Categorie: Cartile Bibliei
Slujba apostolului Pavel
În timp ce în primul capitol a stat în faţa noastră mărturia exemplară a tesalonicenilor, în capitolul doi vedem în mod deosebit pilda apostolului Pavel. Duhul Sfânt ne permite o profundă cercetare a vieţii şi a comportamentului acestui slujitor al lui Dumnezeu.
Pavel a activat în Tesalonic ca evanghelist. Dar când numărul credincioşilor s-a mărit, el a făcut slujba unui păstor. În ambele slujbe a fost un fidel şi altruist. Deja în capitolul 1:5, el a spus: „ ...după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi“. Acest gând îl reia şi îl dezvoltă mai mult în capitolul 2. Pavel era foarte îngrijorat de tesaloniceni şi îi purta pe inima sa iubitoare şi care se ruga neîncetat pentru ei.
Deşi niciunul dintre noi nu avem încredinţată o astfel de slujbă ca a lui Pavel, putem învăţa de la el. Poate Domnul nu ne-a dat darul unui evanghelist sau al unui păstor. Cu toate acestea putem fi în lume o mărturie pentru El şi să-i ajutăm pe fraţii noştri. De aceea, acest capitol, care la prima vedere pare să conţină puţine învăţături, este totuşi foarte important şi folositor.
Versetul 1: „Pentru că voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică.“
Apostolul vorbeşte de opt ori în această epistolă despre tesalonicenii că ştiau ceva. El nu prezintă oarecare afirmaţii, ci se poate baza pe faptul că ei puteau confirma afirmaţiile sale. Ei ştiau cum venise el la ei, pentru că ei înşişi au fost martori ai acelor lucruri.
Această „venire“ la ei nu a fost zadarnică. Dumnezeu a binecuvântat slujba şi osteneala apostolului. „Zadarnic“ înseamnă „fără rost“ sau „fără rod“. La tesaloniceni nu a fost aşa. Predicarea Evangheliei nu a rămas fără urmări. Deja în capitolul 1:9, Pavel a vorbit despre „intrarea“ sa. Acolo stau în prim-plan rezultatele acestei intrări. Ei sau întors spre un Dumnezeu viu, ca să-i slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri. În capitolul 2 stă în prim-plan mai mult caracterul intrării sale.
Este o mare îmbărbătare în gândul acesta, că pentru Dumnezeu nu este nicio muncă zadarnică. În 1. Corinteni 3:6 ne este arătat că sarcina noastră este de a planta şi a uda. Dumnezeu dăruieşte creşterea şi roadele. Dacă El ne lasă să vedem roadele, atunci nu o face ca să ne mândrim, ci ca să ne antreneze tot mai mult în lucrarea Sa.
Versetul 2: „ ...ci, după ce am şi suferit mai înainte şi am fost insultaţi în Filipi, după cum ştiţi, am îndrăznit în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu, cu multă luptă.“
Pavel le aminteşte tesalonicenilor ceea ce a întâmpinat în Filipi. Această cetate a fost prima pe care a vizitat-o în Europa. În Fapte 16 citim relatarea exactă. Vântul prigoanei le-a fost acolo împotrivă şi partea lor au fost multe suferinţe şi insulte. Cu siguranţă, Pavel şi Sila au simţit mult timp urmările maltatării lor în închisoarea din Filipi. Totuşi ei nu s-au lăsat opriţi, ca să nu predice mai departe Evanghelia cu mare râvnă. Din contră, au vestit Evanghelia cu „multă îndrăzneală“.
Îndrăzneală înseamnă „fără teamă“ şi „fără reţinere“. Aşa era în cazul lui Pavel. El ştia ce mesaj i-a fost încredinţat şi nimic nu-i putea sta împotrivă, ca să răspândească vestea bună. În cazul lui, această îndrăzneală nu era o însufleţire carnală sau chiar fanatism, ci îndreăzneala lui era în Dumnezeu. Adevărata îndrăzneală este întotdeauna în Dumnezeu. Dacă dăm frâu liber firii şi ne căutăm pe noi înşine în slujbă, primejdia este foarte mare ca noi să păşim pe căile propri, chiar dacă suntem în lucrarea Domnului. Pavel ştia că această îndrăzneală nu era un lucru de la sine înţeles. De aceea i-a îndemnat pe efeseni să se roage pentru el: „ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele, ca să fac cunoscut cu îndrăneală taina Evangheliei“ (Efeseni 6:19 )!
Oare nu avem nevoie şi noi să ne rugăm, ca să avem îndrăzneală în Dumnezeul nostru? Este relativ simplu să vorbeşti cu îndrăzneală dacă situaţiile sunt prielnice. Dar cum stau lucrurile când sunt greutăţi şi trebuie să suportăm chiar batjocură şi împotrivire? Pavel nu s-a lăsat intimidat din cauza suferinţelor, ca să nu slujească Dumnezeului său.
În Noul Testament se vorbeşte mult despre îndrăzneală. Întotdeauna îndrăzneala este văzută ca un lucru pozitiv, şi niciodată ca ceva negativ. În zilele noastre se spune mereu că „nu avem îndrăzneală“ să facem un lucru. În Biblie nu vom găsi o astfel de expresie. Noi suntem îndemnaţi să vestim Evanghelia „cu îndrăzneală în Dumnezeul nostru“.
Pavel era îndrăzneţ „să vestească Evanghelia lui Dumnezeu“. El nu vestea o veste omenească, ci Evanghelia lui Dumnezeu. Cuvântul „Evanghelie“ îl găsim de şase ori în prima epistolă către tesaloniceni. De trei ori sub denumirea „Evanghelia lui Dumnezeu“ (capitolul 2:2, 8-9), o dată citim despre: „Evanghelia noastră“ (1:5), despre „Evanghelia lui Hristos“ (3:2) şi despre „Evanghelia“ (2:4) fără vreo menţiune. Evanghelia este vestea lui Dumnezeu către oameni, iar punctul ei central este Domnul Isus.
