Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Înainte de deschiderea pecetei a şaptea, înainte de sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe şi înainte de vărsarea celui de-al şaptelea potir, vedem de fiecare dată o întrerupere în derularea judecăţilor. Cea mai scurtă întrerupere este pe parcursul judecăţilor anunţate prin vărsarea potirelor (Apocalipsa 16:15 ), cea mai lungă este înaintea sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe (Apocalipsa 10:1 până la Apocalipsa 11:13 ).
În legătură cu deschiderea celei de-a şaptea peceţi nu sunt descrise niciun fel de procese deosebite, dar ea iniţiază seria judecăţilor anunţate prin trâmbiţe. În mod asemănător trâmbiţa a şaptea conduce la vărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra oamenilor decăzuţi. Această ultimă serie de judecăţi anunţate prin vărsarea potirelor va atesta public că Dumnezeu acţionează în mânia Sa justificată. Toţi vor putea să recunoască faptul că aceste judecăţi vin din cer şi că Dumnezeu este Iniţiatorul acestor grozăvii. Aceasta însă nu va conduce pe oameni la căinţă şi pocăinţă, ci la batjocorirea publică a lui Dumnezeu şi a Numelui Său sfânt. În intercalarea dintre trâmbiţa a şasea şi a şaptea citim: »În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor« (Apocalipsa 10:7 ). Când va răsuna trâmbiţa a şaptea, răbdarea lui Dumnezeu se va sfârşi. Cerul şi pământul, îngerii şi oamenii vor fi martori că judecăţile care vor veni prin vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu vin de la El Însuşi. Cea de-a şaptea trâmbiţă va vesti deci vărsarea mâniei compacte a lui Dumnezeu asupra oamenilor decăzuţi şi vinovaţi. Aceste lovituri ale judecăţii vor fi scurte, grele şi fără cruţare (Apocalipsa 16 ).
Unii au gândit că imediat după sunetul trâmbiţei celui de-al şaptelea înger Domnul Îşi va primi marea Sa putere şi va începe domnia Sa timp de o mie de ani. Noi considerăm aceasta o greşeală. Duşmănia activă a fiarei împotriva sfinţilor se va sfârşi după trecerea celor 1260 de zile, acest timp de suferinţă măsurat exact (Apocalipsa 11:3 ; 13:5-8 ). După aceea mai rămân şaptesprezece zile până la sfârşitul ultimilor trei ani şi jumătate, a doua parte a celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9:27 ), bogată în evenimente. În timpul acestor şaptesprezece zile se vor vărsa cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. Când îngerii vor începe să verse potirele, se va termina cu puterea fiarei de a prigoni pe sfinţi, căci cum va putea fiara să asuprească pe alţii, când ea însăşi va fi ţinta acestor ultime judecăţi?
După înţelegerea noastră, în Apocalipsa 11:15-18 nu se vorbeşte despre evenimente care vor avea loc imediat după sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Această secţiune arată mai degrabă, privind mai dinainte, scene care sunt în legătură cu Împărăţia de o mie de ani şi până la trecerea în starea veşnică şi cântarea de laudă provocată de aşteptarea apropiatei domnii universale a lui Hristos şi a triumfului lui Dumnezeu. Împărăţia este aşteptată, dar ea nu a venit încă. După ce îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă se vor vărsa potirele unul după altul. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe urmează după judecăţile anunţate prin deschiderea pecetelor şi tot aşa judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor urmează după judecăţile anunţate prin trâmbiţe.
Însă înainte de a veni judecăţile grele asupra imperiului roman (Apocalipsa 16 ), se vesteşte prin simboluri şi cuvinte intervenţia lui Dumnezeu prin judecată (Apocalipsa 10 ) şi se arată o altă mărturie a lui Dumnezeu care nu a fost revelată în niciuna din viziunile de până acum (Apocalipsa 11 ). Această mărturie va avea un caracter foarte deosebit (Apocalipsa 11:3-6 ) şi va fi mult mai limitată în spaţiu decât cea prezentată în Apocalipsa 6:9 sau decât mult mai extinsa mărturie prezentată în Apocalipsa 7 . Oraşul Ierusalim, care atunci va fi dat să fie călcat în picioare de cizma de fier a asupritorului păgân, va fi domeniul limitat al mărturiei deosebite, despre care citim în Apocalipsa 11:1-13 .
