Categorie: Biserica lui Hristos
Prefaţă
După cum ştim cu toţii, aflăm istoria din cărţi. Am cercetat cu atenţie autorii care se bucură de cel mai mult respect în această ţară şi care sunt consideraţi de încredere. Deşi veţi întâlni deseori referiri la volum şi pagină, aceasta nu înseamnă că tot ce este în această scriere a fost cules din acele istorii. Ar fi imposibil să spunem câte gânduri, cuvinte şi propoziţii din alte cărţi sunt întreţesute cu ale mele personale. Referinţele sunt date nu atât cu scopul de a verifica ceea ce am scris, ci pentru a-l invita pe cititor să le citească sau să citească lucrările pe care le are la dispoziţie atunci când are ocazia. Materialele sunt atât de variate şi de abundente încât este dificil să se facă o selecţie astfel încât să se păstreze o continuitate a liniei istorice, şi, în acelaşi timp, să fie excluse lucrurile care nu sunt nici de folos, nici interesante.
Unii dintre prietenii mei cei mai vechi şi mai preţuiţi, cum ar fi Greenwood, Milman şi Craigie Robertson, îşi încheie scrierile lor istorice prin secolul al XIV-lea; Waddington, d’Aubigne şi Scott cam pe la jumătatea secolului al XVI-lea; iar Waddington încheie istoria protestantismului cu domnia lui William şi Mary. Istoriile şi biografiile speciale scrise de dr. M’Crie sunt extrem de valoroase; şi la fel de valoroasă este şi Istoria protestantismului în Franţa de Felice, Istoria reformei în Ţările de Jos de Brandt, Scurta istorie a evului mediu şi a reformei de Hardwick, şi Istoria bisericii în Scoţia de Cunningham. Dar istorii cu adevărat bune pentru perioada de la începutul secolului al XVI-lea până în prezent sunt într-adevăr ceva rar.
Am urmărit ceva mai mult decât numai o istorie şi am dorit să leg istoria de Hristos şi de Cuvântul Lui, astfel încât cititorul, prin har, să primească adevărul şi binecuvântarea sufletului. Şi veţi observa că încep cu scopul Domnului pe care ni l-a descoperit cu privire la Biserica Lui în Matei 16 . Şi alte texte din Noul Testament au fost cercetate cu atenţie dacă prezintă înfiinţarea Bisericii, dar am căutat să urmăresc istoria Bisericii în lumina mesajelor către cele şapte biserici din Asia. Aceasta, desigur, într-un mod foarte general, deoarece am dorit să ofer cititorilor o imagine cât mai cuprinzătoare a istoriei eclesiastice, consistentă cu planul şi întinderea pe care mi le-am propus.
Londra – Andrew Miller
Introducere
Ştim că mulţi dintre cititorii noştri nu au nici timpul, nici ocazia de a citi lucrările voluminoase care au fost scrise din când în când cu privire la istoria Bisericii. Totuşi, ceea ce a fost locuinţa lui Dumnzeu în ultimele optsprezece secole* trebuie să fie un subiect care prezintă un interes deosebit pentru toţi copiii Săi. Noi nu vorbim acum despre biserică aşa cum este ea deseori reprezentată în istorie, ci aşa cum ne vorbeşte Scriptura despre ea, pentru că acolo ea este văzută în caracterul ei spiritual, ca trup al lui Hristos şi ca “locuinţa lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2 ).
* n.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea
Întotdeauna când citim ceva care se numeşte o istorie a bisericii trebuie să avem în minte faptul că, din zilele apostolilor până în prezent, în Biserica mărturisitoare au existat două categorii deosebite de persoane: cei aşa-zis credincioşi şi cei credincioşi în mod real – cei adevăraţi şi cei falşi. Acest fapt a fost prezis: “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30 ). Şi a doua epistolă către Timotei este plină de avertismente şi îndrumări cu privire la diversele forme de rău care atunci se manifestau în mod evident. Avusese loc o schimbare rapidă în timpul de când fusese scrisă prima epistolă către Timotei, iar apostolul îl îndeamnă pe cel cu adevărat evlavios să umble despărţit de aceia care aveau o formă de evlavie dar îi tăgăduiau puterea. “Depărtează-te de aceştia” spunea apostolul. Asemenea îndemnuri sunt necesare întotdeauna şi sunt valabile în orice timp, şi acum ca şi atunci. Nu ne putem separa de creştinătate fără a ne lepăda de creştinism, dar putem şi se cuvine să ne separăm de ceea ce apostolul numeşte “vase de dezonoare”. Avem promisiunea că, “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” ( 2:21 ).
Este interesant – deşi într-un fel dureros – să remarcăm diferenţele dintre întâia şi cea de-a doua epistolă către Timotei. În prima epistolă ni se vorbeşte despre Biserică potrivit cu caracterul ei şi cu poziţia binecuvântată pe care o are pe pământ, ea fiind văzută în calitate de casă a lui Dumnezeu, depozitara şi mărturisitoarea adevărului pentru oameni. În cea de-a doua epistolă ni se spune despre ceea ce a devenit biserica în urma eşecului celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea.
Pentru a ilustra cele spuse anterior, să luăm câte un pasaj din fiecare epistolă:
1. “Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu ... stâlp şi temelie a adevărului” ( 2:14-15 );
2. “Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare, şi altele spre dezonoare” ( 2:20 ). Aici totul, în mod trist, s-a schimbat. În loc de ordine divină este o confuzie iremediabilă; în loc să fie “casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului”, este o “casă mare” – practic “taina fărădelegii” (v. 2. Tesaloniceni 2:7 ). În loc să fie casa ţinută potrivit cu voia lui Dumnezeu ca să fie potrivită pentru El, ea este aranjată şi cu rânduieli după voia omului, în folosul şi spre înălţarea omului. Chiar atât de devreme au apărut relele care au fost păcatele şi ruşinea creştinătăţii de atunci încolo. Dar şi acestea au fost conduse spre a face loc la ceva bun: Duhul lui Dumnezeu, în marea Lui îndurare, ne-a dat cele mai clare îndrumări pentru cele mai întunecate ceasuri din istoria Bisericii şi ne-a indicat calea adevărului pentru cel mai greu timp, astfel încât nu avem nici o scuză. Timpurile şi împrejurările se schimbă, dar adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă.
Greşelile făcute în general de istorici
Este trist să o spunem, dar unii istorici nu au ţinut cont de tristul amestec de vase rele şi bune - de creştini adevăraţi şi falşi creştini. Aceia nu au fost oameni spirituali, şi, de aceea, au avut ca obiect al activităţii lor să consemneze căile rele şi necreştine ale mărturisitorilor, şi s-au ocupat mult şi cu multă minuţiozitate de ereziile care au tulburat Biserica, de abuzurile care au făcut-o de ruşine şi de controversele care au distras-o de la menirea ei. Noi mai curând ne-am strădui să urmărim, pe parcursul paginilor întunecate ale istoriei, firul de argint al harului lui Dumnezeu în creştini, deşi uneori amestecul predomină într-atât încât ceea ce este curat abia de se mai zăreşte.
Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată să rămână fără nici un martor. El i-a avut în orice timp şi în orice loc pe aceia pe care El îi iubeşte, chiar dacă ei erau ascunşi. Nici un alt ochi în afară de al Lui nu i-a putut vedea pe cei şapte mii din Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea imaginii lui Baal, în zilele lui Ahab şi ale Izabelei. Şi nu ne îndoim că, până şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei creştinătăţii, au existat zeci de mii pe care îi vom vedea în “biserica glorioasă” pe care Hristos Şi-o va prezenta Lui Insusi în acea mult-dorită zi a bucuriei nunţii Lui. Multe pietre preţioase din mijlocul gunoaielor din evul mediu vor reflecta harul şi gloria Lui în acea zi a încoronării.
Ce gând binecuvântat, care chiar şi acum umple sufletul cu extaz şi încântare! Doamne, grăbeşte acea zi fericită din dragoste pentru Numele Tău!
Cei cu adevărat evlavioşi sunt, în mod instinctiv, smeriţi. Ei sunt în general retraşi şi puţin cunoscuţi public. Nu există smerenie mai profundă şi mai reală decât aceea pe care o produce cunoaşterea harului. Asemenea oameni smeriţi şi retraşi nu prea-şi găsesc loc pe paginile istoriei, pe când ereticii zeloşi care s-au strecurat în biserică, cei zgomotoşi şi vizionarii sunt atât de zgomotoşi că nu se poate să nu fie remarcaţi. Acesta este motivul pentru care istoricii au consemnat cu atâta grijă principiile nebune şi practicile rele ale unor asemenea oameni.
Vom cerceta puţin prima parte a subiectului nostru pentru ca să avem o vedere generală.
Cele şapte biserici din Asia
Cele şapte epistole ne vor călăuzi în studiile noastre viitoare. Considerăm că ele nu sunt numai istorice ci şi profetice. Fără îndoială, ele sunt strict istorice, şi acest fapt trebuie să fie considerat ca având greutate atunci când studiem caracterul lor profetic. În cele şapte oraşe numite chiar existau şapte biserici, iar starea lor ne este descrisă, dar este la fel de clar că Acela care chiar de la început cunoaşte sfârşitul are intenţia ca ele să aibă o semnificaţie profetică pe lângă aplicaţia istorică. Ele au fost alese dintre multe biserici şi prezentarea lor este ordonată astfel încât să preînchipuie ceea ce avea să urmeze. Limitând aplicaţia acestor mesaje strict la cele şapte biserici din Asia am strica unitatea Apocalipsei şi am pierde binecuvântarea promisă pentru cel care citeşte. Întreaga carte are un caracter profetic şi simbolic, iar capitolele doi şi trei nu fac excepţie. Ele sunt introduse de Domnul în caracterul lor mistic: “Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări şi cele şapte sfeşnice sunt şapte adunări” ( 1:20 ).
Numărul şapte este caracteristic, el marcând cercul complet al gândurilor şi căilor lui Dumnezeu în timp. De aici cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte sărbători ale lui Israel şi cele şapte parabole care prezintă tainic împărăţia cerurilor. Acest număr este deseori folosit pe parcursul acestei cărţi, care prezintă pe iudei, pe naţiuni şi Biserica lui Dumnzeu cu responsabilităţile lor pe pământ. De aceea avem şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice, şapte îngeri, şapte peceţi, şapte trompete, şapte potire şi ultimele şapte plăgi. Numai în capitolele doi şi trei este prezentată Biserica în responsabilitatea ei pe pământ şi ca obiect al guvernării divine. Din capitolul 4 până la capitolul 19, biserica este văzută în cer. Apoi ea apare în glorie deplină împreună cu Domnul. “Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” ( 19:14 ).
În cuprinsul cărţii, mai ales în capitolul 6, ne sunt prezentaţi iudeii şi naţiunile şi hotărârile judecătoreşti pentru ei sunt emise de la tronul lui Dumnezeu din cer. Dar aceasta nu va avea loc decât după ce biserica – adevărata mireasă a Mielului – este răpită în cer, iar mărturia nominală coruptă va fi respinsă în mod definitiv.