Această Evanghelie a fost încredinţată apostolului Pavel şi colaboratorilor săi, şi de aceea el o numeşte „Evanghelia noastră“. Aceasta nu era o aroganţă, ci arată identificare deplină a lui Pavel cu Învăţătorul său şi cu ceea ce predica. El s-a făcut una cu vestea pe care o propovăduia. La fel trebuie să fie şi cu noi astăzi. Vestea pe care o avem de spus oamenilor nu este o veste oarecare, ci este „Evanghelia lui Dumnezeu“. Acest gând ne dă pe o parte îndrăzneală, iar pe altă parte ne arată responsabilitatea noastră.
Deşi Pavel avea îndrăzneală, nu era simplu să vestească Evanghelia. El a făcut-o cu „multă luptă“. Nu era vorba despre o luptă cu arme omeneşti, ci o luptă împotriva împotrivirii duhovniceşti a duşmanilor Domnului. Acolo unde Domnul deschide o uşă a Evangheliei, satan porneşte ca să distrugă lucrarea. Aşa a fost atunci, aşa este şi astăzi. Fiecare slujitor al Domnului trebuie să ştie că satan vrea să împiedice şi să facă fără efect această lucrare. Astfel începe o luptă spirituală, căreia noi ne putem împotrivi în puterea tăriei Domnului. Noi luptăm pentru Domnul nostru şi de aceea putem să ne încredem în El, că ne va ajuta.
Versetul 3: „Pentru că îndemnul nostru nu era din rătăcire, nici din necurăţie, nici în înşelăciune.“
După cuvintele introductive din versetele 1 şi 2, Pavel începe să descrie detaliat modul său de lucru. În versetele 3 până la 6 observăm mai întâi latura negativă, adică ni se spune ceea ce nu au fost Pavel şi colaboratorii săi, respectiv ceea ce nu au făcut. De la versetul 7 avem latura pozitivă a lucrurilor, în care ne sunt prezentaţi vestitorii Evangheliei şi lucrarea lor. Pavel enumeră şapte motive prin care nu era caracterizată lucrarea sa, şi anume:
- nu era din rătăcire;
- nu era nici din necurăţie;
- nu era nici în înşelăciune;
- nu ca să placă oamenilor;
- niciodată cu vorbire linguşitoare;
- nici cu lăcomie ascunsă;
- nu a căutat glorie de la oameni.
Pavel nu a fost prigonit numai în exterior, ci se pare că au fost unii, care l-au discreditat şi între credincioşi, care i-au adus învinuiri pe nedrept. Acest lucru îl deducem din contextul acestui capitol. El avea de luptat pe diferite fronturi. Dar el nu avea nimic să-şi reproşeze. Motivele sale erau curate şi motivele sale erau sincere.
Şi astăzi, slujitorii Domnului se confruntă atât cu atacuri exterioare, cât şi cu atacuri din partea celor care caută motive false. Cât de important este să ne cercetăm continuu motivele, pentru ca nimeni să nu ne poată reproşa ceva pe drept.
În primul rând Pavel spune că îndemnul lor nu a fost din rătăcire. Rătăcire înseamnă aici a conduce conştient de cineva în eroare. Aceasta nu este modul de lucru al unui slujitor al lui Dumnezeu, ci acţiunea unui învăţător fals. Iuda vorbeşte despre astfel de oameni şi numeşte ca un semn caracteristic al lor faptul că s-au „dedat rătăcirii lui Balaam“ (Iuda 11 ). Şi apostolul Ioan vorbeşte despre astfel de oameni şi ne spune că au un „duh de rătăcire“ care este contrar duhului adevărului (1. Ioan 4:6 ). Sursa predicilor lui Pavel era Cuvântul lui Dumnezeu care nu este falsificat, care nu este o învăţătură rătăcitoare.
În al doilea rând, Pavel aminteşte necurăţia. El nu predica din necurăţie, ci trăia în sfinţenie şi curăţie personală. Rătăcirea şi necurăţia merg mână în mână, la fel ca învăţăturile false şi destrăbălările (a se compara cu Iuda 4 şi 2. Petru 2:18 ). Pavel învăţa adevărul lui Dumnezeu, iar necurăţia nu este niciodată în legătură cu acesta. Cuvântul lui Dumnezeu ne călăuzeşte întotdeauna la adevărată sfinţire şi niciodată spre contrariul adevărului. Multe religii păgâne leagă acea slujire a zeităţilor cu imoralitatea şi necurăţia. Dar şi la sectele moderne, care inundă ţările europene „creştine“, găsim adesea astfel de lucruri. O învăţătură care propagă imoralitatea nu poate să vină de la Dumnezeu.
În al treilea rând se vorbeşte despre înşelătorie. Cuvântul folosit în limba greacă pentru înşelătorie apare şi în 2. Corinteni 4:2 , unde este tradus cu „falsificator“ sau „înşelător“. Pavel nu folosea Evanghelia ca o „momeală“, ca să-i înşele pe tesaloniceni, ci o predica ca să găsească în ea mântuire şi viaţă veşnică.
Versetul 4: „ ...ci, după cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu ca să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, care încearcă inimile noastre.“
Pavel a fost chemat de Însuşi Dumnezeu să vestească Evanghelia. Domnul i-a spus lui Anania imediat după întoarcerea lui Pavel: „Acesta Îmi este un vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel“ (Fapte 9:15 ). Chiar şi Pavel aminteşte de mai multe ori că a fost chemat de Dumnezeu. Foarte clar afirmă acest adevăr în Galateni 1:15 : „Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit...“. Deci, de la naşterea sa, Pavel a fost pus deoparte şi chemat prin har. Totuşi, acest slujitor al lui Dumnezeu, deşi era pus deoparte şi chemat, trebuia fie încercat şi aprobat în lucrarea sa. El a trecut prin diferite încercări din partea lui Dumnezeu şi s-a dovedit demn de lucrare. El a fost aprobat nu de oameni, ci de Dumnezeu.