Descrierea îngerului puternic
1-3 »Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.« - Timpul judecăţilor se apropie tot mai mult de sfârşit. Cea de-a doua jumătate a ultimei săptămâni-an (timpul necazului) aproape a trecut, dar în ultimele ei zile lumea se arată în răzvrătire publică, nebună, împotriva lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, asupra cărora fiara şi antihrist îşi vor manifesta toată mânia lor. Înainte însă ca păgânii şi iudeii decăzuţi şi cei înşelaţi de ei să trebuiască să bea restul paharului răzbunării Domnului, apare această viziune mângâietoare în mijlocul norilor judecăţii. Este o aducere aminte serioasă pentru lume că, cu toată furia celor nelegiuiţi, Creatorul are dreptul legal la domnia asupra pământului şi acest drept va fi impus în curând prin putere. Judecata este însă foarte potrivită să mângâie şi să întărească pe credincioşi şi în mod deosebit pe sfinţii suferinzi, căci aceeaşi putere, care va doborî şi va nimici pe duşman, va înălţa pe martirii suferinzi pe un loc de cinste.
Viziunea este uşor de înţeles. Este una din cele mai importante viziuni din cartea Apocalipsa şi, pe lângă aceasta, este foarte simplă în trăsăturile ei caracteristice. Nu are nimic tainic, aşa cum este descrierea judecăţilor prin trâmbiţe.
Cuvintele »am văzut un alt înger puternic« îndreaptă gândurile înapoi la Apocalipsa 5:2 , dar singura parte comună a acestor doi îngeri este faptul că ei sunt îngeri puternici. În capitolul 5 este vorba de o fiinţă creată şi dotată cu putere, în timp ce locul acesta vorbeşte despre o fiinţă care nu a fost creată şi care posedă putere şi maiestate divină. Este Domnul Însuşi. Deja în Apocalipsa 8:3 am văzut pe Domnul în înfăţişarea unui Înger în poziţia de apărător preoţesc; aici, în chipul Îngerului puternic, El afirmă dreptul Său incontestabil la domnia asupra pământului.
El »se pogora din cer«, nu simplu din cer, ca şi cum cerul ar fi locul Lui de plecare, ci din cer, unde este patria Lui propriu-zisă, naturală (1. Corinteni 15:47 ; Ioan 3:13 ).
Prin coborârea pe pământ a Îngerului puternic se arată că acţiunea lui Dumnezeu în previziunea Lui se apropie de sfârşit. Întreaga scenă profetică de sub cer este luată în posesiune de Domnul, public şi vizibil pentru toţi. Deoarece El coboară din cer, ca să instaureze Împărăţia Sa mondială, se schimbă şi câmpul vizual din această viziune, acesta fiind pământul şi nu cerul.
El era »învăluit într-un nor«. În Vechiul Testament se foloseşte deseori norul ca să arate prezenţa şi maiestatea Domnului. Duhul Sfânt foloseşte simboluri cu conţinut şi claritate mare pentru a pune înaintea ochilor maiestatea minunată a Domnului, simboluri, pentru a căror explicare rămâne puţin loc pentru interpretări diferite. Este un semn evident al maiestăţii Sale că El este învăluit într-un nor.
»Deasupra capului Lui era curcubeul« - este acelaşi curcubeu, pe care vizionarul l-a văzut deja mai înainte şi care era »ca o piatră de smarald la vedere« (Apocalipsa 4:3 ). Acolo el a văzut un curcubeu în jurul scaunului de domnie şi în jurul Celui ce şedea pe tron, aici curcubeul, cu culorile şi slava lui, este pe capul Îngerului. Folosirea articolului hotărât (»curcubeul«) leagă descrierea din capitolul 10 cu descrierea din capitolul 4. Este acelaşi curcubeu, această »cunună a Dumnezeirii«, aşa cum el a fost numit deja (compară cu Ezechiel 1:28 ). Şi în mijlocul judecăţilor, care sunt descrise în cartea Apocalipsa, Dumnezeu Îşi aduce permanent şi neîncetat aminte în har de legământul Său. Arcul în nori, acest semn vechi al bunătăţii lui Dumnezeu (Geneza 9 ), apare aici din nou şi tocmai într-un timp, când este cea mai mare nevoie.
