Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Introducere
În a doua sa epistolă, apostolul Petru, condus de Duhul lui Dumnezeu, prezice într-un limbaj foarte simplu evoluţia dezastruoasă a creştinătăţii. Nu numai că ne avertizează cu privire la stricăciunea care va caracteriza creştinătatea în zilele din urmă, ci pune înaintea noastră, pentru a ne încuraja, viaţa de evlavie practică, singura prin care vom putea scăpa de stricăciune şi vom putea obţine o intrare deplină în împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Împărţirea epistolei este foarte clară:
Capitolul 1 ne arată resursele abundente pe care Dumnezeu i le dă credinciosului ca să poată duce o viaţă de evlavie, având înaintea lui siguranţa împărăţiei glorioase la care îl conduce această viaţă.
Capitolul 2 ne este prezentat un contrast deplin cu viaţa de evlavie şi suntem puşi în gardă împotriva falşilor învăţători care se vor ridica în cercul creştin, învăţând erezii pentru a submina creştinismul şi introducând nelegiuirea şi spiritul lumesc care au caracterizat creştinătatea de-a lungul secolelor.
Capitolul 3 ne pune în gardă împotriva batjocoritorilor care se vor ivi în zilele din urmă ale creştinătăţii, care, prin materialismul cel mai grosolan, vor nega venirea lui Hristos. Această stare va fi urmată de intervenţia lui Dumnezeu în judecată.
Viaţa şi evlavia - 2. Petru 1
Prima parte a epistolei tratează două subiecte mari. Mai întâi viaţa de evlavie practică, viaţa care-i va permite credinciosului să scape de stricăciunea care este în lume prin poftă; apoi, certitudinea împărăţiei lui Hristos, spre care conduce această viaţă de evlavie.
Este de cea mai mare importanţă pentru credincioşi, tineri sau mai în vârstă, să recunoască fără echivoc care este adevărata apărare împotriva stricăciunii din creştinătate. Ea nu constă doar într-o viaţă de mare activitate exterioară şi, cu atât mai puţin, în eforturi pentru combaterea răului, ci într-o viaţă de evlavie trăită în comuniune cu Persoanele divine şi în savurarea lucrurilor divine.
Versetele 1 şi 2. Primele două versete ne arată că apostolul scrie în mod expres celor care au primit "o credinţă de acelaşi preţ" cu apostolii. El nu se adresează păcătoşilor sau unor simpli mărturisitori, ci credincioşilor aflaţi în cercul mărturisirii creştine. "Credinţa de acelaşi preţ" este credinţa creştinismului, în contrast cu iudaismul de care fuseseră legaţi aceşti credincioşi. Această "credinţă de acelaşi preţ" a venit la noi într-o dreptate desăvârşită; şi Dumnezeu poate lucra în dreptate prin Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Apostolul doreşte ca harul şi pacea să ne fie înmulţite "în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru". Harul care ne ajută să scăpăm de corupţia creştinătăţii nu va fi găsit în simpla cunoaştere a răului, ci în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tot ce avem în El. Pacea de care avem nevoie în mijlocul nelegiuirii nu va rezulta din eforturile noastre de a combate şi a zdrobi nelegiuirea; noi vom avea pacea doar rămânând aproape de Isus, "Domnul nostru", Cel căruia Îi datorăm supunere. Oile scapă de viclenia străinilor, pentru că ele cunosc glasul Păstorului. "Ele nu vor urma un străin", nu pentru că-i cunosc planurile rele, ci pentru că "nu cunosc glasul străinilor".
Versetele 3 şi 4. Credinciosul poate să scape de stricăciunea din lume, aflată sub puterea lui Satan, pentru că "puterea divină" ne-a dăruit "toate cele privitoare la viaţă şi evlavie". Ne este astfel amintit că toate lucrurile necesare pentru a trăi o viaţă practică de evlavie sunt legate de "cunoştinţa Celui care ne-a chemat prin glorie şi virtute". Am fost chemaţi prin atracţia puternică a gloriei care este pusă înaintea noastră şi prin virtutea (sau curajul spiritual) care ne face capabili să învingem vrăjmaşul în drumul nostru spre glorie. Gloria care este înaintea noastră este privită aici ca fiind deja atinsă de energia spirituală a unei vieţi de evlavie practică.
În relaţie cu această chemare la glorie, Dumnezeu ne-a dat "promisiunile cele mai mari şi mai preţioase". Chemarea şi promisiunile merg întotdeauna împreună. Dacă Dumnezeu cheamă, este pentru că are în vedere o anumită binecuvântare plănuită de El. Mai departe în epistolă, apostolul vorbeşte despre aceste promisiuni, despre promisiunea venirii Domnului şi despre promisiunile cele mai mari privind "ceruri noi şi un pământ nou" (2. Petru 3:4,13 ). Având în vedere aceste promisiuni mari şi preţioase, avem înaintea noastră ceea ce are Dumnezeu înaintea Lui, şi astfel ne facem părtaşi la natura divină. Contemplăm o scenă în care dragostea şi sfinţenia vor fi arătate, în contrast cu pofta şi nelegiuirea scenei prezente. Ne facem părtaşi la natura divină urând răul din această scenă şi bucurându-ne în scena viitoare de sfinţenie, de dragoste şi de bucurie. Scăpăm prin aceasta de stricăciunea care este în lume prin poftă.
În aceste versete, apostolul nu zăboveşte asupra faptului important că avem viaţa - scriind unor credincioşi, aceasta nici nu s-ar justifica - ci insistă asupra marii importanţe de a trăi viaţa pe care deja o avem. Orice credincios are o viaţă nouă, dar să ne cercetăm inima şi să ne întrebăm dacă ne mulţumim doar să ştim că avem această viaţă sau dacă încercăm să o şi trăim. Faptul de a avea viaţa, oricât de binecuvântat este, nu ne va permite, în el însuşi, să scăpăm de stricăciunea acestei lumi. Pentru a fi păziţi de poftă şi de nelegiuire, trebuie să trăim viaţa de evlavie practică.
Versetele 5-7. Aici apostolul enumeră calităţile care disting această viaţă de evlavie. Este o viaţă caracterizată de credinţă, virtute, cunoştinţă, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste frăţească şi iubire.
