Categorie: Cartile Bibliei
Falşii învăţători şi ereziile nimicitoare - 2. Petru 2
După ce a pus înaintea noastră, în prima parte a epistolei, viaţa practică de evlavie prin care ne putem împotrivi stricăciunii care este în lume, apostolul denunţă acum această stricăciune şi ne pune în gardă împotriva ei. După ce a căutat să ne întărească în adevărul pe care îl avem (2. Petru 1:12 ), poate să ne avertizeze împotriva erorii. În restul epistolei suntem puşi în gardă clar împotriva a două forme ale răului care caracterizează creştinătatea în zilele în care trăim. Apostolul denunţă mai întâi, în capitolul 2, ereziile distrugătoare strecurate de falşii învăţători; apoi, în capitolul 3, necredinţa batjocoritorilor care neagă revenirea Domnului şi întemeierea Împărăţiei Sale.
Versetul 1. În acest capitol, apostolul expune starea îngrozitoare care s-a instaurat în creştinătate prin falşi învăţători şi ne pune în gardă împotriva acesteia. Primul verset descrie caracterul răului care este provocat nu de împotrivirea care vine din afară, ci de stricăciunea din interiorul creştinătăţii. La fel cum altădată au fost profeţi falşi în poporul lui Dumnezeu (Israel), suntem avertizaţi că se vor ridica "falşi învăţători între voi".
Aceşti oameni pretind că sunt învăţători şi îi înşală pe cei simpli, cum a spus cineva, «întreţesând eroarea cu adevărul, astfel încât adevărul atrage sufletele sincere şi le face să fie neatente la eroarea care este acolo». Ei sunt "printre voi", spune apostolul. Cu siguranţă, unii ca aceştia făcuseră o mărturisire aparent frumoasă despre creştinismul lor, înşelându-i pe cei care îi primiseră în părtăşia creştină. Dacă, în perioada post-apostolică, asemenea persoane s-au ridicat între creştini, trebuie oare să ne mirăm că astăzi se arată falşi învăţători în acele grupuri de credincioşi care au cea mai multă lumină? Erorile acestor falşi învăţători sunt introduse în secret, sau strecurate, afirmaţie care arată că învăţăturile false sunt întotdeauna introduse prin viclenie, nu în mod deschis. Această clandestinitate se condamnă pe ea însăşi, pentru că adevărul nu trebuie niciodată spus în mod voalat. Cu siguranţă că sunt momente în care anumiţi copii ai lui Dumnezeu nu sunt încă în măsură să aprecieze adevărurile profunde ale lui Dumnezeu, precum în cazul adunării din Corint (1. Corinteni 3:2 ); dar apostolul nu ţinea în secret adevărurile pentru care ei nu erau pregătiţi.
Aceste erori strecurate sunt "erezii distrugătoare". Nu este vorba numai de vederi greşite cu privire la adevăr, ci efectiv de negarea lui; acestea sunt erori fatale creştinismului, care îl distrug şi care îi conduc pe cei care le promovează la tăgăduirea Stăpânului "care i-a cumpărat". Aceasta este nelegiuirea care respinge autoritatea Domnului şi deschide uşa tuturor formelor de voinţă proprie. Apostolul nu zice: Stăpânul care i-a răscumpărat; nu-i consideră pe aceşti falşi învăţători ca făcând parte dintre cei răscumpăraţi. S-a făcut comparaţia cu «un stăpân care a cumpărat sclavi la piaţă şi aceştia îl tăgăduiesc şi refuză să i se supună». Aceşti oameni mărturisiseră Numele Domnului şi fuseseră primiţi în mijlocul creştinilor, dar acum învăţau erori, tăgăduindu-L pe Domnul. Ei nu-I aparţineau cu adevărat Domnului, iar sfârşitul lor avea să fie o grabnică şi deplină nimicire. Ei introduseseră erezii distrugătoare şi aveau să sufere ei înşişi "o grabnică distrugere".
Versetele 2 şi 3. Suntem apoi puşi în gardă cu privire la efectul îngrozitor produs de erorile acestor oameni răi asupra mulţimii creştinătăţii. "Mulţi vor urma căile lor desfrânate", se spune. Mergând mână în mână cu ereziile distrugătoare, vom găsi întotdeauna deşertăciunea lumească cea mai flagrantă, pentru că învăţăturile false duc la o practică greşită. Se poate ca marea masă a credincioşilor să nu înţeleagă sau să nu fie în măsură să analizeze învăţăturile lor rele, dar carnea va urma cu uşurinţă căile lumeşti.