Împărţirea în trei părţi a acestei cărţi este dată de Domnul Însuşi şi arată clar ordinea evenimentelor, drept care, această împărţire se cuvine să fie luată ca un principiu de bază pentru interpretarea Apocalipsei. În Apocalipsa 1:19 , El prezintă schema conţinutului şi planul întregii cărţi: “Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea”. “Ce ai văzut” se referă la viziunea Domnului Isus, aşa cum L-a văzut Ioan în capitolul 1. “Cele ce sunt” se referă la starea în timp a mărturiei, aşa cum este prezentată în capitolele 2 şi 3. “Ceea ce va fi după acestea” este prezentat începând din capitolul 4, unde se deschide o uşă în cer şi profetul este chemat: “Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea”. În capitolul 4:1 este exact aceeaşi expresie ca în 1:19. Lucrurile care sunt şi cele care vor fi după acestea nu se poate să existe în acelaşi timp. Este necesar ca acestea care sunt să se termine înainte de a începe “cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.
Când este folosit numărul şapte, nu în sens literal, ci în sens simbolic, el semnifică întotdeauna completitudinea. Şi este evident că în acest sens este folosit în capitolele 2 şi 3. Ştim că existau şi alte biserici în afară de cele şapte numite, dar cele şapte sunt selectate pentru a prezenta o imagine completă a ceea ce urma să se dezvolte în istoria bisericii pe pământ. Domnul a prevăzut că elementele morale importante care existau atunci urmau să reapară de-a lungul timpului. Avem o imagine înşeptită sau o prezentare perfect divină a stărilor succesive ale bisericii mărturisitoare de-a lungul perioadei cât ea este pe pământ şi are o responsabilitate.
Vom face o cercetare rapidă şi schematică a celor şapte biserici pentru a avea o idee generală cu privire la perioadele istorice la care acestea se aplică.
Schiţă a celor şapte biserici
Efes. La Efes Domnul descoperă originea oricărei căderi: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Biserica este ameninţată că i se va lua sfeşnicul dacă nu se va pocăi. Perioada: din timpul vieţii apostolilor până la sfârşitul secolului al doilea.
Smirna. Mesajul adresat bisericii din Efes este general, iar cel adresat celei din Smirna este specific. Deşi se aplica, în acel timp, adunării de acolo, el preînchipuia în modul cel mai evident persecuţiile repetate pe care le-a suferit biserica sub împăraţii păgâni. Dar Dumnezeu se poate să fi folosit puterea lumii pentru a opri înaintarea răului în biserică. Perioada: de la secolul al doilea până la împăratul Constantin.
Pergam. Aici avem aşezarea creştinismului de către Constantin ca religie oficială a statului. În loc să-i persecute pe creştini, Constantin îi patrona. Din acel moment decăderea a fost rapidă. Alianţa rea a bisericii cu lumea a fost cea mai mare şi mai profundă cădere. Atunci a ajuns biserica să-şi piardă simţămintele că este în relaţie cu Hristos care este în cer şi, odată cu aceasta, să înceteze a mai avea caracterul de străin şi călător pe pământ. Perioada: de la începutul secolului al patrulea până în secolul al şaptelea, când s-a stabilit papalitatea*.
* Titlul de Papă a fost adoptat prima data de Higinus în 139, iar Papa Bonifaciu al III-lea l-a determinat, în 606, pe Foca, Împăratul din Est, să facă acel titlu să fie rezervat prelaţilor Romei. Cu complicitatea lui Foca a fost stabilită supremaţia Papei peste biserica creştină – Haydn’s Dictionary of Dates.
Tiatira. În Tiatira avem reprezentată papalitatea din evul mediu, având caracterul Izabelei, practicând tot felul de lucruri rele şi persecutându-i pe sfinţii lui Dumnezeu sub pretextul zelului religios. Şi totuşi, în Tiatira mai era o rămăşiţă care se temea de Dumnezeu, pe care Domnul o mângâie prin speranţa strălucită a venirii Lui şi căreia îi promite că va avea putere peste naţiuni atunci când El va domni. Dar cuvântul de îndemn pentru rămăşiţă este: “ce aveţi, ţineţi cu tărie până voi veni”. Perioada: de la stabilirea Papalităţii până la venirea Domnului. Această istorie continuă până la sfârşit, dar este în special caracteristică pentru evul mediu.
Sardes. Aici ne este reprezentată partea protestantă a creştinismului, care a urmat după lucrarea ce mare a Reformei. Dispar trăsăturile rele ale Papalităţii, dar noul sistem în sine nu are viaţă: “ai numele că trăieşti, dar eşti mort”. Dar şi în acest sistem fără viaţă sunt sfinţi adevăraţi, şi Hristos îi cunoaşte pe toţi. “Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici”. Perioada: de la secolul al XVI-lea, cel atât de plin de evenimente, în continuare – este protestantismul după reformă.
Filadelfia. Biserica din Filadelfia reprezintă o rămăşiţă slabă, dar credincioasă Cuvântului şi Numelui Domnului Isus. Ceea ce îi caracteriza era că ţineau Cuvântul răbdării lui Hristos şi nu tăgăduiau Numele Lui. Starea lor nu se remarca prin vreo manifestare vizibilă de putere sau ceva care să apară mare din exterior, ci era caracterizată de o comuniune intimă şi personală cu El. El este în mijlocul lor fiind Cel Sfânt şi Adevărat şi este prezentat ca Acela care se ocupă de casă. El are “cheia lui David”. Comorile cuvântului profetic sunt deschise pentru cei care sunt înăuntru. Ei se bucură de simpatia răbdării Lui şi aşteaptă venirea Lui. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. Perioada: în special de la începutul acestui secol*, dar activitatea se desfăşoară acum rapid în ultimele faze ale creştinismului.
* n.tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul.
Laodicea. În Laodicea avem această stare de “căldicel”, adică indiferenţă, cu toleranţă dar şi cu pretenţii şi lăudăroşenie şi autosuficienţă. Aceasta este faza finală în care ajunge ceea ce poartă pe pământ numele lui Hristos. Şi, vai! Cât de nesuferit este aceasta pentru El! Va veni momentul pentru condamnarea finală. După ce El va despărţi orice credincios adevărat de corupţia creştinătăţii, luându-i pe ai Săi la Sine, El o va varsa din gură. Ceea ce ar fi trebuit să fie dulce pentru El a ajuns greţos, şi, de aceea, este lepădat definitiv. Perioada: începe după Filadelfia, dar caracterizează în special sfârşitul istoriei bisericii.
După ce am văzut în general cele şapte biserici, cu ajutorul Domnului, ne vom strădui să urmărim, pe scurt, diferitele perioade ale istoriei bisericii. Şi ne propunem să cercetăm mai în detaliu fiecare din cele şapte epistole pe parcursul acestei istorii, ca să vedem cum se văd diferitele perioade în lumina acestor mesaje şi în ce măsură istoria bisericii ilustrează ceea ce ne spune Scriptura în aceste două capitole. Fie ca Domnul să ne călăuzească spre înviorarea şi binecuvântarea acelora pe care El îi iubeşte.
Capitolul 1. Stânca - Fundaţia
La începutul studiului pe orice subiect este bine să cunoaştem începutul, intenţia sau planul original, şi apoi să înaintăm în istoria lui. Cu privire la biserică, acestea le avem prezentate în modul cel mai clar în Sfânta Scriptură. Aceasta ne prezintă nu numai intenţia originală ci şi planurile şi specificaţiile Marelui Constructor şi începutul istoriei lucrării sub propria Lui mână. Temelia fusese pusă şi lucrarea continua, dar Domnul Însuşi era singurul Ziditor, ceea ce făcea ca totul să fie real şi perfect atunci.
La sfârşitul dispensaţiunii iudaice, Domnul a adăugat rămăşiţa credincioasă a lui Israel la adunarea de curând formată, dar, la sfârşitul dispensaţiunii creştine, El îi va lua sus în cer, în trupuri glorificate, pe toţi cei care cred în Numele Lui. Nici unul din biserică nu va fi adăugat la adunarea sfinţilor din mileniu. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” ( 4:16-17 ). Acesta va fi finalul fericit al istoriei pe pământ a bisericii celei adevărate, mireasa lui Hristos: cei morţi vor învia, cei vii vor fi transformaţi, şi toţi, în trupuri de glorie, vor fi luaţi împreună în nori ca să-L întâmpine pe Domnul în vazduh. Astfel ne sunt definite limitele bisericii şi întreaga perioadă a istoriei ei, care ne stă înainte. Dar, să ne întoarcem la zorile zilei ei pe pământ.
Domnul introduce prima dată subiectul Bisericii prin imaginea simbolică a unei clădiri, iar cuvintele Lui sunt atât de scumpe încât le putem adopta ca motto pentru întreaga ei istorie. Aceste cuvinte au susţinut inimile şi speranţele alor Săi în toate timpurile şi în toate împrejurările şi vor fi întotdeauna o întăritură pentru credinţă. Ce poate fi mai binecuvântat şi mai dătător de siguranţă şi pace decât aceste cuvinte? “Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” ( 16:18 ).
În Matei 16 , Domnul i-a întrebat pe ucenicii Săi cu privire la ceea ce spuneau pe atunci oamenii despre El. Aceasta a condus la mărturisirea lui Petru şi, de asemenea, la revelaţia prin har a Domnului cu privire la biserica Lui. Poate că ar fi bine să transcriem întreaga conversaţie deoarece este în legătură directă cu subiectul nostru.
“Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: .Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Şi ei au spus: Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi. El le-a spus: Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” ( 16:13-18 ).
Aici ni se prezintă două lucruri legate de clădire: stânca pe care este fundaţia şi Ziditorul. “Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”. Dar unii ar putea pune întrebarea: cine sau ce este “această stâncă”? Putem spune cu certitudine că este mărturisirea lui Petru, nu Petru însuşi, cum susţine învăţătura apostaţilor. Este adevărat că el era o piatră vie într-un templu nou: “tu eşti Petru” – adică o piatră. Dar revelaţia pe care a dat-o Tatăl prin Petru cu privire la gloria Persoanei Fiului este temelia pe care este zidită Biserica: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Aici ne este descoperit adevărul gloriei Persoanei Fiului în înviere. “Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Imediat după mărturisirea lui Petru, Domnul a dezvăluit intenţia Lui de a-Şi zidi Biserica şi a afirmat siguranţa ei pentru eternitate: “Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge”.
El, izvorul vieţii, nu putea fi învins de moarte, ci, murind ca marele substitut pentru păcătoşi, a triumfat asupra morţii şi a mormântului şi este viu pentru totdeauna, după cum i-a spus apostolului Ioan după înviere: “Eu sunt ... Cel viu; şi am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” ( 1:18 ). Ce cuvinte măreţe şi triumfătoare! Sunt cuvintele unui învingător, ale Unuia care are putere, şi încă putere asupra porţilor hadesului, locul unde spiritele sunt separate de trup. Cheile – simbol al autorităţii şi puterii – Îi stau agăţate la brâu. Un creştin poate fi lovit de moarte, dar boldul morţii nu mai este, ci moartea vine ca un mesager al păcii, ca să-l conducă la odihna eternă pe pelerinul obosit. Moartea nu mai este stăpânul, ci este slujitorul creştinului. “Pentru că toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” ( 3:21-23 ).
