Ca şi în prima sa epistolă, pe care apostolul Pavel a scris-o tesalonicenilor, şi în această epistolă tema centrală este venirea Domnului Isus. Motivul principal pentru care au fost scrise ambele epistole a fost lipsa în învăţătură a destinatarilor lor. Această lipsă a dorit apostolul Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, să o înlăture.
Cu toate că în ambele cazuri este vorba despre venirea Domnului, diferenţele sunt totuşi esenţiale. În prima epistolă, apostolul prezintă marele adevăr că Domnul Isus - înainte ca El să apară în putere şi glorie aici pe pământ, ca să domnească în Împărăţia Sa ca Împărat - va veni să ia pe ai Săi la Sine (1. Tesaloniceni 4:13-18 ). Răpirea sfinţilor aflaţi în viaţă şi a celor adormiţi este marea temă a primei epistole. În epistola a doua, această temă este amintită numai o singură dată (capitolul 2:1). Ea nu este aici tema propriu-zisă, dar totuşi absolut importantă pentru înţelegerea corectă a epistolei. Aici este vorba mai mult despre venirea Domnului Isus pe pământ, ca să întemeieze vizibil Împărăţia Sa. Această venire este în strânsă legătură cu ziua Domnului.
Credincioşii din Tesalonic erau încă foarte tineri în credinţă. Din Fapte 17:1-9 ştim că Pavel a rămas în această cetate un timp scurt (aproximativ 3 săptămâni) şi apoi i-a părăsit pe credincioşi, ca să călătorească prin Atena mai departe spre Corint (a se compara cu introducerea detaliată la epistola întâi către Tesaloniceni). Cu toate acestea, el era legat în dragoste cu tesalonicenii şi îşi făcea griji - cu toată starea lor practică bună şi mărturia lor exemplară - de bunăstarea lor spirituală. Pe de o parte, el a auzit multe lucruri pozitive despre ei şi s-a bucurat din pricina aceasta, şi totodată şi-a exprimat această bucurie. Pe de altă parte, erau motive de îngrijorare deoarece ei nu aveau claritate cu privire la anumite întrebări referitoare la învăţătură. Despre aceasta mărturisesc ambele scrisori.
Autorul şi redactarea epistolei
Autorul acestei epistole este apostolul Pavel, care se uneşte cu însoţitorii lui de drum, Silvan şi Timotei (capitolul 1:1). În creştinătate este puţină îndoială în privinţa aceasta - cu excepţia unor teologi şi comentatori critici ai Bibliei. Ca şi prima epistolă, şi această epistolă a început de timpuriu să circule printre credincioşii din timpul acela. Părinţii Bisericii Polycarp (ca. 70-155), Ignaţius (mort aproximativ în jurul anului 117) şi Iustin (ca. 100-165) o amintesc, şi Irineu (140-202) citează din ea. Şi în canonul muratorian (sfârşitul secolului al doilea) este inclusă.
Unii învăţaţi critici ai Bibliei au încercat să arate, că au existat două adunări diferite în Tesalonic, fiecare primind o epistolă. În afară de aceasta au vrut să plaseze în timp epistola a doua înaintea primei epistole. Ambele încercări nu au niciun sens. Dimpotrivă, la citirea celor două epistole devine foarte clar, că epistola a doua stă în legătură directă cu prima şi este clădită pe ea, prin aceea că învăţătura primei epistole este aprofundată şi extinsă. Pentru fiecare creştin credincios Bibliei nu poate fi nicio îndoială că Pavel - călăuzit de Duhul Sfânt - a scris două epistole adunării din Tesalonic, epistole de care noi astăzi încă profităm.
În afară de aceasta, la citirea celor două epistole avem impresia că Pavel le-a scris la scurt interval una de alta. După vizita sa la tesaloniceni cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare a sa, el a călătorit mai departe spre sud şi trecând prin Atena a ajuns la Corint. Între timp, Timotei s-a întors din Atena la Tesalonic, ca să vadă cum le merge credincioşilor şi să aducă ştiri lui Pavel (a se compara cu 1. Tesaloniceni 3:2 ). Când Pavel a primit această ştire, el a scris din Corint prima sa epistolă. După scurt timp, a urmat a doua epistolă. Această epistolă este un răspuns la alte întrebări ale tesalonicenilor cu privire la revenirea Domnului Isus şi de aceea în ceea ce priveşte conţinutul stă în legătură directă cu prima epistolă. Nu ştim prin cine s-au adus întrebările la Pavel. Probabil, a fost cel care a dus prima epistolă la tesaloniceni, care între timp se întorsese la Pavel.