Creştinătatea contaminată de învăţătura falsă s-a afundat într-o deşertăciune lumească flagrantă care caracterizează mărturisirea creştină (creştinătatea) astăzi; ca urmare, "calea adevărului va fi hulită". Poate că lumea nu este capabilă să discearnă între eroare şi adevăr, dar cel puţin poate să vadă şi să condamne viaţa desfrânată a acestor mărturisitori. Judecând creştinismul după aceşti oameni şi căile lor rele, fireşte că ea este împinsă la a huli calea adevărului.
De aceea, această predispoziţie către spiritul lumii deschide uşa metodelor lumeşti. Împinşi de lăcomie, aceşti falşi învăţători caută câştig din religie cu "cuvinte bine întocmite". Precum iudeii făcuseră odinioară o casă de negoţ din templul lui Dumnezeu, aceşti falşi învăţători se folosesc de mărturisirea lor creştină şi de elocvenţa lor naturală pentru a câştiga bani.
Sub influenţa acestor oameni, o mare parte a creştinătăţii a fost antrenată în nelegiuire, tăgăduindu-L pe Domnul, devenind lumească, desfrânată în căile ei şi indiferentă faţă de adevăr. O asemenea stare necesită în mod inevitabil judecata lui Dumnezeu asupra acestor oameni răi. Nu este un basm faptul că judecata a căzut altădată asupra celor nelegiuiţi şi răzvrătiţi. Un timp poate părea că răul prosperă fără să fie judecat, dar Dumnezeu nu este indiferent, ca unul care ar dormita şi ar fi inconştient cu privire la ceea ce se petrece. Judecata vine negreşit!
Versetele 4-8. Apostolul oferă trei ilustraţii solemne din istoria lumii pentru a dovedi că nelegiuirea şi răzvrătirea cheamă judecata lui Dumnezeu spre nimicire. În primul rând, îngerii care au păcătuit au fost aruncaţi în abis, fiind ţinuţi în lanţurile întunericului, în aşteptarea judecăţii lor definitive. În al doilea rând, în zilele lui Noe, lumea veche coruptă a fost nimicită prin judecata potopului. În al treilea rând, cetăţile Sodomei şi Gomorei au fost condamnate şi prefăcute în cenuşă. Aceste judecăţi solemne, prin care Dumnezeu a intervenit în legile obişnuite şi în mersul lumii, sunt exemple pentru nelegiuiţii timpurilor ulterioare. Creştinătatea, indiferentă la aceste avertizări, dedându-se la aceeaşi fărădelege şi la aceeaşi răzvrătire, va cunoaşte aceeaşi judecată neînduplecată.
Cu toate acestea, judecăţile de altădată, care sunt o avertizare pentru nelegiuiţi, poartă în ele o încurajare pentru credincioşi. Ele ne spun în mod clar că, în mijlocul tuturor acestor stări cumplite de păcat, Dumnezeu avea aleşi ai Săi care au fost salvaţi de la judecată. Nici astăzi nu este altfel, pentru că, în mijlocul stricăciunii crescânde a creştinătăţii, Duhul lui Dumnezeu arată că va fi o mare diferenţă între credincioşii care trăiesc o viaţă de evlavie practică în despărţire de rău şi credincioşii care alunecă în căile lumii şi care, neavând trăsăturile unei vieţi de evlavie, se dedau la asocieri lumeşti, prin aceasta nefăcând decât să-şi chinuiască sufletul şi să atragă suferinţe asupra lor.
Noe este exemplul unui credincios care a umblat în despărţire de rău şi care a dat mărturie înaintea lumii. Citim că "Noe era un om drept, integru printre contemporanii lui. Noe umbla cu Dumnezeu" (Geneza 6:9 ). Petru ne spune că dădea mărturie pentru Dumnezeu, fiind "un predicator al dreptăţii". Lot este o imagine a acestei vaste categorii de credincioşi care, neavând credinţă pentru a umbla pe calea despărţirii de rău, se stabilesc în lume, dar nu sunt în ea martori pentru Dumnezeu, chiar dacă la sfârşit sunt mântuiţi. Apostolul Petru ne spune că Lot era într-adevăr "drept"; totuşi, pentru că locuia printre oameni stricaţi, "îşi chinuia zi după zi sufletul drept", auzind conversaţiile lor murdare şi văzând faptele lor nelegiuite. Lot nu cunoştea nimic din umblarea în pace şi în apropiere de Dumnezeu.
Versetul 9. Apostolul concluzionează că Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru ziua judecăţii. Puţin mai devreme, Petru le prezentase credincioşilor zorii "zilei" gloriei viitoare, iar acum ne avertizează cu privire la "o zi a judecăţii" pentru cei răi.
