Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
La felul oarecum tainic, în care sunt descrise judecăţile anunţate prin trâmbiţe, ne-am referit deja. Oricâte greutăţi ar oferi unele tablouri şi simboluri pentru o explicare exactă, trebuie totuşi să recunoaştem că seria judecăţilor anunţate prin trâmbiţe în ansamblul lor vorbeşte clar despre ceea ce va veni peste ţările şi popoarele care odinioară au fost păgâne, dar care au devenit creştine; înţelesul lor general este uşor de înţeles, cu toate că se folosesc o mulţime de expresii biblice. Deci judecăţile anunţate prin trâmbiţe arată în principal judecata asupra creştinismului decăzut.
Dar în viziunea, pe care o avem acum înaintea noastră, situaţia este schimbată; păşim pe terenul profeţiilor cunoscute. Profeţii şi Psalmii ne-au făcut cunoscut starea din Iudeea şi Ierusalim din perioada despre care relatează acest capitol. De aceea interpretarea este relativ simplă. Ne aflăm pe terenul iudaic. Dar de ce comunicările profetice şi evenimentele relatate se mută de la păgâni la iudei şi de ce în această viziune Ierusalimul stă atât de pregnant pe prim plan, de ce Ierusalimul a devenit punctul central al evenimentelor? Nu trebuie să căutăm mult timp după motive. Lucrarea providenţei divine cu partea decăzută dintre naţiuni se apropie de sfârşit. Preluarea publică a guvernării asupra pământului urmează să aibă loc în curând şi mai rămâne numai vărsarea celor şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului cu oameni vinovaţi. Israel este punctul central al binecuvântărilor pentru păgâni şi totodată subiectul principal al judecăţii. Desfăşurarea judecăţilor se apropie de sfârşit. Ne aflăm aici în cea de-a doua jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni de şapte ani vestită de Daniel. În acest timp Roma va fi centrul guvernării omului pe pământ (Apocalipsa 17:18 ). Dar punctul central al lui Dumnezeu şi capitala guvernării pământului este Ierusalimul. Sunt multe oraşe mari renumite pe pământ, dar în însemnătatea lui Ierusalimul le va pune pe toate în umbră. »Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Acesta este Ierusalimul” Eu îl pusesem în mijlocul neamurilor şi de jur împrejurul lui sunt ţări”« (Ezechiel 5:5 ). Ierusalimul, »oraşul marelui Împărat«, va fi capitala lumii în timpul Împărăţiei de o mie de ani şi punctul central, de unde Domnul va guverna naţiunile (Isaia 2:1-4 ). Când lumea păgână va veni sub râurile de binecuvântare, aceasta va avea loc nu despărţită de Israel, ci va fi în legătură directă cu Israel. »Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Său« (Romani 15:10 ). Aşezarea naţiunilor, în ţinuturile repartizate lor, nu va fi nicidecum dependentă de cuceriri, de războaie sau achiziţionare prin cumpărare, ci prin hotărârea Celui Preaînalt. »Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea lui de moştenire« (Deuteronom 32:8-9 ). Planul lui Dumnezeu, de a face Israel şi ţara sa punctul central, în jurul căreia El va strânge naţiunile, nu a eşuat, ci împlinirea lui a fost doar amânată. Acest capitol arată primii paşi în împlinirea acestui plan minunat pentru pământ.
Iudeii şi Ierusalimul stau pe prim-planul profeţiilor şi ei sunt văzuţi ca fiind călcaţi în picioare de naţiuni. Împrejurările din această perioadă deosebit de impresionantă a istoriei lor naţionale sunt descrise impresionant în Psalmul 79 . Mai întâi vine furtuna, după aceea liniştea. Este descris necazul mare din ultima „oră” de necredinţă a lui Israel, dar »dimineaţa vine bucuria« şi despre aceasta relatează impresionant profeţii vechiului legământ.
La începutul capitolului găsim lucrurile cunoscute din Vechiul Testament şi înţelesul lor simbolic: Templul, altarul, curtea, oraşul sfânt.
Templul şi Ierusalimul
1-2 »Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.«
Trestia era un instrument de măsură*. Ea este mereu amintită de profeţii Vechiului Testament. Faptul că Templul, altarul şi cei ce se închină trebuiau măsuraţi de vizionar, arată că Dumnezeu vrea să-i posede, să-i păzească şi să-i primească pentru Sine. - Un înger măsoară cu o trestie de aur cetatea sfântă, Ierusalimul, un tablou al Adunării glorificate (Apocalipsa 21:15 ). Vizionarul îndeplineşte aceeaşi misiune cu o trestie de lemn cu privire la Templu. Trestia tare, »asemenea unei prăjini«, arată că acţiunea simbolică se face cu putere, stabilitate şi hotărâre.
* În Ezechiel 40:3-5 se foloseşte sfoara de măsurat pentru măsurarea Templului; în Zaharia 1:16 funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului. Ambele, Templul şi oraşul, vrea Dumnezeu să le ia în posesiune pentru Sine în timpul Împărăţiei de o mie de ani. În legătură cu măsurarea par să fie două gânduri diferite. În primul rând punerea deoparte pentru Dumnezeu, ca în locurile amintite; în al doilea rând, că ceea ce este măsurat este dat de Dumnezeu spre nimicire, ca moabiţii (2. Samuel 8:2 ), zidurile Ierusalimului (Plângerile lui Ieremia 2:8 ) şi Israel (Amos 7:8 ; 9:17 ).
»Scoală-te şi măsoară.« Vizionarul era un observator pasiv, dar deplin interesat de evenimentele care au avut loc sub judecăţile anterioare anunţate prin trâmbiţe; dar acum, când este vorba de Israel, naţiunea lui, i se porunceşte să se scoale. Prin poruncă divină el este îndemnat să devină lucrător activ. Deci aici este vorba nu numai de poziţia corpului său.
Templul, altarul şi închinătorii trebuiau măsuraţi împreună. Între încetarea închinării iudaice din trecut şi reluarea ei în viitor este intercalată închinarea creştină. Creştinii nu au niciun loc fix pe pământ unde să se închine, ei nu merg în niciun templu pământesc. Singurul lor loc de închinare este Locul Preasfânt de sus (Ioan 4:21,23-24 ; Evrei 10:19-22 ); jertfele lor sunt jertfe de laudă pentru Dumnezeu şi binefacerile practice pentru oameni (Evrei 13:15-16 ). Dar aceasta se deosebeşte radical de închinarea iudaică din trecut şi din viitor. Pentru închinarea iudaică sunt absolut necesare un templu şi un altar. Cu toate că pentru înţelesul tabloului aici nu este esenţial presupunerea existenţei în timpul acela a unui templu material în Ierusalim, însă cuvântul profetic necesită totuşi construcţia unui Templu din piatră şi restabilirea instituţiilor statale şi publice iudaice - lumeşti şi religioase - în timpul perioadei deosebite dintre răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:16-17 ) şi apariţia Domnului în slavă (Iuda 14-15 ).
Iudeii vor fi în necredinţă adunaţi ca naţiune - necredinţă atât de partea lor, cât şi de partea naţiunilor prietene, care vor susţine interesele lor (Isaia 18 ). Apoi vor începe să construiască Templul* lor şi vor reintroduce, în măsura în care ei pot, serviciul divin mozaic. Aceasta va aparţine eforturilor omeneşti făcute fără Dumnezeu, pentru reinstaurarea Israelului ca stat cu intenţii şi scopuri politice. Dar în mijlocul necredinţei evidente din timpul acela va fi şi o rămăşiţă credincioasă, temătoare de Dumnezeu, aşa cum a fost în toate timpurile şi această rămăşiţă este recunoscută aici de Dumnezeu. Oprimarea din partea păgânilor necredincioşi şi decăderea naţiunii iudaice vor face cu atât mai mult să iasă în evidenţă martorii credincioşi ai acelor zile, din care cauză vor suferi, martori ai acelor ultime ore ale istoriei naţiunii iudaice necredincioase. Templul va fi numit „Templul lui Dumnezeu”, căci Dumnezeu se declară de partea închinătorilor adevăraţi, pe care îi vede în Templu şi îi primeşte. Altarul arată altarul din faţă, care odinioară a stat în curtea din faţă a Locului sfânt. El vorbeşte despre primirea de către Dumnezeu a acelora care cu credinţă se apropie de altar - desigur, ca întotdeauna, pe baza unei jertfe drepte şi sfinte. În înţelesul spiritual Templul vorbeşte deci despre închinare şi altarul vorbeşte despre primirea rămăşiţei credincioase a lui Israel. Curtea din afara Templului, nemăsurată şi „aruncată afară”, care a fost dată naţiunilor, arată partea decăzută a poporului, care are numai o mărturisire religioasă exterioară şi a fost dată de Dumnezeu pradă naţiunilor. Aceştia, cu tot ajutorul promis de fiară, se vor răzbuna pe poporul vinovat (Isaia 28:17-22 ). Curtea reprezintă deci simbolic iudaismul în starea lui cea mai stricată şi de răzvrătire.