Prima mare calitate a acestei vieţi biruitoare este credinţa; de aceea apostolul Ioan a putut spune: "Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră". Mai mult, credinţa trebuie să aibă un obiect, şi Ioan continuă arătându-ne acest obiect, pentru că zice: "Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1. Ioan 5:4,5 ). La fel, apostolul Pavel a putut spune: "Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20 ). Credinţa se îndepărtează de tot ce ţine de vedere şi de simţuri şi priveşte la Isus, sigură că El ştie toate cu privire la mine şi că numai El poate să mă păzească (Ioan 21:17 ).
În al doilea rând, la credinţa noastră va trebui să adăugăm virtutea, sau curajul spiritual, adică energia (cum implică acest cuvânt). Această energie morală ne va permite să refuzăm lucrarea cărnii dinăuntrul nostru şi să ne împotrivim diavolului din afara noastră. Trăirea în mod practic a unei vieţi de evlavie într-o lume asemenea celei în care suntem va necesita energie spirituală pentru a renunţa la sine, pentru a refuza lumea şi pentru a ne împotrivi lui Satan.
În al treilea rând, pe lângă virtute, vom avea nevoie de cunoştinţă, pentru a dobândi înţelepciunea divină care ne va călăuzi în întreaga noastră purtare practică. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi a gândului Său, aşa cum este El revelat în Cuvânt, energia noastră riscă să ne conducă pe cărările propriei voinţe.
În al patrulea rând, cunoştinţa poate să îngâmfe; de aceea, alături de cunoştinţă, ne trebuie înfrânarea sau cumpătarea. Fără aceasta, cunoştinţa ne poate conduce la mândrie.
În al cincilea rând, la înfrânare, prin care practicăm stăpânirea de sine, trebuie să adăugăm răbdarea faţă de ceilalţi. Fără această răbdare, înfrânarea poate duce la iritare faţă de cei care manifestă mai puţină înfrânare.
În al şaselea rând, răbdarea noastră trebuie să se exercite în unire cu evlavia, cu teama de Dumnezeu; dacă nu, ea riscă să degenereze într-un compromis cu răul. Evlavia presupune o umblare în comuniune cu Dumnezeu, viaţa noastră fiind astfel trăită potrivit Lui şi sub conducerea Sa. Luăm noi ca din mâna lui Dumnezeu toate împrejurările vieţii care ne pun la încercare evlavia, atât cele care sunt împotriva noastră, cât şi cele care ne sunt favorabile?
În al şaptelea rând, cu evlavia care ţine seama de ce I se cuvine lui Dumnezeu, trebuie să veghem să nu uităm dragostea frăţească sau ce i se cuvine fratelui nostru. Evlavia va face ca dragostea noastră să se manifeste faţă de cei care, fiind copii ai lui Dumnezeu, sunt fraţii şi surorile noastre.
În sfârşit, la dragostea frăţească trebuie să adăugăm iubirea - iubirea divină. Dacă nu, dragostea noastră se va limita la fraţii noştri, în loc să se reverse pe deplin ca iubire a lui Dumnezeu asupra întregii lumi care ne înconjoară. De aceea, dragostea frăţească poate cu uşurinţă să se transforme în părtinire şi în simplă afecţiune omenească. Cineva a zis: «Dacă sunt condus de iubirea divină, îi iubesc pe toţi fraţii mei; îi iubesc pentru că Îi aparţin lui Hristos; aceasta nu este părtinire. Voi avea mai multă bucurie cu un frate spiritual; dar mă voi ocupa de fratele meu slab cu o iubire care se va ridica deasupra slăbiciunii lui şi va ţine cont de ea cu o atenţie plină de gingăşie». Dragostea frăţească face din fratele nostru obiectul principal. "Iubirea" este un sentiment mai profund, care Îl are pe Dumnezeu în vedere; citim: "Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui" (1. Ioan 5:2 ).
Versetele 8 şi 9. Acum apostolul pune înaintea noastră, pe de o parte, efectele binecuvântate care rezultă din posedarea acestor calităţi şi, pe de altă parte, consecinţele serioase pentru cei în a căror viaţă aceste calităţi nu sunt prezente. O viaţă care are aceste trăsături este o viaţă plină şi abundentă, după dorinţa Domnului ca oile Sale nu doar să aibă viaţă, ci să o aibă din belşug (Ioan 10:10 ). Atunci nu vom fi leneşi şi neroditori în ce priveşte cunoaşterea Domnului Isus. Viaţa de evlavie practică este o viaţă în care există rod pentru Dumnezeu şi folos şi binecuvântare pentru om.
Cel la care aceste calităţi ale vieţii de evlavie lipsesc va cădea în orbire spirituală, chiar dacă are viaţa divină. Atins de miopie spirituală, nu va vedea decât lucrurile prezente din această lume. Va fi incapabil să vadă "departe". O inimă preocupată cu propria voie şi cu satisfacerea poftelor sale nu-L va mai vedea pe "Împăratul în frumuseţea Lui", nici "ţara depărtată". Un astfel de om nu numai că va pierde din vedere gloriile viitoare, ci va uita lucrarea puternică prin care a fost curăţit de păcatele lui. Dacă nu trăim viaţa de evlavie, pierdem din vedere gloria viitoare, ne vom întoarce în lume şi vom cădea în păcatele de care am fost curăţiţi.
Versetele 10 şi 11. Prin acest avertisment solemn, apostolul ne îndeamnă să ne dăm silinţa pentru a trăi practic această viaţă şi pentru a întări astfel chemarea şi alegerea noastră, aducând o mărturie fără echivoc în lumea care ne înconjoară. Mai mult, trăind această viaţă, ne vom urma calea fără a cădea şi vom avea o intrare din belşug "în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos".
Versetele 12-15. Apostolul este în mod vădit conştient de rapiditatea cu care uităm marile adevăruri practice ale creştinismului, pentru că de trei ori, în aceste patru versete, menţionează expresia "aducere-aminte". Este posibil să fi avut în minte experienţa trăită de către femei în ziua învierii, când îngerul le-a zis: "Amintiţi-vă cum v-a vorbit". Apoi citim: "Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui", expresie care arată clar că Domnul Însuşi vorbise despre aceste mari evenimente şi că ele uitaseră cuvintele Lui (Luca 24:6-8 ).
