Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
În a doua sa epistolă, apostolul Petru, condus de Duhul lui Dumnezeu, prezice într-un limbaj foarte simplu evoluţia dezastruoasă a creştinătăţii. Nu numai că ne avertizează cu privire la stricăciunea care va caracteriza creştinătatea în zilele din urmă, ci pune înaintea noastră, pentru a ne încuraja, viaţa de evlavie practică, singura prin care vom putea scăpa de stricăciune şi vom putea obţine o intrare deplină în împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Împărţirea epistolei este foarte clară:
Capitolul 1 ne arată resursele abundente pe care Dumnezeu i le dă credinciosului ca să poată duce o viaţă de evlavie, având înaintea lui siguranţa împărăţiei glorioase la care îl conduce această viaţă.
Capitolul 2 ne este prezentat un contrast deplin cu viaţa de evlavie şi suntem puşi în gardă împotriva falşilor învăţători care se vor ridica în cercul creştin, învăţând erezii pentru a submina creştinismul şi introducând nelegiuirea şi spiritul lumesc care au caracterizat creştinătatea de-a lungul secolelor.
Capitolul 3 ne pune în gardă împotriva batjocoritorilor care se vor ivi în zilele din urmă ale creştinătăţii, care, prin materialismul cel mai grosolan, vor nega venirea lui Hristos. Această stare va fi urmată de intervenţia lui Dumnezeu în judecată.
Viaţa şi evlavia - 2. Petru 1
Prima parte a epistolei tratează două subiecte mari. Mai întâi viaţa de evlavie practică, viaţa care-i va permite credinciosului să scape de stricăciunea care este în lume prin poftă; apoi, certitudinea împărăţiei lui Hristos, spre care conduce această viaţă de evlavie.
Este de cea mai mare importanţă pentru credincioşi, tineri sau mai în vârstă, să recunoască fără echivoc care este adevărata apărare împotriva stricăciunii din creştinătate. Ea nu constă doar într-o viaţă de mare activitate exterioară şi, cu atât mai puţin, în eforturi pentru combaterea răului, ci într-o viaţă de evlavie trăită în comuniune cu Persoanele divine şi în savurarea lucrurilor divine.
Versetele 1 şi 2. Primele două versete ne arată că apostolul scrie în mod expres celor care au primit "o credinţă de acelaşi preţ" cu apostolii. El nu se adresează păcătoşilor sau unor simpli mărturisitori, ci credincioşilor aflaţi în cercul mărturisirii creştine. "Credinţa de acelaşi preţ" este credinţa creştinismului, în contrast cu iudaismul de care fuseseră legaţi aceşti credincioşi. Această "credinţă de acelaşi preţ" a venit la noi într-o dreptate desăvârşită; şi Dumnezeu poate lucra în dreptate prin Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Apostolul doreşte ca harul şi pacea să ne fie înmulţite "în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru". Harul care ne ajută să scăpăm de corupţia creştinătăţii nu va fi găsit în simpla cunoaştere a răului, ci în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tot ce avem în El. Pacea de care avem nevoie în mijlocul nelegiuirii nu va rezulta din eforturile noastre de a combate şi a zdrobi nelegiuirea; noi vom avea pacea doar rămânând aproape de Isus, "Domnul nostru", Cel căruia Îi datorăm supunere. Oile scapă de viclenia străinilor, pentru că ele cunosc glasul Păstorului. "Ele nu vor urma un străin", nu pentru că-i cunosc planurile rele, ci pentru că "nu cunosc glasul străinilor".
Versetele 3 şi 4. Credinciosul poate să scape de stricăciunea din lume, aflată sub puterea lui Satan, pentru că "puterea divină" ne-a dăruit "toate cele privitoare la viaţă şi evlavie". Ne este astfel amintit că toate lucrurile necesare pentru a trăi o viaţă practică de evlavie sunt legate de "cunoştinţa Celui care ne-a chemat prin glorie şi virtute". Am fost chemaţi prin atracţia puternică a gloriei care este pusă înaintea noastră şi prin virtutea (sau curajul spiritual) care ne face capabili să învingem vrăjmaşul în drumul nostru spre glorie. Gloria care este înaintea noastră este privită aici ca fiind deja atinsă de energia spirituală a unei vieţi de evlavie practică.