* În Cuvântul lui Dumnezeu sunt amintite următoarele temple din piatră. Templul lui Solomon (1. Împăraţi 6 ), care a fost distrus de Nebucadneţar în anul 588 înainte de Hristos; templul lui Zerubabel (Ezra 3 ; 6 ), care mai târziu a fost jefuit şi închinat de Antiochus Epiphanes zeului păgân Jupiter (170 şi 168 înainte de Hristos); templul lui Irod (Ioan 2:20 ), reconstruit cu fast deosebit, început în anul 17 înainte de Hristos şi distrus de romani în anul 70 după Hristos; templul lui antihrist (2. Tesaloniceni 2:4 ), care va fi construit de iudeii restabiliţi ca naţiune; templul Domnului din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 - 44 ), cu totul nou, mare şi încăpător. În total sunt cinci temple materiale. Adunarea este numită Templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ) şi trupurile celor credincioşi sunt numite templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:19 ). Ierusalimul este singurul oraş de pe pământ în care un Templu din pietre va fi recunoscut de Dumnezeu. Cuvântul »Templu« din cartea Apocalipsa 7:5 arată că marea mulţime dintre naţiuni va fi recunoscută ca închinători. Probabil că aceştia se vor ruga şi se vor închina în adevăratul Templul din Împărăţia de o mie de ani, care atunci va fi cu adevărat »o casă de rugăciune pentru toate popoarele« (Isaia 56:7 ).
Ierusalimul va fi călcat în picioare
2. »Şi ei vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.« - Ca şi în alte locuri, Ierusalimul este numit aici »sfânta cetate« şi prin aceasta se aminteşte de caracterul ei sfânt (Neemia 11:1,18 ; Isaia 52:1 ; Daniel 9:24 ). Acest oraş va fi călcat în picioare o perioadă bine determinată, şi anume 42 de luni. Despre aceeaşi perioadă se vorbeşte şi în alte locuri ca despre 1260 de zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) sau ca despre »o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi« (Apocalipsa 12:14 ). Expresia »la jumătatea săptămânii« din Daniel 9:27 se referă la începutul acestei perioade de timp. Toate aceste forme de exprimare se referă la ultima jumătate a săptămânii-an din profeţia lui Daniel (Daniel 9:24-27 ).
Cele 42 de luni, în care Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni sunt luni de 30 de zile; prin aceasta ele corespund celor 1260 de zile ale profeţiei cu privire la cei doi martori sau proroci îmbrăcaţi în sac. Timpul de suferinţă, care va veni pentru Ierusalim, este limitat la 42 de luni. Acest oraş va trebui să bea paharul mâniei Domnului şi el îl va bea timp de 1260 de zile. Populaţia oraşului va fi călcată în picioare de naţiuni aşa cum este călcat gunoiul străzii (Isaia 10:6 ). Chiar şi acele naţiuni, care la început vor susţine politic pe iudei, se vor întoarce şi îşi vor satisface dorinţa de răzbunare asupra naţiunii iudaice reinstaurate. »Vor fi lăsate«, aceasta este seminţia lui Iuda reinstaurată cu ajutor străin, »împreună păsărilor răpitoare ale munţilor şi fiarelor pământului; şi păsările răpitoare vor fi vara peste ele, şi toate fiarele pământului vor ierna peste ele« (Isaia 18:6 ). În felul acesta duşmanii păgâni ai lui Israel se vor năpusti asupra poporului ales cândva de Dumnezeu, dar care atunci va stărui în idolatrie publică şi decădere de la Dumnezeu şi de la adevăr. »Şi starea din urmă a omului acestuia (Iuda) va ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam rău« (Matei 12:43-45 ).
Martori iudei
3-4 »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şase zeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.« - Închinătorii din Templu trebuie diferenţiaţi de aceşti martori (sau proroci) din oraş. Închinătorii (sau adoratorii) şi prorocii arată cele două adevăruri referitoare la preoţie şi regalitate, care vor fi unite în Hristos în timpul domniei Sale în Împărăţia de o mie de ani: »El va fi preot pe scaunul Lui de domnie« (Zaharia 6:13 ). Aceasta o vor confirma cei doi proroci.
S-au făcut tot felul de presupuneri cu privire la cei doi martori1; s-a gândit la cele două Testamente, la Lege şi la Evanghelie, la Hus şi Jerome sau la valdenzi şi albigenzi. Alţii, care arată mai multă înţelegere, presupun într-o aparentă concordanţă cu Scriptura, că Moise şi Ilie2 sunt cei doi martori şi, ca dovadă, citează Maleahi 4 . Însă cuvintele »Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu« (Maleahi 4:4 ) nu spun că marele dătător al Legii va fi personal prezent în întâmplările din ultimele zile, în timp ce cuvintele »Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată« (Maleahi 4:5 ) par să arate clar că marele proroc Ilie va apărea încă o dată în Palestina. Prin numărul martorilor se arată că se va depune o mărturie deplină şi suficientă. Nouă ni se pare că în acest timp de necaz mare ar putea fi nevoie de un număr mai mare de martori decât doi şi că versetele 8 şi 9 arată un număr mai mare de martori ucişi. Dar aceste consideraţii sunt de fapt puţin importante. Legea iudaică - şi aici ne aflăm în împrejurări iudaice - cere pentru o mărturie plauzibilă cel puţin doi martori (Deuteronom 17:6 ; 19:15 ). Doi îngeri cu înfăţişarea de oameni au confirmat învierea Domnului Isus (Luca 24:4 ; Ioan 20:12 ) şi, tot aşa, doi îngeri au confirmat înălţarea Sa la cer (Faptele Apostolilor 1:10 ).
1 Mai mulţi comentatori presupun că cei doi martori simbolizează un număr corespunzător şi suficient de slujitori credincioşi ai Domnului.
2 Era o concepţie veche, că unii din vechii proroci vor apărea înainte de venirea a doua a lui Mesia. Un comentator (Bleek) a scris în privinţa aceasta: „În ceea ce priveşte persoanele acestor doi martori, se poate presupune - în concordanţă cu gândurile vechilor învăţători - cu siguranţă, că unul din ei este prorocul Ilie. A fost o concepţie răspândită, că Ilie, după ce a fost răpit la cer, fără să vadă moartea, va reveni în ultimul timp ca precursor al lui Mesia, potrivit cu Maleahi 4:5 . Vechii învăţători au presupus în general, că al doilea martor este Enoh, deoarece şi el a fost înălţat de viu la cer, potrivit cu Geneza 5:24 .”
3. »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şase zeci de zile.« Cuvântul putere a fost adăugat de unii traducători pentru a da sens frazei. Putere sau eficacitate va fi dată mărturiei celor doi martori - acesta este înţelesul clar al locului din Scriptură. Zilele mărturiei lor sunt numărate exact. Mărturia lor nu va înceta temporal, ci ea va fi dată clar zi de zi, până va trece timpul stabilit, dar nici o zi mai mult. Timpul de 1260 de zile este cu 17 zile mai scurt decât trei ani şi jumătate. După trecerea celor 1260 de zile va suna îngerul al şaptelea cu trâmbiţa. Prin aceasta se termină necazul cel mare şi puterea fiarei de a prigoni pe sfinţii lui Dumnezeu (Apocalipsa 13:5 ). Prin expresia »îmbrăcaţi în saci« se exprimă că martorii vor suferi şi vor fi trişti (Ioel 1:13 ; Ieremia 4:8 ).