Cu ce rapiditate uităm şi noi "adevărul pe care îl avem"! Puţin îi pasă diavolului de cât de mult adevăr cunoaştem, dacă reuşeşte să ne împiedice să fim întăriţi în el - în adevărul despre poziţia noastră actuală înaintea lui Dumnezeu şi despre tot ce ne-a fost dat privind "viaţa şi evlavia", ca şi despre gloriile Împărăţiei către care conduce această viaţă. Apostolul doreşte să fim întăriţi în aceste lucruri; el vrea să ne îndemne să ne amintim de ele. El ştia că cele spuse de Domnul cu privire la "dezbrăcarea de cortul său" aveau să se împlinească în curând (Ioan 21:18,19 ), de aceea lasă scris "adevărul pe care îl avem", pentru ca acesta să fie păstrat pentru noi, după plecarea lui, într-o formă mereu accesibilă. Să remarcăm faptul că el nu numeşte niciun succesor apostolic pentru a păstra adevărul şi nici nu lasă sfinţii în grija Bisericii, ci le dă Cuvântul scris al lui Dumnezeu ca singura autoritate pentru credinţa lor.
Versetul 16. După ce ne-a dezvăluit, în aceste versete care constituie o paranteză, motivele care l-au împins să scrie, apostolul ne va aminti realitatea gloriilor Împărăţiei spre care înaintăm. Vorbind despre aceste glorii, el nu a recurs la basme iscusit alcătuite de mintea născocitoare a omului. El a istorisit lucruri văzute şi auzite. Apostolii Petru, Ioan şi Iacov au fost martori oculari ai măreţiei lui Hristos, ei trei constituind o mărturie deplină a gloriei Sale. Îl cunoscuseră pe Hristos în împrejurări de slăbiciune şi de smerenie; L-au văzut, de asemenea, în puterea şi în măreţia Lui. Scena transfigurării de pe munte a fost o anticipare a venirii Sale, pentru că aceasta va fi în măreţie şi în putere, în acea putere "care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are de a-Şi supune chiar toate lucrurile" (Filipeni 3:21 ). Astfel, pe munte, ei au văzut nu numai gloria lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos prin care Moise şi Ilie au apărut cu El în glorie, ca reprezentanţi ai tuturor categoriilor de sfinţi care vor fi cu El în glorie.
Versetele 17 şi 18. Apostolul ne aminteşte de faptul că, pe munte, ei au văzut în Hristos pe Cel în care Dumnezeu Îşi găsea plăcerea, Cel care era potrivit pentru glorie şi care a primit mărturie din cer. În contrast cu dezonoarea şi cu ruşinea pe care oamenii le-au aruncat asupra lui Hristos, El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare şi glorie. În contrast cu toţi oamenii, care nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu, iată un Om care a fost salutat prin "gloria minunată" ca Fiu preaiubit al Tatălui. Mai mult, vocea pe care a auzit-o apostolul venea din cer; tot cerul ia parte la plăcerea Tatălui în Hristos. Întreaga scenă ne descoperă secretul desfătărilor pe care cerul le află în Hristos, precum şi valoarea imensă pe care Fiul o are în ochii Tatălui. Onoarea şi gloria pe care le-a primit vin "de la Dumnezeu Tatăl", "prin gloria minunată" şi "din cer".
Apostolul poate pe bună dreptate să numească un asemenea loc "muntele sfânt". Mai presus de pământ şi despărţiţi de lume, ne este dat să împărtăşim cu Tatăl buna Sa plăcere în Hristos. Nu este vorba despre ce este Hristos pentru păcătoşi; acest lucru îl vedem în ostenelile Sale din vale, precum şi în suferinţele crucii. Nu este nici ceea ce reprezintă Hristos pentru sfinţii puşi la încercare: acest lucru îl aflăm în gândurile exprimate de El în camera de sus. Pe muntele sfânt învăţăm ce este Isus pentru Tatăl, pentru glorie şi pentru cer.
Versetul 19. Petru mai spune că această scenă minunată de pe munte face cuvântul profetic şi mai sigur. Vechiul Testament conţine numeroase profeţii cu privire la gloriile împărăteşti ale lui Hristos; şi apostolul zice că facem bine că luăm aminte la aceste profeţii "ca la o lumină strălucind într-un loc întunecos". Din punct de vedere moral, lumea este cufundată într-o ignoranţă totală cu privire la Dumnezeu şi la tot ce trebuie să se întâmple. Profeţia ne arată cum priveşte Dumnezeu întunericul şi tot ce va face El ca să-l împrăştie; astfel suntem păziţi de a ne rătăci în acest întuneric. Merită deci efortul de a lua aminte la profeţie "ca la o lumină" pentru prezent, nu de a ne interesa de ea pur şi simplu pentru că satisface curiozitatea minţii noastre în ce priveşte viitorul.
Descoperirea de pe muntele sfânt este împlinire a cuvântului profetic. Profeţia se referă la gloriile pământeşti; muntele vorbeşte despre aceeaşi Împărăţie, dar ne dezvăluie gloriile cereşti. Luate în considerare împreună cu scena de pe munte şi interpretate corect, profeţiile Scripturii vor face ca ziua să se ivească şi ca "steaua de dimineaţă" să răsară în inimile noastre. Apostolul nu vorbeşte despre ziuă în sens de zorii fizici ai zilei pe pământ, nici de steaua dimineţii vizibilă pe cer, ci de gloria acelei zile viitoare şi a acelei Persoane, glorii chemate să ocupe locul care li se cuvine în inimile credincioşilor. Merită să subliniem aceste trei cuvinte: "în inimile voastre".
Este aproape clipa în care se va ivi dimineaţa fără nor şi în care soarele dreptăţii va răsări "cu vindecarea în aripile Lui" (Maleahi 4:2 ). Dar, înainte de a răsări soarele, străjerii sunt întăriţi de "steaua de dimineaţă". În timpul călătoriei noastre în locul întunecos, avem privilegiul de a-L cunoaşte pe Hristos în afecţiunile inimilor noastre, înainte ca El să Se descopere lumii.
Versetele 20 şi 21. Ca să acordăm profeţiei atenţia care i se cuvine, apostolul ne aminteşte adevăratul ei caracter şi adevărata ei origine. Ne spune mai întâi că profeţia priveşte dincolo de împrejurările imediate care au stat la baza enunţării ei. Dacă nu ar fi aşa, profeţia ar comporta doar un interes istoric, iar avertizarea morală pe care o conţine ar fi doar ceea ce ne-ar putea învăţa istoria. Dar aflăm că împlinirea istorică imediată a profeţiei nu-i epuizează întreaga întindere; ea are adeseori în vedere o împlinire mai largă în viitor. De aceea, fiecare profeţie trebuie citită în raport cu alte pasaje din Scriptură, ca să înţelegem semnificaţia ei completă.
