violentă a oricărui guvern, prăbuşirea totală a oricărei autorităţi publice, de la cele mai înalte şi până la cele mai de jos. Prin ea se vor clătina şi se vor prăbuşi scaune de domnie, se vor sfărâma coroane şi sceptre şi întreaga structură a societăţii se va prăbuşi. Aceste evenimente vor fi fără precedent în istoria omenirii. Faptul că aceste zguduiri puternice sunt numite în mod deosebit alături de expresiile frecvent folosite »fulgere şi glasuri şi tunete«, dovedeşte însemnătatea lor extraordinară.
19. »Şi cetatea cea mare* a fost împărţită în trei părţi; şi cetăţile naţiunilor au căzut.« - Efectele devastatoare ale marelui cutremur sunt prezentate aici pe scurt. Puterea romană mare şi consolidată va fi împărţită mai întâi în trei părţi, de la centru ei în Roma, cetatea celor şapte coline de pe Tibru, şi până la ultimele ei periferii; distrugerea ei definitivă va veni la timpul ei. Aici este arătată desfiinţarea şi fărâmiţarea împărăţiei în componentele ei politice şi sociale. Puternica confederaţie de state a lui satan va fi sfărâmată.
* Cetatea cea mare este Roma, de fapt imperiul roman, care atunci va fi marele sistem statal de pe pământ. Roma reprezintă sistemul statal iar Babilonul sistemul religios al timpului acela, ambele dirijate de satan.
Şi »cetăţile naţiunilor«, centralele economice şi politice ale restului de naţiuni ale imperiului roman vor fi incluse în prăbuşirea generală a tuturor asociaţiilor şi înţelegerilor omeneşti. De la construirea turnului Babel (Geneza 11:1-9 ) şi până în ziua vărsării celui de-al şaptelea potir, progresul omenesc în civilizaţie, religie, conducerea politică şi socială, artă, ştiinţă şi literatură a fost totdeauna ţinta spre care s-a năzuit. Aici vedem judecata asupra a tot ce omul a făcut în acest domeniu al vieţii, şi în alte domenii, începând din zilele lui Cain (Geneza 4 ), când a fost introdus sistemul lumii fără Dumnezeu, şi din zilele când a fost construit turnul Babel (Geneza 11 ) şi au început înţelegerile religioase şi lumeşti între oameni. Ce lovitură împotriva mândriei şi ambiţiei omului!
19. »Şi Babilonul* cel mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului furiei mâniei Sale.« - Subiectul principal al judecăţii, care pentru Dumnezeu este mult mai dezgustător decât toate celelalte, este abordat aici în mod deosebit. Babilon este un nume cu înţeles sinistru. În Babilon vedem dezvoltarea pe deplin maturizată a tuturor trăsăturilor caracteristice anticreştine, a tot ce este împotriva lui Dumnezeu, şi de asemenea confluenţa tuturor religiilor pur omeneşti. Cetatea şi turnul, care odinioară au fost construite de oameni în câmpia Şinear – cetatea fiind punctul central statal, turnul fiind punctul de strângere religioasă fără Dumnezeu – vor atinge, vorbind simbolic, în zilele Apocalipsei punctul culminant al mărimii lor. Nu se poate spune simplu, că papalitatea este Babilonul, dar ea aparţine acestuia. Marele Babilon va întrece în vinovăţie pe toate celelalte, însă judecata lui va corespunde măsurii păcatelor lui. Fără îndoială aici se vorbeşte despre Babilonul simbolic şi nu de vechea, mare cetate de la Eufrat, care va deveni o pustie veşnică (Ieremia 51:62-64 ). Babilonul este biserica falsă, înşelătoarea pământului, mama sau originea a tot ce strică ce este pe teritoriul religios şi este rău. Tocmai Numele lui Hristos, pe care ea Îl poartă, şi aroganţa ei, de a fi trupul Lui şi mireasa Lui, măreşte vina. Denumirea »marele Babilon« arată că ea şi-a însuşit o uriaşă putere religioasă. Mânia lui Dumnezeu asupra acestei falsificări oribile şi desfigurări a ceea ce ar fi trebuit să prezinte pentru El bunătate şi sfinţenie şi mărturie despre adevăr se va aprinde violent.
* Ierusalimul pământesc, în sensul strict al cuvântului, în starea lui restaurată este descris în mod impresionant în Isaia 60 , noul Ierusalim simbolic este subiectul din Apocalipsa 21:9 - 22:5 . Soarta Babilonului, în sensul strict al cuvântului, este descrisă în Ieremia 51 , Babilonul simbolic îl vedem în capitolele 17 şi 18 din cartea Apocalipsa. În orice privinţă atât Babilonul în sensul strict al cuvântului cât şi Babilonul simbolic este în opoziţie clară cu Ierusalimul corespunzător (pământesc sau simbolic).