4. »Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.« Ce înseamnă aceste denumiri ciudate date celor doi proroci? Fără îndoială expresiile se referă la Zaharia 4 . Măslinul, via şi smochinul au înţelesul lor deosebit. Măslinul se referă la o mărturie (Romani 11:17,24 ), via se referă la fertilitate (Ioan 15 ) şi smochinul se referă la Israel ca naţiune (Matei 21:19 ; Luca 21:29 ). Martorii din Ierusalim sunt numiţi măslini, deoarece în acele zile ei vor reprezenta mărturia lui Dumnezeu şi profetic vor interveni pentru drepturile regale şi preoţeşti ale lui Mesia. În afară de aceasta ei sunt numiţi două sfeşnice, deoarece lumina Duhului va fi în ei. Mărturia lor nu va fi neclară sau de neînţeles, căci ea va fi dată permanent în lumina clară a lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi cu ei cu Duhul Său şi cu puterea Sa.
În afară de aceasta se spune despre ei că »stau înaintea Domnului pământului.« Este Unul şi numai Unul care are dreptul legitim la tot ce există aici pe pământ. Domnul, Salvatorul lui Israel, are în Sine dreptul incontestabil asupra pământului. El Îi aparţine. Dar acest drept nu este recunoscut şi despre aceasta depune o mărturie tristă împotrivirea şi respingerea din partea iudeilor decăzuţi şi din partea păgânilor, aşa cum putem deduce din cartea Apocalipsa. Prorocii stau înaintea Domnuluipământului. Ei ştiu în prezenţa cui se află şi rămân consecvenţi, ca şi cum prin credinţă ar vedea pe Acela care este nevăzut ochiului natural.
În felul acesta, aceşti martori, fie ei doi sau mai mulţi, vor proroci neîntrerupt exact 1260 de zile. Îmbrăcămintea lor în saci corespunde cu totul misiunii lor şi împrejurărilor dureroase în care ei vor depune mărturia lor. Această mărturie va fi plină de putere şi va răspândi lumină spirituală în mijlocul întunericului, care se va aşeza ca un giulgiu deasupra Ierusalimului vinovat, cel mai vinovat oraş de pe pământ.
Puterea supranaturală a martorilor
5-6 »Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor1; şi au putere să prefacă apele în sânge2, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.« Am văzut că martorii vor primi lumină şi putere pentru misiunea lor; dar ei vor fi înzestraţi ca să se apere singuri şi să confirme „împotrivitorilor” din Israel (Psalmul 68:18 ) trimiterea lor, prin aceea că vor face o judecată neobişnuită duşmanilor lor şi vor face semne supranaturale. Nimeni, fie el mare sau neînsemnat, nu se va putea apăra împotriva acestei judecăţi. Moartea va fi partea sigură a oricărui va vrea »să le facă rău«. Fără îndoială mărturia va fi primită de unii, probabil chiar de mulţi (Daniel 12:3 ); alţii şi cu siguranţă cei mai mulţi, vor respinge cu mândrie şi desconsiderare mesajul, în timp ce alţii vor încerca cu putere şi desconsiderare să facă rău martorilor. Pe aceştia din urmă îi va lovi o judecată grea, nu ca mulţime, ci individual, aceia care în împotrivirea lor faţă de martori vor folosi forţa. Astăzi lucrează harul, ca să salveze sufletele oamenilor, atunci va fi practicată judecata, ca să cureţe pământul de păcătoşii care resping şi leapădă pe Hristos. Varietatea perioadelor nu trebuie trecută cu vederea. Acest principiu ne este făcut clar cunoscut în Psalmul 22 şi în Psalmul 69 . În prima parte a ambilor psalmi vedem suferinţele lui Hristos. Însă în Psalmul 22 rezultatul suferinţelor Sale este binecuvântarea până la marginile pământului şi pentru toate timpurile viitoare (Psalmul 22:22-31 ), în timp ce în Psalmul 69 este chemată judecata peste cei care au contribuit la chinurile Mântuitorului suferind (Psalmul 69:22-28 ). Hristos a suferit din pricina păcatului şi pentru păcate (Psalmul 22 ), dar totodată şi din pricina neprihănirii (sau dreptăţii, Psalmul 69 ). Când ziua harului va trece, va veni inevitabil ziua răsplătirii.
1 Ca şi Ilie (Iacov 5:17-18 ).
2Ca şi Moise (Exod 7:17 ).
Versetul 5 arată că martorilor li se va da putere ca să se apere singuri şi să confirme trimiterea lor prin judecarea aspră a duşmanilor lor brutali. Fără îndoială ei vor întrebuinţa această putere. În versetul 6 vedem însă că ei vor primi o putere şi mai mare şi care iese şi mai clar în evidenţă. Minunile, pe care le-a făcut Moise, pe când Israel era supus robiei păgânilor (Exod 7 - 12 ) şi pe care le-a făcut Ilie, atunci când Israel era decăzut de la Dumnezeul adevărat (1. Împăraţi 17 ; 18 ), vor trebui făcute în acelaşi fel. Ierusalimul va fi scena acestor semne supranaturale, publice. Ce mărturie a lui Dumnezeu pentru poporul decăzut din acele zile! Faptul că minunile lui Moise se vor repeta, în orice caz în felul lor deosebit, va trebui să le aducă aminte de robia lor de odinioară din Egipt şi să le fie un semn că ei sunt iarăşi sub stăpânire păgână. Minunile lui Ilie, făcute din nou în public, vor trebui să le îndrepte gândurile înapoi la starea lor de odinioară, când erau decăzuţi de la Dumnezeu şi slujeau lui Baal. Domnul pământului trebuie să-Şi facă din nou cunoscut drepturile Sale înaintea poporului Său decăzut. Astfel, starea lui Israel, în orice caz starea lui Iuda şi a Ierusalimului, se aseamănă cu starea poporului din zilele lui Moise şi Ilie: robie şi decădere. Din cauza aceasta este necesară o lucrare, o mărturie din partea lui Dumnezeu, potrivită cu aceste două caracteristici, însoţită de semne supranaturale corespunzătoare. De aceea aceşti doi martori vor face o lucrare care, în caracterul ei, va corespunde lucrării lui Moise şi Ilie.
Fiara şi martorii
7. »Când îşi vor isprăvi mărturia lor, fiara, care se ridică din adânc, va face război cu ei, îi va birui şi îi va omorî.« Martorii vor fi de nebiruit şi nemuritori până îşi vor împlini misiunea. Ei vor proroci 1260 de zile în Ierusalim, centrul evenimentelor politice şi profetice din timpul acela, deci 17 zile mai puţin decât cea de-a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămâna-an. În timpul acestor 17 zile se vor vărsa potirele mâniei lui Dumnezeu. Dar la sfârşitul celor 1260 de zile va apărea în Ierusalim fiara, capul împărăţiei romane reinstaurate. Fiara este amintită aici pentru prima dată în cartea Apocalipsa. Ea este denumită astfel, ca şi cum ar fi cunoscută. În Daniel 7:2-3 şi Apocalipsa 13:1 fiara se ridică din mare, deci din mulţimea neliniştită a omenirii, din marea popoarelor, dintr-o stare de anarhie şi încurcătură. Antihristul se va ridica după reînfiinţarea împărăţiei romane, dintr-o stare organizată şi cu un regim de conducere, care în Cuvântul lui Dumnezeu este denumită pământ (Apocalipsa 13:11 ). În textul nostru însă este vorba de fiara care »se ridică din adânc«. Prin aceasta se exprimă că, deşi fiara se va ridica desigur dintre oameni, împărăţia romană care se va reînfiinţa are origine satanică. Fiara va pustii cu ajutorul antihristului subordonat ei politic pe creştinătatea fără Hristos din timpul acela (Apocalipsa 13 ) şi iudeii din Iudeea vor fi în mod deosebit prigoniţi fără cruţare şi brutal (Matei 24:15-28 ; Apocalipsa 12:13-17 ). La sfârşitul acestui timp de prigoană va veni şi el la Ierusalim. Martorii din acest oraş vor fi în siguranţă până în momentul acela, în timp ce fraţii lor de credinţă şi tovarăşii lor de suferinţă vor trece prin groaza necazului cel mare, un timp de suferinţă cum nu a mai fost în toată istoria (Marcu 13:19 ). Fărădelegea pe pământ va atinge în timpul acela punctul culminant în „cetatea sfântă”. „Omul păcatului” va fi acolo. Dar Dumnezeu va lucra în favoarea slujitorilor Săi şi îi va confirma public prin semne supranaturale şi prin minuni ale puterii şi judecăţii. Mărturia în Ierusalim (versetul 3) şi prigoanele prin fiară (Apocalipsa 13:5-7 ) vor avea loc în acelaşi timp. Fiara va exista cel puţin şapte ani, dar puterea ei pentru a prigoni pe sfinţi va fi limitată la 1260 de zile sau 42 de luni de câte 30 de zile. La sfârşitul prigoanelor întreprinse de ea va fi permis fiarei să pătrundă în Ierusalim şi să omoare pe martori. „Aceasta va fi ultima ei acţiune politică”, a spus cineva. Fiara va triumfa un timp scurt. Ea va face război cu sfinţii şi îi va birui şi îi va omorî. Se pare că evlavia şi credinţa vor fi atunci expulzate de pe pământ (Osea 6:4 ; Luca 18:8 ); se pune întrebarea dacă ele vor mai fi. Dar istoria martorilor nu se va sfârşi prin aceasta; justificarea lor din partea lui Dumnezeu este absolut sigură, chiar dacă ea va veni mai târziu. Triumful păcătoşilor, despre care citim în continuare, va fi numai de scurtă durată şi, după aceea, recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a martorilor Săi se va face public. - Fiara în brutalitatea ei şi batjocurile ei va întrece orice putere care a existat vreodată pe pământ. Dar această putere împreună cu tovarăşul ei de legământ, cu antihristul, îşi vor găsi sfârşitul lor îngrozitor (Apocalipsa 1:20 ; 20:10 ).