1. »Faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.« Caracteristici foarte asemănătoare am citit în descrierea slavei Fiului Omului în Apocalipsa 1:15-16 . Acolo însă picioarele Sale sunt amintite înaintea feţei Sale. Ambele descrieri prezintă aceeaşi Persoană slăvită, dar în relaţii diferite. În capitolul 1 este văzut în slava, pe care El o are ca Om, în capitolul 10 în maiestatea, puterea şi slava »Îngerului puternic«. Faţa Lui »ca soarele« mărturiseşte despre cea mai mare suveranitate şi maiestate, în timp ce »picioarele ca stâlpi de foc« vorbesc clar despre putere şi statornicie şi arată sfinţenia de neclintit în acţiunea Sa ca Judecător.
2. »În mână ţinea o cărticică deschisă.« În capitolul 5, Cel veşnic ţine în mâna Sa o carte închisă şi pecetluită cu şapte peceţi. De ce într-o mână este închisă şi în cealaltă mână deschisă? În primul caz, planurile lui Dumnezeu nedescoperite până în momentul acela sunt revelate succesiv de Miel, în timp ce în cazul al doilea cărticica deschisă este o parte a prorociilor cunoscute, care acum - pe un fundament cunoscut - trebuie să se împlinească. În afară de aceasta, aici se foloseşte forma diminutivă »cărticică«, spre deosebire de »carte« în capitolul 5, care era aşa de plină că era scrisă pe interior şi pe exterior. Aceasta era deci o carte, care avea o dimensiune mai mare şi un conţinut mai bogat decât cărticica din mâna Îngerului.
2. »A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ.« De trei ori se spune în acest capitol că vizionarul a văzut Îngerul pe mare şi pe pământ şi de fiecare dată este numită mai întâi marea (versetele 2,5,8), în timp ce ordinea în alte locuri din cartea Apocalipsa este inversă (Apocalipsa 7:1-3 ; 12:12 ; 14:7 ). Desigur aceasta este ordinea naturală, şi anume pământul şi marea. Înţelesul acestor simboluri l-am văzut deja. Expresia pământ înseamnă partea civilizată a lumii, în timp ce marea arată mulţimea oamenilor aflaţi într-o stare nedezvoltată şi necivilizată. În acest verset este însă numită mai întâi marea, tabloul ţinuturilor păgâne neliniştite. Este întâmplare sau exactitate divină faptul că piciorul drept este pus pe ţinutul popoarelor şi naţiunilor răzvrătite, piciorul stâng însă pe teritoriul unde aparent domneşte lumina şi ordinea? Cât de stabil şi de sigur este pasul Îngerului, cât de completă este acţiunea Lui! Toate Îi vor fi supuse. El Îşi pune picioarele ca stâlpi de foc pe tot ce este sub soare. Dreptatea şi puterea, ambele în acţiunea lor practică, caracterizează această lucrare importantă a îngerului, prin care El ia simbolic în posesiune întreaga scenă de sub cer.
3. »Şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu.« - Lucrarea Îngerului este însoţită de glasul Său, care lasă să se recunoască maiestatea şi puterea Sa şi care face ca tot pământul să fie cuprins de groază (Osea 11:10 ; Ioel 3:16 ). »Iată că se aude glasul Lui, glasul Lui cel puternic« (Psalmul 68:33 ). Este glasul Domnului, răcnetul Leului din seminţia lui Iuda. În scena măreaţă din cer, din capitolul 5, El a fost denumit ca Leu şi ca Miel. Acolo vedem însă lucrarea Mielului, aici vedem lucrarea Leului.