În relaţie cu această chemare la glorie, Dumnezeu ne-a dat "promisiunile cele mai mari şi mai preţioase". Chemarea şi promisiunile merg întotdeauna împreună. Dacă Dumnezeu cheamă, este pentru că are în vedere o anumită binecuvântare plănuită de El. Mai departe în epistolă, apostolul vorbeşte despre aceste promisiuni, despre promisiunea venirii Domnului şi despre promisiunile cele mai mari privind "ceruri noi şi un pământ nou" (2. Petru 3:4,13 ). Având în vedere aceste promisiuni mari şi preţioase, avem înaintea noastră ceea ce are Dumnezeu înaintea Lui, şi astfel ne facem părtaşi la natura divină. Contemplăm o scenă în care dragostea şi sfinţenia vor fi arătate, în contrast cu pofta şi nelegiuirea scenei prezente. Ne facem părtaşi la natura divină urând răul din această scenă şi bucurându-ne în scena viitoare de sfinţenie, de dragoste şi de bucurie. Scăpăm prin aceasta de stricăciunea care este în lume prin poftă.
În aceste versete, apostolul nu zăboveşte asupra faptului important că avem viaţa - scriind unor credincioşi, aceasta nici nu s-ar justifica - ci insistă asupra marii importanţe de a trăi viaţa pe care deja o avem. Orice credincios are o viaţă nouă, dar să ne cercetăm inima şi să ne întrebăm dacă ne mulţumim doar să ştim că avem această viaţă sau dacă încercăm să o şi trăim. Faptul de a avea viaţa, oricât de binecuvântat este, nu ne va permite, în el însuşi, să scăpăm de stricăciunea acestei lumi. Pentru a fi păziţi de poftă şi de nelegiuire, trebuie să trăim viaţa de evlavie practică.
Versetele 5-7. Aici apostolul enumeră calităţile care disting această viaţă de evlavie. Este o viaţă caracterizată de credinţă, virtute, cunoştinţă, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste frăţească şi iubire.
Prima mare calitate a acestei vieţi biruitoare este credinţa; de aceea apostolul Ioan a putut spune: "Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră". Mai mult, credinţa trebuie să aibă un obiect, şi Ioan continuă arătându-ne acest obiect, pentru că zice: "Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1. Ioan 5:4,5 ). La fel, apostolul Pavel a putut spune: "Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20 ). Credinţa se îndepărtează de tot ce ţine de vedere şi de simţuri şi priveşte la Isus, sigură că El ştie toate cu privire la mine şi că numai El poate să mă păzească (Ioan 21:17 ).
În al doilea rând, la credinţa noastră va trebui să adăugăm virtutea, sau curajul spiritual, adică energia (cum implică acest cuvânt). Această energie morală ne va permite să refuzăm lucrarea cărnii dinăuntrul nostru şi să ne împotrivim diavolului din afara noastră. Trăirea în mod practic a unei vieţi de evlavie într-o lume asemenea celei în care suntem va necesita energie spirituală pentru a renunţa la sine, pentru a refuza lumea şi pentru a ne împotrivi lui Satan.
În al treilea rând, pe lângă virtute, vom avea nevoie de cunoştinţă, pentru a dobândi înţelepciunea divină care ne va călăuzi în întreaga noastră purtare practică. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi a gândului Său, aşa cum este El revelat în Cuvânt, energia noastră riscă să ne conducă pe cărările propriei voinţe.
În al patrulea rând, cunoştinţa poate să îngâmfe; de aceea, alături de cunoştinţă, ne trebuie înfrânarea sau cumpătarea. Fără aceasta, cunoştinţa ne poate conduce la mândrie.
În al cincilea rând, la înfrânare, prin care practicăm stăpânirea de sine, trebuie să adăugăm răbdarea faţă de ceilalţi. Fără această răbdare, înfrânarea poate duce la iritare faţă de cei care manifestă mai puţină înfrânare.
