Categorie: Cartile Bibliei
Starea practică a tesalonicenilor
Primul capitol emană întreaga prospeţime a vieţii creştine a unor credincioşi tineri. Apostolul poate mulţumi pentru ei şi poate aminti ceea ce a făcut Duhul Sfânt în ei. Tesalonicenii nu numai că au crezut Evanghelia, ci ei au adus şi roade potrivite, devenind astfel un model pentru alţii. Viaţa lor a fost dăruită lui Dumnezeu şi aşteptau în acelaşi timp venirea din cer a Fiului lui Dumnezeu. Mărturia vie care a putut fi dată despre aceşti credincioşi are să ne spună şi nouă ceva. Este o îmbărbătare pentru noi să ne comportăm aşa cum au făcut cei din Tesalonic în urmă cu 1900 de ani.
Versetul 1: „Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace.“
Pavel, marele apostol al naţiunilor, nu se prezintă în această epistolă ca apostol, ci se numeşte foarte simplu împreună cu colaboratorii săi, care l-au însoţit în a doua sa călătorie misionară. În alte epistole a fost necesar să sublinieze faptul că el era chemat de Dumnezeu să fie apostol. Sunt nouă epistole în care Pavel se prezintă ca apostol. În mod deosebit în Epistola către Galateni trebuia să menţioneze în mod clar că era un apostol şi ca atare putea să vorbească cu autoritate apostolică. Întotdeauna când credincioşii trebuiau să fie mustraţi sau când era vorba despre descoperiri fundamentale ale învăţăturii Noului Testament, găsim acest indiciu cu privire la apostolia lui Pavel.
Dar aici este cu totul altfel. În Tesalonic nu trebuia să corecteze, ci putea să laude ceea ce lucrase Duhul Sfânt în destinatarii scrisorii sale. Comportamentul său faţă de cei din Tesalonic este caracterizat prin apreciere, dragoste şi ataşament reciproc.
Sila şi Timotei l-au însoţit pe apostol în prima sa călătorie misionară în Europa şi au fost cu el în Tesalonic. Sila era ca şi Pavel un evreu, dar avea şi cetăţenie romană (a se vedea Fapte 16:37 ). Din mărturia dată despre el în Faptele Apostolilor deducem că era un bun însoţitor de drum. Mai târziu a fost şi colaborator al lui Petru, care l-a numit „fratele credincios“ (1. Petru 5:12 ).
Timotei ne este bine cunoscut ca şi colaborator al lui Pavel. El este numit de Pavel „copilul meu preaiubit“, de care a fost strâns legat până la sfârşitul vieţii. Şi în alte epistole, Timotei este amintit de către Pavel în cuvântul de salut (2 Corinteni, Filipeni, Coloseni).
Pavel îi numeşte pe destinatarii epistolei „adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos“. O astfel de adresare există într-o formă asemănătoare numai în a doua Epistolă către Tesaloniceni. Aici nu avem în primul rând gândul referitor la un singur Trup, cum este prezentat în Epistola către Efeseni. Acest adevăr se pare că era foarte puţin sau chiar deloc cunoscut de către tesaloniceni. Accentul este pus aici pe relaţia nouă în care au fost aduşi. Ei erau acum în legătură cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos. Această relaţie este o relaţie personală, dar poate fi savurată şi în comun. Adunarea este văzută aici ca familia lui Dumnezeu. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că Îl cunoaştem ca Tată prin Domnul Isus Hristos.
Relaţia cu Dumnezeu Tatăl pe de o parte şi Domnul Isus Hristos pe de altă parte ne aminteşte de slujba lui Ioan şi a lui Petru. Credincioşii sunt în „Dumnezeu Tatăl“. Adevărul acesta este amintit de Ioan: „V-am scris, copilaşilor, pentru că L-aţi cunoscut pe Tatăl“ (1. Ioan 2:13 ). Acesta este un adevăr care se atribuie fiecărui credincios, chiar dacă a venit abia acum la credinţă. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, fiindcă am fost născuţi din Dumnezeu. Noi Îl cunoaştem ca pe un Tată care ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi. Noi putem să avem părtăşie cu El. Tesalonicenii se găseau în împrejurări dificile. Ei au fost prigoniţi şi strâmtoraţi. Ce încurajare într-o astfel de situaţie, când se aminteşte că deasupra lor stă un Dumnezeu Atotputernic care a devenit Tatăl lor!
Creştinul nu este unit numai cu Dumnezeu Tatăl, ci şi cu Domnul Isus Hristos. Aici este amintit titlul complet, amănunt care nu este fără importanţă. El este „Isus Hristos“ care odinioară a fost înjosit, dar acum a fost uns şi a fost aşezat de Dumnezeu peste toate lucrurile ca Fiu al Omului. El este şi Domnul. Ca Om glorificat poartă acest titlu. Dumnezeu L-a făcut Domn (Fapte 2:36 ). Ne găsim ca şi tesalonicenii în Împărăţia lui Dumnezeu şi avem părtăşie cu El ca Domnul nostru. În această epistolă, El este numit de aproximativ 25 de ori astfel. El este Mântuitorul nostru – ce har măreţ! –, dar El este şi Domnul nostru. El este Acela căruia noi Îi recunoaştem toate drepturile într-o lume care astăzi încă Îl leapădă. Lumea de azi, ca şi cea de atunci nu vrea să-L recunoască. Privilegiul nostru este să împărţim cu El această lepădare şi să Îi recunoaştem drepturile Sale ca Domn. Dacă facem acest lucru acum, odată vom împărăţi împreună cu El. Apostolul prezintă amănunţit lucrul acesta în cele două epistole.