Tratamentul făcut martorilor credincioşi şi bucuria de pe pământ
8-10 »Şi trupul lor mort va zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupul lor mort, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.« În aceste versete este vorba atât de trup mort, cât şi de trupuri moarte. Prin folosirea singularului se arată că ei au avut parte în comun de un tratament dispreţuitor. Ierusalimul este numit aici »cetatea mare«. Roma (cu sistemul religios, care îşi are reşedinţa acolo, Apocalipsa 17:18 ) şi Babilonul (Babilonul simbolic, Apocalipsa 18:10 ), precum şi întreaga putere consolidată a omului în interiorul graniţelor imperiului roman (Apocalipsa 16:19 ) sunt numite tot aşa. În denumirea »cetatea mare« se exprimă toată decăderea morală a Ierusalimului. Numele acestui oraş nu este numit, ci el este caracterizat prin aceea, că »în înţeles duhovnicesc se cheamă Sodoma şi Egipt«. Sodoma este amintită aici din cauza stricăciunii şi păcătoşeniei (Geneza 18 ; 19 ; Judecători 7 ; 2. Petru 2:6-8 ); Egiptul este numit, deoarece poporul lui Dumnezeu a fost acolo pentru prima dată înrobit şi apăsat (Exod 1:11-14 ). După aceea se mai spune »unde a fost răstignit şi Domnul lor (nu al nostru)«. Aceste cuvinte exclud o aplicare simbolică la Biserică, aşa cum au presupus unii că se referă la Biserică. Este vorba de adevăratuloraş Ierusalim, el este caracterizat aici prin fapta care a umplut măsura vinei lui, răstignirea »Domnului lor«, şi anume a Domnului martorilor omorâţi.
Pe această pictură întunecată se văd trei grupe de oameni:
Fiara, care a omorât pe martori.
Mulţimea din toate popoarele, seminţiile, limbile şi neamurile*.
Cei care locuiesc pe pământ.
* Această împărţire în patru a omenirii exprimă simbolic caracterul complet; aceşti oameni mulţi vin din toată omenirea (vezi Apocalipsa 7:9 ; 10:11 ). Pe ultimul loc sunt numiţi împăraţi în loc de seminţii, deoarece este vorba şi de cei mai mari deţinători ai puterii, deci stăpânitori şi stăpâniţi.
Oamenii din grupa a doua privesc mulţumiţi trupul mort al prorocilor, care a fost lăsat în chip batjocoritor pe stradă sau pe locurile publice ale oraşului şi, în felul acesta, au fost expuşi privirii tuturor. În afară de aceasta ei îşi exprimă ura şi dispreţul în chip ruşinos, prin aceea că nu permit, ca trupurile moarte să fie îngropate.
Grupa a treia este amintită deja în Apocalipsa 3:10 * şi Apocalipsa 6:10 . Toate grupele numite aici locuiesc desigur pe pământ, dar denumirea »locuitorii de pe pământ« are un înţeles moral deosebit şi caracterizează starea lăuntrică a acestor oameni. Ei au renunţat la creştinism, au respins conştient şi hotărât chemarea cerească şi în locul ei au ales pământul. Dumnezeu poate să aibă cerul, ei s-au hotărât să posede pământul ca patrie şi ca parte a lor. Cea de-a 2-a grupă, păgânii în legătură cu fiara, refuză îngroparea trupurilor moarte ale martorilor ucişi, dar oamenii grupei a 3-a organizează o sărbătoare de bucurie, îşi trimit daruri unii altora şi se salută reciproc, deoarece prorocii, care îi chinuiau, sunt morţi. Trimiterea de daruri în zilele de sărbătoare este un obicei vechi şi general (Estera 2:18 ; 9:9,22 ). Aici prilejul pentru bucuria publică îl constituie faptul că glasul martorilor a fost adus la tăcere în liniştea morţii. Atâta timp cât drepturile lui Dumnezeu pe pământ sunt susţinute prin cuvânt şi semne (versetele 3-6), cei răzvrătiţi se simt probabil chinuiţi în conştiinţa lor şi probabil chiar şi corporal. Cuvântul lui Dumnezeu, când este vestit cu credincioşie, face nefericiţi pe oamenii opozanţi. Păcatul cu urmările lui îngrozitoare este chinuitor chiar şi pentru conştiinţa cea mai împietrită şi indiferentă.
* Vezi şi explicaţia de la locul acesta.
Justificarea publică din partea lui Dumnezeu a celor doi martori ucişi
11-12 »Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi am auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit în nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.« Puterea vieţii, a vieţii veşnice din Dumnezeu, va deveni activă şi în această putere se ridică cei doi martori şi stau pe picioarele lor. Mărturia lor a fost depusă, încercările lor s-au terminat, acum ei stau în puterea şi statornicia unei vieţi pe care moartea nu o poate atinge. Învierea publică va oferi dovadă înaintea ochilor şi conştiinţei oamenilor decăzuţi că ea este lucrată de Dumnezeu. Urmarea va fi frica şi groaza: »O mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.« Cele trei zile şi jumătate, care sunt amintite de două ori (versetele 9 şi 11), sunt zile efective. Nu este posibil să fie interpretate altfel. Vedem aici evenimente, care vor avea loc în ultimele zile ale ultimei săptămâni-an profetică. Probabil că sunt numai câteva zile (în niciun caz ani) până va veni Domnul în putere ca să întemeieze Împărăţia Sa. El va veni la sfârşitul acestei săptămâni-an, şi acest sfârşit este aici foarte aproape. Cele patru perioade de timp de aici trebuie înţelese literalmente; sunt perioade de timp stabilite exact, care nu sunt în trecut, ci în timpul de necaz care va veni.
Vizionarul a auzit apoi »un glas tare din cer«. Este glasul lui Dumnezeu sau al unui împuternicit de El. Glasul se adresează martorilor înviaţi în viaţa lor nemuritoare şi care nu putrezeşte (1. Corinteni 15:54 ). Ei vor sta în prezenţa duşmanilor lor şi aceştia vor fi atunci cuprinşi de o frică mare. »Suiţi-vă aici!«, li se va spune. Locul lor şi partea lor va fi în cer. Ce răspuns la dispreţul, ruşinea şi crima de pe pământ! Şi ce imagine pentru duşmanii lor! Noi »vom fi răpiţi în nori« (1. Tesaloniceni 4:17 ); ei se suie în nor (nu într-un nor). De ce se spune »în nor«? Evident este vorba de un nor deosebit şi cunoscut, probabil norul în care va coborî Hristos din cer (Apocalipsa 10:1 ). Norul este semnul prezenţei lui Dumnezeu (Exod 40:34-38 ). Numai aici (Apocalipsa 11:12 ) şi în Luca 9:34 citim despre persoane care au intrat şi intră în norul slavei, în norul prezenţei lui Dumnezeu.