Deci, Persoana lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu – în gloria învierii – este fundaţia sigură şi nepieritoare pe care este zidită biserica. Fiind înviat dintre morţi, El transmite viaţa de înviere tuturor celor care sunt zidiţi pe El ca adevărata stâncă de temelie. Aceasta este clar din ceea ce spune Petru în întâia lui epistolă: “De El apropiindu-vă ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală” (1. Petru 2:4-5 ). Şi, mai departe, în acelaşi capitol, el spune: “pentru voi, deci, care credeţi, El este preţuit” sau “este onorat” (1. Petru 2:7 ). Fie ca atât cititorul cât şi scriitorul să noteze aceste două adevăruri extrem de valoroase în legătură cu stânca noastră de temelie: viaţa divină şi preţuire divină. Acestea le sunt transmise celor care au încredere în Hristos şi ele devin ale lor. “De El apropiindu-vă”, nu de care apropiindu-vă: venim la persoana lui Hristos şi cu el avem a face. Viaţa Lui – viaţa de înviere – devine viaţa noastră. Din acel moment, El este viaţa noastră. “De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”. Viaţa lui Hristos, ca om înviat, împreună cu tot ceea ce moşteneşte El, este a noastră. Ce adevăr minunat şi binecuvântat! Oare cine nu ar dori, mai mult decât orice, această viaţă care depăşeşte puterea morţii – porţile locuinţei morţilor? Victoria eternă este imprimată în viaţa de înviere a lui Hristos. Ea nu mai poate fi încercată şi este viaţa credinciosului.
Dar fiecare piatră vie din acest templu spiritual are mai mult decât viaţa: ea este şi preţioasă cum este Hristos. “Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea”. Adică, după cum viaţa lui Hristos devine viaţa noastră când credem în El, tot aşa şi valoarea Lui. În ambele se aplică acelaşi principiu. Viaţa poate fi privită ca fiind capacitatea noastră de a ne bucura, iar preţuirea ca titlul pe care-l avem la moştenirea noastră de sus. Onorurile Lui, demnităţile, privilegiile, posesiunile şi gloriile Lui sunt ale noastre. “Pentru voi, care credeţi, este preţuirea”. Ce gând minunat! “El a iubit biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” ( 5:25 ). Aşa este Stânca noastră de temelie şi aşa sunt binecuvântaţi toţi cei care sunt pe această Stâncă. Ca Iacov în vechime, când era străin şi călător şi s-a odihnit pe o piatră în pustiu şi toată panorama cerului în har şi cu bogăţii s-a desfăşurat înaintea lui ( 28 ).
Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale
Dar Hristos este şi Ziditorul bisericii Sale, al acestei clădiri asupra căreia nici o viclenie sau putere a vrăjmaşului nu poate birui. Ea este lucrarea lui Hristos chiar dacă mai citim şi despre alţi ziditori. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Este bine să ne fie clar acest fapt, ca să nu confundăm ceea ce zideşte omul cu ceea ce zideşte Hristos. Cine nu face deosebire între acestea ajunge la cea mai mare confuzie atât cu privire la adevărul lui Dumnezeu cât şi cu privire la starea prezentă a creştinătăţii. Nimic nu este mai important decât a remarca faptul că aici Hristos este unicul Ziditor al bisericii sale, deşi Pavel şi Apolo şi toţi evangheliştii adevăraţi sunt predicatori prin care păcătoşii ajung la credinţă. Lucrarea Domnului în sufletele credincioşilor este perfectă. Este o lucrare reală, spirituală şi personală. Prin harul lui manifestat în inimile lor, ei vin la El, ca la o piatră vie, şi sunt zidiţi pe El, care este înviat dintre morţi. Ei au gustat că Domnul este plin de har. Aşa sunt pietrele vii cu care Domnul îşi zideşte templul, iar porţile iadului nu vor birui împotriva lui. Aşa Petru însuşi, şi toţi apostolii, şi toţi credincioşii adevăraţi, sunt zidiţi o casă spirituală. Când Petru vorbeşte despre această zidire în întâia lui epistolă, el nu spune nimic despre sine că ar fi un constructor. Aici Hristos este constructorul. Este lucrare Lui şi numai a Lui, şi El a spus: “Îmi voi zidi Biserica”.
Să vedem acum din Cuvântul lui Dumnezeu ce zideşte omul, ce materiale foloseşte el şi cum lucrează el. Aceste lucruri ne sunt prezentate în 1. Corinteni 3 şi 2.,Timotei 2. Vedem cum, cu mijloace de-ale oamenilor, este zidită o “casă mare”, care, într-un anumit sens, poate fi numită biserica şi casa lui Dumnezeu, după cum în 1. Timotei 3:15 citim; “casa lui Dumnezeu, care este Adunarea (Biserica) Dumnezeului celui viu”. Aceasta este numită şi casa lui Hristos în Evrei 3:6 – “a cărui casă suntem noi”. Dar, în mod trist, nu după mult timp, casa a ajuns să fie stricată prin slăbiciune omenească şi prin răutate clară. Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu a fost lepădată de mulţi, iar voinţa omului a devenit supremă. Efectul filozofiei omeneşti asupra lucrurilor simple pe care le-a instituit Hristos a ajuns rapid să se manifeste în mod dureros. Dar “lemn, fân şi trestie” sunt materiale care nu se pot îmbina bine cu “aur, argint, pietre scumpe”. Casa a devenit mare în lume, asemenea copacului de muştar, printre ramurile căruia mulţi şi-au făcut un cuib plăcut. Casa cea mare îi conferă omului o poziţie în lume, în loc ca el să fie asemenea Domnului, dispreţuit şi respins. Arhiepiscopul vine în ierarhie după rege. Dar biserica mărturisitoare nu numai că este măreaţă ca înfăţişare exterioară, ci este şi plină de pretenţii şi caută să pună pecetea lui Dumnezeu pe lucrările ei neevlavioase. Aceasta este cea mai mare răutate şi din aceasta vin orbirea, confuzia şi caracterul ei lumesc.
Pavel, ca unul ales de Domnul să facă lucrarea Lui, a pus temelia pentru clădirea lui Dumnezeu în Corint, iar alţii au zidit pe această temelie. Dar nu toţi au zidit cu materiale divine. Fusese pusă temelia cea bună, apoi fiecare trebuia să fie atent cum zidea pe acea temelie. Pe acea temelie unul poate zidi aur, argint şi pietre scumpe, iar altul poate zidi lemn, fân şi trestie. Adică unul poate da învăţătură sănătoasă şi poate căuta să vadă credinţă vie la toţi cei care cer să fie în comuniune, iar altul poate da învăţătură nesănătoasă şi primi în comuniune persoane care nu au credinţă, criteriul ţinerii unor rânduieli exterioare luând locul celui al vieţii eterne. Aceasta este ceea ce s-a realizat cu mijloace omeneşti, omul fiind având responsabilitatea, şi aşa s-a ajuns la eşec. Şi totuşi zidarul ca persoană – dacă are credinţa în Hristos - poate fi mântuit, chiar dacă lucrarea lui este distrusă.
Dar mai este încă o categorie de zidari, şi mai rea, care strică templul lui Dumnezeu şi care sunt ei înşişi distruşi. Pentru uşurinţa cititorului, redăm întregul pasaj, deoarece nimic nu poate fi mai clar. “Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zideşte deasupra pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemne, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu” ( 3:10-17 ).
Putem remarca faptul că, atunci când Domnul a spus “pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”, El nu începuse încă zidirea, ci spunea ceea ce urma să facă. El nu a spus “am zidit” sau “zidesc”, ci “voi zidi”, şi această zidire a început la Cincizecime.
Dar, înainte de a trece la studiul istoriei bisericii, trebuie să notăm că mai este încă un adevăr strâns legat de istoria bisericii şi de starea şi caracterul ei pe pământ. Acest adevăr este cuprins în expresia ce urmează.
Cheile împărăţiei cerurilor
Aceasta ne conduce la “casa mare” – despre care am amintit deja – a mărturiei vizibile. În acelaşi timp trebuie să avem în minte că, deşi strâns legat de casa cea mare, împărăţia cerurilor este totuşi ceva deosebit de aceasta. De drept, lumea este a Împăratului. “Câmpul este lumea”, iar slujitorii Lui trebuie să meargă să semene. În urma acestei lucrări rezultă o “casă mare” sau creştinătatea*.
* n.a.) termenii “biserica”, “împărăţia cerurilor” şi “casă mare” sunt scripturistici şi au semnificaţii întrucâtva diferite, după cum rezultă din modul în care sunt folosiţi de Domnul şi de apostolii Lui. Termenul “Biserica Mea”, folosit de Domnul, desemnează ceea ce cuprinde numai membrii adevăraţi, cei care au viaţă. Gândul principal în expresia “împărăţia cerurilor” se referă la autoritatea Domnului înălţat, astfel încât toţi cei care mărturisesc a fi supuşii Lui sunt priviţi ca fiind în împărăţia Lui. În “casa mare” vedem existenţa răului care, prin eşecul omului, s-a strecurat în corpul de mărturisitori, şi acest rău este în activitate şi se extinde odată cu împărăţia cerurilor şi cu biserica mărturisitoare. “Creştinătate” un termen des folosit, dar neîntâlnit în creştinismul scripturistic. Este un termen ecleziastic, care la origine cuprindea pe toţi cei care au fost botezaţi sau acele părţi ale lumii în care creştinismul este predominant, spre deosebire de ţările păgâne sau mahomedane, dar care în prezent este folosit ca fiind sinonim cu ceilalţi trei termeni despre care am vorbit. În general cei patru termeni sunt în prezent consideraţi ca interschimbabili, deşi la origine ei aveau sensuri diferite şi aplicaţii diferite. Dar oare unde nu s-a ajuns la confuzie?
Atunci când ceea ce doar poartă numele de creştinătate va fi înlăturat prin judecată, împărăţia va fi instaurată cu putere şi în glorie. Acesta va fi mileniul.
Tot vorbind cu Petru, Domnul a adăugat “şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Biserica cea zidită de Hristos şi împărăţia cerurilor, care a fost deschisă de Petru, sunt lucruri mult diferite. Una din marile greşeli care sunt obişnuite în creştinătate este folosirea acestor doi termeni ca interschimbabili, ca şi când ar fi acelaşi lucru. Şi scriitori teologi din toate timpurile, considerând că aceşti doi termeni desemnează acelaşi lucru, au produs scrieri care duc la confuzie atât cu privire la biserică cât şi cu privire la împărăţie. Expresia este dispensaţională, după cum termenul “împărăţia lui Dumnezeu” este şi moral. Dar, dacă nu avem cunoştinţă de căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu nu vom putea niciodată să împărţim drept Cuvântul Lui. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce face omul cu mijloacele lui, poate prin predicare şi botez. Biserica, aceea care este trupul lui Hristos, este zidită pe mărturisirea că El este Fiul Dumnezeului cel viu, glorificat în înviere. Fiecare suflet cu adevărat convertit are a face întâi cu Hristos înainte de a avea ceva de spus bisericii. Împărăţia este ceva mai larg, care cuprinde orice persoană botezată, întreaga sferă a mărturiei creştine, fie ea autentică sau falsă.