Mai mult, facem bine dacă suntem atenţi la profeţie, pentru că nu a fost adusă prin voinţa omului, ci "oameni sfinţi ai lui Dumnezeu" au vorbit conduşi de Duhul Sfânt. Este adevărat că, în câteva rânduri, Dumnezeu S-a folosit de oameni răi pentru a rosti o profeţie, ca în cazul lui Balaam în Vechiul Testament şi în al lui Caiafa în Noul Testament, dar atunci a arătat clar că profetul este un om rău care caută să se opună lui Dumnezeu, fiind constrâns să spună adevărul. Totuşi, Duhul Sfânt Se foloseşte în general de "oameni sfinţi".
Rezumând, iată marile adevăruri care au fost puse înaintea noastră în acest prim capitol:
În primul rând, viaţa de evlavie practică şi diferitele ei calităţi.
În al doilea rând, efectele practice binecuvântate ale trăirii unei asemenea vieţi, ca şi consecinţele grave pe care le antrenează faptul de a nu o trăi.
În al treilea rând, importanţa de a ne aminti adevărul pe care îl avem.
În al patrulea rând, puterea viitoare şi Împărăţia Domnului nostru Isus Hristos, sfârşitul glorios al vieţii practice de evlavie.
Capitolul 2
Falşii învăţători şi ereziile nimicitoare - 2. Petru 2
După ce a pus înaintea noastră, în prima parte a epistolei, viaţa practică de evlavie prin care ne putem împotrivi stricăciunii care este în lume, apostolul denunţă acum această stricăciune şi ne pune în gardă împotriva ei. După ce a căutat să ne întărească în adevărul pe care îl avem (2. Petru 1:12 ), poate să ne avertizeze împotriva erorii. În restul epistolei suntem puşi în gardă clar împotriva a două forme ale răului care caracterizează creştinătatea în zilele în care trăim. Apostolul denunţă mai întâi, în capitolul 2, ereziile distrugătoare strecurate de falşii învăţători; apoi, în capitolul 3, necredinţa batjocoritorilor care neagă revenirea Domnului şi întemeierea Împărăţiei Sale.
Versetul 1. În acest capitol, apostolul expune starea îngrozitoare care s-a instaurat în creştinătate prin falşi învăţători şi ne pune în gardă împotriva acesteia. Primul verset descrie caracterul răului care este provocat nu de împotrivirea care vine din afară, ci de stricăciunea din interiorul creştinătăţii. La fel cum altădată au fost profeţi falşi în poporul lui Dumnezeu (Israel), suntem avertizaţi că se vor ridica "falşi învăţători între voi".
Aceşti oameni pretind că sunt învăţători şi îi înşală pe cei simpli, cum a spus cineva, «întreţesând eroarea cu adevărul, astfel încât adevărul atrage sufletele sincere şi le face să fie neatente la eroarea care este acolo». Ei sunt "printre voi", spune apostolul. Cu siguranţă, unii ca aceştia făcuseră o mărturisire aparent frumoasă despre creştinismul lor, înşelându-i pe cei care îi primiseră în părtăşia creştină. Dacă, în perioada post-apostolică, asemenea persoane s-au ridicat între creştini, trebuie oare să ne mirăm că astăzi se arată falşi învăţători în acele grupuri de credincioşi care au cea mai multă lumină? Erorile acestor falşi învăţători sunt introduse în secret, sau strecurate, afirmaţie care arată că învăţăturile false sunt întotdeauna introduse prin viclenie, nu în mod deschis. Această clandestinitate se condamnă pe ea însăşi, pentru că adevărul nu trebuie niciodată spus în mod voalat. Cu siguranţă că sunt momente în care anumiţi copii ai lui Dumnezeu nu sunt încă în măsură să aprecieze adevărurile profunde ale lui Dumnezeu, precum în cazul adunării din Corint (1. Corinteni 3:2 ); dar apostolul nu ţinea în secret adevărurile pentru care ei nu erau pregătiţi.
Aceste erori strecurate sunt "erezii distrugătoare". Nu este vorba numai de vederi greşite cu privire la adevăr, ci efectiv de negarea lui; acestea sunt erori fatale creştinismului, care îl distrug şi care îi conduc pe cei care le promovează la tăgăduirea Stăpânului "care i-a cumpărat". Aceasta este nelegiuirea care respinge autoritatea Domnului şi deschide uşa tuturor formelor de voinţă proprie. Apostolul nu zice: Stăpânul care i-a răscumpărat; nu-i consideră pe aceşti falşi învăţători ca făcând parte dintre cei răscumpăraţi. S-a făcut comparaţia cu «un stăpân care a cumpărat sclavi la piaţă şi aceştia îl tăgăduiesc şi refuză să i se supună». Aceşti oameni mărturisiseră Numele Domnului şi fuseseră primiţi în mijlocul creştinilor, dar acum învăţau erori, tăgăduindu-L pe Domnul. Ei nu-I aparţineau cu adevărat Domnului, iar sfârşitul lor avea să fie o grabnică şi deplină nimicire. Ei introduseseră erezii distrugătoare şi aveau să sufere ei înşişi "o grabnică distrugere".
Versetele 2 şi 3. Suntem apoi puşi în gardă cu privire la efectul îngrozitor produs de erorile acestor oameni răi asupra mulţimii creştinătăţii. "Mulţi vor urma căile lor desfrânate", se spune. Mergând mână în mână cu ereziile distrugătoare, vom găsi întotdeauna deşertăciunea lumească cea mai flagrantă, pentru că învăţăturile false duc la o practică greşită. Se poate ca marea masă a credincioşilor să nu înţeleagă sau să nu fie în măsură să analizeze învăţăturile lor rele, dar carnea va urma cu uşurinţă căile lumeşti.
Creştinătatea contaminată de învăţătura falsă s-a afundat într-o deşertăciune lumească flagrantă care caracterizează mărturisirea creştină (creştinătatea) astăzi; ca urmare, "calea adevărului va fi hulită". Poate că lumea nu este capabilă să discearnă între eroare şi adevăr, dar cel puţin poate să vadă şi să condamne viaţa desfrânată a acestor mărturisitori. Judecând creştinismul după aceşti oameni şi căile lor rele, fireşte că ea este împinsă la a huli calea adevărului.