20. »Şi orice insulă a fugit şi munţii nu s-au mai găsit.« - În judecata a şasea provocată prin ruperea peceţii a şasea, »toţi munţii şi insulele s-au mutat din locurile lor« (Apocalipsa 6:14 ), aici marea asprime a judecăţii este arătată prin dispariţia totală a munţilor. »Munţii nu s-au mai găsit.« Chiar şi cercurile independente sau speciale, regiuni şi ţinuturi, care se aseamănă cu insulele despărţite de continent, vor fi cuprinse de catastrofa generală. Scaunele puterii, comparate cu munţii şi văzute totdeauna ca fiind stabile, vor dispare. În toate locurile se vor prăbuşi toate rânduielile şi elementele puterii ridicate de oameni, oricât de tari şi stabile ar părea ele. Tot ce nu a ridicat Dumnezeu va cădea pradă nimicirii generale. Acestea vor fi efectele cutremurului puternic.
21. - »Şi grindină mare cât un talant1 cădea din cer peste oameni; şi oamenii L-au hulit pe Dumnezeu din cauza plăgii grindinii, pentru că plaga ei era foarte mare.« - Groaza generală va fi mărită printr-un uragan al judecăţii divine, care vine asupra oamenilor cu o putere irezistibilă, distrugătoare. Chiar şi lumea păcătoasă va trebui să recunoască, că această furtună a mâniei lui Dumnezeu este trimisă din cer. Despre o grindină citim deja în Apocalipsa 8:7 ; 11:19 ; aceasta însă va întrece în greutatea şi putere cu mult mai mult pe cea anterioară. Această judecată va fi asemenea unei grindine naturale grele, care cade din cer, deodată, furtunos, pustiitoare în efectele ei. Nu ni se face cunoscut, sub ce formă va fi, dar din această profeţie se deduce clar, că va fi foarte grea şi va veni din cer.2
1 După constatările învăţaţilor un talant cântărea aproximativ 35 kg. Prin aceasta se poate imagina ce caracter impresionant şi nimicitor va avea această judecată.
2 Sunt puţini oamenii care pot să-şi imagineze corect puterea devastatoare a unei grindine mari. În continuare prezentăm relatarea unui martor ocular la o cădere de grindină în anul 1831 în Constantinopol şi împrejurimi: „După o noapte neobişnuit de înăbuşitoare, dimineaţa la ora şase au venit nori ameninţători, şi un zgomot între tunete şi furtună, şi totuşi incomparabil cu acestea, a crescut mereu, şi locuitorii oraşului, treziţi brusc din somn, cuprinşi de frică aşteptau deznodământul acestei arătări ameninţătoare. Incertitudinea lor nu a fost de lungă durată. Bucăţi de ghiaţă de mărimea tălpii piciorului unui om au căzut la început mai rar iar apoi au devenit ca o lovitură densă de pietre, care a distrus totul. Nici oamenii în vârstă nu puteau să-şi amintească să fi văzut vreodată asemena pietre de grindină. Unele din ele au fost adunate după aproximativ o jumătate de oră şi cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram. Această furtună îngrozitoare a trecut peste Constantinopol şi, dealungul Bosforului, s-a întins peste un ţinut mare. Ce era cel mai frumos, nu, singura speranţă a acestei făşii de pământ frumoase şi roditoare, culesul viilor, tocmai începuse şi prin aceasta a fost distrusă într-o singură zi. Diverse specii de animale, şi chiar şi unii oameni, au murit, şi nenumăraţi oameni au fost răniţi. Pagubele făcute clădirilor erau inestimabile. Puterea cu care loveau blocurile de ghiaţă care cădeau era aşa de mare, că au sfărâmat toate ţiglele de pe acoperişuri şi au străpuns chiar scânduri, trecând prin ele ca gloanţele din puşcă.” Ce ar fi fost, dacă blocurile de ghiaţă ar fi fost de cincizeci sau şaptezeci de ori mai grele?
Va conduce la pocăinţă acest fel de încoronare a judecăţilor divine? Va fi zdrobită încăpăţânarea, vor fi inimile înfrânte sub mâna puternică a lui Dumnezeu? Nu! Omul rămâne neschimbat, dacă Duhul lui Dumnezeu în harul Său puternic şi liber nu-l conduce la pocăinţă şi la primirea salvării oferite. Efectul moral al acestei judecăţi îngrozitoare este constatat în cuvinte simple. În loc să glorifice cu teamă pe Dumnezeu, văzând descoperirea puterii Lui neîngrădite, oamenii vor huli pe Dumnezeu din cauza plăgii mari prin grindină. Cât de răbdător este Dumnezeu şi cât de greşit este omul!
sursa: https://comori.org/