12. »Iar vrăjmaşii lor i-au văzut.« Atât învierea martorilor cât şi răpirea lor triumfătoare din domeniul mărturiei şi suferinţelor lor vor avea loc public şi vor fi văzute de mulţi (versetele 11 şi 12). În privinţa aceasta este o diferenţă faţă de învierea şi înălţarea Domnului şi faţă de învierea şi înălţarea la cer a sfinţilor Săi cereşti. Niciun ochi omenesc nu a văzut cum a înviat Domnul şi cum a părăsit mormântul şi numai ucenicii Săi au fost martori ai înălţării Sale. Nu există nici un indiciu că învierea şi răpirea noastră va fi observată de vreun om de pe pământ. Cu toate că succesiunea, în care va avea loc învierea celor neprihăniţi, transformarea celor vii şi răpirea directă a celor două grupe de sfinţi este prezentată exact în Cuvântul lui Dumnezeu (1. Tesaloniceni 4 ; 1. Corinteni 15 ), toate acestea însă vor avea loc aşa de repede, că pentru lume va fi imposibil să vadă aceste evenimente. Toate vor avea loc »într-o clipă, într-o clipeală din ochi« (1. Corinteni 15:52 ).
Judecata lui Dumnezeu
13. »În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni [literar: şapte mii de nume de oameni] au fost ucişi la cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au umplut de frică şi au dat slavă Dumnezeului cerului.« După deschiderea pecetei a şasea (Apocalipsa 6:12 ) şi aici în legătură cu trâmbiţa a şasea »s-a făcut un mare cutremur de pământ« - mare, din cauza efectelor îngrozitoare ale cutremurului de pământ. După vărsarea potirului al şaptelea va avea loc un cutremur de pământ şi mai mare, care va fi aşa de pustiitor că va întrece toate judecăţile de mai înainte de felul acesta (Apocalipsa 16:18 ). Fără îndoială »cutremurul de pământ« de la judecata anunţată de pecetea a şasea va produce prăbuşirea violentă a tuturor drepturilor de guvernare şi a oricărei ordini sociale. Dar aici, în teritoriul limitat al oraşului Ierusalim, este vorba, după părerea noastră, de un cutremur de pământ în sensul strict al cuvântului, care va distruge o parte din oraş şi va omorî şapte mii de oameni - un număr care arată plinătatea. Ierusalimul a fost deja în trecut scena unor nenorociri asemănătoare (Zaharia 14:5 ; Matei 28:2 ) şi tot aşa va fi în viitor. O declanşare de catastrofe naturale, care aduc cu sine distrugerea vieţii şi a bunurilor materiale, este în mod deosebit potrivită ca să convingă permanent pe restul locuitorilor vinovaţi despre realitatea gravă, că intervenţia lui Dumnezeu prin judecată este o realitate inevitabilă.
13. »Şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate.« Ceasul triumfului martorilor va fi şi ceasul dreptăţii răzbunătoare asupra oraşului, în care ei vor depune mărturia lor şi în care sângele lor va fi vărsat cu răutate. Considerăm că »a zecea parte« înseamnă aici o judecată* deplină. Aşa au fost şi cele zece urgii asupra Egiptului, numărul total al judecăţilor depline ale lui Dumnezeu asupra acestei ţării. Cele zece porunci exprimă conţinutul complet al cerinţelor Domnului adresate poporului Său; ele erau etalonul pentru ascultarea lor (Exod 20 ).
* Numărul 10 arată responsabilitatea omului faţă de Dumnezeu. De aceea unii văd în a zecea parte, partea din oraş cu cea mai mare responsabilitate. O explicaţie a acestui număr şi a altora conţine cartea „Number in Scripture: Its Supernatural Design and Spiritual Significance” de E. W. Bullinger.
13. »Şapte mii de oameni [literar: şapte mii de nume de oameni] au fost ucişi la cutremurul acesta de pământ.« Folosirea expresiei ciudate »nume de oameni« pare intenţionat să arate că judecata va lovi cu precizie pe anumiţi oameni, probabil aceia pe care Dumnezeu îi consideră în mod deosebit vinovaţi - cu nume. Am arătat deja că starea iudeilor din Ierusalim, aşa cum este ea prezentată în acest capitol, se compară cu starea din Israel în timpul decăderii, în care Ilie stătea înaintea lui Dumnezeu. Semne supranaturale de aceeaşi natură, aşa cum au avut loc în timpul lui Ilie, sunt amintite şi aici (versetul 6). Numărul celor şapte mii de oameni morţi în judecata lui Dumnezeu ne aminteşte de cei »şapte mii din Israel«, pe care Dumnezeu i-a păstrat pentru Sine (1. Împăraţi 19:18 ), o altă referire (însă în contrast) la timpul lui Ilie. Numărul şapte mii este aici simbolic şi nu trebuie înţeles în sensul strict al cuvântului, tot aşa şi numerele din Apocalipsa 7:4-8 şi din Apocalipsa 14:3 . Ca şi numărul 7 şi numărul 7000 este un număr deplin, care arată caracterul complet. În această judecată vor fi ucişi un număr bine determinat, stabilit exact şi deplin de oameni vinovaţi.
13. »Şi cei rămaşi s-au umplut de frică şi au dat slavă Dumnezeului cerului.« Aceşti cei rămaşi stau în opoziţie cu cei şapte mii, care au fost omorâţi. Mulţimea oamenilor vinovaţi din Ierusalim se împarte deci în două grupe, cei omorâţi şi cei cruţaţi. Această a doua grupă va tremura. Când braţul lui Dumnezeu se arată în judecată, cei rămaşi vor fi »umpluţi de frică«. Judecata îngrozitoare asupra oraşului şi asupra oamenilor nu va conduce la pocăinţă şi credinţă pe cei care rămân, dar în frica lor vor da »slavă Dumnezeului cerului«. Înainte ca conştiinţa să fie cercetată amănunţit şi înainte ca sufletul să fie adus la lumină nu poate exista nicio legătură intimă cu Dumnezeu. Aceşti oameni doresc numai ca Dumnezeu să plece din domeniul intereselor lor. Când sufletul lor va fi biruit de groază, atunci vor fi gata să dea glorie Dumnezeului cerului, căci ei gândesc că prin aceasta vor putea să-L ţină la o oarecare distanţă. Dar tema principală din cartea Apocalipsa sunt drepturile şi pretenţiile lui Dumnezeu asupra pământului şi tocmai aceasta este problema litigioasă dintre Dumnezeu şi aceşti răzvrătiţi, fie ei iudei sau creştini. De aceea vor fi necesare şi alte judecăţi mai grele, până când dreptul lui Dumnezeu va fi recunoscut pe pământ. Acest drept al lui Dumnezeu este absolut şi fără nicio condiţie şi El nu poate să renunţe la nicio liniuţă din cerinţele Lui legitime. A da slavă Dumnezeului cerului în felul cum o fac aici aceşti rebeli cuprinşi de frică - aceasta nu poate opri derularea intransigentă a judecăţilor.
În Apocalipsa 9:12 se face cunoscut că primul vai (sau a cincea judecată anunţată prin trâmbiţe) a trecut. Aici avem în versetul 14 constatarea că cel de-al doilea vai a trecut, dar se adaugă: »Iată, al treilea vai vine curând.« Ultima împlinire este gata să aibă loc.
Trâmbiţa a şaptea
Imperiul Domnului nostru
15-18 »Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă; şi au fost glasuri puternice în cer, care spuneau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor”. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi naţiunile s-au mâniat; şi a venit mânia Ta şi timpul să fie judecaţi cei morţi şi să dai răsplata robilor Tăi, profeţii, şi sfinţilor şi celor care se tem de Numele Tău, celor mici şi celor mari, şi să-i distrugi pe cei care distrug pământul!”« Aşa cum a fost cu deschiderea pecetei a şaptea, tot aşa de sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea nu sunt legate nemijlocit alte judecăţi. Împlinirea planurilor şi căilor lui Dumnezeu sunt făcute cunoscut impresionant şi solemn în aceste versete, dar nu găsim nicio informare despre evenimentele care se declanşează la sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea. Chiar şi numai o cercetare superficială a acestei secţiuni face aceasta clar. Evenimentele despre care se vorbeşte aici - domnia Domnului asupra pământului întreg, preluarea puterii prin El, închinarea adusă de bătrâni, mânia naţiunilor, mânia lui Dumnezeu, judecarea morţilor, răsplătirea robilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor - toate acestea stau în legătură cu Împărăţia de o mie de ani, parţial cu întemeierea ei, parţial cu sfârşitul ei, parţial cu persistenţa în starea veşnică. Aceasta se vede, dacă de exemplu comparăm cuvintele »timpul să fie judecaţi cei morţi« cu Apocalipsa 20:11-12 . Când va suna ultima trâmbiţă, căile lui Dumnezeu cu oamenii, astăzi deseori ascunse, se vor apropia de sfârşit. El va mai aduce o serie de judecăţi scurte, grele şi definitive asupra puterii vaste, puternice şi duşmane, care va stăpâni atunci pământul şi anume fiara (capitolul 16). Această serie de încheiere a judecăţilor lui Dumnezeu va face să se recunoască, că ele vin de la Dumnezeu Însuşi. În ele nu va mai fi nimic ascuns. Dar înainte ca aceste judecăţi să vină asupra pământului, glasuri puternice din cer vor vesti deja că »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său«. Aceasta nu înseamnă că împărăţia a venit realmente, dar ea este aşteptată şi este văzută mai dinainte. Nimicirea oricărei puteri şi autorităţi adverse trebuie în mod necesar să aibă loc înainte de instaurarea Împărăţiei, şi despre aceasta relatează convingător capitolul 16 şi Apocalipsa 19:17 până la Apocalipsa 20:3 .