Pavel avea un simţământ adânc despre faptul că Dumnezeu i-a încredinţat Evanghelia. De aceea nici nu era răspunzător pentru ceea ce spunea înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. El nu dorea să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aici avem deci al patrulea motiv, care nu trebuie să se găsească la un slujitor al lui Dumnezeu. Să nu încercăm să plăcem oamenilor, ci să plăcem lui Dumnezeu.
Pericolul este întotdeauna mare de a ne ghida vorbirea după cei care ne ascultă. În 1. Petru 4:11 suntem îndemnaţi să rostim „cuvintele lui Dumnezeu“. Vestea încredinţată este măreaţă, serioasă şi importantă. De aceea, prin cuvintele noastre să nu impresionăm pe oameni, ci să căutăm să placem lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil atât în slujba pentru necredincioşi, cât şi pentru slujba pentru necredincioşi. Să spunem ce vrea Dumnezeu să spunem şi să nu ne gândim dacă nu ar fi mai bine să spunem cutare lucru sau să trecem sub tăcere celălalt lucru, pentru că astfel ne-am putea crea un dezavantaj la ascultători. Decisiv pentru slujba noastră este aprobarea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor.
Dumnezeu este Cel care cercetează inimile noastre. El vede sursa ascunsă a oricărui gând, fapte sau acţiuni. Pe oameni putem să-i ducem în eroare, dar pe Dumnezeu nu putem. În profeţi, Dumnezeu a spus: „Eu, Domnul, cercetez inima, Eu încerc rărunchii“ (Ieremia 17:10 ). Inima vorbeşte atât despre motivele noastre, cât şi despre intenţiile noastre. Dumnezeu cercetează totul, nimic nu este ascuns faţă de El.
Versetul 5: „Pentru că nu am fost niciodată cu vorbire linguşitoare, după cum ştiţi, nici cu lăcomie ascunsă, Dumnezeu este martor.“
În acest verset avem alte două motive negative pe care le putem observa des: vorbire linguşitoare şi lăcomie. Pavel putea să cheme pe tesaloniceni şi pe Dumnezeu ca martori că aceste două carcatere negative nu se găseau la el.
O vorbire linguşitoare este o vorbire care sună plăcut în urechile ascultătorilor. Pavel a scris lui Timotei: „Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor“ (2. Timotei 4:3 ). Noi trăim ultimele zile ale mărturiei creştine. Se doreşte să se asculte vorbe plăcute, vorbe care nu irită, ci care leagănă pe oameni într-o aşa zisă „siguranţă“. Sunt îndrăgite predicile frumoase, care ating simţurile, şi nu cugetul. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este altfel. Vestea lui Dumnezeu pătrunde până în inimă. Ea cutremură cugetul şi-l trezeşte. Această lucrare nu este întotdeauna plăcută şi îndrăgită. Chiar şi ca oameni credincioşi avem nevoie mereu de acel ascuţiş al Cuvântului lui Dumnezeu, ca să acţioneze asupra inimi şi cugetului nostru. Pentru orice slujire în faţa ascultătorilor este important să vorbim nu urechilor, ci să vorbim Cuvântul aşa cum doreşte Dumnezeu.
„ ...nici cu lăcomie ascunsă“. Dacă facem lucrarea Domnului pentru a avem un câştig, atunci o folosim ca mijloc pentru lăcomie. Pavel nu putea fi învinovăţit nici de acest reproş. El a lucrat cu mâinile sale (capitolul 2:9) ca să nu fie o sarcină pentru alţii şi să fie învinovăţit. Lăcomia este un lucru foarte urât în faţa lui Dumnezeu. Chiar şi Domnul Isus ne avertizează în această direcţie: „Luaţi seama şi păziţi-vă de orice lăcomie“ (Luca 12:15 ). Lăcomia este idolatrie (Coloseni 3:5 ) şi de aceea trebuie să ne ferim ca să nu o aducem în legătură cu slujba Domnului. În 1. Timotei 6:5 este vorba despre astfel de oameni care socotesc evlavia o sursă de câştig. Să ne ferim ca să folosim lucrarea Domnului ca un pretext pentru lucruri rele. Noi putem să-i înşelăm pe oameni, dar pe Dumnezeu nu putem niciodată.
Versetul 6: „ ...nici n-am căutat glorie de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi am fi putut să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos.“
Al şaptelea motiv negativ care nu trebuie să fie găsit la un slujitor al lui Dumnezeu este autoînălţarea slujitorului. A fi mai mult decât alţii, a căuta onoarea la oameni, este un pericol pentru noi toţi. Chiar şi în slujirea Domnului suntem în pericol să alunecăm pe această pantă. De aceea avem nevoie să fim păziţi de astfel de influenţe negative. Înălţarea personală o găsim la Diotref. Apostolul Ioan scrie către prietenul său Gaiu: „Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu ne primeşte“ (3. Ioan 9 ). Domnul Isus ne avertizează în acest caz: „Pentru că oricine se înalţă se sine va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat“ (Luca 14:11 ). Oare nu vrem să învăţăm de la Domnul, care deşi deţinea cel mai înalt loc, S-a smerit şi a luat un chip de rob?
Inimile noastre sunt cunoscute mai bine de satan decât le cunoaştem noi înşine. El ştie cât de uşor căutăm onoarea pentru noi. De aceea el va căuta mereu să ne facă să cădem. Câţi au căzut deja în laţul autoînălţării şi au provocat daune mari în lucrarea Domnului.
Pavel nu a dorit să fie o povară pentru cineva. El era un apostol al Domnului şi ca urmarea ar fi putut să aştepte şi să primească ceva de la fraţi. Dar nu a făcut-o, pentru a nu fi o greutate pentru nimeni. Un exemplu îl avem în persoana lui Neemia care putea spune: „Dar guvernatorii dinainte, care au fost înaintea mea, împovărau poporul şi lua de la ei pâine şi vin... Dar eu n-am făcut aşa, pentru că mă temeam de Dumnezeu. Şi m-am ţinut de lucrarea zidului acestuia“ (Neemia 5:15-16 ).