Hristos nu i-a spus lui Petru că îi va da cheile bisericii sau cheile cerului. Dacă ar fi făcut aşa, atunci sistemul papal ar fi avut oarece justificări. El însă a spus numai: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, adică pentru noua dispensaţiune. S-a spus că sunt folosite chei nu pentru a zidi temple ci pentru a deschide uşi; iar Domnul i-a dat lui Petru onoarea de a deschide uşa împărăţiei întâi pentru evrei, apoi pentru naţiuni (Fapte 2 ). Dar altul este limbajul folosit de Hristos cu privire la biserica Lui. Este simplu, frumos, accentuat şi clar: “Biserica Mea”. Ce adâncime şi ce plinătate este în aceste cuvinte: “Biserica Mea”! Când inima este în comuniune cu Hristos cu privire la biserica Lui va fi o înţelegere a sentimentelor lui faţă de ea, pe care nu avem capacitatea de a o exprima. Totuşi dorim să zăbovim asupra acestor două cuvinte: “Biserica Mea”. Cine oare ar putea spune în ce măsură ne este descoperită inima lui Hristos în aceste cuvinte? Gândiţi-vă, din nou, la cuvântul “această stâncă”. Este ca şi cum a spus “gloria Persoanei Mele şi puterea învierii Mele alcătuiesc temelia sigură pentru biserica Mea”. Şi a spus “voi zidi”. Astfel, vedem că totul este în mâinile lui Hristos cu privire la “Biserica, aceea care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:23 ).
Deschiderea împărăţiei cerurilor
Administrarea împărăţiei Domnului i-a fost, într-un fel special, încredinţată lui Petru, după cum vedem în primele capitole din cartea Faptele apostolilor. Termenul este luat din Vechiul testament (v. 2 şi 7 ). În capitolul 2 avem împărăţia, iar în capitolul 7 este împăratul. Expresia “împărăţia cerurilor” o întâlnim numai în evanghelia după Matei, unde evanghelistul scrie în principal pentru Israel.
Instaurarea pe pământ cu glorie şi putere a împărăţiei cerurilor în persoana lui Mesia era speranţa oricărui evreu evlavios. Ca antemergător al Domnului, Ioan Botezătorul a venit predicând că împărăţia cerurilor s-a apropiat. Dar, în loc ca evreii să-L primească pe Mesia, L-au respins şi L-au crucificat. Ca urmare, împărăţia aşa cum era aşteptată de evrei a fost lăsată la o parte. Totuşi, împărăţia a fost introdusă în altă formă. Când Mesia cel respins S-a înălţat la cer şi Şi-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu, triumfător asupra oricărui vrăjmaş, atunci a început împărăţia cerurilor. Acum împăratul este în cer, iar Daniel spune “cerurile domnesc”, chiar dacă aceasta nu este în mod deschis. De la înălţarea Lui până când El va reveni, împărăţia este în taină (Matei 13 ). Când El va veni din nou, în putere, împărăţia se va manifesta în glorie.
Noua dispensaţiune. Petru a avut privilegiul de a deschide atât pentru evrei cât şi pentru naţiuni, şi a făcut aceasta în Faptele Apostolilor 2 , şi, pentru naţiuni, în Faptele Apostolilor 10 . Dar, din nou, dorim să atragem atenţia că biserica sau adunarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor nu sunt acelaşi lucru. Să ne fie clar de la început acest aspect fundamental. Identificarea celor două lucruri a produs multă confuzie, după cum putem vedea la originile puseismului şi papalităţii şi a oricărui sistem omenesc în creştinătate. Următoarele remarci asupra neghinei de pe câmp, dintr-o publicaţie recentă, a au o legătură directă cu acest subiect, deşi se referă la o perioadă ulterioară primelor capitole din Faptele apostolilor*.
* n.a.) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly
Parabola neghinei
“Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat” ( 13:24-25 ) – exact ceea ce s-a întâmplat cu mărturia pentru Hristos. Două lucruri sunt necesare pentru ca răul să-şi facă astfel loc printre creştini: întâi lipsa de veghere a creştinilor asupra lor înşişi – ei ajung într-o stare fără griji şi adorm -, apoi vrăjmaşul vine şi seamănă neghină. Aceasta a început de timpuriu în creştinătate. Germenii aceştia îi întâlnim chiar şi în Faptele apostolilor şi, în măsură mai mare, în epistole. Întâia epistolă către Tesaloniceni este prima epistolă inspirată a apostolului Pavel, iar cea de-a doua a fost scrisă la puţin timp după prima. Şi totuşi el le-a spus despre “taina fărădelegii” care era de pe atunci la lucru şi că vor veni alte lucruri, ca apostazia şi omul păcatului, şi, când nelegiuirea va fi manifestată deplin (în loc să lucreze în taină), atunci Domnul îi va pune capăt celui nelegiuit şi la tot ce ţine de el. Taina fărădelegii seamănă a fi ceva de genul semănării neghinei din această parabolă. Mai târziu, “când a crescut firul şi a făcut rod”, adică atunci când creştinătatea a început să progreseze pe pământ, atunci “s-a arătat şi neghina”. Dar este evident că neghina a fost semănată aproape imediat după sămânţa bună. Indiferent ce lucrează Dumnezeu, Satan Îl urmează îndeaproape. Când a fost creat omul, el a ascultat de şarpe şi a căzut. Când Dumnezeu a dat legea, ea a fost călcată chiar înainte ca ea sa-i fie încredinţată în mâini lui Israel. Aşa este istoria firii omeneşti.
Deci pe câmp s-a făcut ceva rău şi nu este reparat. Neghina nu este smulsă acum de pe câmp: nu este nici o judecată pentru aceasta. Să însemne aceasta că trebuie să suferim neghina în biserică? Dacă împărăţia cerurilor este tot una cu biserica, atunci nu trebuie să fie nici un fel de disciplină, ci acolo ar trebui să fie tolerată necurăţia cărnii sau a duhului. Acesta este motivul pentru care este important să înţelegem deosebirea dintre biserică şi împărăţie. Domnul interzice să fie smulsă neghina din împărăţia cerurilor: “lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. 30), adică până atunci când Domnul va veni în judecată. Dacă împăraţia cerurilor ar fi tot una cu biserica, atunci, repet, aceasta ar însemna ca nici un rău, indiferent cât de flagrant ar fi, să nu fie exclus din biserică până în ziua judecăţii. De aici vedem cât este de important să facem deosebirea pe care mulţi o dispreţuiesc. Această deosebire este extrem de importantă pentru adevăr şi sfinţenie. Şi nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu pe care să-l putem neglija.
Care este semnificaţia acestei parabole? Ea nu are nimic a face cu comuniunea în biserică, ci este vorba despre “împărăţia cerurilor”, acea scenă a mărturiei pentru Hristos, fie ea mărturie autentică sau falsă. Astfel, grecii, copţii, romano-catolicii şi protestanţii sunt în împărăţia cerurilor, nu numai credincioşii ci şi oameni răi care mărturisesc numele lui Hristos. Un om care nu este evreu, nici păgân şi mărturiseşte numele lui Hristos este în împărăţia cerurilor. El poate să fie oricât de imoral sau eretic, dar nu este cazul să fie scos din împărăţia cerurilor. Dar, atunci, este oare corect ca el să fie primit la masa Domnului? Ferească Dumnezeu! Dacă cineva care a căzut într-un păcat şi faptul este cunoscut, atunci el trebuie să fie exclus, dar nu trebuie să fie exclus şi din împărăţia cerurilor. Pentru că, de fapt, excluderea din împărăţie ar însemna să-i fie luată viaţa, pentru că aceasta înseamnă smulgerea neghinei. Şi tocmai aceasta este greşeala în care a căzut creştinătatea lumească nu peste mult timp după ce apostolii au părăsit pământul. Pedepse temporare au fost introduse spre a disciplina şi s-au dat legi pentru ca puterea civilă să-i pedepsească pe cei refractari. Dacă cineva nu onora aceea aşa-numita biserică, nu li se mai îngăduia să mai trăiască. Aşa s-a produs răul împotriva căruia Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici, astfel că Împăratul Constantin a folosit sabia pentru a reprima călcările de rânduieli ecleziastice. El şi succesorii lui au introdus pedepse temporare pentru a trata problema neghinei, încercând s-o smulgă. Să privim, de pildă, biserica Romei, unde este atâta confuzie între biserică şi împărăţia cerurilor: dacă cineva era eretic ei susţineau să fie predat tribunalelor lumii ca să fie ars şi niciodată nu au mărturisit şi nu au corectat acel rău pentru că se pretind infailibili.
Presupunând că victimele lor erau chiar neghină, aceasta însemna că îi scoteau afară din împărăţie. Dacă un fir de neghină este smuls de pe câmp, el este omorât. Se poate ca afară să fie oameni care profanează numele lui Dumnezeu, dar ei trebuie să fie lăsaţi în seama lui Dumnezeu să-i judece.
Aceasta însă nu elimină responsabilitatea creştinilor faţă de aceia care vin la masa Domnului. Găsim instrucţiuni pentru aceasta în ceea ce este scris cu privire la biserică. “Câmpul este lumea”, pe când biserica îi cuprinde pe aceia care se presupune că sunt madularele trupului lui Hristos. Să privim în 1 Corinteni, unde Duhul Sfânt arată cum trebuie să fie disciplina ecleziastică. Să presupunem că sunt creştini mărturisitori care se fac vinovaţi de un păcat oarecare; asemenea persoane nu trebuie să fie primite în comuniune ca madulare ale trupului lui Hristos, cât timp continuă în acel păcat. Un sfânt adevărat poate cădea într-un păcat văzut, dar biserica, ştiind aceasta, are datoria de a interveni pentru a exprima judecata lui Dumnezeu faţă de acel păcat. Dacă ar fi să permită ca un asemenea om să participe la masa Domnului, atunci L-ar face pe Domnul părtaş cu păcatul. Nu se pune problema dacă acea persoană este convertită sau nu. Un om neconvertit nu are nimic comun cu biserica, iar dacă este convertit, atunci păcatul nu este ceva care să fie trecut cu vederea. Cei vinovaţi nu sunt excluşi din împărăţia cerurilor, dar sunt excluşi din biserică. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură foarte clară pentru ambele adevăruri. Este greşit să fie aplicate pedepse lumeşti pentru un ipocrit, chiar dacă el este demascat. Se poate să caut binele sufletului său, dar nu am nici un motiv să-l pedepsesc în acest fel. Dar, dacă un creştin este vinovat de un păcat, atunci biserica, deşi este chemată să aibă răbdare când este vorba de judecată, nu trebuie să-l tolereze. Cei care sunt neconvertiţi trebuie să fie lăsaţi să-i judece Domnul când se va arăta.
Aceasta este învăţătura despre parabola neghinei, care ne dă o imagine solemnă a creştinătăţii. După cum Fiul omului seamănă sămânţa bună, vrăjmaşul Lui seamănă cea rea, care încolţeşte şi creşte odată cu cealaltă, astfel încât în prezent nu putem scăpa de rău. Există remediu pentru răul care pătrunde în biserică, dar, deocamdată, nu şi pentru răul din lume.
Este destul de clar, atât din Scriptură cât şi din istorie, că marea greşeală în care a căzut corpul de mărturisitori este aceea de a confunda cele două lucruri – neghina şi grâul; sau, pe aceia care, prin administrarea botezului, erau primiţi să aibă parte de toate privilegiile oficiale şi temporare ale bisericii mărturisitoare, cu cei care erau convertiţi şi erau învăţaţi de Dumnezeu. Dar, pentru a putea face un studiu corect al istoriei bisericii, trebuie să înţelegem marea diferenţă dintre ce putem numi sistemul sacramental şi sistemul vital.