Deci cauza bucuriei din cer este aici vederea anticipată a Împărăţiei şi nu instaurarea ei efectivă. Când Împărăţia va fi instaurată în putere, pământul şi cerul se vor uni în a aduce mulţumire şi cântări de laudă. Repetăm că aici numai în cer se spune că a venit Împărăţia. În timp ce locuitorii cerului, îngerii şi cei mântuiţi se bucură, pe pământ începe ultimul timp de suferinţă, înainte ca zorii dimineţii slavei milenare să se ivească şi să alunge întunericul. Cea de-a şaptea trâmbiţă nu introduce încă Împărăţia, ci vesteşte apropierea ei. Îngerul puternic (Apocalipsa 10:5-7 ) a jurat solemn că în ziua când va suna trâmbiţa a şaptea se va sfârşi taina lui Dumnezeu şi nu va mai fi nicio amânare. El începe aici să împlinească jurământul său. Trâmbiţa răsună şi după aceea urmează judecăţi la care toţi vor putea să recunoască, că ele pornesc din cer. Dumnezeu se va scula să intervină public în treburile oamenilor. Dar înainte ca aceste ultime judecăţi să fie făcute asupra oamenilor decăzuţi, vedem în cer liniştea şi aşteptarea cu bucurie a apropiatei instaurări a Împărăţiei Domnului.
Denumirea »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său« duce gândul cu privire la o împărăţie generală, care cuprinde tot pământul. Toate părţile pământului vor fi supuse unui Domnitor. Guvernarea asupra pământului se va face de Unul, care va opri tot răul şi va impune dreptatea. Domnia Lui binefăcătoare va sta în opoziţie clară cu orice domnie şi conducere regală sau de orice altă natură din trecut şi din prezent. O Împărăţie neîmpărţită şi care cuprinde tot pământul va guverna în har şi dreptate - acesta este gândul de aici.
Durata acestei guvernări este descrisă cu cuvintele: „El va împărăţi în vecii vecilor”. Aceasta înseamnă că El va împărăţii tot timpul viitor, atât timp cât va exista soarele, luna şi pământul (Psalmul 72:5,7,17 ). Această domnie se va continua în starea veşnică, ea nu va înceta niciodată.
La glasurile puternice al oştirilor cereşti răspund bătrânii, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, cu închinare solemnă. Locul lor obişnuit, pe care li l-a oferit harul, este înaintea lui Dumnezeu, încununaţi şi şezând pe tron. Însă citim de mai multe ori că ei se prosternă şi adoră (Apocalipsa 4:10 ; 5:8,14 ). Dar numai aici se spune: »şi cei douăzeci şi patru de bătrâni ... s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu.« La nicio altă ocazie bătrânii nu se prosternă în felul acesta. Aici prosternarea şi închinarea sunt potrivite cu situaţia deosebită. După aceea bătrânii aduc o cântare de laudă, nu numai mulţumind cu bucurie, ci ei numesc* plini de înţelegere şi motivele pentru care fac aceasta (vezi şi Apocalipsa 4:10-11 ; 5:8-10 ). În cartea Apocalipsa sunt numite mai multe cântări de laudă, care sunt aduse de grupe diferite de creaturi ale lui Dumnezeu, de îngeri, de oameni şi alte creaturi şi anume numai la ocazii deosebite (Apocalipsa 4:11 ; 5:9,12,13 ; 7:10,12 ; 11:17 ; 15:3-4 ; 19:1,3,4,6 ).
* „Glasuri din cer vestesc realitatea domniei Domnului şi a Hristosului Său potrivit cu Psalmul 2 şi că El (căci Ioan Îi priveşte pe cei doi ca Unul, aşa cum o face întotdeauna) va împărăţi din veşnicie în veşnicie; şi aşa va fi. Dar aici, pe lângă împărăţia pământească este preamărită şi împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Dar când este vorba de împărăţia veşnică, împărăţia lumii nu se diferenţiază de timpul în care Hristos Însuşi se va supune lui Dumnezeu şi Tatăl Său (1. Corinteni 15:28 ). În mulţumirea bătrânilor este glorificat şi Iehova Elohim Şadai (Domnul, Dumnezeu, Atotputernicul) ca Marele Împărat, care preia puterea Sa şi Îşi începe domnia; căci aici este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu.” (J. N. D.)
Mulţumirea este adusă Domnului, Dumnezeu, Atotputernicului. Această asociere a titlurilor divine este deosebit de importantă: Domnul*, Cel ce există veşnic neschimbător în Sine, veşnicul „Eu sunt”; Dumnezeu (Elohim), Creatorul tuturor lucrurilor; Atotputernicul (Şadai), a cărui putere şi mijloace sunt nelimitate. După numirea acestor nume şi titluri divine, încă o dată se mai scoate categoric în evidenţă existenţa Sa veşnică: »care eşti şi care erai«, care din veşnicie este Acelaşi. Cuvintele »care vii« (Apocalipsa 1:4,8 ; 4:8 ) sunt lăsate aici la o parte, deoarece sfinţii cereşti privesc Împărăţia ca şi cum ar fi venit.
* Numele Iehova din Vechiul Testament.
17. »... că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti.« Cu toate că în versetul 15 se spune, că »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său [sau a Unsului, Psalmul 2 ]«, bătrânii vorbesc la singular: »... că Tu ai luat«. În timp ce mai întâi este numit Domnul şi Hristosul Său şi prin aceasta sunt diferenţiaţi, ei sunt totuşi una în preluarea Împărăţiei şi a domniei. De aceea se foloseşte singularul în loc de plural.
Pe drept puterea lui Dumnezeu este numită »puterea cea mare«. Prin aceasta se face referire la plinătatea puterii divine, la puterea Celui veşnic. Împărăţia în extinderea ei cea mai mare, cuprinzând cerul şi pământul şi întinzându-se din timp şi până în veşnicie, El a luat-o de sub puterea întunericului. Acest rezultat este aşa de sigur, că prin felul de exprimare al bătrânilor este prezentat ca un fapt împlinit.
18. »Şi naţiunile s-au mâniat; şi a venit mânia Ta şi timpul să fie judecaţi cei morţi.« Într-o retrospectivă scurtă bătrânii sintetizează simţămintele naţiunilor faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său ceresc şi pământesc: »Şi naţiunile s-au mâniat.« Ei folosesc aici forma trecut. În opoziţie cu aceasta ei spun: »şi a venit mânia Ta«. Diferenţa formelor de timp ale verbelor este remarcabilă. Mânia naţiunilor va aparţine atunci trecutului, mânia lui Dumnezeu va fi venită.
Cealaltă afirmaţie, »şi timpul să fie judecaţi morţii«, ne conduce gândurile la timpul sfârşitului împărăţiei (Apocalipsa 20:12 ). Judecata celor vii, a naţiunilor (Matei 25:32 ), va avea loc la începutul domniei Sale, a pământului sau a părţii locuite a pământului (Faptele Apostolilor 17:31 ) va avea loc pe tot parcursul domniei Lui. Morţii însă vor fi judecaţi după ce a trecut timpul împărăţiei de pe pământ (Apocalipsa 20:11-15 ).