În al şaselea rând, răbdarea noastră trebuie să se exercite în unire cu evlavia, cu teama de Dumnezeu; dacă nu, ea riscă să degenereze într-un compromis cu răul. Evlavia presupune o umblare în comuniune cu Dumnezeu, viaţa noastră fiind astfel trăită potrivit Lui şi sub conducerea Sa. Luăm noi ca din mâna lui Dumnezeu toate împrejurările vieţii care ne pun la încercare evlavia, atât cele care sunt împotriva noastră, cât şi cele care ne sunt favorabile?
În al şaptelea rând, cu evlavia care ţine seama de ce I se cuvine lui Dumnezeu, trebuie să veghem să nu uităm dragostea frăţească sau ce i se cuvine fratelui nostru. Evlavia va face ca dragostea noastră să se manifeste faţă de cei care, fiind copii ai lui Dumnezeu, sunt fraţii şi surorile noastre.
În sfârşit, la dragostea frăţească trebuie să adăugăm iubirea - iubirea divină. Dacă nu, dragostea noastră se va limita la fraţii noştri, în loc să se reverse pe deplin ca iubire a lui Dumnezeu asupra întregii lumi care ne înconjoară. De aceea, dragostea frăţească poate cu uşurinţă să se transforme în părtinire şi în simplă afecţiune omenească. Cineva a zis: «Dacă sunt condus de iubirea divină, îi iubesc pe toţi fraţii mei; îi iubesc pentru că Îi aparţin lui Hristos; aceasta nu este părtinire. Voi avea mai multă bucurie cu un frate spiritual; dar mă voi ocupa de fratele meu slab cu o iubire care se va ridica deasupra slăbiciunii lui şi va ţine cont de ea cu o atenţie plină de gingăşie». Dragostea frăţească face din fratele nostru obiectul principal. "Iubirea" este un sentiment mai profund, care Îl are pe Dumnezeu în vedere; citim: "Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui" (1. Ioan 5:2 ).
Versetele 8 şi 9. Acum apostolul pune înaintea noastră, pe de o parte, efectele binecuvântate care rezultă din posedarea acestor calităţi şi, pe de altă parte, consecinţele serioase pentru cei în a căror viaţă aceste calităţi nu sunt prezente. O viaţă care are aceste trăsături este o viaţă plină şi abundentă, după dorinţa Domnului ca oile Sale nu doar să aibă viaţă, ci să o aibă din belşug (Ioan 10:10 ). Atunci nu vom fi leneşi şi neroditori în ce priveşte cunoaşterea Domnului Isus. Viaţa de evlavie practică este o viaţă în care există rod pentru Dumnezeu şi folos şi binecuvântare pentru om.
Cel la care aceste calităţi ale vieţii de evlavie lipsesc va cădea în orbire spirituală, chiar dacă are viaţa divină. Atins de miopie spirituală, nu va vedea decât lucrurile prezente din această lume. Va fi incapabil să vadă "departe". O inimă preocupată cu propria voie şi cu satisfacerea poftelor sale nu-L va mai vedea pe "Împăratul în frumuseţea Lui", nici "ţara depărtată". Un astfel de om nu numai că va pierde din vedere gloriile viitoare, ci va uita lucrarea puternică prin care a fost curăţit de păcatele lui. Dacă nu trăim viaţa de evlavie, pierdem din vedere gloria viitoare, ne vom întoarce în lume şi vom cădea în păcatele de care am fost curăţiţi.
Versetele 10 şi 11. Prin acest avertisment solemn, apostolul ne îndeamnă să ne dăm silinţa pentru a trăi practic această viaţă şi pentru a întări astfel chemarea şi alegerea noastră, aducând o mărturie fără echivoc în lumea care ne înconjoară. Mai mult, trăind această viaţă, ne vom urma calea fără a cădea şi vom avea o intrare din belşug "în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos".
Versetele 12-15. Apostolul este în mod vădit conştient de rapiditatea cu care uităm marile adevăruri practice ale creştinismului, pentru că de trei ori, în aceste patru versete, menţionează expresia "aducere-aminte". Este posibil să fi avut în minte experienţa trăită de către femei în ziua învierii, când îngerul le-a zis: "Amintiţi-vă cum v-a vorbit". Apoi citim: "Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui", expresie care arată clar că Domnul Însuşi vorbise despre aceste mari evenimente şi că ele uitaseră cuvintele Lui (Luca 24:6-8 ).