O consecinţă a primei greşeli a fost încă o greşeală, la fel de gravă. Marea mulţime de mărturisitori a devenit, în ochii oamenilor, biserica. Oameni evlavioşi chiar au căzut în această cursă, astfel încât a fost pierdută din vedere complet diferenţa dintre biserică şi împărăţie. Cele mai sacre poziţii şi privilegii au ajuns să fie împărţite între omeni evlavioşi şi neevlavioşi. Şi reforma a eşuat complet în a curăţa biserica de acest trist amestec, care s-a transmis până la noi în sistemul anglican, luteran şi presbiterian, după cum arată clar formalităţile botezului şi primirii în biserică. În zilele noastre, sistemul sacramental predomină într-un mod alarmant şi se extinde rapid. Diversele forme de protestantism nu fac deosebirea între ceea ce este autentic şi ceea ce este formal, între ceea ce este viu şi ceea ce este mort. Dar, vai! cel mai grav lucru este că, în biserica mărturisitoare, – în împărăţia cerurilor – sunt mulţi care nu vor vedea niciodată cerul. În împărăţie întâlnim neghină şi grâu, slujitori răi şi slujitori credincioşi, fecioare neantelepte şi fecioare înţelepte. Deşi toţi cei care sunt botezaţi sunt socotiţi în împărăţia cerului, numai cei care au primit viaţa şi sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt aparţin bisericii lui Dumnezeu.
Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume
Principiul guvernării bisericii
Domnul nu s-a mărginit numai la a-i da lui Petru cheile pentru ca să deschidă noua dispensaţiune, ci i-a şi încredinţat administrarea ei internă. Acest principiu este foarte important prin efectul pe care îl are în Biserica lui Dumnezeu. Cuvintele prin care a primit această sarcină sunt următoarele: “orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ce înseamnă aceasta? Considerăm ca este vorba despre autoritate şi putere de la Domnul care să fie exercitate în biserică şi de către biserică, dar limitate ca rezultate la această lume. În cuvintele Domnului nu găsim nimic care să sprijine gândul că biserica ar lua vreo decizie cu privire la cer. Aceasta este interpretarea falsă şi puterea înşelătoare a apostaziei. Biserica pe pământ nu poate spune nimic şi nu poate face nimic care să determine legarea sau dezlegarea în cer, ci sfera de acţiune a bisericii este limitată la pământ, şi, atunci când ea lucrează potrivit cu sarcina pe care i-a dat-o Hristos, ea are promisiunea că hotărârile ei sunt ratificate în cer.
Şi, am mai adăuga, nici gând ca biserica sau persoanele cu funcţii oficiale în biserică să se interpună între suflet şi Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea eternă sau judecata eternă. Acest gând este blesfemia îndrăzneaţă a Romei. “Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” El Îşi rezervă în exclusivitate Lui această putere. Pe lângă aceasta, cei supuşi guvernării bisericii sunt iertaţi, sau, cel puţin sunt pe acel teren. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?” El este aplicabil numai celor din cadrul bisericii, care sunt înăuntru. “Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Pentru orice credincios din câmpul larg al creştinătăţii este valabil “printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:14 ). De unde rezultă că legarea sau dezlegarea păcatelor de către biserică este numai pentru timpul prezent şi are un caracter strict administrativ. Este de fapt principiul divin de a primi persoane în Adunarea lui Dumnezeu pe temeiul unei mărturii potrivite despre convertirea lor, învăţătură sănătoasă şi sfinţenie a vieţii. De asemenea, este vorba despre excluderea păcătoşilor care nu se pocăiesc până când vor fi aduşi la adevărata pocăinţă.
Dar unii cititori s-ar putea să aibă impresia că această putere i-a fost dată numai lui Petru şi apostolilor, după care ea a încetat odată cu plecarea lor. Aceasta este o greşeală. Este adevărat că aceasta i-a fost dat lui Petru prima dată, după cum am văzut, şi nu este nici o îndoială că o putere mai mare s-a exercitat în zilele apostolilor decât în orice alt timp de atunci încolo, dar ei nu aveau atunci o autoritate mai mare. Biserica are aceeaşi autoritate acum pentru a aplica disciplina în adunare, chiar dacă nu are putere. Cuvântul Domnului rămâne neschimbat. Numai un apostol putea vorbi ca Pavel în 1. Corinteni 5 : “În Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos): să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. Acest cuvânt prezintă puterea spirituală a apostolului, nu judecata bisericii*. Acelaşi apostol, în legătură cu aceeaşi adunare, spune “Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” ( 5:13 ). Deci, excluderea era nu numai actul apostolului, ci al întregii adunări. Astfel, în acel caz, păcatele persoanei excomunicate erau legate, chiar dacă era, în mod evident, un om convertit. În cea de-a doua epistolă, în capitolul 2, vedem că acea persoană este restaurată complet. Pocăinţa lui a fost acceptată de adunare şi păcatele lui au fost dezlegate. Revărsarea inimii apostolului cu această ocazie şi îndemnurile lui către biserică sunt lecţii valoroase pentru toţi cei care au a face cu guvernarea în biserică şi au scopul de a înlătura acea suspiciune rece cu care un frate care a rătăcit este deseori admis din nou la privilegiile adunării. “Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta care i s-a dat de către cei mai mulţi; încât, dimpotrivă, este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva unul ca acesta să fie copleşit de prea multă întristare. De aceea, vă îndemn să-i arătaţi dragoste” ( 2:6-8 ). Aici avem un caz care ilustrează guvernarea adunării potrivit cu voia lui Hristos. “Orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.
Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent
Cum se pot aplica în prezent aceste principii este o chestiune care prezintă dificultate pentru mulţi. Ei bine, trebuie numai să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să putem şi să dorim să spunem: “nu putem face ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr” ( 13:8 ).
Puterea şi autoritatea administrativă despre care vorbim le-a fost dată nu numai lui Petru şi apostolilor, ci şi bisericii. În Matei 18 ne este prezentat la lucru principiul expus în capitolul 16: “Spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”.
Astfel, învăţăm că hotărârile a doi sau trei care sunt strânşi împreună în Numele lui Hristos sunt apreciate divin la fel ca administraţia lui Petru. Şi, din nou, în Ioan 20 , Domnul le încredinţează ucenicilor săi acelaşi principiu al guvernării, deci ucenicilor şi nu numai apostolilor, şi aceasta tot pe terenul învierii, unde adunarea trăieşte unită cu Hristos, Omul înălţat. Aceasta este extrem de important. Duhul de viaţă în Isus Hristos îi eliberează pe ucenici – orice ucenic este liber – de legea păcatului şi morţii. Biserica este zidită pe “această stâncă” – Hristos în înviere, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui. “Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi·le-a spus: «Pace vouă!» Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: «Pace vouă!» Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi ·le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt»”.
Domnul întemeiază, ca să spunem aşa, şi inaugurează, noua creaţie. Ucenicii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi cu pace şi cu Duhul de viaţă în Hristos Isus. Ei trebuie să meargă ca mesageri ai Lui, de la locul mormântului gol, de unde a înviat El, purtând mesajul binecuvântat al păcii şi vieţii eterne către o lume încovoiată sub păcat, dureri şi moarte. Ne este prezentat clar şi principiul guvernării interne şi administrarea acestuia revine adunării creştine, aceasta dându-i un caracter ceresc, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea omului.
* n.a.) “A da pe mâna lui Satan este un act de putere, iar excluderea unei persoane este o datorie care ţine de fidelitatea adunării. Fără-ndoială, excluderea din adunarea lui Dumnezeu este ceva foarte grav, care ne lasă expuşi durerilor şi unor juste tulburări ale inimii care pot fi aduse de vrăjmaş, dar a da pe cineva în mod direct pe mâna lui Satan este un act de putere, cum a fost în cazul lui Iov, când a fost spre binele lui. Pavel a făcut aceasta în 1. Corinteni 5 , deşi el făcea aceasta lucrând pe terenul adunării, şi o făcea pentru nimicirea cărnii. Şi, din nou, în 1. Timotei 1 , făcea acest lucru, dar fără referire la adunare, pentru ca Imeneu şi Alexandru să înveţe să nu mai hulească. Orice disciplinare are ca scop corectarea persoanei, deşi se face spre a păstra sfinţenia casei lui Dumnezeu, şi curăţeşte conştiinţele sfinţilor” (Present Testimony, vol. 1, p. 392, New Series).
Principiul primirii în adunare la început
Deoarece acest principiu este baza potrivită pentru orice adunare creştină, este bine să privim puţin la cum lucra în zilele apostolilor, pentru că este sigur că apostolii i-au înţeles sensul şi ştiau cum să-l aplice.
În ziua Cincizecimii şi câtva timp după aceea nu se vede ca aceia de curând convertiţi să fi fost supuşi la o cercetare a autenticităţii credinţei, nici de către apostoli, nici de alţii. “Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Fapte 3:41 ). Astfel, primirea Cuvântului a fost temeiul pentru botez şi comuniune, dar lucrarea era în întregime în mâinile lui Hristos. Şi Domnul adăuga la biserică pe aceia care erau mântuiţi. Încercarea de înşelăciune a lui Anania şi a Safirei a fost imediat detectată şi Petru a acţionat în mod potrivit. Dar atunci Duhul Sfânt lucra nestânjenit, cu măreţie şi putere, iar Petru a recunoscut aceasta, drept care i-a spus lui Anania: “De ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?”
Dar această stare de puritate a trecut nu peste mult timp şi a venit falimentul – Duhul Sfânt a fost întristat şi a devenit necesar ca aceia care vor să fie în comuniune să fie cercetaţi ca să fie cunoscut dacă motivele lor şi starea sufletului lor este după gândul lui Hristos. Acum suntem în starea descrisă în 2. Timotei 2 şi se cuvine să fim în comuniune cu cei “care-L cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată”.
După ce biserica a ajuns să fie atât de mult amestecată cu oameni care doar se zic a fi martori este necesară multă grijă când este de primit cineva în comuniune. Nu mai este suficient ca o persoană să spună că s-a convertit şi, cerând să fie primit în biserică, acea persoană să fie primită numai în temeiul declaraţiilor făcute, ci trebuie ca respectiva persoană să fie cercetată de creştini cu experienţă. Când cineva mărturiseşte că s-a trezit şi a simţit păcatul şi a fost adus la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, acea mărturisire trebuie cercetată de cei care au trecut şi ei prin acelaşi gen de experienţă. Şi chiar când convertirea este aparent autentică trebuie avută o grijă evlavioasă împreună cu blândeţe, ca nu cumva, chiar fără să ştim, să primim ceva care Îl dezonorează pe Hristos, ne întinează pe noi şi slăbeşte adunarea. Pentru aceasta este necesar discernământ spiritual. Şi aceasta este adevărată bunătate faţă de cel care cere să fie în comuniune şi nimic mai mult decât a onora cum se cuvine pe Hristos şi curăţia comuniunii. Comuniunea creştină ar lua sfârşit dacă persoanele ar fi primite numai pe temeiul propriei lor păreri despre sine.
În Faptele Apostolilor 9 vedem cum se aplică practic acest principiu chiar în cazul marelui apostol. Şi, sigur, dacă nu putea fi acreditat cu o mărturie potrivită, cine era să se plângă? Totuşi şi acest caz deosebit poate fi luat ca ilustraţie practică pentru subiectul pe care-l tratăm.