18. »Şi să dai răsplata robilor Tăi, profeţii, şi sfinţilor şi celor care se tem de Numele Tău, celor mici şi celor mari.« Atât judecata, cât şi răsplătirea sunt acţiuni care stau în legătură cu Împărăţia şi sunt caracteristice Împărăţiei. Vor fi răsplătiri comune şi vor fi răsplătiri numai pentru anumite persoane. Toţi sfinţii lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi în aceeaşi măsură cu odihnă şi glorie. Dar sunt şi cununi şi răsplătiri deosebite. Cu simpla imaginare a unei împărăţii se leagă foarte natural gândul la diferite ranguri şi poziţii de cinste în împărăţie. De aceea răsplătirea va fi nu numai ca răspuns al lui Dumnezeu la nevoile poporului Său asuprit aici, ci ea va cuprinde şi poziţiile diferite şi deosebite, pe care le va ocupa fiecare în parte în Împărăţie. Răsplătirea în sensul ultim va fi corespunzătoare credincioşiei, suferinţelor şi lucrării fiecărui sfânt în parte.
Următoarele trei grupe vor primi fiecare plata corespunzătoare:
Robii Tăi, profeţii, prin care evident se înţeleg aceia, care în toate timpurile au depus o mărturie clară despre Dumnezeu. Martorii sunt numiţi profeţi în acest capitol 11 (versetele 3 şi 10), de aceea denumirea »robi« trebuie înţeleasă în sensul strict al cuvântului, altfel decât în Apocalipsa 1:1 ; 2:20 ; 22:3 . În Apocalipsa 7:3 cei pecetluiţi din Israel sunt numiţi robi. Dar aici noţiunea »robi« este precis definită prin denumirea suplimentară »profeţii«. Să mărturiseşti despre Dumnezeu într-un timp întunecat şi rău este o lucrare, pe care Dumnezeu nu o va uita niciodată. Toţi aceştia sunt în mod deosebit robii Săi.
Sfinţii. Această expresie este în Noul Testament denumirea obişnuită pentru totalitatea credincioşilor. Ea nu este folosită niciodată în Noul Testament ca să scoată în evidenţă o anumită clasă. În ambele Testamente ea este denumirea comună a celor mântuiţi.
»Cei care se tem de Numele Tău«, cei mici şi cei mari. Ultima grupă cuprinde pe toţi care recunosc Numele Domnului. În toate timpurile au fost şi sunt fără îndoială mulţi din aceia care sunt ascunşi, a căror despărţire morală de lume este aşa de slabă, că este greu să-i numeşti sfinţi*. Dar există în toate păturile şi clasele sociale oameni, care se tem de Numele Domnului. Expresia folosită mereu »mici şi mari« descrie poziţia înaintea lui Dumnezeu corespunzătoare fiecăruia din lume (Apocalipsa 13:16 ; 19:5,18 ; 20:12 ). Toţi, care se tem de Numele Lui, oriunde s-ar găsi ei, vor primi deci răsplata lor deosebită.
* Noţiunea „sfânt”, aşa cum se foloseşte ea în Noul Testament, nu arată nicidecum o stare de sfinţenie practică şi avansată, aşa cum deseori se presupune în mod greşit. Un sfânt este un pus deoparte (acesta este înţelesul cuvântului), dar această punere deoparte faţă de lume are loc prin chemarea lui Dumnezeu. Sfinţi chemaţi şi sfinţi prin chemare (Romani 1:7 ; 1. Corinteni 1:2 ). De îndată ce chemarea lui Dumnezeu a ajuns la sufletul şi conştiinţa lor ei au devenit sfinţi prin aceasta.
18. »Şi să-i distrugi pe cei care distrug pământul!« Aceste cuvinte înseamnă că atunci va fi venit şi timpul, ca cei care distrug pământul, şi anume fiara, antihristul şi aceia care îi urmează, să fie distruşi. Cei numiţi aici sunt clar diferenţiaţi de morţii care vor fi judecaţi. Făptuitorii activi ai răului, care distrug pământul, vor fi prinşi în mijlocul faptelor lor îngrozitoare şi vor fi daţi imediat judecăţii divine. Pământul aparţine Domnului, el este o parte a moştenirii, pe care Hristos Şi-a câştigat-o şi El o va lua în posesiune prin puterea Sa. De aceea pământul trebuie eliberat de tot ce îl distruge, fie din exterior prin fiară, sau moral prin antihrist.
Rezumat
În primul şi în ultimul verset al acestui capitol se aminteşte un Templu, dar cu ultimul verset începe o serie nouă de evenimente; versetul 19 nu mai aparţine viziunii mai dinainte. Părţile principale ale capitolului se termină cu versetul 18.
De la intercalarea remarcabilă, a viziunii despre îngerul puternic şi a evenimentelor arătate în această viziune (capitolul 10), suntem conduşi acum (capitolul 11) pe terenul iudaic, în oraşul Ierusalim, care este numit aici »cetatea mare«*. Primirea adevăraţilor închinători înaintea lui Dumnezeu este prezentată prin măsurarea Templului şi altarului, în timp ce curtea, care va fi lăsată deoparte, arată clar lepădarea iudaismului decăzut (versetele 1-2). Mulţimea poporului se uneşte cu naţiunile, care vor sta atunci în împotrivire publică faţă de Dumnezeu şi faţă de adevăr. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim că nu este vorba de păgâni de departe, ci de creştinătate, ceea ce este cu mult mai rău. Dar Dumnezeu nu se lasă necunoscut în mijlocul stricăciunii învolburate din Ierusalim, în oraşul care va fi atunci mingea de joc a lui satan. În acest oraş va fi o mărturie deosebită, care se deosebeşte de toate celelalte. Martorii sau profeţii (ambele denumiri sunt folosite) vor fi înzestraţi de Dumnezeu cu putere supranaturală. Ei vor face minuni şi semne, prin care ei înşişi se vor putea apăra timp de 1260 de zile. Robia sub naţiuni şi decăderea de la Dumnezeu - aceste semne caracteristice vor caracteriza starea generală a iudeilor din timpul acela, în mod deosebit a celor din Ierusalim. De aceea minunile făcute se vor asemăna cu minunile care au avut loc în zilele lui Moise şi Ilie. Atât minunile, cât şi caracteristicile esenţiale ale acelor timpuri se vor asemăna (versetele 3-6).
* Expresia »cetatea mare« apare de opt ori în cartea Apocalipsa, dar nici măcar o singură dată cu înţeles bun sau sfânt.
Fiara, care va veni din Roma, capitala puterii statale şi bisericeşti a naţiunilor, la Ierusalim, îşi va manifesta furia şi va omorî după plac, dar puterea ei şi timpul, care i s-a dat ca să se manifeste, sunt sub controlul divin. Aici nu se vede ridicarea ei efectivă »din mare« (Apocalipsa 13:1 ), ci mai mult originea ei satanică, ridicarea ei »din adânc« (Apocalipsa 11:7 ). Starea morală a Ierusalimului este descrisă ca fiind stricată ca Sodoma şi idolatră, ca Egiptul, şi ca o caracteristică deosebit de ruşinoasă se adaugă, »unde a fost răstignit şi Domnul lor [nu al nostru]«. În oraşul descris cu aceste caracteristici vor fi aruncate pe stradă trupurile moarte ale martorilor ucişi şi ele vor fi expuse publicului; se va interzice înmormântarea lor. Toate clasele şi toţi reprezentanţii lumii răzvrătite se adună în oraş şi privesc cu bucurie şi satisfacţie pe cei ucişi. În mod deosebit se bucură aceia, a căror atitudine lăuntrică este caracterizată prin cuvintele »cei care locuiesc pe pământ« (versetele 8-10). Dar în această scenă de bucurie generală intervine Dumnezeu şi îndreptăţeşte pe martorii Săi, prin aceea că îi înviază public şi îi ia la cer înaintea privirilor duşmanilor lor (versetele 11-12). După aceea vine o judecată grea peste oraş şi peste locuitorii lui vinovaţi. Cu toate acestea rămăşiţa cruţată nu se va căi însă şi nu va primi mântuirea. Aceşti oameni vor fi plini de frică şi de aceea dau cinste Dumnezeului cerului (versetul 13).