Amintirea acestei legături strânse cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos a îmbărbătat mult pe tesaloniceni. Unii dintre ei au fost păgâni înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu. Atunci, au slujit idolilor străini. Acum, Îl cunoşteau pe Dumnezeul adevărat şi erau în legătură cu El şi cu Fiul Său. Ce schimbare radicală!
Urarea este scurtă, dar bogată în conţinut: „Har vouă şi pace“. „Har“ (charis) era salutul folosit între păgâni. „Pace“ (şalom) era salutul folosit între iudei. Pavel leagă aceste două saluturi în unul singur, aşa încât putem vorbi despre un „salut creştin“.
Harul aduce mântuire oamenilor (Tit 2:11 ); el ne dă tot ce avem nevoie pe calea noastră (2. Corinteni 12:9 ). Harul este cel ce ne va fi adus la descoperirea Domnului Isus (1. Petru 1:13 ). Întreaga viaţă creştină este umplută de har. În contextul nostru nu este vorba despre harul mântuitor, ci despre harul care ne poartă zilnic. De aceea, Pavel le urează tesalonicenilor, ca şi nouă, să avem înmulţită această conştienţă a favorii nemeritate a lui Dumnezeu, cu care priveşte la copiii Săi.
La fel stau lucrurile şi cu pacea. Aici nu este vorba despre pacea cu Dumnezeu, pe care o posedă fiecare copil al lui Dumnezeu, ci este vorba despre pacea lui Dumnezeu, care este partea tuturor celor care se încred în Tatăl ceresc şi merg pe cale în ascultare de Domnul şi Mântuitorul lor. Savurarea practică a acestei păci ne este urată şi nouă. Poziţia noastră este „în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos“. Binecuvântarea noastră zilnică este savurarea harului şi a păcii pe calea noastră.
Versetul 2: „Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre.“
Apostolul era un om foarte ocupat. Dacă citim Faptele Apostolilor şi epistolele, remarcăm cât de mult a făcut acest bărbat. A călătorit, a predicat, a muncit, a făcut vizite, a scris. Totuşi, era un om care avea totdeauna timp să se roage. Rugăciunea avea în viaţa lui o mare valoare. El ştia cât de importantă este rugăciunea şi de aceea stăruia în ea.
Fără îndoială, Pavel s-a rugat şi pentru nevoile sale personale. Dar în prim-plan stătea rugăciunea pentru alţii. El îi purta pe toţi fraţii pe braţele rugăciunii. El s-a rugat pentru cei pe care îi cunoştea personal (de ex. tesalonicenii), dar s-a rugat şi pentru cei pe care nu-i cunoştea personal (de ex. colosenii). Tematicile rugăciunii lui Pavel erau diferite, după cum vedem din epistolele sale. În fiecare caz, rugăciunile erau adecvate nevoilor acelor fraţi. Aici, Pavel are un motiv de mulţumire şi mulţumeşte. El putea să-i mulţumească întotdeauna lui Dumnezeu pentru ei.
Oare putem învăţa şi noi ceva de aici? Cât de uşor suntem tentaţi să vedem partea negativă la fraţii noştri, ceea ce nu ne place şi probabil ne cauzează probleme! Criticăm cu uşurinţă, dar uităm foarte repede ce a făcut Dumnezeu în fratele sau sora noastră. Haideţi să începem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru fraţii noştri şi curând îi vom vedea într-o nouă lumină!
Pavel mulţumea pentru toţi. Nu a exclus şi nu a uitat pe niciunul. La fel era şi la filipeni. Pavel s-a putut ruga pentru ei cu bucurie (Filipeni 1:4 ). El nu se ruga din când în când, ci „întotdeauna“. Aceasta înseamnă o lucrare continuă. Să ne obişnuim şi noi să ne rugăm pentru alţii!
În sfârşit, Pavel nu se ruga singur, ci Sila şi Timotei se rugau împreună cu el. Ei cunoşteau părtăşia rugăciunii între fraţi. Şi aceasta este o parte binecuvântată.
Versetul 3: „Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru.“
În acest verset, Pavel vorbeşte despre caracteristicile interioare care existau la tesaloniceni, şi anume: credinţa, dragostea şi nădejdea. Din contextul epistolei ştim că la tesaloniceni erau multe lipsuri în ce priveşte învăţătura, dar că starea lor practică era totuşi foarte bună. Cineva a spus: „Credinţa, dragostea şi speranţa sunt principiile care formează caracterul nostru ca şi creştini.“ Aceste principii se găsesc aici. Inimile tesalonicenilor erau îndreptate în simplitate spre Dumnezeu şi spre Domnul Isus, iar acest fapt era decisiv. O mare cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu nu este o garanţie că aceste semne caracteristice ale vieţii creştine pot fi arătate.
Credinţa, dragostea şi speranţa sunt amintite de multe ori împreună în Noul Testament (1. Corinteni 13 ). Şi în 1. Tesaloniceni 5:8 , Pavel revine asupra acestui subiect. Aici, nu sunt numai amintite, ci ni se prezintă cum se manifestau ele în viaţa celor din Tesalonic. Pavel nu vorbeşte numai despre credinţa lor, ci şi despre lucrarea credinţei; el aminteşte nu numai dragostea lor, ci şi osteneala dragostei; el nu aminteşte numai speranţa lor, ci şi răbdarea speranţei. Aceste caractere corespundeau pe deplin şi ca urmare au fost găsite şi roadele adecvate.