Cine vrea să slujească Domnului trebuie să se conformeze. Acest lucru pot să-l confirme cel mai bine fraţii şi surorile care lucrează în misiuni din ţări cu alte culturi. Ei trebuie să se supună în primul rând la diferite obiceiuri naţionale şi nu se pot aştepta la un tratament special. Dar dacă nu se supun pot deveni o greutate pentru băştinaşi.
Versetul 7: „ ...ci am fos blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii.“
În versetele 7 până la 12 ne sunt arătate acele caracteristici pozitive ale slujbei lui Pavel şi a colaboratorilor săi în Tesalonic. Acum nu mai vorbeşte despre ceea ce nu erau, ci despre ceea ce erau în mijlocul lor. El foloseşte pilda unei doici (mame, versetul 7) şi a unui tată (versetul 11). Cei doi părinţi sunt interesaţi pentru buna creştere a copiilor. Poate ne surprinde faptul că Pavel se aseamănă aici cu o mamă care alăptează (hrăneşte) copilul ei. Dar să nu uităm că este vorba de o comparaţie. Prin această comparaţie se doreşte să ni se arate clar cu ce blândeţe şi dragoste era preocupat Pavel de îngrijirea tesalonicenilor. Dumnezeu Însuşi foloseşte ilustraţia unei mame ca să ne demonstreze dragostea Sa faţă de noi. În Isaia 66:13 , Dumnezeu spune: „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu“. Şi Domnul Isus foloseşte această comparaţie, când a suspinat pentru Ierusalim şi a rostit cuvintele: „ ...de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut“ (Luca 13:34 ).
Cloşca este mama puilor, iar Domnul Isus foloseşte această imagine din lumea animalelor ca să-Şi arate ataşamentul faţă de poporul Său pământesc. Desigur, în niciun text nu citim că Dumnezeu este o mamă. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru. Dar în nici un caz nu avem voie să facem o comparaţie cu un tată omenesc. Un tată omenesc nu cunoaşte niciodată acele sentimente gingaşe ale unei mame, pentru că este un bărbat. La Dumnezeu totul este altfel. Dumnezeu cunoaşte dragostea paternă, dar cunoaşte şi dragostea maternă. La El totul este desăvârşit.
Pavel demonstrează încă o dată că este un imitator al lui Dumnezeu printre fraţi. Dragostea paternă îndeamnă şi învaţă. Dragostea de doică (mamă) îngrijeşte şi creşte. Când copiii sunt în necaz şi au nevoie de mângâiere, merg de obicei la mamă. Dacă doresc să ştie ceva şi au nevoie de sfaturi, merg la tata. Şi noi astăzi în adunări avem nevoie de dragostea de tată şi de mamă.
Sunt aici trei semnalmente care stau în strânsă legătură cu dragostea de mamă. Mama este în primul rând blândă, apoi ea hrăneşte şi îngrijeşte. Cuvântul folosit aici pentru „blând“ apare şi în 2. Timotei 2:24 , unde citim că un rob al Domnului trebuie să fie blând. Pavel a trăit exemplar aceasta. Acei apostoli falşi care s-au strecurat în adunarea din Corint făceau tocmai contrariul. Corintenii n-au fost trataţi de aceştia cu blândeţe, ci ca nişte „robi“ (2. Corinteni 11:20 ). Cunoaştem această blândeţe în slujba pentru Domnul?
Hrănirea înseamnă a da copilului ceea ce are nevoie pentru creştere. Petru a fost îndemnat de Domnul să pască mieluşei, adică să le dea hrană (Ioan 21:15 ). Îngrijirea înseamnă a oferi căldură, aşa cum o pasăre ţine la căldură puii ei în cuibul ei (Deuteronom 22:6 ). Aşa cum copiii au nevoie de căldura căminului, tot aşa avem şi noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, nevoie de căldură. De aceea ar trebui să fim capabili să dăm altora această căldură a cuibului. Cine poate fi un exemplu mai bun ca Domnul? Despre El citim „îngrijeşte şi hrăneşte cu drag Adunarea Sa“ (Efeseni 5:29 ).
Fiind obiectele purtării sale de grijă, putem imita exemplul Său şi să devenim tot mai asemenea Lui.
Versetul 8: „Astfel, plini de dragoste pentru voi, ne găseam plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci şi propriile noastre vieţi, pentru că ne eraţi preaiubiţi.“
Aici întâlnim o altă expresie a dragostei de mamă, pe care o avea Pavel pentru aceşti credincioşi. El a dorit să le vestească nu numai Evanghelia, ci era dispus să-şi dea chiar şi viaţa pentru ei. „Să vă dăm propriile noastre vieţi“ stă în contradicţie cu cei ce vestesc Evanghelia pentru un câştig mârşav. Astfel de oameni nu sunt gata să-şi jertfească viaţa pentru alţii, ci, din contră, ei se gândesc numai la avantajele lor.
Acest verset ne arată că Pavel era atât evanghelist, cât şi păstor între tesaloniceni. Vestirea Evangheliei este în primul rând lucrarea evanghelistului, iar a-şi da propria viaţă este adevărata slujbă a păstorului. Pavel le unea pe amândouă şi de aceea era un urmaş al Domnului. La Domnul găsim această lucrare într-un chip desăvârşit. El spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi“ (Ioan 10:11 ). Niciodată Pavel nu putea să săvârşească ispăşirea păcatelor, cum a făcut-o Domnul, dar el era gata să-şi dea viaţa pentru credincioşii din Tesalonic dacă era nevoie.