Prin aceasta a trecut al doilea vai sau judecata anunţată prin trâmbiţa a şasea, dar »iată, al treilea vai vine curând« (versetul 14). Îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, şi deodată »au fost glasuri puternice în cer, care spuneau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său«. S-ar putea ca în timpul domniei lui Hristos să fie naţionalităţi diferite şi diverse structuri politice, dar toate vor recunoaşte domnia Lui. Toate vor sta atunci sub suveranitatea Lui şi îşi vor exercita domnia proprie în supunere faţă de El, Cel care este »Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor«. Conflictul dintre Dumnezeu şi satan, care este descris în cartea Apocalipsa, nu are loc pentru o anumită împărăţie din lume sau despre toate la un loc, ci pentru lume ca întreg; ea va fi împărăţia Domnului nostru şi a Unsului Său. El va avea suveranitatea absolută asupra lumii întregi. Se vesteşte domnia Lui, care va avea loc din veşnicie în veşnicie, dar nu încă pe pământ, ci în cer. Instaurarea »împărăţiei lumii« este văzută mai dinainte şi este aşteptată, dar nu a devenit încă realitate; când va deveni realitate, cerul şi pământul vor glorifica împreună slava şi frumuseţea Sa. »Bateţi din palme toate popoarele!« (Psalmul 47:1-2 ). În timp ce aşteptarea Împărăţiei (versetul 15) provoacă bucurie în cer, pe pământ domneşte necazul.
Bătrânii cântă şi adoră cu reverenţă pe Dumnezeu în măreţia şi eternitatea Fiinţei Sale; ei Îi mulţumesc, că El a luat puterea Lui mare şi stăpânirea Sa. Ei privesc aceasta ca o realitate împlinită deja, cu toate că încă nu a devenit realitate. După aceea bătrânii continuă să facă o serie de afirmaţii detaliate. Ei vorbesc despre adevărurile mari şi importante, care sunt în legătură cu împărăţia. Ei amintesc că naţiunile s-au mâniat şi că mânia lui Dumnezeu* a venit, apoi vorbesc despre judecata morţilor, despre răsplătirea poporului Său şi în cele din urmă despre distrugerea celor care distrug pământul (versetele 16-18). Aceste 18 versete conţin lucruri interesante. Cine le studiază atent va fi răsplătit din belşug. Multă înţelegere spirituală despre starea Ierusalimului şi despre sentimentele şi încercările iudeilor temători de Dumnezeu din oraş şi din afara oraşului în timpul despre care vorbeşte acest capitol se poate obţine prin studiul detaliat al înţelesului profetic al Psalmilor, studiu, care probabil a fost foarte neglijat.
* Cu privire la cele trei vai-uri (sau urgii), J.N.D. a scris: „Vai-ul lui satan a lovit în mod deosebit pe iudei, vai-ul oamenilor a lovit în principal pe locuitorii împărăţiei romane; acesta este vai-ul lui Dumnezeu, timpul în care naţiunile s-au mâniat şi mânia lui Dumnezeu a venit şi urmează o răzbunare şi o eliberare deplină.”
Dumnezeu Îşi aduce aminte de Israel
19. »Şi s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer şi s-a văzut chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi un cutremur de pământ şi grindină mare.« Aşa cum am remarcat deja, cartea Apocalipsa este împărţită în trei părţi, care se referă la trecut, la prezent şi la viitor (Apocalipsa 1:19 ). Dar pe lângă această împărţire în trei părţi, conţinutul cărţii este împărţit în două părţi mari. În versetul 18 al capitolului nostru este amintit ultimul eveniment istoric, judecata morţilor (Apocalipsa 20:12 ). După aceea nu mai există istorie. Această ultimă şi deosebit de grea şedinţă de judecată are loc la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, după ce cerul a pierit şi pământul a ars şi înainte să se vadă cerul nou şi veşnic şi pământul cel nou - la trecerea din timp la veşnicie. În prima parte a cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 1:1 până la Apocalipsa 11 ,:8) se prezintă istoria generală a Bisericii, a lui Israel şi a lumii începând de la aproximativ sfârşitul secolului întâi şi până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani. Cea de-a doua parte începe cu Apocalipsa 11:19 şi până la sfârşitul cărţii. În această parte se găsesc multe detalii interesante. Satan păşeşte mai mult pe prim plan. Rezultatele finale ale căilor lui Dumnezeu cu Biserica şi cu lumea sunt prezentate mai complet decât în prima parte a cărţii. Versetul 19 stă în legătură cu evenimentele descoperite mai departe şi nu cu cele anterioare. În ceea ce priveşte conţinutul el aparţine deci capitolului 12. De la Apocalipsa 11:19 şi până la sfârşitul capitolului 14 avem o profeţie cu totul nouă. Aşa cum arată începutul, ea se referă în principal la Israel. În capitolul 12 se văd în cer originile binelui şi răului. Capitolul 13 arată pe cei doi slujitori cei mai importanţi ai lui satan pe pământ în duşmănia lor activă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfinţilor Săi. În capitolul 14 se descoperă o serie de şapte evenimente, în care se recunoaşte acţiunea lui Dumnezeu în har şi judecată.
19. »Şi s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer şi s-a văzut chivotul legământului Său.« Nici Templul şi nici chivotul nu stau efectiv în cer, oricât de sfinte şi de preţioase ar fi acestea în istoria lui Israel. »În cetate n-am văzut niciun Templu«, spune vizionarul mai târziu despre cetatea sfântă (Apocalipsa 21:22 ). Despre ce vorbesc ele atunci şi care este însemnătatea lor spirituală şi ce învăţătură au ele pentru noi, »peste care a venit sfârşitul veacurilor«? Templul vorbeşte despre faptul că Dumnezeu ia în mâna Sa problemele şi interesele lui Israel şi când el este văzut în cer, atunci aceasta arată că Dumnezeu se preocupă acolo cu poporul Său de pe pământ. Chivotul legământului Său este semnul prezenţei Domnului la poporul Său pământesc şi credincioşia Sa neschimbătoare faţă de acest popor. Curcubeul din jurul tronului (Apocalipsa 4:3 ) şi de pe capul îngerului puternic (Apocalipsa 10:1 ) este pentru toţi, care îl văd, semnul legământului lui Dumnezeu cu creaturile Sale, semnul unui legământ de bunătate şi de har. Chivotul, în care se aflau tablele Legii şi capacul ispăşirii sau scaunul de har acoperit de aur curat, vorbeşte aici despre harul bogat faţă de Israel. Ce este curcubeul pentru creaţie, era - şi mai mult chiar - şi este chivotul* pentru Israel.
* Nu ştim dacă chivotul a avut aceeaşi soartă cu Templul, care la o lună după cucerirea Ierusalimului de către caldeeni a fost ars (Ieremia 52:12-13 ), sau dacă a fost ascuns de Ieremia, aşa cum spune tradiţia iudaică (profetul a fost în oraş pe toată perioada asediului), sau dacă a fost dus de cotropitori la Babilon împreună cu toate vasele Templului. Sigur este că, cu toate speculaţiile şi presupunerile, chivotul nu va mai fi văzut în viitor. Ieremia vorbeşte cu certitudine despre aceasta (Ieremia 3:16 ). În zilele fericite ale Împărăţiei nu va mai fi nevoie de chivot, semnul prezenţei şi credincioşiei lui Dumnezeu, căci ceea ce el mărturisea va fi atunci un fapt împlinit. Domnul îşi va fi dovedit harul Său neschimbător faţă de poporul Său şi tronul Său şi prezenţa Sa în mijlocul lor vor înlocui în chip minunat chivotul din Cortul din pustie. Chivotul era pentru Israel semnul şi dovada harului Său (Iosua 3:14-17 ), pentru păgânii netăiaţi împrejur el a adus numai judecată (1. Samuel 5 ). În primul caz oamenii au fost salvaţi, de aceea prezenţa lui Dumnezeu la ei era binecuvântare, în ultimul caz, oamenii nu erau salvaţi şi de aceea prezenţa Sa era insuportabilă pentru ei.
19. »Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi un cutremur de pământ şi grindină mare.« Aceste cuvinte arată fiecare în parte şi împreună o „furtună” a mâniei lui Dumnezeu, care îşi are originea în cer. Am arătat deja înţelesul acestor expresii în secţiunile anterioare ale studiului nostru. Grindina din cer, în mod deosebit grindina mare amintită aici, vorbeşte despre o judecată mare venită deodată pe pământ, care în mod evident pleacă de la Dumnezeu (Exod 9:18-25 ; Apocalipsa 8:7 ; 16:21 ). O astfel de asociere de puteri nimicitoare nu se vede când tronul este ridicat. Ea nu este necesară, deoarece judecata va pleca de la tron spre pământ şi nu ca aici, din cer.
sursa: https://comori.org/