Vedem cum atât Anania în Damasc cât şi biserica de la Ierusalim punând sub semnul întrebării convertirea lui Saul, deşi era o convertire reală. Sigur că fusese un duşman declarat al Numelui lui Hristos, ceea ce i-a făcut pe ucenici mult mai atenţi. Anania a ezitat să-l boteze până când nu a fost pe deplin satisfăcut în legătură cu convertirea lui. El L-a întrebat pe Domnul în acea privinţă, iar, după ce a auzit ce gândea El, a mers direct la Saul şi l-a asigurat că fusese trimis de acelaşi Isus care i se arătase pe drumul spre Damasc şi a confirmat ceea ce se întâmplase. Saul a fost mângâiat mult, şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat.
Apoi, cu privire la ceea ce a făcut biserica de la Ierusalim citim “ajungând la Ierusalim, încerca să se alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum** în Damasc a vorbit cu îndrăzneală în Numele lui Isus” (Fapte 9:26-27 ). Pavel este un model pentru biserică în multe privinţe, inclusiv în aceasta. El este primit în adunare – toţi cei care cer trebuie să fie astfel primiţi – pe temeiul unei mărturii potrivite despre autenticitatea creştinismului său. Dar, dacă trebuie avută multă grijă evlavioasă ca să putem detecta orice Simon magul, trebuie şi blândeţe şi răbdare pentru cei timizi şi care au îndoieli. Cu toate acestea, trebuie să căutăm viaţa în Hristos şi să vedem lucruri potrivite cu aceasta (v. 14 , 25; 5 şi 2 ). Cărarea bisericii este întotdeauna îngustă.
Papalitatea s-a arătat deosebit de rea prin aceea că a folosit rău prerogativa bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, culminând cu absoluţia dată de preoţime.
Protestantismul a mers la cealaltă extremă – probabil temându-se ca nu cumva să semene vreun pic cu papalitatea - şi a desfiinţat complet disciplina. Calea credinţei este a urma cuvântul Domnului.
Având astfel clare principiile fundamentale ale bisericii şi ale împărăţiei, ajungem la Cincizecime – primul moment din istoria bisericii pe pământ. Dacă nu am înţeles principiile creştinismului atunci nu vom putea înţelege corect niciodată istoria lui.
Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin
Sărbătoarea iudaică a Cincizecimii poate fi numită ziua de naştere a bisericii creştine. Era şi aniversarea dării legii pe Muntele Sinai, deşi nu se pare că evreii ţineau o sărbătoare pentru a comemora acel eveniment. Biserica s-a format la cincizeci de zile după învierea Domnului şi atunci a început istoria ei. Sfinţii Vechiului Testament nu fac parte din biserica Noului Testament. Biserica nu exista de fapt înainte de Cincizecime.
Toţi sfinţii, de la început, au aceeaşi viaţă eternă, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi acelaşi cer va fi casa lor pentru totdeauna, dar sfinţii Vechiului Testament fac parte din altă dispensaţiune sau din alte dispensaţiuni, care s-au încheiat înainte de venirea lui Hristos. Fiecare dispensaţiune îşi are începutul, progresul, declinul şi căderea şi îşi va avea propria ei reflexie în cer. Atât persoanele cât şi dispensaţiunile se vor deosebi acolo.
De aceea, în Evrei 11 , când vorbeşte despre cei vrednici din vechime, apostolul spune: “Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi” (v. 39-40). Sigur că, dacă Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai bune, trebuie să fie şi ceva diferit. Să nu ne găsim să obiectăm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În Matei 16 Domnul a spus: “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, şi, cu aceeaşi ocazie i-a dat lui Petru cheile ca să deschidă noua dispensaţiune. Atunci el nu începuse încă zidirea bisericii şi uşa împărăţiei cerurilor nu fusese deschisă încă. Dar diferenţa dintre vechi şi nou se va vedea mai clar când vorbim despre evenimentele de la Cincizecime. Începem cu Levitic 23 .
Copiilor lui Israel li se poruncise să aducă preotului un snop din cele dintâi roade ale secerişului lor, ca el să îl legene înaintea Domnului şi să fie primit pentru ei. Considerăm că acest ritual preînchipuia învierea Domnului nostru în dimineaţa după sabatul iudaic, terenul primirii de către Dumnezeu a creştinului în Hristos cel înviat. “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat” (Levitic 23:10-11 , v şi Matei 28 şi Marcu 16 ).
Şapte săptămâni întregi după legănarea snopului era ţinută Cincizecimea. Cea de mai înainte era socotită prima zi a secerişului în Iudeea, iar ultima era ziua când tot grâul se presupunea că fusese recoltat. Atunci ei aveau o sărbătoare solemnă de mulţumire. Acea sărbătoare era caracterizată de două pâini coapte cu făina din noua recoltă, care erau coapte cu aluat şi scoase din locuinţele lor. Unii au crezut că acele două pâini prefigurează chemarea şi scoaterea afară a bisericii compuse din iudei şi naţiuni. Poate să fie şi aşa, dar numărul este semnificativ pentru că, în Israel, era necesar să fie doi martori pentru a considera mărturia valabilă. Aluatul indică, fără îndoială, păcatul care este în cel credincios, şi, desigur, şi în biserică în starea în care ea se află în timp.
Împreună cu snopul legănat – imagine a lui Hristos înviat, curat şi sfânt – este adusă o jertfă de miros plăcut, dar nu este adusă jertfă pentru păcat. Împreună cu cele două pâini – simbol al celor care sunt ai lui Hristos – era adusă şi o jertfă pentru păcat, deoarece, păcatul fiind prezent, era necesară o jertfă ca să-l acopere. Deşi jertfa desăvârşită a lui Hristos, adusă o singură dată, unică, rezolvă inaintea Dumnezeu atât problema păcatului care locuieşte în cei credincioşi cât şi multe păcate comise în viaţă, totuşi, rămâne faptul, care îl şi experimentăm, că păcatul este în noi, şi va fi aşa cât timp suntem în lume. Toţi recunosc acest fapt, chiar dacă nu toţi văd că lucrarea lui Hristos este completă. Creştinul, printr-o singură jertfă, este făcut desăvârşit pentru totdeauna, deşi se poate să fie umilit şi să mărturisească înaintea lui Dumnezeu fiecare cădere.
Semnificaţia simbolică a Cincizecimii s-a împlinit în mod remarcabil prin coborârea Duhului Sfânt. El a coborât pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (v. Ioan 11:52 ). În urma acestui mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou vas al mărturiei: biserica lui Dumnezeu. Acum, să urmărim ordinea evenimentelor. Întâi,
Învierea şi înălţarea lui Hristos
Întruparea, crucificarea şi învierea sunt cele trei mari fapte sau adevăruri fundamentale pentru biserică sau pentru creştinism. Întruparea a fost necesară pentru a putea fi crucificat, şi primele două au fost necesare pentru a putea avea loc învierea. Este un adevăr binecuvântat că Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, dar la fel de adevărat este că şi credinciosul a murit în moartea Lui (v. Romani 6 , Coloseni 2 ). Viaţa creştinului este în înviere. Biserica este zidită pe Hristos cel înviat. Numai biserica asociată cu Hristos înviat şi glorificat este un adevăr mai minunat decât întruparea şi crucificarea.
În Faptele Apostolilor 1 avem cele cu privire la înviere şi înălţare, dar şi ceea ce au făcut apostolii înainte de coborârea Duhului Sfânt. Domnul cel binecuvântat, deşi în înviere, vorbeşte şi lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt le-a dat El porunci apostolilor pe care îi alesese. Acest fapt se cuvine să-l reţinem deoarece ne învaţă două lucruri:
1. Caracterul unirii noastre cu Hristos; Duhul Sfânt în creştin şi în Domnul cel înviat îi uneşte. “Cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El” ( 6:17 ). Deci sunt uniţi printr-un singur Duh.
2. Acest fapt important prezintă adevărul binecuvântat că Duhul Sfânt locuieşte şi lucrează în creştin de asemenea după ce el va fi chiar înviat. Atunci, el nu va mai avea – ca acum – de luptat împotriva cărnii din noi, ci va fi neîntristat şi nestânjenit şi ne va face să ne bucurăm deplin de cele din cer, în închinare fericită, în slujire binecuvântată şi de toată voia lui Dumnezeu.
Domnul înviat i-a îndemnat pe apostoli să aştepte la Ierusalim “promisiunea Tatălui” (v. Luca 24:49 ), despre care îl auziseră vorbind. “Pentru că Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” (Fapte 1:5 ). Nu mai este vorba despre promisiunile temporare date lui Israel, deoarece acest câmp va fi lăsat la o parte până într-o zi viitoare, ci promisiunea Tatălui că va da Duhul Sfânt era ceva cu totul deosebit şi diferit şi în ceea ce priveşte rezultatele.
Domnul a vorbit cu apostolii Lui despre mai multe lucruri cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, apoi S-a înălţat la cer şi un nor L-a primit, ascunzându-L privirilor lor. Cu aceeaşi ocazie ne este dată în modul cel mai clar şi învăţătura cu privire la venirea din nou a Domnului. “Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11 ). Este destul de evident din aceste cuvinte că El S-a înălţat personal, în mod văzut şi în trup, şi că în mod asemănător va şi veni din nou, că va apărea sub ceruri şi Se va arăta în trup înaintea oamenilor de pe pământ, în mod personal, vizibil şi în trup, dar atunci va fi cu putere şi glorie mare.
Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri:
1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume;
2. Că el va veni din nou în lume.
Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al mărturiei lor şi ei trebuiau să aştepte puterea de sus. Ajungem acum la cel de-al doilea mare eveniment, a cărui importanţă merge mai departe decât celelalte în ceea ce priveşte starea omului în această lume: darul Duhului Sfânt. Acum nu va fi numai Dumnezeu pentru noi, ci Dumnezeu în noi. Aceasta s-a întâmplat la Cincizecime.
Coborârea Duhului Sfânt
Venise timpul. Lucrarea de răscumpărare se încheiase, Dumnezeu fusese glorificat, Hristos era la dreapta Lui în cer, iar Duhul Sfânt a coborât pe pământ. Dumnezeu Şi-a inaugurat biserica, şi a făcut aceasta într-un mod potrivit cu înţelepciunea, puterea şi gloria Lui. S-a produs un mare miracol şi a fost dat un semn vizibil. Aşa este consemnat acest eveniment.
“Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4 ). Poate că este bine să zăbovim un moment aici pentru a lua notă de câteva lucruri în legătură cu coborârea Duhului Sfânt şi manifestarea putereii Lui în această zi importantă.
În primul rând era împlinirea promisiunii Tatălui; Însuşi Duhul Sfânt era trimis din cer. Acesta este marele adevăr al Cincizecimii. Duhul Sfânt a coborât din cer pentru a locui în biserică, în acel loc care a fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Era şi împlinirea Cuvântului Domnului către apostoli, “nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit. Descoperirea completă a învăţăturii despre “un singur trup” aştepta lucrarea lui Pavel, după cum spune el în alt loc: “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” ( 12:13 ).
Dar, pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, avem o binecuvântare deosebit de personală, care este şi ceva relativ nou pe pământ: Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Şi, mulţumiri fie aduse Domnului, acest fapt este la fel de valabil azi cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea completă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Domnul a spus: “Duhul adevărului ... rămâne în voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17 ). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în biserică, şi acum, ce adevăr binecuvântat! Ştim că Dumnezeu nu numai că este pentru noi, ci este şi în noi şi cu noi.