3. »Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.« - Strigătul Îngerului a fost un strigăt către Dumnezeu, la care s-a răspuns imediat. Felul răspunsului arată simbolic putere şi judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu* în judecată, un semn al puterii lui de Judecător (1. Samuel 7:10 ; Psalmul 18:13 ; Iov 26:14 ). Numărul şapte arată răspunsul complet şi desăvârşit la strigătul Îngerului. Articolul din expresia »cele şapte tunete« dă glasurilor tunetelor care răspund exactitate şi precizie. Nu a fost un simplu trosnet ca la un tunet natural, ci aceste tunete exprimă intenţiile Dumnezeului judecăţii, ele vorbesc limba lor (proprie).
* Cele şapte tunete par să corespundă amintirii de şapte ori a glasului Domnului în Psalmul 29:3-9 . În afară de aceasta ele arată desăvârşirea intervenţiei divine în judecată.
Comunicarea care nu a fost scrisă
4. »Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”« - Profetul a vrut să scrie cuvintele tunetelor. Evident el le-a auzit şi le-a înţeles. În această viziune s-au auzit glasuri diferite. Citim despre glasul tare al Îngerului puternic, despre glasurile tunetelor şi despre un alt glas »din cer«. Acest glas a poruncit cu autoritate: »Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!« Această comunicare, care nu ne-a fost revelată, trebuia pecetluită. Desigur nu era timpul ca ea să fie făcută cunoscut. Deci conţinutul ei nu este descoperit; probabil este inclus în comunicările de mai târziu.
Jurământul solemn al îngerului
5-7 »Şi Îngerul, pe care-L văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.« - În versetele acestea vedem una dintre cele mai sublime lucrări între lucrările făcute cunoscut în cartea Apocalipsa. Cât de întăritoare şi de mângâietoare sunt toate acestea pentru cei care cred! Ne îndreptăm totodată de la vuietul şi de la lupta mânioasă dintre naţiuni spre planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparţine lui Hristos potrivit dreptului legitim de Creator şi în afară de aceasta, deoarece El l-a răscumpărat. Ce privelişte! Marea şi pământul sub picioarele Lui, cartea cu prorociile care urmează în mâna Sa stângă, în timp ce mâna dreaptă şi-o ridică1 spre cer şi jură pe Dumnezeul veşnic viu şi Creatorul2 că nu va mai trece mult timp. Aceasta înseamnă că timpul omului, care a început cu înălţarea la cer a Domnului şi se termină cu revenirea Lui în putere, se apropie de sfârşit. Timpul în care Dumnezeu se comportă cu răul potrivit cu providenţa Sa şi nu public se apropie de sfârşit. Timp de 2000 de ani Dumnezeu nu a intervenit public în guvernarea lumii. Biserica a devenit în acest timp o ruină, lumea o grămadă de dărâmături. Voinţa omului se poate manifesta în continuare liber. Este timpul răbdării lui Dumnezeu faţă de rău şi timpul îndelungii lui răbdări, în care El aşteaptă ca oamenii să se pocăiască şi să vină la El. Dar atunci nu va mai fi nicio amânare; scurt după aceea El va instaura Împărăţia Lui şi va lua în mâna Lui guvernarea întregii creaţii. Cu judecăţi grele şi aspre se va încheia timpul omului şi va începe domnia Domnului. Jurământul Îngerului ne asigură nu numai împlinirea, ci ne garantează şi execuţia ei neîntârziată. După aceea nu va mai exista niciun alt termen până la terminarea epocii actuale cu tot răul ei.
1 În Daniel 12:7 ,jură bărbatul îmbrăcat în haine de in, ridicându-şi ambele mâini.