Conform Bibliei, credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere fermă cu privire la lucrurile care nu se văd. Credinţa stă în contradicţie cu ceea ce se vede (Evrei 11:1 ). Credinţa ne pune în legătură cu lumea care nu se vede încă. Credinţa se orientează după Dumnezeu. Ea se arată prin încredere şi ascultare. Ochii inimii noastre sunt deschişi ca să privim într-o lume invizibilă. Credinţa face ca această lume invizibilă să ne aparţină deja acum. Va veni ziua când această lume o vom vedea cu ochii noştri. Acum însă trăim prin credinţă. Tesalonicenilor li se aminteşte că după această lume invizibilă va urma lumea vizibilă în Împărăţia de o mie de ani. Cândva, această împărăţie va fi vizibilă pentru toţi, dar acum este văzută numai prin credinţă.
O credinţă fără fapte este moartă (Iacov 2:26 ). Credinţa se manifestă prin activitate. Activitatea nu trebuie să fie firească, ci ea trebuie să izvorască din îndemnul lui Dumnezeu. Lucrările creştineşti nu se fac ca să primim credinţa, ci ele sunt un rezultat al credinţei. Acţiunile creştine sunt urmarea normală a unei credinţe date de Dumnezeu. Aşa era la tesaloniceni, aşa să fie şi la noi.
Dragostea este direcţionată mai întâi către Dumnezeu, apoi şi către aproapele. Aici este amintită dragostea divină. Ca oameni în fire nu puteam face altceva decât să urâm: „Pentru că noi eram altă dată... vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii“ (Tit 3:3 ). Acum însă lucrurile stau altfel. Acum putem să iubim, deoarece am fost născuţi din Dumnezeu şi în inima noastră a fost turnată dragostea divină. Această natură nouă, divină nu poate face altceva, decât să iubească. Dragostea acţionează în interior, dar se arată şi în afară. Ea devine vizibilă şi activă în dragostea practică faţă de fraţi. Aceasta este osteneala dragostei, despre care vorbeşte Pavel. Cuvântul folosit în acest context se referă la o osteneală „intensivă, cu toată străduinţa, care merge până la marginea epuizării“. Cunoaştem această osteneală care este activată de dragostea divină?
A treia caracteristică este speranţa. Pavel le-a relatat tesalonicenilor că Domnul Isus va reveni ca să-Şi ridice Împărăţia aici pe pământ. Această speranţă era vie în ei şi ea lucra răbdare. Nădejdea noastră nu se bazează pe un viitor mai bun, ci pe o Persoană, care este Domnul Isus. El este nădejdea noastră. Noi dorim ca ceea ce în prezent este un obiect al credinţei să devină realitate. Domnul Isus va intra în drepturile Sale aici, în această lume, unde a fost lepădat şi răstignit. Această clipă o aşteaptă El Însuşi, şi o aşteptăm şi noi cu nădejde şi răbdare.
În 2. Tesaloniceni 3:5 , Pavel vorbeşte despre „răbdarea lui Hristos“ şi îşi exprimă dorinţa ca şi inimile noastre să fie îndreptate spre această răbdare. Răbdarea înseamnă aici a rămâne tare şi în încercări şi suferinţe. De o astfel de răbdare au avut nevoie tesalonicenii, ca să treacă peste toate încercările şi greutăţile. Pentru aceasta, ochii lor erau îndreptaţi spre Cel care va reveni. Ei Îl aşteptau pe Fiul din cer, şi aceasta le dădea putere şi curaj. Nouă ne merge astăzi destul de bine. Să fie acesta motivul pentru care răbdarea nădejdii este la noi într-o măsură atât de mică?
Credinţa, dragostea şi speranţa trebuie să fie motivaţia oricărei activităţi creştine. Gândurile noastre să fie impregnate de aceste caracteristici. Când apostolul Ioan scria la sfârşitul primului secol acea scrisoare către adunarea din Efes, el putea observa că acolo erau lucrări, dar şi osteneală şi răbdare. În exterior totul părea bine. Dar unde erau credinţa, dragostea şi nădejdea? Ce fel de gândire aveau aceştia? Domnul Isus a trebuit să-i mustre: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ (Apocalipsa 2:4 ). Aceste cuvinte au fost adresate unei adunări, căreia Pavel i-a scris câteva decenii mai devreme o epistolă, în care a vorbit despre cele mai înalte binecuvântări creştine. „Lucrarea, osteneala şi răbdarea au continuat în Efes, dar ele au încetat să mai fie caracterizate de aceste principii mari şi puternice. Obişnuinţa a rămas, dar a lipsit părtăşia.“ În Tesalonic era altfel. Deşi au avut o cunoştinţă mică, lucrările lor erau rezultatul credinţei, ostenelile lor au rezultat din dragoste şi răbdarea a fost alimentată de speranţă.
Cum este cu noi? Dumnezeu vede activitatea noastră, dar vede şi inima şi motivaţia ei. El întreabă ce gând ne inspiră în activitate. Este cumva obişnuinţa sau este relaţia noastră intimă cu El? Acolo unde este numai o obşnuinţă, lipseşte dragostea dintâi. Dragostea dintâi este cea mai bună dragoste, adică este o dragoste îndreptată numai spre Dumnezeu. El doreşte ca noi să-i aparţinem cu toată inima. Cunoştinţa multă nu este un mijloc de apărare. Ceea ce ne trebuie este o dedicare totală. Acest adevăr putem să-l învăţăm de la tesaloniceni.
Versetul 4: „Ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră.“
Să observăm cu câtă simpatie li se adresează apostolul! Îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“. În această expresie sunt cuprinse bineînţeles şi surorile. Pavel ştia că tesalonicenii sunt iubiţi de Dumnezeu, iar acesta era un motiv suficient ca şi el să-i iubească.
Apostolul aminteşte cu mare siguranţă alegerea lor. În acest context, subiectul nu este adevărul alegerii în sine. Alegerea ne este explicată în alte locuri, ca de exemplu în Efeseni 1:4 . În acest text se spune foarte clar că el „ştia“ că ei sunt aleşi. Cum putea apostolul Pavel să ştie acest lucru? Când a venit cu Sila şi Timotei la Tesalonic, Pavel nu ştia pe cine alesese Dumnezeu din acel oraş. Pavel nu putea să vadă în cartea vieţii şi nici nu citim despre o descoperire din partea lui Dumnezeu în acest sens. Dar Pavel a văzut viaţa tesalonicenilor şi roadele vieţii noi, a văzut modul de exteriorizare al credinţei, al dragostei şi al nădejdii. Acest fapt era suficient pentru ca să fie sigur că aceşti creştini erau aleşi de Dumnezeu.
Cuvântul folosit pentru „a şti“ arată că această ştiinţă nu este obţinută prin descoperire, ci prin observaţie. Pavel a putut să vadă din comportamentul lor că erau aleşi. Ei puneau în practică ceea ce au învăţat. De ce se ridică astăzi multe întrebări, dacă unul sau altul este sau nu om întors la Dumnezeu? Nu tocmai din cauză că nu arătăm suficient de clar de care parte ne aflăm? Dumnezeu doreşte ca să se vadă cu claritate în viaţa noastră că suntem copii ai Săi, că ne-a ales. Acest lucru se poate arăta şi astăzi ca şi atunci.
Versetul 5: „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi.“
Acest verset ne arată mijlocul, prin care a fost posibilă această stare bună la tesaloniceni. Mijlocul era Evanghelia. Pavel o numeşte aici „Evanghelia noastră“, deoarece el a predicat-o în Tesalonic împreună cu colaboratorii săi. Predicarea Evangheliei este punctul de plecare. Ea era unul din stâlpii slujbei lui Pavel. El a vorbit despre acest adevăr bătrânilor din Efes în discursul său de rămas bun în Fapte 20 . Această vestire a pocăinţei şi a Evangheliei, predica despre Împărăţia lui Dumnezeu şi descoperirea întregului plan al lui Dumnezeu erau lucrarea lui.
Pavel vestea o Evanghelie completă. Conform textului din 1. Corinteni 15:1-4 , această predică avea trei puncte importante, şi anume: Hristos a murit, a fost îngropat şi a înviat. Credinţa în aceste adevăruri mântuieşte. Evanghelia este „mărturia completă a ceea ce cel pierdut găseşte în Hristos“.
Cum a venit Evanghelia la tesaloniceni? Pavel aminteşte patru puncte care arată ordinea divină. Mai întâi în Cuvânt, în al doilea rând în putere, în al treilea rând în Duh Sfânt şi în al patrulea rând în siguranţă deplină. La fel este şi astăzi, dacă se vesteşte într-un mod corect.
La început, în prim-plan stă „predicarea“. Cuvântul trebuie vestit şi ascultat (sau citit), ca să fie primit. Aşa a fost şi la corinteni. Pavel le scrie: „Şi vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi şi primit-o“ (1. Corinteni 15:1 ). Dar nu se rămâne numai la cuvinte. Această solie lucrează ceva, dacă este primită. Ea se dovedeşte în putere. Nu se spune că este puterea Duhului (pentru că Duhul este amintit separat), dar este foarte clar că nu este o putere omenească; este puterea lui Dumnezeu. Pavel le scrie romanilor: „Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede“ (Romani 1:16 ). Puterea lui Dumnezeu face activ cuvântul în cel ce crede şi astfel produce o mare schimbare. Noi suntem luaţi din domeniul morţii şi transferaţi în domeniul vieţii. Cine primeşte această Evanghelie deplină, primeşte Duhul Sfânt. El ne face cunoscut siguranţa mântuirii. În contextul epistolei este denumită „siguranţă deplină“. Desigur, este un lucru măreţ să ştim că suntem primiţi de Dumnezeu. El nu vrea să ne lase în neştiinţă, ci ne dă o temelie sigură. Nimeni să nu se îndoiască, dacă a crezut Evanghelia. Noi ne bizuim pe ceea ce a spus Dumnezeu, şi lucrul acesta ne este de ajuns.
Dar după aceea vine şi exemplul grăitor al slujitorilor în faţa ochilor noştri. Am văzut că la Tesalonic, Pavel împreună cu slujitorii săi au vestit Cuvântul. Dar numai predica nu este suficientă. Pavel adaugă: „după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi“. Este un lucru să spui ceva, şi cu totul alt lucru să fii ceva. Un predicator sau mărturisitor al Evangheliei trebuie să fie întotdeauna un exemplu viu şi clar al lucrurilor pe care le vesteşte. Cuvântul şi comportarea trebuie să coincidă, dacă vrem ca mărturia noastră să aducă roade. În capitolul 2 acest gând este preluat şi adâncit şi mai mult (versetele 1-12).
De ce există aşa de puţin rod la noi? Nu cumva din cauză că vorbim mult şi nu suntem ceea ce vorbim? Poate avem cunoştinţă multă şi vorbim frumos, dar nu punem în practică ceea ce am primit. Ce minunat este faptul că Îl avem pe Domnul nostru ca Model desăvârşit! La El erau întotdeauna în concordanţă perfectă lucrările Sale cu vorbirea Sa. El putea să spună că este ceea ce vorbeşte. Faptele Apostolilor încep cu amintirea „despre toate câte a început Isus să facă şi să înveţe“ (1:1). În primul rând fapta, apoi învăţătura; aşa era la Domnul. Pavel L-a urmat îndeaproape pe Domnul. Dar şi noi putem face acest lucru.
Versetul 6: „Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt.“
După ce în versetul 3 au fost descrise semnele caracteristice interioare ale vieţii noi de credinţă la tesaloniceni (credinţa, dragostea şi nădejdea), acum în versetele 6-8 găsim semnele caracteristice exterioare. Ceea ce s-a petrecut în interior se vede şi în exterior.
Înainte de a privi mai îndeaproape aceste caracteristici exterioare, să aruncăm o privire la împrejurările în care se aflau destinatarii acestei epistole, pentru că primiseră Cuvântul. În capitolul 2:13 citim că ei au primit Cuvântul în inima lor „aşa cum este, în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu“. Aici este vorba mai mult despre situaţia exterioară ca urmare a îndreptării lor spre creştinism. Situaţia lor era marcată prin „mult necaz“ pe de o parte, iar pe de altă parte de „bucuria Duhului Sfânt“. Necaz şi bucurie – oare pot fi puse amândouă laolaltă? Da, fiindcă sunt semne caracteristice ale Împărăţiei lui Dumnezeu în faza ei actuală, tocmai aşa cum a propovăduit-o Pavel tesalonicenilor.
Şi pentru noi, Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum se prezintă astăzi, este marcată pe de o parte de necazuri, iar pe de altă parte de bucurie. Încă nu a venit timpul să domnim împreună cu Domnul. El este încă Cel lepădat, iar noi împărţim această lepădare cu Domnul. El a suferit, şi noi suferim împreună cu El. În Fapte 14:22 citim „că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“. În contextul nostru avem Împărăţia în faza ei viitoare, când vom domni cu El. Calea într-acolo este marcată de necazuri. Desigur, astăzi simţim puţin din aceste necazuri. Dar cel care stă alipit cu toată inima de Domnul nostru care a fost lepădat, va avea, cu siguranţă, şi astăzi necazuri. Principiul lui Dumnezeu este valabil pentru toate timpurile: „Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2. Timotei 3:12 ).
Chiar dacă astăzi avem parte de suferinţă în Împărăţia lui Dumnezeu, pe de altă parte putem savura bucuria Duhului Sfânt. Bucuria este un semn marcant în Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie, aşa cum o găsim în multe citate ale Vechiului Testament. Creştinul nu trebuie să aştepte până când Împărăţia va fi instaurată în mod vizibil. El poate chiar acum să savureze această bucurie mare, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Cu siguranţă, tesalonicenii au făcut acest lucru, iar noi putem învăţa de la ei.
La fel era şi la Pavel. El a trecut prin necazuri mari. El a suferit o prigoană aprigă, dar totuşi avea o bucurie adâncă în inima sa, o bucurie lucrată de Duhul Sfânt.
Să revenim la semnele caracteristice exterioare! Mai întâi găsim că tesalonicenii erau imitatori. „Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului.“ Ei au devenit nu numai credincioşi, ci la ei se vedea acest lucru şi în practica vieţii lor. Ei au devenit imitatori sau urmaşi. Dar de ce aminteşte Pavel prima dată pe el şi colaboratorii săi şi apoi pe Domnul? Tesalonicenii nu L-au văzut niciodată pe Domnul. Ceea ce cunoşteau ei despre Domnul au aflat de la Pavel. Ei au auzit şi au văzut la Pavel aceste adevăruri. El se asemăna atât de mult cu Domnul său, încât tesalonicenii Îl urmau pe Domnul, când îl imitau pe Pavel.
Apostolul vorbeşte în multe texte din epistolele sale despre acest adevăr, că este un imitator al Domnului Isus, şi ne îndeamnă să facem acelaşi lucru. Condiţia pentru imitare este urmarea. Numai dacă mergem pe urmele Domnului Isus, putem învăţa de la El şi să devenim asemenea Lui. În Filipeni 2:5 este vorba despre gândirea noastră, deci despre modul în care gândim. „Pentru ca acest gând să fie în voi, care era în Hristos Isus.“ Petru vorbeşte de umblarea noastră şi ne îndeamnă să călcăm pe urmele Domnului Isus (1. Petru 2:21 ). Ambele sunt importante, şi lumea gândurilor, şi comportamentul nostru, iar în ambele trebuie să Se vadă Isus. Lucrarea Duhului Sfânt este ca să ne formeze asemenea chipului Domnului nostru. De aceea este necesar să ne preocupăm intensiv cu Domnul. Numai dacă Domnul stă zi de zi înaintea privirilor noastre şi Îl privim în toate amănuntele vieţii Sale pe acest pământ, putem deveni imitatori ai Săi.
Versetul 7: „ ...încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia.“
Acesta este al doilea semn caracteristic. Din imitatori au devenit modele. Tesalonic se afla în provincia Macedonia. Ahaia era o provincie la sud de Macedonia. Acolo era Corintul în care se găsea Pavel când a scris această epistolă. Pavel i-a prezentat pe tesaloniceni ca modele. Cât de puternică trebuie să fi fost mărturia lor!
Şi pentru noi este acest cuvânt! Dumnezeu doreşte să ţinem sus stindardul, El doreşte ca noi, fiind imitatori ai lui Hristos, să fim modele pentru fraţii noştri. Ceilalţi trebuie să vadă pe cine urmăm. Dacă suntem modele, arătăm în umblarea noastră că Îl urmăm pe Domnul Isus şi că El acţionează în noi. Fraţii noştri şi oamenii din jurul nostru ne observă cu atenţie. Ce văd ei la noi? Arătăm noi acele caractere ale Domnului sau văd în noi caracterele omului vechi?
Aici nu este vorba despre o teorie seacă, ci este tocmai practica creştină. În prim-plan nu dăm învăţătură semenilor noştri, ci trăim învăţătura, hrănindu-ne zilnic din Cuvântul Său şi venind la El în rugăciune în orice ocazie. Pentru aceasta nu avem nevoie de multă cunoştinţă, ci de o dedicare profundă faţă de Domnul Isus. Adesea, modele pentru alţii nu sunt credincioşii cu cunoştinţă vastă, ci cei care în linişte arată ce înseamnă Hristos pentru ei.
Observăm o mare diferenţă când îi comparăm pe tesaloniceni cu corinteni. Pavel putea să le scrie corintenilor: „ ...aţi fost îmbogăţiţi în El“ şi „astfel nu vă lipseşte niciun dar al harului“ (1. Corinteni 1:5-7 ). Dar unde citim că erau nişte modele pentru alţii? Nicăieri! Comportamentul corintenilor era mai degrabă unul care necesita avertizări şi îndemnuri. Tesalonicenii ştiau puţin în comparaţie cu corintenii. Dar tesalonicenii trăiau acel mod de viaţă care l-au învăţat şi de aceea au devenit modele pentru alţii.
Versetul 8: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva.“
În acest verset avem al treilea semn caracteristic. Mai întâi tesalonicenii au fost imitatori, apoi modele şi mai târziu au devenit mărturii. Această mărturie nu era numai în Macedonia şi în Ahaia, ci trecea dincolo de graniţele acelor ţinuturi. Comportamentul lor a ajutat mult la răspândirea Evangheliei, care o făcea Pavel şi colaboratorii săi. Cuvântul Domnului a răsunat de la ei şi credinţa lor a devenit vizibilă. Mărturia lor consta atât în cuvânt, cât şi în fapte. Ei s-au comportat aşa cum au văzut la Pavel, cuvintele şi compartamentul fiind în concordanţă deplină.
Afirmaţia acestui verset este şi mai remarcabilă, dacă ne gândim la mijloacele de comunicare care erau în vremea aceea. Telecomunicaţii ca în vremea noastră nu existau atunci. La fel nu erau nici tipărituri. Singura posibilitate de comunicare a noutăţilor era prin viu grai şi într-o mică măsură prin scrieri de mână.
Astăzi nu ne putem închipui o astfel de mărturie vie. Dar s-a schimbat cumva solia? S-a schimbat Duhul Sfânt? S-a schimbat Domnul? Nu! Desigur, împrejurările s-au schimbat, dar mai întâi de toate ne-am schimbat noi. Totuşi, Domnul poate să acţioneze şi în noi, ca să devenim mărturii vii. Numai dacă Îl urmăm pe Domnul şi El este văzut în noi, putem deveni nişte modele pentru alţii, şi numai atunci poate să devină mărturia noastră vie şi credibilă. O mărturie, care nu izvorăşte din părtăşia cu Domnul şi nu coincide cu umblarea noastră, nu este primită. Să ne gândim la Lot! Amestecul cu lumea a făcut imposibilă mărturia sa, astfel încât a fost luat în râs când a vorbit despre nenorocirea care ameninţa acel ţinut (Geneza 19:14 ).
Versetul 9: „Pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat.“
Ultimele două versete ale capitolului 1 se încheie cu scopul pe care L-a urmărit Dumnezeu prin salvarea tesalonicenilor. Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Această pocăinţă nu era scopul absolut. Ei s-au pocăit ca:
1) să slujească lui Dumnezeu;
2) să aştepte din ceruri pe Fiul Său.
Acest comportament al tesalonicenilor a avut un rezultat aşa de frumos, încât şi lumea a dat o mărturie despre puterea Evangheliei. Oamenii au văzut ce s-a întâmplat cu ei şi vorbeau despre schimbarea lor. Faptul că ei s-au despărţit de idoli şi slujeau lui Dumnezeu nu putea rămâne ascuns.
Acest verset ne arată cu claritate ce se înţelege în Noul Testament prin cuvântul „întoarcere la Dumnezeu“. Noi ne-am obişnuit cu astfel de expresii, încât nu le mai ştim adevărata însemnătate. „Întoarcerea la Dumnezeu“ şi „pocăinţa“ sunt două cuvinte strâns legate între ele şi numai luate împreună putem să înţelegem sensul lor. Cunoscuta pildă din Luca 15 despre fiul risipitor este o bună ilustraţie. Când fiul risipitor păştea porcii şi şi-a amintit de casa părintească, s-a căit, jelind starea în care se găsea. El a recunoscut că a lucrat greşit. Pocăinţa este o schimbare a gândurilor. Ea stă totdeauna în strânsă legătură cu o întristare a sufletului pentru starea dezastruoasă în care se găseşte şi pentru căile sale rele (a se vedea 2. Corinteni 7:10 ). Dar lucrul acesta nu era totul la fiul risipitor. Când şi-a schimbat poziţia lăuntrică (când s-a căit), atunci acest fapt a avut urmări. El s-a ridicat să meargă la tatăl său. Dacă ar fi rămas la porci, nu s-ar fi schimbat nimic pentru el. Dar atunci s-a ridicat şi a pornit spre tatăl său. Tocmai aceasta este întoarcerea la Dumnezeu: este ridicarea din starea în care ne găsim şi îndreptarea spre Dumnezeu.
Pocăinţa şi întoarcerea merg împreună. Petru s-a exprimat astfel: „Pocăiţi-vă şi întorceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele“ (Fapte 3:19 ). Şi la Pavel găsim această strânsă legătură. El le spunea oamenilor: „ ...să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu făcând lucrări vrednice de pocăinţă“ (Fapte 26:20 ). Pocăinţa se petrece înlăuntrul nostru, iar întoarcerea la Dumnezeu se vede în afară.
Întoarcerea la Dumnezeu are două laturi. Pe de o parte, omul se întoarce de la ceva, iar, pe de altă parte, se întoarce spre altceva. Acest lucru îl găsim în Fapte 26:18 : „ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui satan la Dumnezeu“. Întoarcerea este şi o schimbare a poziţiei. Noi am ieşit din întuneric şi de sub puterea lui satan şi am intrat în lumină şi la Dumnezeu. Această schimbare o găsim şi în versetele de care ne ocupăm: „ ...cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu“. Mulţi dintre tesaloniceni fuseseră înainte păgâni şi ca atare slujeau idolilor lor. Când Pavel a venit la Atena, „i se întărâta duhul în el, văzând cetatea plină de idoli“ (Fapte 17:16 ). Acelaşi lucru ne gândim că a fost şi la Tesalonic.
Dar cum s-a produs schimbarea? Odinioară slujeau idolilor, dar acum slujeau lui Dumnezeu. Idolii erau morţi, ei nu puteau să vadă şi nici să audă. La fel ca toate lucrurile din lume, şi idolii stăteau sub judecata morţii. Dar acum, tesalonicenii erau în legătură cu un Dumnezeu viu. Idolii nu erau altceva decât o minciună, iar acum destinatarii epistolei erau în legătură cu un Dumnezeu adevărat. Ce schimbare imensă!
Şi astăzi este aşa. Dacă un om se întoarce la Dumnezeu, totul se schimbă. Întoarcerea este un pas radical, o stânga-mprejur radicală. Prin întoarcerea la Dumnezeu, tot stilul de viaţă se schimbă. Un om întors la Dumnezeu păşeşte din întuneric la lumină, din domeniul lui satan în împărăţia Fiului dragostei Tatălui. Ne-am putea închipui contraste mai mari?
De acest verset se leagă şi o consecinţă practică, o întrebare care vrem să ne-o punem: Ne-am despărţit în mod radical de tot ce era vechi? Şi în viaţa unui copil al lui Dumnezeu pot să existe idoli, la care nu vrea să renunţe. Ne-am întors la Dumnezeu, dar poate nu am renunţat la tot. Mai există domenii ale vieţii noastre, în care Domnului nu i se permite să stăpânească. Idolii în viaţa unui creştin sunt acele lucruri care se pun între creştin şi Domnul. Dacă acceptăm asemenea lucruri în viaţa noastră, ele ne fură puterea.
Adevărata întoarcere creştină nu este direcţionarea vieţii spre un anumit lucru, ci direcţionarea vieţii spre o Persoană, şi anume spre Dumnezeu. În creştinism nu avem de-a face cu o lucrare sau cu o învăţătură, ci cu o Persoană divină. Acest lucru să nu-l uităm niciodată. Învăţătura creştină este măreaţă, dar ne ajută numai atunci când o folosim în relaţiile cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus.
Tesalonicenii s-au întors ca să-i slujească lui Dumnezeu. Şi noi avem aceeaşi slujbă de îndeplinit în această lume. Cuvântul folosit în textul nostru pentru „a sluji“ înseamnă că Îi slujim lui Dumnezeu ca robi, deci Îi punem la dispoziţie întreaga noastră viaţă. Şi în 2. Petru 2:19 este folosit acest cuvânt: „ ...pentru că oricine îi este rob aceluia de care este învins.“ În Filipeni 2 citim că Domnul Isus a luat chip de rob. În Romani 1 , Pavel se prezintă ca rob al lui Isus Hristos. În ultimele texte biblice, cuvântul „rob“ face parte din aceeaşi familie de cuvinte ca în cazul cuvântului „a sluji“. Deci nu este numai vorba despre întoarcerea noastră, pentru a face din când în când o faptă bună pentru Dumnezeu, pentru a-i face din când în când o slujbă, ci noi stăm cu totul la dispoziţia Sa, Îi slujim ca robi. Dumnezeu doreşte ca întreaga noastră viaţă să-i fie dedicată Lui. Slujba duhovnicească în acest sens al cuvântului este activitatea noastră continuă, care se va încheia abia atunci când va veni Domnul pentru ai Săi.
Modelul nostru desăvârşit este Domnul Isus. Cine a fost un slujitor ca El? O evanghelie întreagă – Marcu – ni-L arată pe Domnul ca adevăratul Rob al lui Dumnezeu, care a venit să împlinească voia lui Dumnezeu. De la El putem învăţa ce înseamnă slujba duhovnicească, adevărata dedicare şi dăruire pentru Dumnezeu. În Exod 21:1-6 citim despre legea robului evreu. În acel exemplu Îl recunoaştem pe Domnul Isus în dedicarea Sa deplină faţă de Dumnezeu. El nu a dorit să iasă liber, ci a dorit să fie rob pe vecie. La fel să fie şi în cazul nostru!
Sper că toţi cei care citesc aceste rânduri Îl cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal. Dar întrebarea care se pune acum este: Suntem mulţumiţi numai cu a şti că păcatele ne sunt iertate şi că nu ne va ajunge nicio judecată? Sau suntem într-adevăr pregătiţi ca să-i dedicăm toată viaţa? Desigur, Dumnezeu nu are nevoie de slujirea noastră, dar aşteaptă să o facem de bunăvoie. El aşteaptă slujba ta şi a mea. Nu este o obligaţie, ci o mare favoare să-i slujim prin viaţa noastră lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil şi în zilele noastre.
Versetul 10: „ ...şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.“
După ce apostolul a vorbit despre slujba duhovnicească pentru Dumnezeu, ne este prezentat al doilea scop al întoarcerii la Dumnezeu: Îl aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Tesalonicenii erau într-o continuă aşteptare a Domnului Isus. Această speranţă era aşa de vie, încât s-au neliniştit, pentru că unii dintre ei adormiseră înainte de venirea Domnul, pentru a-Şi institui Împărăţia Sa.