Pavel era plin de dragoste pentru tesaloniceni. Această expresie o găsim în Noul Testament numai aici. Expresia poate fi tradusă şi astfel: „dragoste scumpă pentru voi“. Probabil, cititorii, în mod deosebit acei misionari activi pentru Domnul în câmpurile de misiune, pot să înţeleagă ce a dorit apostolul să exprime aici. Motivul pentru toate lucrurile este dragostea: „pentru că ne eraţi preaiubiţi“. Ce legătură strânsă de dragoste între apostol şi tesaloniceni! Cunoaştem această legătură strânsă între noi şi fraţii care sunt aproape sau departe? Oare este dragostea motivul slujirii şi al acţiunii noastre?
Versetul 9: „Pentru că, fraţilor, vă amintiţi osteneala şi truda noastră: lucrând noapte şi zi, spre a nu împovăra pe cineva dintre voi, v-am predicat Evanghelia lui Dumnezeu.“
Din nou le este amintit tesalonicenilor ceea ce ei puteau să confirme. Pavel nu le-a predicat simplu Evanghelia, ci a făcut-o cu osteneală şi trudă, lucrând noapte şi zi. El era un om care făcea totul pentru Domnul său şi nu a dorit nimic pentru sine. Pavel nu a predicat numai Cuvântul, ci l-a dovedit şi în practica vieţii. Prin aceasta a devenit un model pentru toţi slujitorii Domnului.
În versetul 2 l-am văzut ca evanghelist, care predica oamenilor necredincioşi cuvântul crucii. Aici îl vedem mai mult în caracterul său de păstor care vestea Evanghelia celor care au venit deja la credinţă. Chiar şi noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, avem nevoie să ni se amintească adevărurile fundamentale ale Evangheliei, poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este vorba de „Evanghelia despre Fiul Său“, şi aceasta cuprinde mai mult decât vestea bună pentru oamenii pierduţi. Predicarea Evangheliei ne dă nouă, credincioşilor, o temelie trainică a mântuirii, de care avem mare nevoie. De aceea, Pavel le scria romanilor (aceştia erau deja copii ai lui Dumnezeu când le scria epistola): „Atât cât depinde de mine, eu sunt gata să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma“ (Romani 1:15 ). Corintenilor le scria: „Şi vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o“ (1. Corinteni 15:1 ). Şi noi trebuie să ascultăm Evanghelia lui Dumnezeu, ca să fim întăriţi în ea.
Slujba lui Pavel nu a fost întotdeauna uşoară. Era cu multă osteneală şi trudă. Ambele cuvinte ne îndreaptă gândul în aceeaşi direcţie, dar sunt totuşi diferite în înţelesul lor. „Osteneala“ ne lasă să ne gândim mai mult cum este lucrul, pe când „truda“ ne arată intensitatea muncii. Pentru Pavel, vestirea Evangheliei nu era o plimbare, dar nici o lucrare pe care o făcea pe lângă altele. El nu cunoştea săptămâna de lucru de 35 sau 40 de ore şi nici un timp de odihnă la sfârşitul ei. El se identifica cu ceea ce trebuia făcut şi nu precupeţea niciun efort.
Nu a dorit să fie o greutate în a fi îngrijit de alţii, ceea ce înseamnă că nu a vrut să fie o povară financiară. Întotdeauna îl vedem pe Pavel în călătoriile sale că muncea cu mâinile sale, ca să nu depindă de alţii să fie întreţinut. El a lucrat noapte şi zi, şi putem să ne imaginăm că îi rămânea foarte puţin timp pentru odihnă. Cuvântul folosit pentru „a munci“ ne lasă să înţelegem că era vorba de o lucrare manuală, deci exercitarea unei meserii. Pavel făcea corturi, iar prin aceasta şi-a câştigat existenţa (Fapte 18:3 ). În mai multe locuri se face referire că a lucrat cu mâinile sale. Efesenilor le putea spune, când şi-a luat rămas-bun de la ei: „N-am poftit argint, nici aur, nici îmbrăcăminte de la nimeni. Voi înşivă cunoaşteţi că aceste mâini au slujit trebuinţelor mele şi celor care erau cu mine. În toate v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să-i ajutăm pe cei slabi şi să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti»“ (Fapte 20:33-35 ). Pentru cei din Tesalonic repetă acest lucru în a doua epistolă. Acolo scrie: „Pentru că voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne imitaţi; pentru că noi n-am umblat în neorânduială între voi, nici n-am mâncat pâine de la cineva fără plată, ci în trudă şi osteneală, lucrând noapte şi zi, ca să nu împovărăm pe cineva dintre voi; nu că nu aveam dreptul, dar ca să ne dăm pe noi înşine model vouă, spre a ne imita“ (2. Tesaloniceni 3:7-9 ).
Această temă este pe larg dezbătută în 1. Corinteni 9 . Acolo, apostolul explică pe larg că cei care vestesc Evanghelia au dreptul să trăiască din vestirea Evangheliei. „Tot aşa a rânduit şi Domnul celor care vestesc Evanghelia: să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea. ... Care este deci plata mea? Este ca, vestind Evanghelia, să scutesc Evanghelia de cheltuială, nefolosindu-mă de dreptul meu în Evanghelie ca şi cum mi-ar aparţine“ (1. Corinteni 9:14-18 ). Şi în a doua epistolă spune că el vesteşte Evanghelia fără plată (2. Corinteni 11:7 ). Pavel a fost un urmaş al Domnului care a venit să slujească şi nu să fie slujit. Nimeni nu putea să-l învinuiască pe Pavel, că propovăduirea Evangheliei ar fi fost un mijloc de câştig. Şi nimeni nu-l putea învinovăţi, că ar fi fost o greutate a adunărilor.
Dacă privim toate textele mai sus citate în legătură unele cu altele, atunci putem trage următoarea concluzie în ceea ce priveşte ajutorul financiar al lucrătorului Domnului: slujitorul îşi face lucrarea şi se încrede în Domnul. Slujitorul nu se bazează pe ajutoarele financiare ale altora. Pe de altă parte, credincioşii au responsabilitatea să-l întreţină pe slujitorul Domnului cu cele necesare traiului. „Vrednic este lucrătorul de plata lui“ (Luca 10:7 ).