Perioada de timp dintre cele două epistole este, probabil, de numai câteva săptămâni sau luni. În orice caz, Pavel, Silvan şi Timotei erau încă împreună (ei sunt numiţi împreună şi în prima epistolă). După câte ştim din Fapte 18:5 , aceasta a avut loc ultima dată în Corint. De aceea, cercetătorii textului presupun că epistola a fost scrisă între anii 52 şi 54 (unii o datează puţin mai devreme). Oricum ar fi, epistola este un document foarte timpuriu şi prin aceasta, probabil, a doua epistolă a lui Pavel (eventual a treia).
Situaţia tesalonicenilor
Adunarea din Tesalonic consta din iudeii de odinioară veniţi la credinţă şi păgânii, care prin slujba lui Pavel deveniseră acum creştini şi L-au primit pe Isus ca Domn al lor. Ne amintim că apostolul Pavel deja în timpul şederii sale în Tesalonic i-a unit cu un Hristos suferind şi lepădat aici pe pământ. Esenţa predicii sale, aşa cum ne este ea descrisă în Fapte 17 , consta din următoarele puncte:
1. Domnul Isus a suferit aici pe pământ şi a mers în glorie prin suferinţe (Fapte 17:3 ).
2. Hristos glorificat acum în cer va reveni ca Împărat pe pământ, ca să întemeieze Împărăţia Sa în putere şi glorie. Această venire va fi realmente o „răscolire a lumii“, despre care au vorbit adversarii lui Pavel (dar într-un alt sens - Fapte 17:6 ).
Tesalonicenii se aflau în mare strâmtorare şi prigoană din partea concetăţenilor lor. Problemele, care începuseră deja din timpul când Pavel a fost la ei, au continuat. Chiar şi în prima sa epistolă, el le aminteşte că ei au primit Cuvântul în mult necaz (dar cu bucuria Duhului Sfânt, 1. Tesaloniceni 1:6 ). Şi în capitolul al doilea vorbeşte despre aceasta (versetele 14-16), iar în capitolul al treilea vedem îngrijorarea sa, care şi-a făcut-o din pricina aceasta. El ştia foarte bine că necazurile şi greutăţile pot duce la pierderea curajului, în afară de aceasta ispititorul (diavolul) foloseşte astfel de împrejurări, ca să producă pagubă copiilor lui Dumnezeu (versetele 2-7).
Când Pavel a scris epistola a doua, necazurile nu se micşoraseră. Dimpotrivă, probabil, situaţia exterioară s-a agravat mai mult. Necazul era aşa de mare, că unii din tesaloniceni gândeau că trec prin judecăţile care sunt în legătură cu ziua Domnului. La aceasta s-a adăugat şi faptul că ispititorul folosea efectiv oameni, ca să ducă în rătăcire pe acei credincioşi tineri în credinţă şi încercaţi, şi să clatine credinţa şi sufletul lor (2.1-3). Reţinem că situaţia tesalonicenilor era caracterizată prin două lucruri esenţiale, şi anume, prigonirea, pe de o parte, şi ispitirea, pe de altă parte.
Motivul scrierii epistolei
Motivul scrierii epistolei este în strânsă legătură cu situaţia tesalonicenilor. Vrem să numim trei motive:
În primul rând, ei erau prigoniţi şi în strâmtorare. De aceea aveau nevoie de încurajare. Această încurajare le-o dă Pavel amintindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu care va veni (1.5). El a scris deja în prima sa epistolă despre Împărăţia lui Dumnezeu şi i-a îndemnat să umble într-un chip vrednic de Dumnezeu, care i-a chemat la această Împărăţie (1. Tesaloniceni 2:12 ). Acum el le spune că drumul în această Împărăţie trece prin suferinţe. Prigoanele lor nu erau nicidecum ceva neobişnuit sau ceva surprinzător, ci ele stăteau în legătură cu această Împărăţie (a se compara şi cu Fapte 14:22 ). Totodată, el le arată clar - şi aceasta trebuie să fi fost o mare îmbărbătare pentru destinatarii epistolei - că vine ziua, în care rolurile vor fi schimbate (1.6-8). Când Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată în putere şi glorie, atunci va fi linişte pentru cei prigoniţi acum şi judecată pentru cei care acum îi chinuie pe credincioşi.
În al doilea rând, tesalonicenii au fost duşi în rătăcire prin învăţători falşi, şi de aceea aveau nevoie de învăţătură şi instruire. Nu ştim exact cine erau aceşti înşelători. Se poate însă uşor presupune că erau învăţători iudei, care au fost folosiţi de satan, ca să întunece speranţa cerească a acestor creştini. Această orientare spre ţintă, care trebuie să caracterizeze pe un creştin, era tocmai ceea ce caracteriza în mod deosebit pe tesaloniceni (a se compara cu 1. Tesaloniceni 1:10 ). Tocmai în acest loc a intervenit înşelătorul, prin aceea că voia să tragă creştinismul şi speranţa sa pe terenul iudaismului şi al aşteptărilor sale.