2 Alţi doi scriitori fac următoarele comentarii: „Descrierea acestui Înger va uimi pe toţi cunoscătorii limbilor vechi. Făcând excepţie de înţelesul spiritual şi privită numai ca o lucrare literară, ea este inegalabilă şi stă deasupra a tot ce cunoaşte literatura greacă şi romană.” - „Bucură-te, să priveşti înfăţişarea acestei Persoane sublime. Strălucirea deplină a soarelui se vede pe faţa Lui şi toată incandescenţa focului arde în picioarele Lui. Priveşte hainele Lui. Norul este îmbrăcămintea Lui şi perdelele cerului sunt în jurul umerilor Lui; curcubeul este diadema Lui şi ceea ce înconjoară cerul cu un inel minunat este podoaba capului Său. Priveşte poziţia Lui. Un picior stă pe mare, celălalt se odihneşte pe pământ. Lăţimea pământului şi apele mari slujesc ca soclu al acelor stâlpi uriaşi. Urmăreşte lucrarea. Mâna Sa este ridicată spre înălţimea cerului, El vorbeşte şi sferele cerului răspund cu un ecou puternic, aşa cum pustia de la miezul nopţii răsună de răcnetul leului. „Artileria cerului” se descarcă la semnul Lui; un tunet înşeptit răspândeşte mesajul şi pregăteşte tot universul ca să primească poruncile Sale. Ca să împlinească totul şi să ofere înfăţişării cea mai mare solemnitate, El jură pe Cel ce trăieşte din veşnicie în veşnicie.”
7. »În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu.« Ce se înţelege prin taina lui Dumnezeu* de aici? Nu este ceva minunat că 6000 de ani i s-a permis lui satan să-şi pună cursele în jurul lumii, să facă rău, să aducă pagubă lucrării lui Dumnezeu şi parţial s-o nimicească? Ce distrugere a făcut el! El este dumnezeul lumii acesteia şi căpetenia puterii văzduhului. Sfinţii lui Dumnezeu au fost permanent expuşi răutăţii şi vicleniei lui crude. Nu este o taină de ce Dumnezeul sfânt şi drept permite ca răul să se facă fără să fie pedepsit şi ca propriul Său popor să fie maltratat şi încolţit în multe feluri? Aceasta este cu adevărat o taină a lui Dumnezeu. Este însă Dumnezeu indiferent faţă de nedreptate şi faţă de suferinţele poporului Său? Nu, aceasta ar fi imposibil. Dar Dumnezeu are răbdare cu răul, până vine ceasul judecăţii, când va răspunde la strigătul aleşilor Săi şi va înainta ca să pedepsească pe păcătoşi şi pe cei răi. Acum răul este reţinut numai parţial şi nu se recunoaşte deschis, prin ce este împiedecată dezvoltarea lui. În lumea aceasta şi în Biserică totul este în dezordine, cu excepţia lucrurilor lucrate de Dumnezeu prin Duhul Său.
* În Cuvântul lui Dumnezeu găsim taina voii Sale (Efeseni 1:9 ), taina fărădelegii (2. Tesaloniceni 2:7 ), taina evlaviei (1. Timotei 3:16 ), taina lui Hristos şi a Adunării (Efeseni 5:32 ), taina lui Dumnezeu (Coloseni 2:2 ), taina celor şapte stele (Apocalipsa 1:20 ), taina femeii şi a fiarei (Apocalipsa 17:7 ), taina lui Israel (Romani 11:25 ). Aceste taine, şi altele, se deosebesc de taina lui Dumnezeu din locul acesta din Scriptură. Taina este ceva ce mai înainte a fost necunoscut, dar acum a fost revelat. Când a fost revelată, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este „o taină deschisă”. Toate tainele sunt revelate în Noul Testament.
Dar »în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu«. Atunci Dumnezeu, prin Fiul Său, Moştenitorul tuturor lucrurilor, va smulge domnia asupra lumii de sub toiagul de fier al lui satan. Satan va fi închis în abis pentru o mie de ani şi la sfârşit va fi aruncat în iazul de foc pentru judecata veşnică. Domnul va domni în slavă şi putere vădită. Răul, astăzi încă permis şi tolerat, chiar dacă cu multe îngrădiri, care îl împiedecă să se dezvolte pe deplin, pentru a obţine punctul culminant, va fi atunci judecat public şi pedepsit. Taina se va sfârşi şi Hristos va guverna în neprihănire.