Versetul 10: „Voi înşivă sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cu câtă sfinţenie şi dreptate şi fără vină ne-am purtat faţă de voi, care credeţi.“
Aici se arată cu claritate că Pavel îi socotea pe tesaloniceni ca fiind credincioşi ai Domnului Isus. El îi numea „care credeţi“. Acest lucru ne uneşte. Credinţa era atunci baza legăturii intime care îl lega pe Pavel de acei credincioşi. Şi astăzi, credinţa este temelia relaţiilor noastre unii cu alţii.
Ceea ce Pavel a spus tesalonicenilor nu au fost vorbe goale, ci ei înşişi au putut să mărturisească acest adevăr. Şi Dumnezeu mărturisea acest lucru. Dumnezeu nu a văzut în primul rând slujirea, ci motivele slujbei. Deoarece motivele apostolului erau curate, putea să cheme pe tesaloniceni şi pe Dumnezeu ca martori pentru a doua oară.
Sunt amintite trei semnalmente, care s-au observat în slujba lui Pavel faţă de cei credincioşi. Comportamenul său a fost, în primul rând, sfânt şi curat. Se putea observa că el trăia despărţit de rău şi că era dedicat în întregime lui Dumnezeu. În al doilea rând, el era drept, ceea ce înseamnă că dădea fiecăruia ce era al lui. Nimeni nu-l putea învinui de ceva. În al treilea rând, era fără vină, ceea ce înseamnă că nu-şi făcea niciun reproş. Sfinţenia se referă la relaţia sa cu Dumnezeu; dreptatea se referă la relaţia care o avea cu credincioşii, iar fără vină se referă la comportamentul său faţă de sine.
Fiecare slujitor al Domnului (să facă Domnul să fim cu toţii!) este observat atât de lume, cât şi de fraţii săi. Slujitorul este expus atacurilor continue din partea lui satan. De aceea este foarte important să ne străduim să trăim în aşa fel, încât nimeni să nu ne poată reproşa ceva. Cea mai mare pagubă pentru lucrarea Domnului este atunci când comportamentul nostru este o pricină de poticnire pentru alţii. Pavel stă aici în faţa noastră ca un model demn de urmat, iar de la el putem să învăţăm.
Versetul 11: „ ...după cum ştiţi, cum vă îndemnam pe fiecare dintre voi ca un tată pe copiii lui, şi vă mângâiam şi vă mărturiseam...“
În versetul 7 am văzut deosebirea dintre dragostea de mamă şi dragostea de tată. În acest verset ni se prezintă în ce constă dragostea unui tată în Hristos: el îndeamnă, mângâie şi mărturiseşte. În alte versete se spune că un tată şi mustră (disciplinează, de exemplu, Evrei 12:6-7 ), dar aici nu este vorba despre aşa ceva. Disciplinarea trebuie făcută când cineva este pe o cale greşită. Îndemnarea este latura pozitivă, ea ne arată calea cea bună, şi de aceasta avem nevoie întotdeauna. De mângâiere sau îmbărbătare avem nevoie, ca să acumulăm puteri noi. În sfârşit, slujba unui tată constă în mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu, adică în învăţarea şi educarea noastră.
Să nu neglijăm începutul frazei. Pavel nu i-a îndemnat pe toţi în general, ci a făcut-o individual: „Cum vă îndemnam pe fiecare dintre voi.“ Slujba de păstorire nu înseamnă numai predicarea Cuvântului, ci în primul rând ocuparea îndeaproape cu fiecare în parte. De aceea se poartă discuţii personale, pentru a putea răspunde la nevoile şi greutăţile fiecăruia în parte. Din afară, aproape nu se vede această slujbă, şi totuşi ea este importantă. Toţi oamenii, dar şi credincioşii sunt aşa de diferiţi şi au necesităţi atât de diferite, încât este nevoie de convorbiri personale cu fiecare în parte.
Suntem oare mulţumitori pentru astfel de fraţi care fac o asemenea slujbă şi se ocupă cu fiecare în parte, fraţi care ne îndeamnă, ne mângâie şi ne învaţă? Dumnezeu ne-a dat astfel de fraţi, iar noi trebuie să stimăm lucrarea lor. Dar să ne întrebăm, dacă nu ne-a dat Domnul şi nouă o astfel de lucrare. Pentru o astfel de lucrare nu este neapărat necesar să fim angrenaţi cu totul în lucrarea Domnului. Această slujbă poate fi realizată în adunarea locală. Cât de necesară este, mai ales în zilele noastre, o astfel de slujbă în adunările locale!
Versetul 12: „ ...ca să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa.“
Versetul ne arată conţinutul învăţăturii, pe care Pavel a dat-o tesalonicenilor. Apostolul nu era mulţumit numai cu faptul că tesalonicenii au venit la credinţă, ci a dorit să-i călăuzească mai departe şi să le fie de ajutor pentru viaţa lor ca oameni credincioşi. Acelaşi lucru este important şi pentru noi. Mulţi copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc că sunt mântuiţi şi nu mai vin la judecată. Dar Dumnezeu nu este satisfăcut cu această stare. El doreşte să fim conduşi mai departe, doreşte ca noi să creştem. Acest verset ne arată, care este scopul lui Dumnezeu şi în viaţa noastră. Totodată acesta este important şi pentru înţelegerea epistolei. Învăţătura, pe care o dădea Pavel, poate fi rezumată în cuvintele: „să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa“.
Primul lucru este „să umblăm într-un chip vrednic“. Cuvântul folosit în context pentru „umblare“ înseamnă „să ne deplasăm de colo până colo“. În mai multe locuri din Noul Testament este folosit acest cuvânt. Aceasta se referă de fapt la toată comportarea noastră în toate împrejurările vieţii noastre: vorbirea, gândirea, lucrările, sentimentele etc.