În ce consta rătăcirea ni se spune în capitolul 2.1-3: „Vă rugăm dar, fraţilor, …să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în niciun fel…“ Pavel a vorbit deja în prima sa epistolă (5.2) despre această zi a Domnului şi de asemenea şi sfârşitul primului capitol al celei de-a doua epistole face aluzie la această zi. Este ziua (aceasta înseamnă intervalul de timp), în care Împărăţia lui Dumnezeu este vizibilă pe acest pământ în putere şi glorie.
Această zi începe cu judecăţile îngrozitoare, care vor lovi lumea aceasta şi care vor premerge arătării Domnului; ea include Împărăţia de o mie de ani a păcii şi sfârşitul acesteia. Ea este „ziua Domnului“ din Vechiul Testament, timpul în care drepturile Omului Isus Hristos vor fi recunoscute public pe acest pământ. Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos (Fapte 2:36 ) şi în această demnitate El va fi atunci onorat şi respectat pe acest pământ.
Înşelătorii voiau să-i convingă pe credincioşii din Tesalonic că acele necazuri şi prigoane, pe care ei le îndurau, stăteau în legătură cu această zi a Domnului şi, drept urmare, trebuiau înţelese ca o judecată din partea lui Dumnezeu. În felul acesta, ei au fost clătinaţi în credinţa şi în mintea lor, cu toate că Pavel le-a spus deja în prima sa epistolă, că Domnul Isus ne va scăpa de mânia viitoare (1.10) şi că noi nu suntem rânduiţi la mânie (5.9). Judecăţile, pe care această zi le aduce cu sine, nu sunt pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi, în mod deosebit pentru iudei. Creştinii nu aşteaptă necazul, ci răpirea, care va avea loc înainte să vină necazurile.
Problema de bază era deci aceasta, dacă ei se aflau deja sau nu în această zi a Domnului. Satan a folosit situaţia lor, ca să pună această rătăcire în inimă. Pe lângă aceasta, învăţătorii falşi se foloseau de tot felul de mijloace. Ei au mers chiar atât de departe, că se refereau la o epistolă, care ar fi fost scrisă de apostolul Pavel. De aceea, Pavel accentuează foarte clar la sfârşit, că el este autorul acestei epistole (3.17). O a treia epistolă (inspirată) adresată tesalonicenilor nu a fost scrisă niciodată.
Din rătăcirea cu privire la ziua Domnului a rezultat un comportament greşit al unora din adunarea din Tesalonic, şi acesta este al treilea motiv pentru care Pavel le-a scris. Învăţătorii falşi au îndepărtat speranţa tesalonicenilor. Dacă ziua Domnului venise deja, atunci nu mai trebuiau să aştepte venirea Sa pentru răpire. O comparaţie între 1. Tesaloniceni 1:3 şi 2. Tesaloniceni 1:3 ne arată, că ceva nu era în ordine cu nădejdea. În prima epistolă sunt amintite credinţa, dragostea şi nădejdea, în a doua epistolă nădejdea nu mai este amintită în introducere. Ei trebuiau din nou încurajaţi în privinţa nădejdii. Unii credincioşi din Tesalonic, care nu mai aşteptau venirea Domnului pentru răpire, au început să umble în neorânduială (3.6-11). Din acest motiv, ei aveau nevoie de atenţionare şi corectare, şi apostolul Pavel le dă acestea.
Un indiciu anterior cu privire la umblarea în neorânduială ni-l dă deja prima epistolă (5.14). Însă acolo nu se spune în ce consta această atitudine greşită. Capitolul al treilea al celei de-a doua epistole dă informaţii suplimentare în privinţa aceasta. În mod evident, unii nu mai voiau să lucreze şi în ceea ce priveşte subzistenţa lor se bazau pe fraţii lor de credinţă. Pentru această atitudine greşită puteau exista motive diferite. Probabil, era euforia cu privire la credinţa nouă sau, probabil, cauza era descurajarea şi resemnarea. Din contextul epistolei am putea presupune, că acest comportament al lor era cauzat de faptul că ei au fost greşit învăţaţi cu privire la ziua Domnului şi au slăbit în perseverarea în nădejde.
În aceasta este cuprins pentru noi principiul important, că învăţătura falsă conduce totdeauna la un comportament fals. Umblarea noastră practică are importanţa sa, dar ea îşi are baza într-o învăţătură corectă. Dacă învăţătura este falsă, aceasta se va vedea în viaţă. Desigur, este totodată posibil, ca noi să fim corect învăţaţi, şi cu toate acestea să ne comportăm fals. Aceasta face, ca un comportament fals să fie cu atât mai grav.