Când Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere, El a apărut în chip de porumbel, ca o imagine frumoasă a purităţii, blândeţii şi smereniei lui Isus. El nu şi-a înălţat vocea pe străzi, nici nu a rupt o trestie frântă, nici nu a stins un fitil fumegând. Dar, în situaţia ucenicilor care au aşteptat la Ierusalim, coborârea Duhului Sfânt a fost ceva diferit: El a coborât asupra lor în “limbi împărţite, ca de foc şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei”. A fost ceva caracteristic. Era puterea în mărturie, acea mărturie care trebuia să se răspândească nu numai în Israel, ci la toate naţiunile pământului. Cuvântul lui Dumnezeu judecă pe toţi cei care sunt înaintea lui: erau limbi ca de foc. Judecata lui Dumnezeu asupra omului din cauza păcatului a fost exprimată judiciar la cruce, iar acum acest fapt solemn trebuie să fie larg cunoscut prin puterea Duhului Sfânt. Totuşi, harul domneşte, şi domneşte prin dreptate, spre viaţa eternă, prin Hristos Isus. Este proclamată graţierea celui vinovat, salvarea celui pierdut, pacea celui tulburat şi odihna celui obosit. Toţi cei care cred sunt şi vor fi pentru totdeauna binecuvântaţi în şi împreună cu Hristos înviat şi glorificat.
Trebuie să fi fost o imensă uimire şi consternare pentru sinedriu şi pentru poporul iudeu să vadă reapariţia cu o asemenea putere a discipolilor lui Isus cel crucificat. Sigur că ei considerau că, odată ce Maestrul nu mai era, discipolii nu vor putea face nimic de la ei, pentru că majoritatea lor erau oameni simpli, neînvăţaţi. Dar cât de uimit trebuie să fi fost poporul când i-au auzit pe acei oameni simpli predicând cu curaj pe străzile Ierusalimului şi convertind mii de oameni la religia lui Isus! Chiar şi privită sub aspect istoric, scena este impresionant de interesantă şi nu există nimic asemănător în analele istoriei.
Isus fusese crucificat, şi, după socotelile poporului, pretenţiile lui de a fi Mesia fuseseră îngropate odată cu trupul lui. Soldaţii care păzeau mormântul fuseseră mituiţi pentru a lansa o minciună în legătură cu învierea Lui, şi, fără-ndoială, interesul maselor trecuse, iar cetatea şi închinarea la templu îşi reluaseră cursul de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment important. Dar Dumnezeu nu avea să lase ca aceste lucruri să treacă şi totul să continue în linişte, ci a aşteptat timpul potrivit pentru ca să revendice drepturile Fiului Său chiar în locul unde fusese umilit. Aceasta a avut loc în dimineaţa zilei Cincizecimii. Brusc, pe neaşteptate, discipolii Lui, care se împrăştiaseră, au apărut cu putere miraculoasă şi, plini de îndrăzneală, i-au acuzat pe conducători şi tot poporul pentru arestarea Lui şi pentru procesul şi crucificarea Lui: ei Îl uciseseră chiar pe Mesia al lor. Dar Dumnezeu L-a înviat ca să fie Domn şi Mântuitor şi L-a înălţat în cer, la dreapta Lui. “Unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult” (Romani 5:20 ).
Putem spune că şi sentinţa de la Babel a fost anulată în acea zi minunată, pentru că în diferitele limbi, prin care omul a fost blestemat de Dumnezeu, a fost vestită mântuirea. Această minuntă lucrare a puterii lui Dumnezeu a atras mulţimile, care erau uimite şi făceau speculaţii cu privire la fenomenul ciudat. Fiecare auzea buzele acelor sărmani galileeni vestind lucrările minunate ale lui Dumnezeu chiar în limba ţării din care venise. Iudeii din Ierusalim, neînţelegând acele limbi străine, şi-au bătut joc de ei. Atunci Petru s-a ridicat şi le-a vorbit în limba lor şi le-a dovedit din scripturile lor ceea ce se întâmplase.
Primul apel adresat de către Petru iudeilor
Astfel, citim: “Şi locuiau în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din orice naţiune a celor de sub cer. Şi zvonul despre aceasta răspândindu-se, mulţimea s-a adunat şi era nedumerită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în propria lui limbă. Şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: «Iată, toţi aceştia care vorbesc, nu sunt ei galileeni? Şi cum îi auzim noi pe fiecare în propria noastră limbă în care am fost născuţi? Parţi, şi mezi, şi elamiţi, şi cei care locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, şi în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei care sunt lângă Cirene, şi romani în trecere, şi iudei, şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile mari ale lui Dumnezeu!» Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: «Ce să fie aceasta?» Dar alţii spuneau în batjocură: «Sunt plini de must!» Dar Petru, stând împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi aceasta şi plecaţi urechea la cuvintele mele: pentru că aceştia nu sunt beţi, cum gândiţi voi, fiindcă este al treilea ceas al zilei»” (Fapte 2:5-14 ) – adică, după timpul nostru, era ora nouă dimineaţa, ceasul rugăciunii la templu.
Astfel, Petru a luat conducerea şi le-a explicat iudeilor că lucrurile minunate pe care le văzuseră în dimineaţa aceea nu erau rezultatul unor spirite excitate, ci erau lucruri la care ei trebuia să se fi aşteptat, potrivit cu scripturile lor, “ceea ce s-a spus prin profetul Ioel”. Dar, să remarcăm terenul pe care stătea Petru când predica atât de îndrăzneţ. El era pe terenul învierii şi al înălţării lui Hristos. Acest aspect este de reţinut pentru că arată ce anume este la baza bisericii şi de unde începe istoria ei. Aceea era prima zi a existenţei ei, prima pagină a istoriei ei şi primele triumfuri ale darului nespus de mare oferit de Dumnezeu omului.
“Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi. Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fapte 2:32-36 ).
Cităm ceea ce spunea altcineva despre efectele primei predici a lui Petru şi despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ.
“Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura toate motivele care-i individualizau pe cei care o primeau, unindu-i într-un singur suflet şi într-un gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, erau în comuniune unii cu alţii, frângeau pâinea şi îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei şi multe semne şi minuni se făceau prin mâinile apostolilor. Ei erau uniţi prin cele mai strânse legături, nimeni nu spunea că are ceva al său, ci toţi îşi împărţeau proprietăţile cu cei care erau în nevoie. Ei erau zilnic în templu, locul public în Israel pentru exerciţii religioase, în timp ce îşi aveau şi strângerea lor deosebită, frângând pâinea acasă. Ei mâncau cu bucurie şi cu inima veselă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi tuturor celor din jurul lor. Aşa s-a format adunarea, şi, în fiecare zi, Domnul adăuga la ea rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care trebuia să fie salvată de judecăţile care trebuiau să se abată asupra naţiunii care-L respinsese pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia al lor. Dumnezeu i-a adus în adunare – care era recunoscută de El ca fiind a Lui prin prezenţa Duhului Sfânt – pe aceia din Israel pe care i-a cruţat. A început o nouă ordine a lucrurilor, marcată de prezenţa Duhului Sfânt. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri exista încă până la executarea judecăţii asupra ei.
Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se, în acelaşi timp, intrarea naţiunilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme”*.
* J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18.
Aceasta este deci biserica lui Dumnezeu: o strângere laolaltă a celor pe care Dumnezeu i-a chemat pentru Numele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt. Iubirea domină şi caracterizează adunarea de curând formată. Marile victorii ale harului în acea zi memorabilă atestau deplin puterea Domnului înălţat şi prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt. Trei mii s-au convertit în urma unei singure predici. Cei care fuseseră vrăjmaşi juraţi ai Domnului şi care se făcuseră părtaşi la uciderea Lui au ajuns în agonie sub puterea cuvântului lui Petru. Înspăimântaţi la gândul că ei îl uciseseră chiar pe Mesia al lor şi că Dumnezeu, în prezenţa căruia se aflau, Îl înălţase la dreapta Lui, în cer, ei au strigat: “Ce să facem, fraţilor?”
Petru a căutat apoi să adâncească lucrarea cea bună din sufletele lor, să-i smerească pe iudeii înainte atât de mândri şi de batjocoritori. “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. El nu le-a spus numai “Credeţi în Domnul Isus şi veţi fi mântuiţi”, deşi este cert faptul că, oriunde lucrarea este autentică, credinţa şi pocăinţa vin împreună. Petru insistă însă asupra pocăinţei pentru că vina lor era mare şi era necesară o lucrare morală profundă în conştiinţa lor ca ei să fie smeriţi. Trebuia ca ei să-şi vadă vina lor înaintea lui Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor la picioarele Aceluia pe care ei Îl respinseseră şi Îl crucificaseră. Totuşi, totul era numai har. Inimile lor au fost atinse şi ei au trecut de partea lui Dumnezeu şi împotriva lor înşişi. S-au pocăit cu adevărat, au fost iertaţi şi au primit darul Duhului Sfânt. Acum, ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa eternă şi Duhul Sfânt locuieşte în ei.
Realitatea schimbării s-a arătat printr-o schimbare completă a caracterului lor. “Aceia deci care au primit Cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Botezul după mărturisirea păcatelor, primirea în adunare, cina Domnului, părtăşia cu sfinţii şi rugăciunea erau lucruri care îi deosebeau de alţii. Pentru moment, rugăciunea Domnului, “ca ei să fie una”, a primit răspuns, după cum citim în capitolul 4. “Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Acum, pentru a păstra continuitatea, vom merge la capitolul 10.
Chemarea naţiunilor
Centurionul Corneliu, un om pios, şi cei care erau împreună cu el au fost primiţi în adunarea lui Dumnezeu. În prima lui cuvântare. Petru lăsase să se subanţeleagă că şi ei erau chemaţi. Apoi, el a fost chemat în mod special şi a primit instrucţiuni speciale cu privire la planul Domnului ca să deschidă uşa celor dintre naţiuni care se tem de Dumnezeu. În acel timp adunarea era compusă în principal, dacă nu în exclusivitate, din iudei. Dar Dumnezeu s-a purtat blând cu poporul său din vechime, ţinând cont de prejudecăţile lor. “Corneliu, un centurion ... evlavios şi temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui, şi care făcea milostenii poporului şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu”. Personal ei nu puteau avea nici un fel de obiecţiuni ca sa primească o asemenea persoană. Astfel, Dumnezeu este plin de har, blând şi îndurător. Şi Petru a fost tratat astfel încât a ajuns să nu mai aibă nici un dubiu cu privire la voinţa divină. Cu multă grijă, Dumnezeu a redus la tăcere raţionamentele lui şi i-a înfrânt încăpăţânarea cu o mustrare blândă: “ceea ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti necurat”.