Cuvântul „vrednic“ are însemnătatea de „adecvat“. Tot comportamentul nostru trebuie să coincidă cu ceea ce mărturisim şi cu chemarea noastră.
Expresia „a umbla vrednic“ o găsim la Pavel menţionată de trei ori. De fiecare dată stă în relaţie cu caracterul respectivei epistole şi ne arată cu ce trebuie să fie în concordanţă comportamentul nostru.
În Filipeni 1:27 citim această expresie „a umbla vrednic“ pentru a patra oară. Dar în limba greacă avem un alt cuvânt, care ne îndreaptă gândul mai mult spre „comportarea noastră“.
În Coloseni 1:10 , credincioşii sunt îndemnaţi să „umble vrednic de Domnul“. La ei era pericolul ca pe lângă Domnul să se ocupe de lucruri, despre care ei se gândeau că le va aduce prosperitate în viaţa de credinţă. Pavel le prezintă gloria Domnului şi le aminteşte că trebuie să umble în chip vrednic de El. Ei trebuiau să fie umpluţi de cunoaşterea voii Sale, pentru ca umblarea lor să fie în concordanţă cu vrednicia şi gloria Domnului.
În Efeseni 4:1 , citim: „ ...să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi.“ Această chemare este descrisă pe larg în capitolul 2. Noi suntem chemaţi la un om nou, la un Trup, la familia lui Dumnezeu, la templul lui Dumnezeu, la locaşul Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este învăţătura aşa cum o prezintă Dumnezeu, şi ea trebuie să se vadă în umblarea noastră. Să umblăm pe aceste meleaguri înalte şi preţioase ale adevărului!
În contextul epistolei către tesaloniceni suntem îndemnaţi să umblăm vrednic de chemarea la Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu. Deci este vorba despre sfinţenia şi demnitatea lui Dumnezeu, pe care noi nu trebuie să le umbrim în umblarea noastră. El ne-a chemat la Împărăţia şi gloria Sa, şi acest lucru să se vadă la noi. Creştinul are parte de Împărăţia şi gloria lui Dumnezeu, iar comportamentul său trebuie să fie vrednic de o astfel de poziţie.
Chiar dacă expresia „Împărăţia lui Dumnezeu“ apare în epistolă numai aici, ea este foarte bine descrisă şi de aceea doresc să poposesc mai mult asupra acestui adevăr. Ce înţelegem prin Împărăţia lui Dumnezeu? Împărăţia lui Dumnezeu este tărâmul împărătesc al lui Dumnezeu, care i-a fost dat Domnului Isus ca Fiul Omului să-l conducă. Intenţia lui Dumnezeu este ca odată să-i dea Domnului Isus totul sub stăpânire.
Când Domnul va reveni pe pământ, această Împărăţie va fi ridicată în glorie şi putere, iar El o va lua în stăpânire. Aceasta este „ziua Domnului“ (de exemplu 1. Tesaloniceni 5:2 ; 2. Tesaloniceni 2:2 ). De fapt, şi în Vechiul Testament se vorbeşte de multe ori despre această „zi a Celui veşnic“, cum este numită acolo. Acum, Domnul Isus nu are în mod vizibil şi public această Împărăţie. Conform textului din Evrei 2:8 , deja acum Îi sunt supuse toate lucrurile, dar nu le vedem astfel. În momentul actual, Domnul este încă Cel lepădat de lume. El a suferit când a venit pe pământ să-Şi ridice Împărăţia. Oamenii nu L-au vrut şi astfel nu a putut ridica Împărăţia. A fost lepădat şi aşa este şi astăzi. De aceea Împărăţia lui Dumnezeu are astăzi un caracter ascuns. Ea este vizibilă numai pentru cel ce crede.
Ce legătură avem noi cu această Împărăţie? Noi am fost chemaţi să facem parte din Împărăţie. Aceasta înseamnă că atunci când va veni Domnul Isus ca să-Şi instituie Împărăţia în glorie şi putere, noi vom domni împreună cu El. Aceasta va fi starea noastră în Împărăţia viitoare. Noi vom stăpâni şi vom conduce cu El din ceruri. Deja astăzi suntem în această Împărăţie, dar ea este ascunsă în faţa ochilor oamenilor. Timpul de domnie încă nu a venit.
La fel cum Domnul Isus este lepădat, tot aşa sunt lepădaţi şi cei care Îl recunosc ca Domn în vieţile lor. Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei actuală este legată de suferinţe, aşa cum era şi la Tesalonic. Calea spre gloria viitoarei Împărăţii trece şi pentru noi prin suferinţe. Despre acest adevăr vorbeşte Pavel încă o dată în 2 Tesaloniceni. El scrie acolo: „ ...ca să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi“ (2. Tesaloniceni 1:5 ). În Fapte 14:22 citim că Pavel îi îndeamnă pe ucenici: „ ...să stăruiască în credinţă şi spunând că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.“ Deci Împărăţia lui Dumnezeu este compusă din două faze: faza actuală, în care noi suntem lepădaţi de lume aşa cum este şi Domnul nostru şi în care trebuie să suferim, şi faza a doua, viitoare, în care noi vom domni şi stăpâni împreună cu El.
„Umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia Sa“ înseamnă: comportamentul nostru pe pământ este deja acum în concordanţă cu binecuvântările Împărăţiei viitoare. Să umblăm deja de acum pe acel nivel al Împărăţiei. Mai târziu, oamenilor nu le va fi greu să fie supuşii acestei Împărăţii şi să recunoască drepturile Împăratului. Astăzi este mai greu, dar avem şi bucurii nespuse. Tesalonicenii ne sunt un exemplu. Ei au primit Cuvântul lui Dumnezeu prin multe necazuri, dar şi cu bucuria Duhului Sfânt. Ei au suferit, dar au fost fericiţi în Domnul. Aşa va fi şi la noi, dar trebuie să remarcăm: cunoaştem puţin din aceste suferinţe din cauza umblării cu Domnul. De gândul la Împărăţia lui Dumnezeu ne leagă o responsabilitate ca ucenici ai Domnului Isus, ca deja de acum să-L recunoaştem ca Domn al vieţilor noastre.