Ce imagine poate fi mai solemnă şi mai înspăimântătoare decât cea a stării creştinătăţii din zilele apostolilor şi până astăzi? Mai întâi ni se aminteşte că vor fi falşi învăţători care vor introduce erezii nimicitoare, nelegiuire şi deşertăciune lumească. În al doilea rând, marea mulţime va fi antrenată în căile lor lumeşti, fiind sedusă, spre nimicirea ei, de cuvintele lor frumoase. În al treilea rând, suntem încurajaţi prin descoperirea faptului că, în mijlocul întregii stricăciuni, vor exista credincioşi care vor fi păziţi de rău şi vor fi martori pentru adevăr. În al patrulea rând, se vorbeşte şi despre cei care sunt cu adevărat drepţi şi salvaţi de judecată, dar care, din cauza legăturilor lor lumeşti, nu sunt martori pentru Dumnezeu.
Restul capitolului prezintă în mod detaliat caracteristicile îngrozitoare ale celor care, deşi fac parte din mărturisirea creştină, vor cădea sub judecată.
Versetele 10-12. Aceşti oameni nelegiuiţi, umblând potrivit cărnii şi poftelor ei, se împotrivesc în mod firesc la tot ce i-ar împiedica să şi le satisfacă. Ei "dispreţuiesc stăpânirea". Fiind caracterizaţi de pofte şi de nelegiuire, sunt "îndrăzneţi" şi "încăpăţânaţi". Dorinţele lor necurate îi fac îndrăzneţi în răutate; nelegiuirea îi îndeamnă să-şi urmeze voinţa cu încăpăţânare. Limba lor nu este ţinută în frâu, pentru că "hulesc" gloriile, ceea ce îngerii nu şi-ar permite să facă. Ca nişte animale fără raţiune, hulesc "în cele ce nu cunosc". Aceştia vor pieri în stricăciunea lor; pofta şi nelegiuirea au în ele elementele stricăciunii care antrenează nimicirea celor care umblă în aceste lucruri.
Versetul 13. Pofta, nelegiuirea, îndrăzneala, voia proprie şi stricăciunea din aceste zile din urmă vor fi mai îngrozitoare şi mai fără frâu decât orice revărsare a răului din trecut, pentru că se arată în mărturisirea creştină şi se manifestă în sfera luminii depline a adevărului. În general, oamenii, din cauza ruşinii, aşteaptă întunericul nopţii pentru a se deda la faptele lor rele. Dar aceştia, fără ruşine, se dedau desfătărilor în plină zi. Cineva a zis: «s-au obişnuit să privească lumina în faţă şi să o sfideze. Iau loc împreună cu creştinii, dar în realitate nu sunt decât pete şi întinăciuni pe numele de creştin». Fără ruşine, ei se laudă că îi înşală pe alţii.
Versetele 14-17. Purtaţi de dorinţele lor necurate, au ochi care nu se pot opri să nu păcătuiască, au o inimă plină de lăcomie şi picioare care au părăsit calea dreaptă. În cazul lui Balaam, vedem că Dumnezeu S-a folosit chiar de un animal pentru a pune frâu nebuniei profetului. Aceştia sunt fântâni fără apă, de care oamenii se apropie pentru a găsi ajutor şi înviorare, constatând însă că nu au nimic de oferit pentru nevoile sufletului. Ei sunt "nori duşi de furtună" dorinţelor lor, nori care întunecă lumina cerului. Negura întunericului le este păstrată pentru totdeauna.
Versetele 18 şi 19. Apostolul descrie cu şi mai multe detalii efectul produs asupra altora de către aceşti falşi învăţători. Adresându-se oamenilor prin "cuvinte mari, umflate de deşertăciune", care aruncă un văl asupra deşertăciunii lumeşti şi asupra poftelor cărnii, îi atrag pe cei care tocmai au scăpat de rău. Aceasta nu înseamnă că aceştia din urmă fuseseră convinşi de adevăr, nici că fuseseră aduşi la Dumnezeu, ci conştiinţa lor devenise sensibilă la rău. Acestor persoane, influenţate de aceşti oameni răi, le este promisă libertatea de către cei care sunt ei înşişi robi ai stricăciunii.
Versetele 20-22. În ciuda pretenţiei lor că sunt slujitorii Domnului, aceşti falşi învăţători, cu cuvintele lor frumoase, umflate de deşertăciune, sunt robi ai stricăciunii. Ei mărturisiseră creştinismul şi, prin cunoaşterea Domnului, scăpaseră pentru un timp de necurăţiile lumii. Dar, fiind din nou înfăşuraţi şi învinşi, dovedesc că, deşi cunoscuseră "calea dreptăţii", totuşi nu au urmat-o şi, în ciuda mărturisirii lor şi a discursurilor lor pretenţioase, nu sunt cu adevărat oile lui Hristos. Nu pot fi comparaţi decât cu un câine care se întoarce la vărsătura lui sau cu o scroafă care, chiar spălată, rămâne scroafă şi care, cum apare ocazia, se întoarce să se tăvălească în noroi.
sursa: https://comori.org/