Cu ce rapiditate uităm şi noi "adevărul pe care îl avem"! Puţin îi pasă diavolului de cât de mult adevăr cunoaştem, dacă reuşeşte să ne împiedice să fim întăriţi în el - în adevărul despre poziţia noastră actuală înaintea lui Dumnezeu şi despre tot ce ne-a fost dat privind "viaţa şi evlavia", ca şi despre gloriile Împărăţiei către care conduce această viaţă. Apostolul doreşte să fim întăriţi în aceste lucruri; el vrea să ne îndemne să ne amintim de ele. El ştia că cele spuse de Domnul cu privire la "dezbrăcarea de cortul său" aveau să se împlinească în curând (Ioan 21:18,19 ), de aceea lasă scris "adevărul pe care îl avem", pentru ca acesta să fie păstrat pentru noi, după plecarea lui, într-o formă mereu accesibilă. Să remarcăm faptul că el nu numeşte niciun succesor apostolic pentru a păstra adevărul şi nici nu lasă sfinţii în grija Bisericii, ci le dă Cuvântul scris al lui Dumnezeu ca singura autoritate pentru credinţa lor.
Versetul 16. După ce ne-a dezvăluit, în aceste versete care constituie o paranteză, motivele care l-au împins să scrie, apostolul ne va aminti realitatea gloriilor Împărăţiei spre care înaintăm. Vorbind despre aceste glorii, el nu a recurs la basme iscusit alcătuite de mintea născocitoare a omului. El a istorisit lucruri văzute şi auzite. Apostolii Petru, Ioan şi Iacov au fost martori oculari ai măreţiei lui Hristos, ei trei constituind o mărturie deplină a gloriei Sale. Îl cunoscuseră pe Hristos în împrejurări de slăbiciune şi de smerenie; L-au văzut, de asemenea, în puterea şi în măreţia Lui. Scena transfigurării de pe munte a fost o anticipare a venirii Sale, pentru că aceasta va fi în măreţie şi în putere, în acea putere "care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are de a-Şi supune chiar toate lucrurile" (Filipeni 3:21 ). Astfel, pe munte, ei au văzut nu numai gloria lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos prin care Moise şi Ilie au apărut cu El în glorie, ca reprezentanţi ai tuturor categoriilor de sfinţi care vor fi cu El în glorie.
Versetele 17 şi 18. Apostolul ne aminteşte de faptul că, pe munte, ei au văzut în Hristos pe Cel în care Dumnezeu Îşi găsea plăcerea, Cel care era potrivit pentru glorie şi care a primit mărturie din cer. În contrast cu dezonoarea şi cu ruşinea pe care oamenii le-au aruncat asupra lui Hristos, El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare şi glorie. În contrast cu toţi oamenii, care nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu, iată un Om care a fost salutat prin "gloria minunată" ca Fiu preaiubit al Tatălui. Mai mult, vocea pe care a auzit-o apostolul venea din cer; tot cerul ia parte la plăcerea Tatălui în Hristos. Întreaga scenă ne descoperă secretul desfătărilor pe care cerul le află în Hristos, precum şi valoarea imensă pe care Fiul o are în ochii Tatălui. Onoarea şi gloria pe care le-a primit vin "de la Dumnezeu Tatăl", "prin gloria minunată" şi "din cer".
Apostolul poate pe bună dreptate să numească un asemenea loc "muntele sfânt". Mai presus de pământ şi despărţiţi de lume, ne este dat să împărtăşim cu Tatăl buna Sa plăcere în Hristos. Nu este vorba despre ce este Hristos pentru păcătoşi; acest lucru îl vedem în ostenelile Sale din vale, precum şi în suferinţele crucii. Nu este nici ceea ce reprezintă Hristos pentru sfinţii puşi la încercare: acest lucru îl aflăm în gândurile exprimate de El în camera de sus. Pe muntele sfânt învăţăm ce este Isus pentru Tatăl, pentru glorie şi pentru cer.