De aceea, această predispoziţie către spiritul lumii deschide uşa metodelor lumeşti. Împinşi de lăcomie, aceşti falşi învăţători caută câştig din religie cu "cuvinte bine întocmite". Precum iudeii făcuseră odinioară o casă de negoţ din templul lui Dumnezeu, aceşti falşi învăţători se folosesc de mărturisirea lor creştină şi de elocvenţa lor naturală pentru a câştiga bani.
Sub influenţa acestor oameni, o mare parte a creştinătăţii a fost antrenată în nelegiuire, tăgăduindu-L pe Domnul, devenind lumească, desfrânată în căile ei şi indiferentă faţă de adevăr. O asemenea stare necesită în mod inevitabil judecata lui Dumnezeu asupra acestor oameni răi. Nu este un basm faptul că judecata a căzut altădată asupra celor nelegiuiţi şi răzvrătiţi. Un timp poate părea că răul prosperă fără să fie judecat, dar Dumnezeu nu este indiferent, ca unul care ar dormita şi ar fi inconştient cu privire la ceea ce se petrece. Judecata vine negreşit!
Versetele 4-8. Apostolul oferă trei ilustraţii solemne din istoria lumii pentru a dovedi că nelegiuirea şi răzvrătirea cheamă judecata lui Dumnezeu spre nimicire. În primul rând, îngerii care au păcătuit au fost aruncaţi în abis, fiind ţinuţi în lanţurile întunericului, în aşteptarea judecăţii lor definitive. În al doilea rând, în zilele lui Noe, lumea veche coruptă a fost nimicită prin judecata potopului. În al treilea rând, cetăţile Sodomei şi Gomorei au fost condamnate şi prefăcute în cenuşă. Aceste judecăţi solemne, prin care Dumnezeu a intervenit în legile obişnuite şi în mersul lumii, sunt exemple pentru nelegiuiţii timpurilor ulterioare. Creştinătatea, indiferentă la aceste avertizări, dedându-se la aceeaşi fărădelege şi la aceeaşi răzvrătire, va cunoaşte aceeaşi judecată neînduplecată.
Cu toate acestea, judecăţile de altădată, care sunt o avertizare pentru nelegiuiţi, poartă în ele o încurajare pentru credincioşi. Ele ne spun în mod clar că, în mijlocul tuturor acestor stări cumplite de păcat, Dumnezeu avea aleşi ai Săi care au fost salvaţi de la judecată. Nici astăzi nu este altfel, pentru că, în mijlocul stricăciunii crescânde a creştinătăţii, Duhul lui Dumnezeu arată că va fi o mare diferenţă între credincioşii care trăiesc o viaţă de evlavie practică în despărţire de rău şi credincioşii care alunecă în căile lumii şi care, neavând trăsăturile unei vieţi de evlavie, se dedau la asocieri lumeşti, prin aceasta nefăcând decât să-şi chinuiască sufletul şi să atragă suferinţe asupra lor.
Noe este exemplul unui credincios care a umblat în despărţire de rău şi care a dat mărturie înaintea lumii. Citim că "Noe era un om drept, integru printre contemporanii lui. Noe umbla cu Dumnezeu" (Geneza 6:9 ). Petru ne spune că dădea mărturie pentru Dumnezeu, fiind "un predicator al dreptăţii". Lot este o imagine a acestei vaste categorii de credincioşi care, neavând credinţă pentru a umbla pe calea despărţirii de rău, se stabilesc în lume, dar nu sunt în ea martori pentru Dumnezeu, chiar dacă la sfârşit sunt mântuiţi. Apostolul Petru ne spune că Lot era într-adevăr "drept"; totuşi, pentru că locuia printre oameni stricaţi, "îşi chinuia zi după zi sufletul drept", auzind conversaţiile lor murdare şi văzând faptele lor nelegiuite. Lot nu cunoştea nimic din umblarea în pace şi în apropiere de Dumnezeu.
Versetul 9. Apostolul concluzionează că Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pe cei nedrepţi pentru ziua judecăţii. Puţin mai devreme, Petru le prezentase credincioşilor zorii "zilei" gloriei viitoare, iar acum ne avertizează cu privire la "o zi a judecăţii" pentru cei răi.
Ce imagine poate fi mai solemnă şi mai înspăimântătoare decât cea a stării creştinătăţii din zilele apostolilor şi până astăzi? Mai întâi ni se aminteşte că vor fi falşi învăţători care vor introduce erezii nimicitoare, nelegiuire şi deşertăciune lumească. În al doilea rând, marea mulţime va fi antrenată în căile lor lumeşti, fiind sedusă, spre nimicirea ei, de cuvintele lor frumoase. În al treilea rând, suntem încurajaţi prin descoperirea faptului că, în mijlocul întregii stricăciuni, vor exista credincioşi care vor fi păziţi de rău şi vor fi martori pentru adevăr. În al patrulea rând, se vorbeşte şi despre cei care sunt cu adevărat drepţi şi salvaţi de judecată, dar care, din cauza legăturilor lor lumeşti, nu sunt martori pentru Dumnezeu.
Restul capitolului prezintă în mod detaliat caracteristicile îngrozitoare ale celor care, deşi fac parte din mărturisirea creştină, vor cădea sub judecată.
Versetele 10-12. Aceşti oameni nelegiuiţi, umblând potrivit cărnii şi poftelor ei, se împotrivesc în mod firesc la tot ce i-ar împiedica să şi le satisfacă. Ei "dispreţuiesc stăpânirea". Fiind caracterizaţi de pofte şi de nelegiuire, sunt "îndrăzneţi" şi "încăpăţânaţi". Dorinţele lor necurate îi fac îndrăzneţi în răutate; nelegiuirea îi îndeamnă să-şi urmeze voinţa cu încăpăţânare. Limba lor nu este ţinută în frâu, pentru că "hulesc" gloriile, ceea ce îngerii nu şi-ar permite să facă. Ca nişte animale fără raţiune, hulesc "în cele ce nu cunosc". Aceştia vor pieri în stricăciunea lor; pofta şi nelegiuirea au în ele elementele stricăciunii care antrenează nimicirea celor care umblă în aceste lucruri.