Revenirea Domnului Isus este şi speranţa noastră. În Tit 2:13 , Pavel spune: „aşteptând fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.“ Nu este o simplă speranţă, ci este o fericită speranţă. Din Tit 2 putem deduce că putem aştepta nu numai venirea Domnului pentru noi, ci şi venirea Sa cu ai Săi, când va veni pe pământ. În continuare ne vom ocupa cu această deosebire dintre venirea pentru ai Săi şi venirea cu ai Săi. Este vorba despre o venire, care are loc în două faze. Noi Îl aşteptăm pe Acela care va veni să-Şi ducă Mireasa acasă, dar ne bucurăm cu El când i se va da toată cinstea pe pământ.
Adevărul despre revenirea Domnului Isus a fost unul dintre primele adevăruri pe care vrăjmaşul a dorit să le umbrească. Când citim istoria Bisericii, constatăm foarte repede acest adevăr. Urmarea a fost că creştinii s-au simţit „ca acasă“ pe pământ, uitând caracterul lor ceresc. Dar prin harul lui Dumnezeu, astăzi avem din nou lumină cu privire la acest adevăr. Ştim cu precizie că Domnul Isus va reveni. Dar suntem pătrunşi de acest adevăr? Este doar o cunoaştere pur teoretică sau pune acest lucru o amprentă pe viaţa şi gândirea noastră? Îl aşteptăm într-adevăr zilnic, aşa cum făceau tesalonicenii? Domnul a spus: „Eu vin curând!“ Aceste cuvinte au fost întotdeauna adevărate. Dar dacă au existat vreodată credincioşi care puteau să-L aştepte zilnic pe Domnul, atunci noi suntem aceia.
Aici vedem ce înseamnă o viaţă creştină cu o ţintă. Pe de o parte constă din slujba duhovnicească pentru Dumnezeu, iar pe de altă parte din aşteptarea Domnului Isus. Slujire şi aşteptare – acestea sunt cele două puncte cardinale între care se scurge viaţa noastră. Aceste două activităţi trebuie să fie totdeauna într-un continuu echilibru. Dacă acţionăm unilateral, adică dacă ne ocupăm numai de slujire şi uităm venirea Sa, atunci slujirea va fi punctul nostru central şi nu Domnul. Astfel, dintr-o slujire bună la început poate să devină o slujire rea până la urmă. Trăind numai în aşteptarea Domnului şi uitând de slujba încredinţată, aceasta acţionează paralizant asupra vieţii noastre. Încă nu s-a încheiat timpul slujirii. Gândul la venirea Domnului să nu ne amorţească, ci să ne mărească elanul. Când El va veni, orice slujire va înceta.
Pe cine aşteptăm să vină din cer? Apostolul nu spune simplu că Îl aşteptăm pe Domnul Isus, cu toate că aceasta este foarte adevărat. Noi Îl găsim aici pe Domnul într-un triplu caracter. În primul rând El este Fiul, în al doilea rând Cel înviat din morţi şi în al treilea rând este vorba de Isus. La fel ca şi în alte texte din Biblie, tot aşa şi aici aceste nume şi titluri nu sunt folosite la voia întâmplării, ci au o însemnătate.
Dacă aici stă în faţa noastră ca „Fiu“, atunci ne gândim la El ca Fiul lui Dumnezeu, ca acel Fiu al dragostei Tatălui. Ca Fiu, El este obiectul bucuriei şi al plăcerii Tatălui. El trebuie să fie şi obiectul aşteptării noastre. Noi Îl iubim pe preaiubitul Fiu al Tatălui şi Îl aşteptăm.
Dar El este şi Acela pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El a fost şi va rămâne Om adevărat, iar ca Om a mers la moarte. Apoi, ca Om a fost înviat de Dumnezeu şi glorificat. Şi în această postură Îl putem aştepta. Când va veni, va veni ca Fiul Omului aşezat pe cel mai înalt loc dăruit de Dumnezeu.
El este şi „Isus“, ceea ce înseamnă Cel ce ne scapă (izbăveşte). Pentru noi va veni ca Cel care a murit pe crucea de la Golgota când a fost Mijlocitorul nostru între Dumnezeu şi om.
Pavel mai adaugă: „ ...care ne scapă de mânia care vine.“ Cuvântul „mânie“ se poate referi în general la mânia lui Dumnezeu. Despre acest adevăr citim în Ioan 3:36 : „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“ Numai prin lucrarea Domnului Isus, un om poate să scape de mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Dar „mânia“ poate să însemne – şi acesta este gândul dominant în contextul nostru – şi acele judecăţi, care se vor dezlănţui peste pământ când credincioşii vor fi răpiţi. În acest sens citim în capitolul 5:9 al acestei epistole: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii.“ Şi în Apocalipsa, în capitolele 6-19, se foloseşte acest cuvânt de cinci ori, ca să descrie judecata lui Dumnezeu în timpul marelui necaz (Apocalipsa 6:16, 17 ; 11:18 ; 16:19 ; 19:15 ).
Ca credincioşi ai epocii harului nu trebuie să ne temem de acele judecăţi descrise în Apocalipsa, care se vor abate peste pământ. Adevărul acesta îl clarifică pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne va feri de aceste judecăţi. Acest lucru rezultă foarte clar din Apocalipsa 3:10 , unde Domnul ca Judecător spune: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.“ Ca şi oameni credincioşi suntem ocrotiţi de orice judecată a lui Dumnezeu, deoarece Altul a suportat această mânie pentru noi. Acest adevăr este o mare mângâiere pentru noi.
Pe de o parte Îl aşteptăm ca Fiu al dragostei Tatălui, pe care Îl iubim şi noi, iar pe de altă parte avem acest prilej să-L aşteptăm, pentru că ne scăpa de judecăţile viitoare, care se vor abate peste toţi locuitorii pământului.
sursa: https://comori.org/