Noi nu suntem chemaţi numai la Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi la gloria Sa. Putem să ne amintim ceea ce Petru scria celor ce erau risipiţi: „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus...“ (1. Petru 5:10 ). Chemarea noastră este într-adevăr gloria Tatălui, unde vom savura pe deplin şi desăvârşit părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Putem să legăm acest gând frumos al gloriei lui Dumnezeu şi cu Împărăţia lui Dumnezeu, pe care am cercetat-o mai înainte. Aceasta ne duce la Apocalipsa 21 , unde avem descrierea oraşului sfânt, Ierusalimul ceresc. Acel oraş este o imagine a Adunării în Împărăţia de o mie de ani. Caracteristica sa esenţială este: „având gloria lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:11 ). Când oamenii timpurilor viitoare vor privi la Adunare (imaginea oraşului), atunci vor vedea gloria lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu se va reflecta în Adunare. La aceasta am fost chemaţi; dar să aşteptăm până vom fi glorificaţi? Nicidecum, deoarece tocmai acesta este gândul în epistola către tesaloniceni. Această glorie divină putem deja de acum să o reflectăm. Aceasta este responsabilitatea noastră în lumea cuprinsă de întuneric şi care nu vrea să ştie nimic de Dumnezeu. Noi nu avem voie să trăim sub acest nivel indicat de Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu Însuşi ne pregăteşte în mod concret pentru această Împărăţie şi glorie divină. Deja astăzi trebuie să trăim conform acestui principiu şi să ne comportăm aşa cum o vom face cândva în viitor. Deşi păcatul caută să ne înfăşoare, să nu uităm că în puterea Duhului putem duce o viaţă prin care Dumnezeu să fie glorificat: „umblând într-un chip vrednic de Dumnezeu, care ne chemă la Împărăţia şi gloria Sa“.
Versetul 13: „Şi pentru aceasta şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi.“
În versetele 13-16, apostolul vorbeşte despre un subiect nou. El le aminteşte tesalonicenilor cum au primit vestea lui Dumnezeu şi ce consecinţe a avut la ei. Acest gând a declanşat un val de mulţumire la apostol. Deja în capitolul 1, versetul 2 am văzut că a mulţumit lui Dumnezeu pentru ei; aici face acelaşi lucru. El şi colaboratorii săi îi puteau mulţumi neîncetat lui Dumnezeu, că tesalonicenii au primit vestea propovăduită de ei nu ca pe o veste omenească, ci au primit-o ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Vestea pe care o propovăduim oamenilor nu este una omenească, ci una divină. Noi nu vorbim dintr-o poruncă omenească, ci din îndemnul lui Dumnezeu. Corintenilor le spune: „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2. Corinteni 5:20 ). Noi avem acest îndemn direct de la Dumnezeu, ca ambasadori ai Domnului Isus, ca să spunem oamenilor să se împace cu Dumnezeu. O solie şi o însărcinare mai măreaţă ca aceasta nu există. În acelaşi timp, cu această veste este strâns legată şi responsabilitatea noastră, ca să nu amestecăm vestea bună cu elemente omeneşti. Pavel nu a făcut lucrul acesta.
Bineînţeles, cuvintele noastre nu sunt inspirate divin. Ele sunt călăuzite de Duhul Sfânt, dar nimeni nu poate afirma astăzi că toate expresiile sale sunt inspirate de Dumnezeu. Şi Pavel, când a fost în Tesalonic, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie inspirat direct. Inspiraţia divină, aşa cum este prezentată în 2. Timotei 3:16 , se referă numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, aşa cum îl avem astăzi în mâinile noastre. În această legătură, Pavel spune în 1. Corinteni 2:12-13 : „Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu: despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul.“
Este bine să ne reamintim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu de la prima pagină până la ultima şi că nu este un cuvânt al oamenilor. Dumnezeu s-a folosit de oameni pentru a scrie Cuvântul Său. „Oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“ (2. Petru 1:21 ). Dumnezeu a dorit să se folosească de oameni, ca să-i scrie cuvintele într-un anumit interval de timp. Chiar dacă oamenii au scris, fiecare cuvânt din Biblie este inspirat de Dumnezeu. De aceea toată Biblia are autoritate divină.
Dacă astăzi, în marea creştinătate se argumentează că unele lucruri din scrierile lui Pavel nu mai sunt actuale şi obligatorii pentru noi, deoarece redau părerea sa personală, atunci aceasta este urmarea faptului că nu se mai acceptă Cuvântul aşa cum au făcut cei din Tesalonic, nu se mai recunoaşte faptul că Dumnezeu a făcut din părerea unui slujitor fidel al Domnului o parte componentă a Cuvântului Său inspirat.
Tesalonicenii au primit mai întâi Cuvântul, apoi l-au acceptat, iar acest Cuvânt a lucrat în ei. Aceasta este ordinea divină; „primirea“ şi „acceptarea“ nu sunt cuvinte identice. Primirea se referă mai mult la auzire, iar acceptarea la inimă. Este un lucru să auzi sau să citeşti vestea lui Dumnezeu, dar este cu totul alt lucru să-l primeşti şi să-l accepţi în inimă. Numai în cei care l-au primit în inimă, Cuvântul poate lucra. Aici nu este vorba de faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă, ci de faptul că el lucrează în noi, cei credincioşi. Dumnezeu nu doreşte să rămânem numai la mântuire şi pace, ci dorinţa Sa este ca acest Cuvânt să lucreze în inimile noastre.
În Evrei 4 avem mai degrabă gândul general despre Cuvântul care produce ceva în om. „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri“ (Evrei 4:12 ). Cuvântul folosit aici are semnificaţia unei energii. Dumnezeu vrea să vadă că am acceptat Cuvântul Său, care să-şi facă lucrarea în inimă.
sursa: https://comori.org/