Versetul 13. Pofta, nelegiuirea, îndrăzneala, voia proprie şi stricăciunea din aceste zile din urmă vor fi mai îngrozitoare şi mai fără frâu decât orice revărsare a răului din trecut, pentru că se arată în mărturisirea creştină şi se manifestă în sfera luminii depline a adevărului. În general, oamenii, din cauza ruşinii, aşteaptă întunericul nopţii pentru a se deda la faptele lor rele. Dar aceştia, fără ruşine, se dedau desfătărilor în plină zi. Cineva a zis: «s-au obişnuit să privească lumina în faţă şi să o sfideze. Iau loc împreună cu creştinii, dar în realitate nu sunt decât pete şi întinăciuni pe numele de creştin». Fără ruşine, ei se laudă că îi înşală pe alţii.
Versetele 14-17. Purtaţi de dorinţele lor necurate, au ochi care nu se pot opri să nu păcătuiască, au o inimă plină de lăcomie şi picioare care au părăsit calea dreaptă. În cazul lui Balaam, vedem că Dumnezeu S-a folosit chiar de un animal pentru a pune frâu nebuniei profetului. Aceştia sunt fântâni fără apă, de care oamenii se apropie pentru a găsi ajutor şi înviorare, constatând însă că nu au nimic de oferit pentru nevoile sufletului. Ei sunt "nori duşi de furtună" dorinţelor lor, nori care întunecă lumina cerului. Negura întunericului le este păstrată pentru totdeauna.
Versetele 18 şi 19. Apostolul descrie cu şi mai multe detalii efectul produs asupra altora de către aceşti falşi învăţători. Adresându-se oamenilor prin "cuvinte mari, umflate de deşertăciune", care aruncă un văl asupra deşertăciunii lumeşti şi asupra poftelor cărnii, îi atrag pe cei care tocmai au scăpat de rău. Aceasta nu înseamnă că aceştia din urmă fuseseră convinşi de adevăr, nici că fuseseră aduşi la Dumnezeu, ci conştiinţa lor devenise sensibilă la rău. Acestor persoane, influenţate de aceşti oameni răi, le este promisă libertatea de către cei care sunt ei înşişi robi ai stricăciunii.
Versetele 20-22. În ciuda pretenţiei lor că sunt slujitorii Domnului, aceşti falşi învăţători, cu cuvintele lor frumoase, umflate de deşertăciune, sunt robi ai stricăciunii. Ei mărturisiseră creştinismul şi, prin cunoaşterea Domnului, scăpaseră pentru un timp de necurăţiile lumii. Dar, fiind din nou înfăşuraţi şi învinşi, dovedesc că, deşi cunoscuseră "calea dreptăţii", totuşi nu au urmat-o şi, în ciuda mărturisirii lor şi a discursurilor lor pretenţioase, nu sunt cu adevărat oile lui Hristos. Nu pot fi comparaţi decât cu un câine care se întoarce la vărsătura lui sau cu o scroafă care, chiar spălată, rămâne scroafă şi care, cum apare ocazia, se întoarce să se tăvălească în noroi.
Capitolul 3
Batjocoritorii şi materialismul - 2. Petru 3
În partea pe care tocmai am examinat-o, apostolul ne-a pus în gardă împotriva falşilor învăţători care se vor ridica în cercul creştin. După plecarea apostolilor, au apărut aceşti falşi învăţători, vestind învăţături stricate şi introducând erezii distrugătoare (Fapte 20:29,30 ; 2. Petru 1:14,15 ; 2:1 ). În consecinţă, mulţimea creştinilor mărturisitori se găseşte antrenată în deşertăciunea lumească, în nelegiuirea şi în stricăciunea care au caracterizat creştinătatea de-a lungul veacurilor.
După ce a vorbit despre falşii învăţători care urmau să se ridice printre cei cărora le scria, apostolul continuă punându-ne în gardă împotriva aspectelor particulare ale răului care vor caracteriza mărturisirea creştină "în zilele din urmă" (versetul 3). Ne spune că aceste zile din urmă vor fi caracterizate de batjocoritori şi de materialism.
Versetele 1 şi 2. Înainte de a vorbi în detaliu despre aceste două probleme, apostolul ne pregăteşte pentru a le întâmpina şi ne încurajează să ne împotrivim lor, îndreptându-ne atenţia spre Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, el începe această ultimă parte a epistolei spunând că scrie ca să trezească înţelegerea noastră curată, aducându-ne aminte de aceste lucruri. Apoi ne spune clar că trebuie să ne amintim "cuvintele vorbite mai înainte prin sfinţii profeţi" şi de "porunca Domnului şi Mântuitorului", prin apostoli. El nu ne îndrumă spre Biserică pentru a fi călăuziţi; nici nu ne îndeamnă să aşteptăm o nouă descoperire, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este complet. Ne spune să ne aducem aminte de ceea ce a fost deja dat prin inspiraţie. În Cuvântul lui Dumnezeu avem descoperirea adevărului care denunţă tot ce este fals şi care ne face capabili să respingem atât erorile falşilor învăţători, cât şi materialismul flagrant al batjocoritorilor. Cuvântul este sabia de care Se foloseşte Duhul pentru a ne face capabili să "ţinem piept vicleniilor diavolului". "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună" (2. Timotei 3:16,17 ).
Versetele 3 şi 4. Apostolul ne-a trimis la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă erorilor oamenilor; acum ne va pune în gardă împotriva formelor speciale pe care le îmbracă răul în zilele din urmă ale creştinătăţii. El ne spune că o categorie de batjocoritori nelegiuiţi se va ridica în mijlocul mărturisirii creştine. Ca întotdeauna, necredinţa este asociată cu o stare morală rea. Necredinţa îşi are izvorul în poftă, şi aceşti oameni sunt descrişi ca "umblând potrivit propriilor lor pofte". Cel care nu poate să creadă ceea ce zice Dumnezeu face ceea ce Dumnezeu interzice. Aflăm apoi ce zic ei: "Unde este promisiunea venirii Lui?". Ei ridică întrebări asupra unui eveniment care, după cum ei bine înţeleg, va împiedica satisfacerea poftelor lor.
Ni se spune mai întâi ce sunt aceşti oameni: "batjocoritori"; în al doilea rând, ce fac ei: umblă "potrivit propriilor lor pofte"; în al treilea rând, ce zic ei: "Unde este promisiunea venirii Lui?"; în final ne este dat argumentul de care se servesc: ei pretind că este limpede că Domnul nu va interveni în treburile oamenilor, "pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei". Acest argument este o expresie flagrantă a materialismului raţionalist, cunoscut în zilele noastre ca modernism. Aceşti oameni nu sunt pur şi simplu batjocoritori nepăsători din lume; ei sunt batjocoritori deliberaţi care avansează cu prudenţă argumente bine gândite, pentru a încerca să dovedească faptul că avertizările Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt decât basme şi tradiţii.
Am putut vedea că apostolul, în cursul epistolei sale, arată clar că există un viitor bine determinat, atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi şi pentru creaţia materială. În primul capitol ne spune că cei credincioşi vor intra în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos; din capitolul 2 aflăm că cei răi vor merge la judecată şi la pierzare; capitolul 3 descoperă că va fi desfiinţată creaţia materială. Toate aceste mari evenimente sunt în legătură cu "puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1:16).
Înţelegem deci, pe de o parte, de ce acest eveniment capital ocupă un loc atât de important în Scriptură şi, pe de altă parte, de ce acest mare adevăr este obiectul particular al atacurilor vrăjmaşului. Adevărul venirii Domnului nu este pentru nimeni mai neplăcut decât pentru cei care, aflaţi în mărturisirea creştină, umblă potrivit propriilor lor pofte. Ei vor căuta să tăgăduiască un eveniment de care se tem, pretinzând că este împotriva întregii experienţe şi, în consecinţă, iraţional şi imposibil.
Versetul 5. În versetele care urmează, apostolul expune nebunia argumentelor necredincioase ale acestor materialişti. El ne-a pregătit deja să răspundem obiecţiilor lor prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acum recurge din nou la Cuvânt, pentru a denunţa raţionamentele lor nebuneşti. Prin întrebarea: "Unde este promisiunea venirii Lui?", ei admit că promisiunea venirii lui Hristos există. Ea este chiar atât de des repetată în Cuvânt, încât ar fi o nebunie să vrei să o tăgăduieşti. Adevărul promisiunii fiindu-le insuportabil şi neputând să-i nege existenţa, ei sunt împinşi să ignore Cuvântul pentru a tăgădui promisiunea. Ei recunosc că este în Cuvânt, dar refuză să creadă ce zice Dumnezeu.
Aceşti oameni merg chiar mai departe, pentru că tăgăduiesc că Dumnezeu a exprimat această promisiune, punând astfel la îndoială inspiraţia Cuvântului. Abandonând Cuvântul, ei trag concluzii plecând de la creaţia materială. Ei vorbesc de "începutul creaţiei", admiţând deci că a fost un început al creaţiei, dar voinţa lor, fiind contrară lui Dumnezeu, caută să explice creaţia prin cauze naturale. Credinciosul ştie însă că "prin Cuvântul lui Dumnezeu, erau ceruri din vechime" şi că pământul a fost scos din apă, pentru a deveni locuinţa omului.
Versetul 6. Pe de altă parte, aceşti batjocoritori spun că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei. Plecând cu raţiunea de la ceea ce văd, ei trag concluzii cu privire la ce va fi. Credinţa, care se întoarce de la ce este vizibil şi se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ştie că aceste argumente sunt complet false. Lucrurile sunt departe de a rămâne cum erau la început, datorită intervenţiilor izbitoare ale lui Dumnezeu, în judecată. Potopul este principala mărturie a intervenţiei asupra cursului obişnuit al naturii. Când răutatea oamenilor atinsese apogeul şi, din cauza refuzului lor de a asculta cuvântul vestit de slujitorul Său, Dumnezeu a intervenit prin judecata potopului, prin care lumea de atunci a fost distrusă.
Credinţa, acceptând relatarea pe care o dă Dumnezeu despre potop, are siguranţa deplină că Dumnezeu poate interveni, că a intervenit deja pentru a schimba cursul naturii; şi că ceea ce a făcut, Dumnezeu poate să facă din nou, şi o va face, cu privire la cerurile şi pământul de acum.
Versetul 7. Dacă, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a adus lumea la existenţă, poate cu siguranţă să-i pună capăt prin acelaşi Cuvânt. Dacă Dumnezeu a intervenit prin judecată, poate să o mai facă. De aceea apostolul zice: "Cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său, pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi".
Rezumând, afirmaţiile apostolului sunt:
În primul rând, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.
În al doilea rând, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a intervenit printr-o judecată care a adus potopul asupra lumii oamenilor necredincioşi, astfel încât lumea de atunci a fost distrusă.
În al treilea rând, prin Cuvântul Său, cerurile şi pământul de acum sunt păstrate pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii oamenilor neevlavioşi din generaţia prezentă.
În lumina faptelor descoperite în Scriptură, înţelegem că raţionalistul necredincios neagă inspiraţia Scripturilor, pentru a scăpa de mărturia potopului şi de promisiunile venirii Domnului, cu toate consecinţele intervenţiei divine în cursul istoriei lumii, ca şi de judecata necredincioşilor care rezultă de aici.
Versetele 8-10. Apostolul a denunţat argumentele nebune ale materialismului batjocoritor care, ignorând în mod voit Cuvântul lui Dumnezeu, profită de întârzierea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, pentru a tăgădui venirea Domnului. Acum, îi îndeamnă pe preaiubiţii Domnului să nu ignore motivul acestei întârzieri. Mai întâi, credinciosul este invitat să-şi amintească: ceea ce poate părea o lungă perioadă în ochii noştri nu este decât o clipă scurtă pentru Domnul, căci, "înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi". În al doilea rând, să nu uităm niciodată că promisiunea venirii este promisiunea Lui şi că al Său Cuvânt este sigur. În al treilea rând, există un motiv pentru întârziere: Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, ci este răbdător, "nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă". În harul Său, Dumnezeu lasă timp pentru pocăinţă înainte să cadă judecata; în necredinţa lui, omul se foloseşte de această întârziere pentru a tăgădui că va fi vreodată o judecată.
Cu toate acestea, în ciuda amânării împlinirii promisiunii Sale şi în ciuda a ceea ce pot spune batjocoritorii, "ziua Domnului va veni", când "cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele arzând cu căldură, vor fi descompuse". Apostolul nu vorbeşte despre venirea Domnului pentru sfinţii Săi, nici de arătarea Domnului, din ceruri, împreună cu ei; el vorbeşte de "ziua Domnului", care va fi introdusă de aceste mari evenimente. Este ziua în care Domnul va domni asupra pământului şi va guverna cu un toiag de fier, supunând cu mână tare orice împotrivire faţă de Dumnezeu. Această zi este introdusă prin apariţia Domnului, dar va continua în timpul celor o mie de ani ai Împărăţiei, până la introducerea stării eterne, după ultima mare intervenţie a lui Dumnezeu prin judecată! Tot aspectul naturii va fi atunci schimbat, pentru că "elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse" şi orice urmă a marilor lucrări prin care oamenii au căutat să se glorifice de-a lungul veacurilor va dispărea, pentru că "pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime". Apostolul adoptă limbajul scrierilor profetice care, după cum ne-a spus-o deja, sunt ca o lampă care străluceşte într-un loc întunecat (a se vedea Psalmul 102:26 ; Isaia 34:4 ; 66:22 ; Mica 1:4 ; Zaharia 3:8 ).
A pleca urechea la aceşti batjocoritori şi a tăgădui promisiunea venirii Lui înseamnă a rămâne în întuneric, a te îndrepta către eternitate fără nicio speranţă, neştiind cum va fi tratat tot răul unei lumi nelegiuite, nici cum va fi introdus cel credincios în binecuvântarea eternă. Atât judecata necredincioşilor cât şi binecuvântarea credinciosului, vor fi împlinite prin venirea lui Hristos. Dacă am abandona promisiunea venirii Lui, sufletul nostru ar pierde tot!
Versetele 11-13. Dar credinţa se alipeşte de această promisiune şi de aceea are siguranţa că toate lucrurile vizibile ale ordinii actuale ale lumii vor fi descompuse. Ca întotdeauna, credinţa activă trebuie să aibă un efect asupra vieţii noastre. Ea va conduce la o despărţire sfântă de lumea care ne înconjoară şi care va fi descompusă, însă o despărţire către viaţa de evlavie pe care apostolul a prezentat-o de o manieră atât de binecuvântată, la începutul epistolei. Umblând astfel, vom aştepta şi vom grăbi venirea zilei lui Dumnezeu, în care orice formă de rău va dispărea pentru totdeauna.
Credinţa face şi mai mult; ea vede departe şi ne poartă dincolo de judecată, în "ceruri noi şi un pământ nou". Fiind atenţi la cuvântul profetic ca la o lampă care străluceşte într-un loc întunecos, răsăritul unei zile glorioase începe să strălucească pentru privirile credinţei, iar "steaua dimineţii" - Cel a Cărui venire va introduce ziua - va avea locul care Îi revine în inima noastră. "Potrivit promisiunii Sale", zice apostolul, "aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou". Nu potrivit imaginaţiei noastre sau potrivit sentimentelor noastre, ci potrivit Cuvântului Său sigur: promisiunea Sa. Pentru a doua oară, apostolul ne aminteşte că aceasta este promisiunea Sa şi că, în consecinţă, împlinirea ei este sigură (versetele 9,13).
Aflăm, pe de altă parte, caracterul pe care îl vor avea cerurile noi şi pământul nou. Va fi o scenă în care "locuieşte dreptatea". Lumea actuală se distinge prin toate formele de stricăciune şi de violenţă, de poftă şi de nelegiuiri; noua creaţie va fi marcată de o dreptate neschimbătoare. Nu va fi domnia dreptăţii, ca în zilele mileniului, ceea ce implică faptul că răul este încă acolo şi că trebuie să fie reprimat. În noua scenă, problema răului fiind reglementată, va locui dreptatea.
Versetele 14-16. Încă o dată, apostolul îi invită pe credincioşi să lase acest viitor glorios să-şi exercite acum efectul în viaţa lor. A şti că această lume este sortită judecăţii ar trebui să ducă la o viaţă de separare, în teamă şi evlavie. Cunoaşterea binecuvântării viitoare a cerurilor noi şi a pământului nou ar trebui să ne ţină în pace, fără pată şi fără vină. Starea îngrozitoare a creştinătăţii în zilele din urmă, aşa cum a descris-o apostolul, ar putea în sine să distragă şi să tulbure sufletul. Perspectiva acestei noi scene va face să ne purtăm în aşa fel încât, atunci când va veni Hristos, să fim găsiţi umblând smeriţi şi în pace înaintea Lui, nefiind întinaţi de această lume, fără vină în viaţa noastră şi stăruitori în aşteptare, încrezători că îndelunga-răbdare a Domnului este mântuire. Să ne cercetăm inimile şi să ne întrebăm: Cum ne va găsi El când va veni? (a se vedea Luca 12:37,38,43 ; 2. Petru 3:14 ). În cuvinte afectuoase, apostolul îl menţionează pe Pavel ca fiind martor împreună cu el "despre acestea", pentru credincioşii evrei. El citează scrierile lui Pavel ca făcând parte din Scripturi şi ne pune în gardă împotriva celor "neînvăţaţi şi nestatornici", care sucesc scrierile lui, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire.
Versetele 17 şi 18. După ce ne-a amintit aceste lucruri şi ne-a pus în gardă împotriva falşilor învăţători, împotriva batjocoritorilor din zilele din urmă şi a celor care sucesc Scripturile spre propria lor pieire, apostolul ne mai avertizează să nu ne lăsăm abătuţi "de rătăcirea celor nelegiuiţi", pierzându-ne prin aceasta siguranţa, părăsind tăria care este proprie credinciosului.
Trebuie să căutăm să creştem în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Pentru a cincea oară în această scurtă epistolă, binecuvântarea noastră este legată de cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (1:2,3,8; 2:20). Apostolul a pus înaintea noastră valoarea scrierilor profetice, poruncile apostolilor şi imensa importanţă de a ne sprijini pe Cuvântul lui Dumnezeu, dar el realizează că simpla cunoaştere a literei nu ne va păzi. Nu folosim bine Scripturile decât atunci când dobândim prin Cuvânt o cunoaştere mai profundă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. "A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin." Să nu uităm cuvântul "acum". Toţi admitem că gloria îi va aparţine pentru eternitate, dar să ne cercetăm fiecare inima şi să ne întrebăm: Este Hristos acum glorificat prin viaţa mea?
sursa: https://comori.org/