Versetul 19. Petru mai spune că această scenă minunată de pe munte face cuvântul profetic şi mai sigur. Vechiul Testament conţine numeroase profeţii cu privire la gloriile împărăteşti ale lui Hristos; şi apostolul zice că facem bine că luăm aminte la aceste profeţii "ca la o lumină strălucind într-un loc întunecos". Din punct de vedere moral, lumea este cufundată într-o ignoranţă totală cu privire la Dumnezeu şi la tot ce trebuie să se întâmple. Profeţia ne arată cum priveşte Dumnezeu întunericul şi tot ce va face El ca să-l împrăştie; astfel suntem păziţi de a ne rătăci în acest întuneric. Merită deci efortul de a lua aminte la profeţie "ca la o lumină" pentru prezent, nu de a ne interesa de ea pur şi simplu pentru că satisface curiozitatea minţii noastre în ce priveşte viitorul.
Descoperirea de pe muntele sfânt este împlinire a cuvântului profetic. Profeţia se referă la gloriile pământeşti; muntele vorbeşte despre aceeaşi Împărăţie, dar ne dezvăluie gloriile cereşti. Luate în considerare împreună cu scena de pe munte şi interpretate corect, profeţiile Scripturii vor face ca ziua să se ivească şi ca "steaua de dimineaţă" să răsară în inimile noastre. Apostolul nu vorbeşte despre ziuă în sens de zorii fizici ai zilei pe pământ, nici de steaua dimineţii vizibilă pe cer, ci de gloria acelei zile viitoare şi a acelei Persoane, glorii chemate să ocupe locul care li se cuvine în inimile credincioşilor. Merită să subliniem aceste trei cuvinte: "în inimile voastre".
Este aproape clipa în care se va ivi dimineaţa fără nor şi în care soarele dreptăţii va răsări "cu vindecarea în aripile Lui" (Maleahi 4:2 ). Dar, înainte de a răsări soarele, străjerii sunt întăriţi de "steaua de dimineaţă". În timpul călătoriei noastre în locul întunecos, avem privilegiul de a-L cunoaşte pe Hristos în afecţiunile inimilor noastre, înainte ca El să Se descopere lumii.
Versetele 20 şi 21. Ca să acordăm profeţiei atenţia care i se cuvine, apostolul ne aminteşte adevăratul ei caracter şi adevărata ei origine. Ne spune mai întâi că profeţia priveşte dincolo de împrejurările imediate care au stat la baza enunţării ei. Dacă nu ar fi aşa, profeţia ar comporta doar un interes istoric, iar avertizarea morală pe care o conţine ar fi doar ceea ce ne-ar putea învăţa istoria. Dar aflăm că împlinirea istorică imediată a profeţiei nu-i epuizează întreaga întindere; ea are adeseori în vedere o împlinire mai largă în viitor. De aceea, fiecare profeţie trebuie citită în raport cu alte pasaje din Scriptură, ca să înţelegem semnificaţia ei completă.
Mai mult, facem bine dacă suntem atenţi la profeţie, pentru că nu a fost adusă prin voinţa omului, ci "oameni sfinţi ai lui Dumnezeu" au vorbit conduşi de Duhul Sfânt. Este adevărat că, în câteva rânduri, Dumnezeu S-a folosit de oameni răi pentru a rosti o profeţie, ca în cazul lui Balaam în Vechiul Testament şi în al lui Caiafa în Noul Testament, dar atunci a arătat clar că profetul este un om rău care caută să se opună lui Dumnezeu, fiind constrâns să spună adevărul. Totuşi, Duhul Sfânt Se foloseşte în general de "oameni sfinţi".
Rezumând, iată marile adevăruri care au fost puse înaintea noastră în acest prim capitol:
În primul rând, viaţa de evlavie practică şi diferitele ei calităţi.
În al doilea rând, efectele practice binecuvântate ale trăirii unei asemenea vieţi, ca şi consecinţele grave pe care le antrenează faptul de a nu o trăi.
În al treilea rând, importanţa de a ne aminti adevărul pe care îl avem.
În al patrulea rând, puterea viitoare şi Împărăţia Domnului nostru Isus Hristos, sfârşitul glorios al vieţii practice de evlavie.
sursa: https://comori.org/