Asemănări şi deosebiri între cele două epistole
Chiar şi numai o citire superficială a celor două epistole ne arată unele lucruri comune, dar şi unele deosebiri. Comun este faptul că ambele sunt epistole de încurajare şi îmbărbătare. Pavel scoate în evidenţă ceea ce Dumnezeu a putut să lucreze în ei, şi el se osteneşte să completeze „ce mai lipseşte credinţei lor“ (1. Tesaloniceni 3:10 ).
Ambele epistole îşi au originea în întrebările şi neclarităţile destinatarilor, care stăteau în legătură cu venirea Domnului. În ambele epistole, venirea Domnului Isus ocupă un loc central. Punctul de plecare este însă foarte diferit:
În prima epistolă este vorba despre o problemă referitoare la cei morţi, adică, mai exact spus, a sfinţilor adormiţi. Credincioşii din Tesalonic aşteptau foarte mult arătarea Domnului Isus pe acest pământ, încât au fost puşi total în încurcătură, deoarece unii din ei adormiseră. Ei credeau că aceştia vor fi dezavantajaţi cu privire la Împărăţia care va veni. De aceea, Pavel le arată clar, că Domnul va veni mai întâi pentru ai Săi, ca să-i ia la Sine în glorie (pe cei în viaţă şi pe cei adormiţi). Abia după aceea El va veni - şi anume, împreună cu sfinţii Săi - pe pământ. Această venire stă în legătură cu ziua Domnului. În a doua epistolă, dimpotrivă, este vorba despre o problemă a celor vii. Întrebarea este, dacă necazurile prin care trec credincioşii, au a face cu judecăţile zilei Domnului. Apostolul inspirat le explică detaliat că nicidecum nu este aşa. Judecăţile zilei Domnului vor lovi pe cei necredincioşi, dar nu pe credincioşi.
Pentru înţelegerea ambelor epistole - în mod deosebit a celei de-a doua epistole - este absolut necesar să se facă diferenţa între venirea Domnului pentru ai Săi şi venirea Domnului cu ai Săi, fără să se despartă cele două veniri una de cealaltă. Este, desigur, o venire (venirea Sa, în limba greacă: parousia), dar ea are două părţi, şi aceste două părţi ne sunt prezentate clar. O parte este răpirea (când El va veni să ia pe ai Săi, în limba greacă: harpazo), cealaltă este arătarea Lui (când El va veni să instaureze Împărăţia Sa, în limba greacă: epiphaneia). Cine nu diferenţiază aceste două părţi va avea greutăţi mari cu înţelegerea epistolei şi va ajunge la concluzii false.
Când este vorba despre venirea Domnului pentru ai Săi, atunci nu este niciun eveniment care trebuie să aibă loc mai înainte. Domnul a spus: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 22:20 ). Numai aceasta este valabil. Noi nu aşteptăm vreun eveniment oarecare, care trebuie să aibă loc mai înainte, ci pe Domnul Însuşi. Dar când este vorba despre venirea Domnului cu ai Săi pe pământul acesta, atunci această epistolă ne arată clar că sunt evenimente, care în mod absolut necesar trebuie să aibă loc înainte ca Domnul să apară pe pământ pentru judecată. Pe parcursul epistolei sunt numite unele din aceste evenimente, în mod deosebit în partea principală din capitolul 2.1-12. Deci, ziua Domnului nicidecum nu putea fi venită, deoarece evenimentele descrise (de exemplu, arătarea omului păcatului) încă nu au avut loc.
Cu toate diferenţele de conţinut, modul în care procedează Pavel este însă foarte asemănător în cele două epistole. Un comentator preţios al secolului trecut, W. Kelly, a scris în privinţa aceasta: „Ca şi în prima sa epistolă, apostolul nu combate direct rătăcirea, ci el pregăteşte progresiv inimile sfinţilor sub toate aspectele, astfel încât adevărul este reţinut şi rătăcirea este eliminată de îndată ce apare adevărul. Acesta este modul de a proceda al harului şi al înţelepciunii divine; inima este corectată şi nu se tratează numai fiecare rătăcire şi fiecare păcat în parte.“ Din acest mod de a proceda al harului dumnezeiesc putem noi astăzi să avem foloase şi să învăţăm din el.
Împărţirea scrisorii
Primul capitol este o introducere, în care Pavel îi încurajează pe credincioşi să reziste în necazurile lor. Capitolul 2 constituie partea principală propriu-zisă a învăţăturii, în care Pavel aprofundează şi extinde cunoştinţele lor cu privire la venirea Domnului pe pământul acesta. De la capitolul 3 şi până la sfârşit este vorba despre lucruri practice, care au a face în mod deosebit cu comportarea greşită a unor credincioşi din Tesalonic. Vom urmări următoarea împărţire:
