Categorie: Cartile Bibliei
Trimiterea lui Timotei şi relatarea sa
Însuşi apostolul Pavel a fost oprit să meargă la Tesalonic, ca să vadă de fraţii şi surorile sale preaiubite. De aceea l-a trimis pe Timotei la ei, pentru a-i aduce veşti despre starea lor. Pavel cunoştea viclenia lui satan şi străduinţele sale de a distruge lucrarea care a început aşa de frumos. Apostolul era îngrijorat şi se temea că credinţa tesalonicenilor a suferit din cauza prigoanei. Timotei a călătorit la Tesalonic cu însărcinarea clară de a-i mângâia şi încuraja pe credincioşi. Despre aceste lucruri vorbeşte capitolul 3.
După ce şi-a împlinit misiunea sa, Timotei s-a întors la Pavel, ca să-i aducă veşti bune de la tesaloniceni. Acestea l-au încurajat pe Pavel. El a văzut credinţa şi dragostea lor, şi acestea erau pentru el motiv suficient de bucurie în Dumnezeu şi de mulţumire.
Versetul 1: „De aceea, nemairăbdând, am gândit că ar fi bine să fim lăsaţi singuri în Atena.“
De la Tesalonic, Pavel a călătorit mai întâi la Bereea. Dar şi acolo, iudeii i s-au împotrivit, încât a trebuit să părăsească cetatea şi să meargă la Atena. Tovarăşii lui de călătorie, Timotei şi Sila, au mai rămas în Bereea, urmându-l mai târziu pe apostol (Fapte 17:10-15 ). În Atena a primit informaţia că au fost intensificate prigonirile în Tesalonic şi era foarte îngrijorat pentru aceşti credincioşi tineri. De aceea l-a trimis din Atena pe Timotei la ei. El însuşi a plecat la Corint, unde s-a întâlnit cu Timotei (Fapte 18:5 ).
În 1. Corinteni 13:5 scrie corintenilor: „Dragostea nu caută foloasele sale.“ Exemplul practic al acestor cuvinte îl găsim aici. Dragostea lui Pavel faţă de tesaloniceni l-a făcut să se lipsească pentru scurt timp de Timotei. El însuşi nu putea să meargă, dar dragostea a găsit o cale pentru încurajarea tesalonicenilor. El nu se gândea la el, ci la alţii. Desigur, nu era uşor să renunţe la Timotei, pentru că în Atena avea nevoie de el, datorită multelor activităţi şi a împrejurărilor dificile de acolo. Dar dragostea sa pentru aceşti tineri creştini din Macedonia era mai tare decât orice piedică, pe care o ridica duşmanul. De aceea a preferat „să fim lăsaţi singuri în Atena“. El cunoştea împrejurările grele ale tesalonicenilor şi prigoana lor. Dar el ştia că în ceea ce priveşte starea duhovnicească erau copii, care aveau nevoie de încurajare şi învăţătură. Expresia „lăsaţi singuri“ descrie singurătatea şi părăsirea, dar el a luat asupra sa cu plăcere aceste împrejurări.
Versetul 2: „ ... şi am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitor al lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă încurajeze în ceea ce priveşte credinţa voastră.“
Timotei era un colaborator fidel al lui Pavel, pe care se putea încrede. În Filipeni 2:19-22 mărturiseşte despre el: „Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu înviorat, când voi afla cele despre voi. Pentru că nu am pe nimeni de acelaşi gând, care să se îngrijească în adevăr de cele despre voi; pentru că toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos. Cunoaşteţi însă încercarea lui, că a slujit împreună cu mine pentru Evanghelie ca un copil pentru tatăl său.“ Deşi Timotei era mai tânăr decât Pavel, ei lucrau într-o armonie perfectă, pentru că lucrau pentru acelaşi Stăpân. Chiar dacă Timotei era încă tânăr, totuşi Pavel putea să-l implice în lucrarea Domnului şi să-i încredinţeze unele lucrări grele.
Slujba sa era însoţită de binecuvântare, aşa cum putem deduce din scrisorile lui Pavel. Din diverse locuri rezultă că Pavel i-a încredinţat lui Timotei cel puţin patru însărcinări speciale, pe care acesta le-a îndeplinit în folosul credincioşilor:
1) a făcut o slujbă de mângâiere şi încurajare în Tesalonic (1. Tesaloniceni 3:2 );
2) a făcut o slujbă de corecţie şi reamintire în Corint (1. Corinteni 4:17 );
3) a făcut o slujbă de zidire în Efes (1. Timotei 1:3-4 );
4) a făcut o slujbă de încurajare şi părtăşie în închisoarea de la Roma (2. Timotei 4:9-22 ).
Deci, în textul nostru îl vedem pe Timotei în prima slujbă, pe care a făcut-o singur, fără ajutorul lui Pavel. Vorbind omeneşte, în această slujbă trebuia să se descurce singur. Pavel avea încredere că slujba lui va fi o binecuvântare pentru cei din Tesalonic. Deşi tesalonicenii îl cunoşteau pe Timotei, Pavel îl recomandă cu cuvintele: „fratele nostru şi slujitor al lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos“. Nu îl numeşte simplu un „frate“, ci spune „fratele nostru“. Se simte acea legătură strânsă care îi unea. Timotei nu era un simplu „lucrător“, ci era „un slujitor al lui Dumnezeu“. El a slujit în Evanghelie, dar slujba sa trebuia să fie de folos şi pentru credincioşi.
Dacă vedem o astfel de colaborare strânsă, atunci rugăciunea noastră să fie ca Domnul să ne dea fraţi bătrâni ca Pavel şi fraţi tineri ca Timotei, care colaborează între ei. Ce binecuvântare va curge pentru întreaga lucrare a Domnului, când fraţii de diferite vârste lucrează împreună în lucrarea Domnului!
Slujba lui Timotei este descrisă în cuvintele: „ ...să vă întărească şi să vă încurajeze în ceea ce priveşte credinţa voastră.“ Expresia „credinţă“ apare de cinci ori în acest capitol (versetele 2, 5, 6, 7, 10). De aceea este bine să vedem pe scurt ce înseamnă această credinţă. În general, putem observa trei semnificaţii în Noul Testament:
1) Credinţa ne este prezentată ca mâna care apucă mântuirea, pe care Dumnezeu o oferă oamenilor. Fără o credinţă personală, nimeni nu poate fi mântuit.
2) Credinţa este încrederea, pe care o acordăm lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale în viaţa de fiecare zi. Este vorba despre încrederea credinţei. Din această cauză, în unele cazuri „credinţa“ este tradusă cu „fidelitate“, credincioşie.
3) Credinţa nu este numai activitate, ci ea ne este prezentată şi ca un lucru. Atunci ea cuprinde ceea ce credem, adică acea avuţie a credinţei sau adevărul creştin.
În contextul nostru este vorba în primul rând de încrederea credinţei. În 2. Corinteni 5:7 , Pavel spune: „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.“ Credinţa stă de partea cealaltă a celor văzute. Timpul vederii încă nu a venit pentru credincios. Când va veni Domnul Isus, atunci se va produce această schimbare. Atunci credinţa va înceta, pentru că vom vedea ceea ce am crezut. Dar acum credinţa apucă aceste lucruri şi le face ca proprietate a sa. Această credinţă, care este un dar de la Dumnezeu, trebuie tot mai mult întărită şi înflăcărată, mai ales în necazuri şi încercări. De aceea Timotei trebuia să facă două lucruri. El trebuia să-i întărească şi să-i încurajeze. În Fapte 15:32 avem aceleaşi expresii. Acolo se menţionează: „Iuda şi Sila... au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit.“ Avem nevoie în viaţa de credinţă atât de încurajare, cât şi de întărire.
Versetele 3-4: „ ...pentru ca nimeni să nu fie clătinat în necazurile acestea. (Pentru că voi înşivă ştiţi că pentru aceasta suntem rânduiţi; pentru că şi când eram la voi vă spuneam dinainte că vom suferi necaz, după cum a şi fost, şi ştiţi.)“
Încercările şi necazurile pe cale pot să aibă două urmări. Ele pot să întărească credinţa, dar pot să ne şi clatine. Despre aceasta a vorbit Pavel. El nădăjduia ca nimeni să nu se clatine. Această clătinare este în contradicţie cu statornicia, întărirea din versetul 2. Cine se clatină în credinţă este apăsat şi neliniştit. Da, lucrurile pot merge aşa de departe, încât cineva să-şi piardă credinţa (aceasta nu înseamnă că cineva îşi pierde mântuirea, pentru că în textul acesta este vorba despre încrederea zilnică în promisiunile lui Dumnezeu, şi nu este vorba despre mântuirea veşnică).
Pavel se întreba ce urmări vor avea prigonirile asupra credincioşilor din Tesalonic. Oare le va întări credinţa în aşa fel încât să privească la Cel Nevăzut, în aşa fel încât lucrurile văzute să-şi piardă valoarea? Dacă credinţa lor ar fi veritabilă, atunci aceasta va fi urmarea. Aceeaşi întrebare trebuie să ne-o punem şi noi. Chiar dacă nu suntem în mod direct prigoniţi, încercările şi necazurile arată dacă credinţa noastră este veritabilă. Aceste încercări pot fi de natură diferită. Dumnezeu poate folosi boală, necazuri, decese, şomaj, probleme la locul de muncă etc. Astfel de situaţii pot întări sau clătina credinţa noastră. Este ca un duş rece. Unui om bolnăvicios poate să-i facă rău, dar unui om sănătos poate să-i facă bine.
Pavel nu le-a ascuns nimic tesalonicenilor. Ei au ştiut mai înainte ce-i aştepta. Le-a spus că viaţa unui creştin nu are numai părţi plăcute. El nu a dus pe nimeni în eroare. Şi pentru noi este valabil acest adevăr. Nu ni s-a promis o viaţă fără necazuri şi fără încercări. Domnul Isus spune: „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea“ (Ioan 16:33 ). Necazurile nu sunt ceva neobişnuit în Împărăţia lui Dumnezeu. În Fapte 14:22 , Pavel îi încurajează pe credincioşi să stăruiască în credinţă şi adaugă: „ ...că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.“ La fel şi Petru leagă credinţa de necazuri. El scrie: „pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre... să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos“ (1. Petru 1:6-7 ).
Domnul a mers la slavă pe o cale de suferinţă. Oare la noi să fie altfel? Desigur, o viaţă cu Domnul Isus este o viaţă minunată şi există o mulţime de bucurii. Bucuria noastră ca creştini este o bucurie „în Domnul“ (Filipeni 4:4 ), dar niciodată o bucurie în legătură cu lumea. Lumea L-a lepădat pe Domnul nostru şi de aceea ne leapădă şi pe noi, care Îi aparţinem. Ca şi creştini avem un viitor glorios în faţa noastră, dar în prezent calea poate fi presărată cu necazuri. Pentru o astfel de cale avem nevoie de mult har. Cineva a scris în acest sens: „Numai harul ne poate chema pe o astfel de cale, numai harul poate să ne păstreze pe o astfel de cale, harul nu greşeşte niciodată.“
Medităm şi noi la acest gând în slujbele noastre evanghelistice, în discuţiile noastre private sau în vestirea Cuvântului în adunări? Nu are niciun rost să arăţi necredincioşilor numai partea pozitivă şi să le vorbeşti numai despre o viaţă de bucurie. Desigur, există bucurie în prezent şi există bucurie în viitor, dar să nu neglijăm sau să ascundem faptul că decizia de a-L urma pe Domnul Isus este în strânsă legătură cu un Domn care este lepădat. Niciodată Pavel n-a ascuns acest adevăr. În pilda semănătorului, Domnul vorbeşte despre cei care au primit Cuvântul cu bucurie, dar care nu aveau rădăcini. Ce s-a întâmplat? Ei au crezut pentru un timp, dar când au venit încercările s-au lepădat (Luca 8:13 ).
Versetul 5: „De aceea şi eu, nemairăbdând, am trimis ca să aflu despre credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul şi osteneala noastră să fie în zadar.“
Tesalonicenii au fost încercaţi. Dumnezeu a permis ca ispititorul (diavolul) să se apropie de ei. Este vorba despre ispite datorate împrejurărilor vieţii, şi nu despre ispite care vin din natura veche, păcătoasă. Astfel de ispite nu sunt niciodată de la Dumnezeu, pentru că El nu ispiteşte pe nimeni la rău (Iacov 1:13 ). Dacă Dumnezeu ne încearcă, atunci încearcă credinţa noastră. De aceea Iacov scrie: „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite (încercări), ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare“ (Iacov 1:2 ). Aşa a fost şi la Iov. Dumnezeu a dorit să-l încerce şi de aceea i-a permis lui satan să-l atace.
Dumnezeu permite ispitele, şi satan se foloseşte de ele. Cu orice preţ, satan caută să dărâme credinţa noastră şi încearcă să ne convingă că viaţa nu are niciun rost alături de Cel care a fost lepădat şi că urmarea Lui înseamnă suferinţe şi necazuri. Aceste atacuri ale lui satan sunt periculoase, şi mulţi au căzut deja pradă lor. Ca să fim puternici în astfel de ispite, este necesară o credinţă activă care ne leagă de lumea cerească. Prin credinţă privim deja la Împărăţia viitoare, unde vom fi uniţi cu Domnul nostru şi glorificaţi cu El. Cineva a scris: „Credinţa este ochiul sufletului. Ea ne dă înţelegere duhovnicească. Pavel a ştiut că prigoana ar aduce o îmbogăţire şi înviorare duhovnicească numai cât timp lucrurile nevăzute ale credinţei erau o realitate pentru ei.“
Pavel dorea ca lucrarea sa printre tesaloniceni să nu fie zadarnică. El nu s-a mulţumit numai cu faptul că a îndeplinit lucrarea trasată de Dumnezeu, ci el a depus tot efortul să vadă rezultatul slujirii lui, pentru că dorea să primească răsplată deplină. Apostolul Ioan a avut aceeaşi dorinţă când a scris: „Luaţi seama la voi înşivă, ca să nu pierdem ce am lucrat, ci să primim răsplată deplină“ (2. Ioan 8 ). Dar şi în prima sa epistolă exprimă un gând asemănător: „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, ca, dacă Se va arăta El, noi să avem îndrăzneală şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa“ (1. Ioan 2:28 ). Oare nu vorbesc aceste texte inimilor noastre? Dacă ne lăsăm ispitiţi de satan, atunci acest lucru duce nu în ultimul rând la ruşinarea slujitorului lui Dumnezeu care s-a ocupat de noi.
Versetul 6: „Dar acum, Timotei a venit de la voi la noi şi ne-a adus vestea bună despre credinţa şi dragostea voastră şi că aveţi întotdeauna o plăcută amintire despre noi, dorind mult să ne vedeţi, după cum şi noi dorim să vă vedem.“
Timotei avea veşti bune pentru apostolul Pavel. Ceea ce a văzut la tesaloniceni erau lucruri pozitive. El a putut să dea o bună mărturie despre credinţa şi dragostea lor. Ambele erau prezente. Aşa cum am văzut, credinţa îl leagă pe fiecare personal de lumea invizibilă. Dragostea ne leagă unii de alţii. De ambele avem nevoie. Noi nu suntem singuri în urmarea Domnului, ci în jurul nostru sunt mulţi care trec prin experienţe asemănătoare şi ne pot fi de ajutor. Prin dragostea unii faţă de alţii putem să ne întărim în credinţă. Aşa cum le prindea bine tesalonicenilor că Pavel se gândea la ei, tot aşa a fost încurajat Pavel că tesalonicenii se gândeau la el.
Poate se îngrijora că l-au uitat sau s-au îndepărtat de învăţătura sa. Dar niciuna din aceste situaţii nu exista la tesaloniceni. Ei au ţinut strâns la ceea ce i-a învăţat şi doreau ca să-l vadă cât mai curând. Aceasta a fost pentru Pavel o bucurie.
Versetul 7: „ ...de aceea am fost mângâiaţi, fraţilor, cu privire la voi în toată strâmtorarea şi necazul nostru, prin credinţa voastră.“
Când Pavel le vorbea tesalonicenilor despre suferinţe şi încercări, acestea nu erau pentru el teorie, ci el însuşi a simţit în trupul său aceste suferinţe în multiplele lor forme. El vorbea ca unul care a trecut prin acestea. El a fost în multe strâmtorări, a avut parte de prigoană şi suferinţe. În 2. Corinteni 11:23-28 , el vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat. Acea înşiruire este cutremurătoare. La aceste suferinţe din afară se adăuga şi grija pentru toate adunările, deci pentru toţi fraţii, pe care îi cunoscuse în călătoriile sale şi îi iubea.
El însuşi le-a adus tesalonicenilor mângâiere şi încurajare (capitolul 2:11). Acum, el era cel mângâiat prin ei. Cel care a mângâiat, primea el însuşi acum mângâiere. Aşa a fost şi în cazul romanilor. El dorea foarte mult să-i vadă şi scopul său era: „să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1:11-12 ). El dorea să dăruiască şi să-i întărească, dar în acelaşi timp să primească şi să fie mângâiat. Ce frumos, dacă acest ajutor reciproc îşi atinge scopul! Dumnezeu a pus la dreapta şi la stânga noastră fraţi şi surori, pentru a ne sprijini.
Izvorul mângâierilor este credinţa celuilalt. Atât în adunarea din Roma, ca şi în cea din Tesalonic, Pavel dorea să fie mângâiat prin credinţa lor. Nici aici nu este vorba despre credinţa mântuitoare, ci despre încrederea zilnică în Domnul Isus. Această credinţă este un semn al vieţii noi, care se descoperă în diferite împrejurări. Fraţii văd în reacţia mea la necazuri cum stă credinţa mea, şi acest lucru poate fi o binecuvântare pentru alţii, fiind mângâiaţi şi întăriţi. Încrederea în Domnul, trăită în umblarea noastră, poate fi o încurajare pentru cei aflaţi într-o situaţie descurajantă. Lipsa credinţei poate dăuna altora.
Versetul 8: „Pentru că acum trăim, pentru că voi staţi tari în Domnul.“
Şi celor din Filipi, Pavel le scrie: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi doriţi... staţi tari în Domnul“ (Filipeni 4:1 ). Având în vedere ispitele duşmanului şi necazurile pe drumul credinţei, era foarte important pentru tesaloniceni să stea tari în Domnul şi să-şi pună toată încrederea în El. Pavel nu aştepta să stea tari în propria lor putere sau în înţelepciunea lor, ci dorea să stea tari în Domnul. Aceasta înseamnă că în orice situaţie aştepţi totul de la El. Dacă vom căuta în noi înşine sau la alţii ajutor, atunci vom greşi profund şi vom fi dezamăgiţi. Numai Domnul Isus nu ne va dezamăgi niciodată.
Pavel a aflat de la Timotei că ei stăteau tari în Domnul. În ciuda tuturor atacurilor lui satan, ei au rămas neclintiţi în credinţă. Prin aceste veşti, apostolul a fost încurajat şi a exclamat această bucurie în cuvintele: „acum trăim“. Alţi traducători ai Bibliei au redat acest sentiment astfel: „noi am reînviat“ sau „acum avem curajul să trăim din nou“. Pavel a avut parte de multe decepţii în viaţa sa. El a suferit mult când a văzut că unii credincioşi nu stăteau tari în Domnul. De aceea, de multe ori era dezamăgit şi trist. Dar ceea ce a auzit despre tesaloniceni, l-a înviorat şi i-a dat curaj.
Oare nu este o încurajare pentru orice slujitor al Domnului, când vede că Domnul dă binecuvântare peste lucrarea Sa şi oamenii vin la credinţă? Dar oare să ne mulţumim numai cu faptul că oamenii vin la mântuire? Voia Domnului este ca noi să creştem în credinţă şi să fim tari în El. Să nu uităm niciodată acest adevăr în slujba pentru El! Slujba evanghelistică este importantă, dar slujba pentru cei credincioşi trebuie să urmeze imediat. Aşa era la Pavel. Acţiunea evanghelistică era exemplară, dar nu uita niciodată slujba de păstorire spre folosul credincioşilor. Nu numai prin epistolele sale, ci şi în timpul călătoriilor sale avea pe inimă încurajarea credincioşilor. În Fapte 16:5 citim: „Adunările deci erau întărite în credinţă (slujba pentru credincioşi) şi creşteau la număr în fiecare zi (slujba evanghelistică).“
Versetul 9: „Pentru că ce mulţumiri putem da în schimb lui Dumnezeu pentru voi, pentru toată bucuria cu care ne bucurăm datorită vouă înaintea Dumnezeului nostru?“
Pavel şi-a exprimat bucuria pe care o simţea cu aceste cuvinte clare. El se bucura înaintea lui Dumnezeu de tesaloniceni. Vom vedea că el n-a încetat să se roage pentru ei, dar aici vedem că s-a bucurat pentru ei. Nu putem învăţa ceva de aici? În rugăciuni putem să ne rugăm pentru alţii, dar putem şi să ne bucurăm pentru ceea ce a lucrat Domnul în fraţii noştri spre folosul nostru. Să ne întrebăm dacă nu cumva auzim astăzi mai mult că ne plângem unii de alţii. Dar dacă încercăm să vedem fraţii cu ochii Domnului, atunci vom descoperi deodată că sunt multe lucruri pentru care ne putem bucura în rugăciune înaintea Lui.
Versetul 10: „Rugându-ne nespus de mult, noapte şi zi, ca să vă vedem faţa şi să împlinim ce lipseşte credinţei voastre.“
În capitolul 2:9, Pavel le aminteşte tesalonicenilor că lucrase noapte şi zi, ca să nu fie nimănui o povară. Aici însă le spune că s-a rugat pentru ei noapte şi zi. Pentru Pavel, rugăciunea nu era o obligaţie, ci era o stare de inimă. Nimeni nu poate sta întreaga zi şi întreaga noapte pe genunchi. Lucrul acesta nici nu-l aşteaptă Domnul de la noi. Dar El doreşte să fim caracterizaţi de dependenţă faţă de Domnul. Aşa a fost la Pavel. Mai departe ni se spune că el nu doar se ruga, ci stăruia în rugăciunile sale pentru fraţi şi acest lucru îl făcea „nespus de mult“. Este o expresie pe care o găsim şi în Efeseni 3:20 şi în 1. Tesaloniceni 5:13 . Se mai poate traduce: „mult de tot“ sau „revărsându-se peste limită“. În acest mod se ruga Pavel.
Cum ne rugăm noi? Este pentru noi rugăciunea un obicei pe care-l îndeplinim din obligaţie? Sau este mai mult? Ne rugăm unii pentru alţii, stăruim în rugăciune unii pentru alţii, pentru copiii noştri, pentru familiile noastre, pentru cei din adunarea locală, pentru alţii cu care suntem uniţi? În capitolul 5:17, tesalonicenii sunt îndemnaţi să se bucure întotdeauna şi să se roage neîncetat. Acest lucru Pavel îl trăia în mod practic, şi astfel este şi pentru noi un îndemn demn de urmat.
El dorea să împlinească ceea ce lipsea credinţei lor. În context, cuvântul „credinţă“ nu se referă la puterea credinţei, nici la încrederea credinţei. De acestea nu duceau lipsă. Ceea ce le lipsea era învăţătura despre adevărurile creştine. El le-a vorbit aici despre avuţia creştină. Unele lucruri le-a spus când a fost la ei, dar mai existau multe lucruri pe care ei nu le ştiau. Aceste lucruri a dorit să le împlinească. Aceasta înseamnă aici a completa, a aduce lămuriri. De aceea dorea să-i vadă pe tesaloniceni. El n-a dorit să le scrie totul pe hârtie, ci a dorit să meargă personal la ei şi să-i înveţe. Totuşi, erau unele lucruri care erau foarte importante, care nu permiteau amânare până ajungea la ei şi de aceea le-a scris această epistolă, care conţine învăţături preţioase despre venirea Domnului (capitolul 4).
Versetul 11: „Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Isus să ne îndrepte drumul spre voi!“
Pavel a fost împiedicat de satan să meargă la tesaloniceni. El nu a încercat să meargă în puterea proprie pe această cale, ci a aşteptat totul de la Dumnezeu şi Domnul său. Tatăl şi Fiul sunt amintiţi aici împreună. El era liniştit la gândul că Dumnezeu şi Tatăl său şi Domnul Isus va îndrepta drumul spre ei. Până atunci putea aştepta liniştit. Au durat câţiva ani până când Pavel a putut să-şi revadă fraţii iubiţi din Tesalonic. De aceea, înainte de a-i vedea, le-a mai scris o epistolă. Pentru noi se pune o întrebare practică, şi anume dacă suntem în stare să aşteptăm în linişte până când Dumnezeu va deschide o uşă. Nu se întâmplă oare deseori că devenim nerăbdători şi până la urmă mergem chiar pe căi proprii?
Acest verset conţine un adevăr important despre dumnezeirea Domnului Isus. Pavel scrie: „Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Isus să ne îndrepte.“ Verbul „să ne îndrepte“ se află la singular şi leagă „Dumnezeu şi Tatăl nostru“ cu „Domnul nostru Isus“. Astfel, Pavel confirmă acest adevăr deja în prima sa epistolă, care a fost explicat mai târziu în mod deosebit de apostol, şi anume că Tatăl şi Fiul sunt una. În Ioan 1:1 citim despre Fiul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.“ Fiul este o Persoană diferită de Tatăl, dar este Dumnezeu din veşnicie. Să reţinem neapărat acest adevăr de bază, confirmat pretutindeni în Noul Testament.
Versetul 12: „Iar pe voi, Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi.“
Relaţia lui Pavel cu cei din Tesalonic era caracterizată de dragoste, şi el dorea ca această dragoste să caracterizeze şi relaţia lor unii cu alţii. Cât de important este ca aceste relaţii reciproce să fie în ordine! Aceasta se face în primul rând prin dragostea reciprocă şi în al doilea rând prin dragostea faţă de toţi. Domnul Isus Însuşi ne-a dat dragostea ca o poruncă, când a spus ucenicilor: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13:34, 35 ). Către cei din Colose, Pavel scrie: „Peste toate acestea, îmbrăcaţi dragostea, care este legătura desăvârşirii“ (Coloseni 3:14 ). Prin această legătură suntem uniţi unii cu alţii, iar acest lucru trebuie să fie vizibil. Nu este vorba numai despre o „părtăşie a dragostei“, ci despre o „mărturie a dragostei“. Să le arătăm oamenilor pierduţi că îi iubim şi că pentru noi este importantă mântuirea sufletului lor nemuritor. Un autor a scris cândva: „Dragostea (agape) este cuvântul caracteristic al creştinismului.“ Cu aceste cuvinte s-a spus mult despre acest adevăr profund.
Versetul 13: „ ...ca să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi!“
În acest verset, apostolul revine şi vorbeşte despre venirea Domnului. El pune această venire în legătură cu sfinţenia practică în viaţa credincioşilor. El dorea ca inimile lor să fie întărite fără vină în sfinţenie la venirea Domnului. Această venire este strâns legată cu viaţa noastră practică şi este de nedespărţit de ea. Lumina arătării Sale în glorie trebuie să ne lumineze deja acum calea şi să ne caracterizeze. Acest verset conţine o mulţime de afirmaţii importante, pe care vrem să le tratăm pe rând.
În primul rând, apostolul vorbeşte despre inimile noastre, care trebuie să fie întărite. Este vorba despre dragostea noastră, pe care Domnul o doreşte. În legătură cu versetul 12, observăm că inimile noastre trebuie să fie întărite prin dragoste şi în sfinţenie. În diferite locuri din Noul Testament citim despre inimi întărite. În Iacov 5 , inimile sunt puse în legătură cu nădejdea: „Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie“ (versetul 8). În Coloseni 2 , Pavel vorbeşte despre întărirea noastră şi o pune în legătură cu credinţa noastră: „ ...umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă“ (versetul 7). Aici este vorba despre dragostea care nu poate fi despărţită niciodată de sfinţenie. Acest adevăr ne conduce la al doilea gând, şi anume îndemnul referitor la sfinţenie.
Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în mai multe locuri despre sfinţenie. În vorbirea curentă, cuvântul „sfânt, sfinţenie“ are o înţelegere ruptă de realitatea biblică şi de aceea este bine să ne întrebăm ce înţelege Cuvântul lui Dumnezeu prin acest cuvânt. Dacă citim comparativ textele care vorbesc despre sfinţire, sfinţenie, vom constata că sunt două laturi ale sfinţeniei.
În primul rând, ea este o stare în care Dumnezeu ne-a pus în momentul în care am venit cu păcatele noastre la Domnul Isus. În acest sens, orice credincios este un sfânt. Despre acest adevăr vorbeşte în mod deosebit epistola către Evrei: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna“ (Evrei 10:10 ). Corintenilor, Pavel le scrie: „ ...aţi fost sfinţiţi“ (1. Corinteni 6:11 ). Jertfa Domnului Isus ne-a adus în această poziţie de sfinţi, iar aceasta nimeni nu ne-o poate lua. Cu starea de sfinţi este strâns legată şi responsabilitatea noastră practică. Acest adevăr ne conduce la a doua latură a sfinţeniei:
Dumnezeu doreşte ca în viaţa practică să corespundem acestei stări în care am fost puşi. El doreşte să ducem o viaţă de despărţire / punere deoparte practică. Despre această temă vorbeşte mult şi Petru în epistolele sale: „ ...după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că este scris: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt»“ (1. Petru 1:15-16 ). Despre această latură a sfinţeniei este vorba în versetul pe care îl tratăm.
Sfinţenia practică are de asemenea două aspecte: unul negativ şi unul pozitiv.
- Aspectul negativ constă în aceea că sfinţenia se caracterizează prin îndepărtarea voită, separarea de tot ce este rău.
- Aspectul pozitiv constă în aceea că sfinţenia este o îndreptare spre Dumnezeu.
Probabil, se vorbeşte aşa de puţin despre acest adevăr, deoarece se are în vedere numai aspectul negativ. Fără îndoială, acest aspect este necesar, dar să nu uităm aspectul pozitiv. Sfinţenia este o viaţă dedicată lui Dumnezeu şi în acelaşi timp o despărţire de tot ce este rău. Dacă vedem numai aspectul negativ al sfinţeniei, atunci aceasta nu va fi altceva decât ca despărţirea fariseilor, care nu-i place lui Dumnezeu. Sfinţenia pozitivă, adică dedicarea pentru Dumnezeu este posibilă numai atunci când este în legătură cu dragostea. De aceea îndemnul la sfinţenie urmează după îndemnul la dragoste din versetul 12.
Dragostea „funcţionează“ numai când este în strânsă legătură cu „lumina“, adică sfinţenia; şi invers, tot la fel. Amândouă sunt indisolubile. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Dragostea nu poate niciodată însemna că sunt de acord cu răul săvârşit de fratele meu. Pe de altă parte, nu pot merge pe o cale a despărţirii de orice fel de rău, fără să-l iubesc pe fratele meu. Peste toate acestea, impulsul pentru sfinţenie trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu. Dacă ne despărţim numai din pricina oamenilor sau a fraţilor şi nu avem dragoste faţă de Dumnezeu, atunci sfinţenia noastră este fără valoare. Gândirea noastră nu este bună şi există pericolul să devenim legalişti.
Este o sfinţenie „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru“, aşa cum o numeşte Pavel. Dumnezeu este lumină. Viaţa noastră trebuie să fie în concordanţă cu El. Dar noi nu-L cunoaştem numai ca marele Dumnezeu, ci şi ca Tatăl nostru. Aceasta este relaţia noastră cu El, o relaţie care pe de o parte este caracterizată de dragoste, iar pe de altă parte de sfinţenie. Cineva a scris: „Sfinţenia este caracterul relaţiei noastre cu Dumnezeu, în măsura în care noi ca şi copii ai Săi am primit natura Sa, precum şi revelaţia desăvârşirii acestei naturi în El în dragoste... Dragostea însăşi ne-a dat această natură şi ne-a aşezat în relaţie cu El.“
Acest îndemn la o sfinţenie practică este pus în legătură cu „venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi“. Aici este vorba despre venirea Domnului (parousia) ca în capitolul 2:19. Când Noul Testament vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi, atunci este vorba despre un act al harului, deoarece El vine să ne elibereze din împrejurările acestui pământ. Venirea Domnului cu ai Săi este întotdeauna în strânsă legătură cu responsabilitatea noastră. Aşa este şi în acest verset. Când Domnul Isus va veni cu ai Săi pe pământ, atunci aceştia sunt „sfinţii Lui“. Poziţia noastră şi practica vieţii noastre sunt într-o armonie perfectă. Când Se va arăta cu noi pe pământ, atunci nu va mai fi vorba despre sfinţenia practică. Dar Dumnezeu doreşte ca deja de acum să trăim ca în acel viitor, adică de acum să fim despărţiţi de lume şi să fim dedicaţi Lui.
Venirea Domnului este aici în strânsă legătură cu arătarea Sa pe pământ, când vom veni cu El. Pavel aminteşte deja aici ceea ce va detalia mai târziu, adică venirea Domnului pe pământ cu sfinţii Săi. Probabil, tesalonicenii nu cunoşteau acest adevăr. Când va veni Domnul ca Împărat al Împărăţiei Sale, ca să exercite judecata şi să preia stăpânirea, noi Îl vom însoţi. Tesalonicenii trăiau atât de iminent în aşteptarea venirii Domnului pentru ridicarea Împărăţiei, încât presupuneau că în acel moment ei vor fi pe pământ. Pavel clarifică aceste lucruri. Noi vom veni cu Domnul pe pământ, când El Îşi va lua în stăpânire Împărăţia Sa. Alte texte confirmă acest adevăr. În 2. Tesaloniceni 1:10 citim: „ ...ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire.“ În Coloseni 3:4 , apostolul spune: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie.“ Cum se vor desfăşura evenimentele, Pavel ne explică în capitolul 4.
„Sfinţii Săi“ – să mai zăbovim o clipă la această frumoasă expresie! Noi nu suntem nişte sfinţi oarecare, ci Domnul ne numeşte sfinţii Săi. Noi Îi aparţinem Lui. Noi suntem ai Lui. În ce relaţie intimă ne-a adus El! Acum avem parte de lepădarea Sa, pentru că El este Cel lepădat. Când va veni pe nori, vom împărţi cu El gloria Sa, pentru că atunci El va fi Cel care va umple cu gloria Sa cerul şi pământul.
Dar cine sunt „sfinţii Săi“? Se referă această expresie numai la credincioşii din epoca harului sau sunt incluşi aici şi credincioşii Vechiului Legământ? În legătură cu 1. Corinteni 15:23 putem spune că credincioşii din Vechiul Testament sunt şi ei incluşi aici. Desigur, în ceea ce priveşte partea lor veşnică în Casa Tatălui, ei se deosebesc clar de Adunare. Dar când este vorba despre Împărăţie, atunci şi ei vor fi moştenitori ai acestei părţi cereşti (a se vedea Daniel 7:18, 27 ). Ei vor avea parte de prima înviere şi de asemenea de stăpânirea Domnului Isus pe pământ. De aceea ei sunt înglobaţi în expresia „sfinţii Săi“. Împreună vom apărea cu Domnul nostru în glorie şi sfinţenie. Ce clipă fericită pentru El şi pentru noi!
sursa: https://comori.org/