Aceasta este de fapt vestea bună care a fost vestită deja profeţilor Săi din vechime. Aici nu se spune că ea a fost vestită de ei (cu toate că ei au făcut aceasta, aşa cum o confirmă cărţile lor), ci că ea a fost vestită lor. »Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci« (Amos 3:7 ). Intervenţia publică a lui Dumnezeu în favoarea sfinţilor Săi suferinzi ca să învingă puterea răului, a suveranului ilegal satan, căruia i-a fost permis până în momentul acela să strice pământul în exterior şi moral, să-l îndepărteze de pe pământ şi să restaureze lumea într-o ordine şi frumuseţe mult mai mare decât cea iniţială - acesta este planul lui Dumnezeu. Aceasta este şi vestea bună care a umplut cu bucurie în toate timpurile inimile profeţilor lui Dumnezeu, a întărit puterea lor de lucru, a înviorat credinţa lor şi a făcut ca speranţa lor să strălucească mai luminoasă. Această speranţă binecuvântată - şi încă alte slăvi, care ne aşteaptă - ne întăresc pe noi astăzi.
Nu exact la sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe, ci »în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui« se va sfârşi taina lui Dumnezeu.
Cărticica hotărârilor lui Dumnezeu
8-11 »Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna Îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la Înger, şi I-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” Am luat cărticica din mâna Îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-a zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”« Iarăşi aude întemniţatul de pe insula Patmos glasul »din cer«, din locuinţa lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan au fost probabil încătuşate, valurile sălbatice ale mării au lovit probabil în pereţii temniţei lui de piatră şi, cu toate acestea, această insulă nu a fost nicidecum un loc singuratic pentru omul al cărui suflet era pe deplin ocupat cu istoria poporului lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor mântuiţi şi cuvintele de adorare rostite de îngeri şi care tot mereu a fost apelat din cer. I s-a poruncit să meargă la Înger şi să ia din mâna Lui cărticica deschisă şi el s-a dus imediat. Cel care vorbea nu era altul decât Dumnezeu Însuşi, de aceea el a ascultat imediat şi fără rezerve. Maiestatea Îngerului nu i-a produs lui Ioan nicio frică. Fără teamă de măreţia şi demnitatea divină a Persoanei deosebit de măreţe care ţinea cărticica în mâna ei, vizionarul s-a dus potrivit poruncii divine şi a rugat să i se dea cărticica. Sufletul ascultător, care se supune necondiţionat voii clare a lui Dumnezeu, este pentru timpul acesta oarecum atotputernic. Vizionarul s-a dus şi a acţionat în puterea Creatorului cerului şi pământului. În momentul acela nu cunoştea nicio frică. Dumnezeul nevăzut, pe care el Îl vedea prin credinţă, l-a făcut de nebiruit pe drumul ascultării, aşa cum s-a spus, „nemuritor, până misiunea a fost îndeplinită”.
Ioan a primit încă o poruncă de la Înger. Prima poruncă, să ia cărticica, a venit din cer; cea de-a doua, s-o mănânce, a venit de pe pământ. De ce în stomac a fost amară şi în gură dulce? Profeţiile sunt atât amare, cât şi dulci. Avem aici a face cu simboluri. Vizionarul trebuia să mănânce cărticica, aşa cum Ieremia odinioară a mâncat cuvintele Domnului (Ieremia 15:16 ). Nu trebuia să fie greu, să se înţeleagă sensul de a mânca. Cine mănâncă ceva, îşi însuşeşte ceea ce mănâncă, preia în sine (Ioan 6:49-58 ). Ioan, care a mâncat sulul cărţii, şi l-a găsit atât dulce cât şi amar, ne aminteşte de o lucrare asemănătoare a profetului Ezechiel (Ezechiel 2:8-10 până la Ezechiel 3:1-4 ). Primul efect al comunicării profetice, gustul sulului de carte în gură, era dulce ca mierea; când însă revelaţiile sunt studiate atent şi judecăţile anunţate sunt analizate, atunci efectul următor este amărăciune şi necaz. Profeţiile aduc bucurie şi întristare, aşa cum şi mesajele conţin bucurie şi durere.
În final vizionarul trebuia să-şi reia slujba profetică, dar slujba nu urma să fie îndreptată spre »noroade, neamuri, limbi şi împăraţi«; Ioan trebuia să prorocească despre aceştia. Despre aceasta citim în capitolul următor. În felul acesta ultimul verset din capitolul 10 conduce spre noile evenimente şi împrejurări, cu care se ocupă în continuare această slujbă profetică.
sursa: https://comori.org/