Deşi încet, Petru a trecut la lucru, având o lucrare nouă. Şi nimic nu i s-a părut mai surprinzător lui Petru decât ca naţiunile să fie aduse şi ele la binecuvântare fără ca ele să devină iudei sau să se supună rânduielilor iudaice. Acesta a fost un salt uriaş atât pentru Petru şi pentru naţiuni, cât şi ca fapt în sine. Aceasta loveşte chiar la rădăcină papalitatea, puseismul, succesiunea apostolică şi orice sistem de rânduieli. În fapt pune în lumină perfect dispensaţiunea de faţă. “Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El”. Este clar că nu mai era necesar să devină cineva iudeu sau să se supună la ceremonii şi ritualuri vizibile pentru ca să se bucure de toate bogăţiile cerurilor. Fără ca apostolii să-şi pună mâinile peste ei – deşi Petru însuşi, cu puterea şi autoritatea divină era prezent – şi înainte ca ei să fie botezaţi cu apă, ei au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Pe când Cuvântul lui Dumnezeu ieşea de pe buzele lui Petru, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care l-au ascultat. Înainte de aceasta, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, se făcuse o lucrare binecuvântată în inima lui Corneliu: el era un suflet care a fost adus la viaţă în mod divin.
Primirea vieţii prin lucrarea Duhului Sfânt este ceva diferit de a fi pecetluit cu Duhul. Pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui, trebuie mai întâi să fie ceva pe care El să-l pecetluiască. Duhul nu poate pecetlui firea noastră cea veche, ci trebuie să existe o fire nouă, ca pe aceea să o pecetluiască. Deci, în istoria oricărui creştin, trebuie să existe un moment când el are viaţa nouă, dar nu este pecetluit. Dar, mai devreme sau mai târziu, lucrarea este încheiată ( 1:13 ). De exemplu, fiul risipitor a primit viaţa sau a fost convertit atunci când a părăsit acea “ţară îndepărtată”, dar atunci el era încă străin de iubirea şi harul Tatălui, şi, în consecinţă, nu avea încă acea credinţă care se poate baza cu calm pe Hristos ca resursă pentru orice binecuvântare. Deşi el avea viaţa nouă, el era legalist, dacă nu necredincios. Este sigur că el nu a fost pecetluit cu Duhul în ceea ce priveşte iertarea şi primirea lui până când nu a primit sărutul împăcării şi inelul ca simbol al iubirii eterne. Evanghelia mântuirii este ceva care preocupă sufletul. Se poate ca, după o lucrare autentică a Duhului Sfânt în suflet să urmeze o perioadă de necredinţă care-L dezonorează pe Hristos. Fiul risipitor avea oarece credinţă că era ceva bun în inima Tatălui, fapt pentru care s-a apropiat de el, dar este cert că el nu avea credinţa evanghelică deplină. “Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33 ). Oriunde este credinţă în Hristos şi în lucrarea Lui, acolo este pecetea lui Dumnezeu. Pavel însuşi a fost, cel puţin timp de trei zile, în cele mai profunde exerciţii ale sufletului, fără pacea şi odihna pe care o dă pecetluirea Duhului Sfânt. “A fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat, nici n-a băut” (Fapte 9:9 ).
Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte.
Pecetluirea naţiunilor
Să observăm un fapt important în legătură cu primirea naţiunilor: ei au primit Duhul Sfânt numai prin predicarea Cuvântului. La Ierusalim, iudeii au fost mai întâi botezaţi, apoi au primit Duhul Sfânt. În Samaria, samaritenii nu numai că au fost botezaţi, ci au venit şi apostolii şi şi-au pus mâinile asupra lor, cu rugăciune, înainte ca ei să primească Duhul Sfânt. Dar, la Cezareea, fără botez, fără punerea mâinilor şi fără o rugăciune specială, naţiunile au primit cele mai bogate binecuvântări creştine, şi aceasta deşi învăţătura cu privire la biserica în trup al lui Hristos nu fusese descoperită.
Harul lui Dumnezeu, arătat astfel faţă de naţiuni la începutul dispensaţiunii, a caracterizat întreaga dispensaţiune de atunci încolo. Noi suntem dintre naţiuni; nu suntem nici iudei, nici samariteni. Acesta este motivul pentru care căile lui Dumnezeu în har faţă de naţiuni au o aplicaţie specială pentru noi. Nu există nici un caz consemnat de istoricii inspiraţi în care cineva să fi fost botezat fără a fi mărturisit credinţa în Hristos. Dar, dacă ar fi să urmăm modelul de la Cezareea, trebuie să căutăm pecetluirea cu Duhul şi nu numai viaţa cea nouă, pacea cu Dumnezeu şi credinţa în Hristos înainte de botez. Cazul lui Corneliu este chiar la începutul dispensaţiunii noastre şi este prima expresie a harului faţă de naţiuni, şi, în mod sigur, trebuie să fie un model pentru predicatorii şi ucenicii dintre naţiuni. Când Cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost atunci predicat lui Corneliu, este crezut acum, putem fi siguri că urmează aceleaşi efecte în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu.
Ordinea divină a lucrurilor prezentate aici este: predicarea, credinţa, pecetluirea şi botezul. Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu se schimbă deşi, după cum spun oamenii, timpurile se schimbă, şi opiniile oamenilor se schimbă şi rânduielile religioase se schimbă şi ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Iudeii, naţiunile şi samaritenii au mărturisit credinţa în Hristos înainte de a fi botezaţi. Într-adevăr, botezul presupunea că acela care era botezat avea viaţa prin credinţă şi nu că viaţa îi era transmisă prin aplicarea botezului, cum învaţă catolicii anglicani. Ei spun că “Harul şi viaţa sunt transmise prin sacramente şi că acestea au efect numai prin acele mijloace, fără a avea legătură cu exerciţiul vreunei părţi a intelectului persoanei aduse în unire. Botezul sfânt îi dă o viaţă spirituală nouă aceluia căruia i se aplică”*.
* The Church and the World, pag. 178-188
Abia dacă mai este nevoie să spunem că asemenea noţiuni sunt total contrare Scripturii. Putem afirma că botezul nu transmite nimic. Viaţa se capătă prin alte mijloace, după cum ne învaţă în mod clar Scripturile. Convertirea sau “naşterea din nou” se face, în toate cazurile, fără excepţie, prin Duhul Sfânt. În 1 Petru citim: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din inimă curată, fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1. Petru 1:22-23 ). Aici adevărul Evangheliei este privit ca fiind mijlocul, iar Duhul Sfânt ca puterea care lucrează convertirea. Hristos sau Dumnezeu în Hristos este noul obiect al sufletului. Această schimbare are loc prin Duhul şi adevărul lui Dumnezeu. Cei care au credinţa că botezul cu apă face această schimbare cred, vai! într-o mare iluzie*.
* n.a.) Următoarea declaraţie scurtă a “părinţilor” din secolul al patrulea cu privire la botez va arăta cititorilor noştri sursele sau autorităţile pentru multe lucruri care le spun şi le fac în zilele noastre ritualiştii. Autoritatea Scripturii este lăsată laoparte. “La Paşte şi la Cincizecime şi în unele locuri la Epifanie, ritualul botezului era administrat în mod public - adică în prezenţa credincioşilor – tuturor celor convertiţi de-a lungul anului, cu excepţia câtorva cazuri când era bine ca acea ceremonie să fie făcută neîntârziat, sau atunci când creştinul timid o amâna până la sfârşitul vieţii, cum a fost cazul cu Constantin: o practică demult condamnată de cler. Amânarea arată cât de mult era înrădăcinată în mintea creştinului credinţa în importanţa şi eficacitatea ritualului. Era o lustraţie completă [purificare] a sufletului. Neofitul [cel convertit de curând] ieşea din apa botezului într-o stare de inocenţă perfectă. Porumbelul – Duhul Sfânt – plana mereu deasupra cristelniţei sfinţind apele pentru tainica abluţiune a tuturor păcatelor din viaţa trecută. Dacă sufletul nu suferea o pângărire ulterioară, el trecea dintr-odată pe tărâmul purităţii şi fericirii; adică inima era curăţită, înţelegerea era luminată şi duhul era îmbrăcat în nemurire.
Îmbrăcat în alb, simbol al purităţii ireproşabile, candidatul se apropia de baptisteriu – care, în bisericile mari, era într-o altă clădire. Catiheţii [unul din primele stadii în învăţătura creştină] se întorceau spre vest, domeniul lui Satan, şi, în trei rânduri, se lepădau de puterea lui. El se întorcea spre est pentru a adora Soarele Dreptăţii şi a proclama unirea lui cu Domnul vieţii. Numărul mistic trei domina tot ceremonialul. Jurământul era triplu şi rostit de trei ori. Botezul era de obicei prin cufundare. Dezbrăcarea hainelor era simbolul dezbrăcării omului cel vechi. Se admitea şi botezul prin stropire, potrivit cu cerinţele cazului. Apa în sine devenea, în limbajul viu al bisericii, sângele lui Hristos: era comparată, printr-o analogie imaginativă, cu Marea Roşie. Metafora îndrăzneaţă a unora dintre părinţi pare să afirme că apa îşi schimba culoarea.
Aproape toţi părinţii din această epocă, Vasile şi cei doi Grigore, Ambrozie, etc. au tratate despre botez şi fiecare laudă importanţa şi eficacitatea lui. Grigore din Nazianzen aproape că epuizează bogăţia limbii greceşti vorbind despre botez ” – Milman’s History of Christianity, vol. 3.
În cazul naţiunilor, pe care îl cercetăm acum, înainte de botez ei aveau ceva mai mult decât viaţa atunci când erau botezaţi: ei aveau şi pecetea lui Dumnezeu. Botezul este semnul eliberării depline şi mântuirii asigurate pentru cel credincios prin moartea şi învierea lui Hristos. Corneliu avea viaţa şi era un om evlavios, dar trebuia să trimită la Petru şi să audă cuvintele prin care să fie mântuit sau eliberat deplin. Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne învaţă în modul cel mai clar acest adevăr. Israel, ca popor simbol, după ce a fost adus la Dumnezeu şi, în Egipt, a stat sub adăpostul sângelui Mielului, a fost botezat pentru Moise în nor şi în mare. Astfel, ei au fost eliberaţi din Egipt şi au văzut mântuirea lui Yhave. Din nou, Noe şi familia lui au fost salvaţi prin potop şi nu de la potop. Ei au părăsit lumea cea veche, au trecut prin apele morţii şi au ajuns pe pământ într-o nouă stare a lucrurilor. “această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea Lui Isus Hristos” (1. Petru 3:21 , Exod 14 ).
Dar, unii s-ar putea întreba care era cuvântul pe care îl predica Petru că a fost însoţit de o binecuvântare atât de remarcabilă. El predica pacea prin Isus ca domn al tuturor. Hristos înviat, înălţat şi glorificat era marele subiect al mărturiei lui. El a rezumat lucrurile prin cuvintele “toţi profeţii mărturisesc despre El* că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43 ). A urmat binecuvântarea. Iudeii prezenţi au fost uimiţi şi au recunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de naţiuni. “Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul. Şi credincioşii din circumcizie erau uimiţi, toţi câţi au venit cu Petru, că şi peste naţiuni a fost turnat darul Duhului Sfânt; pentru că îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46 ).
Revenim acum puţin pentru a vedea câteva evenimente care preced capitolul 10.
Primul martir creştin
Ştefan, diaconul şi evanghelistul, a fost primul care a primit coroana martiriului pentru numele lui Isus. El stă în fruntea nobilei oştiri a martirilor. El este un model perfect, proto-martir. Ferm şi fără a şovăi în credinţa lui, îndrăzneţ şi neînfricat înaintea acuzatorilor lui, evident şi credincios în apărarea lui înaintea sinedriului, fără răutate chiar şi în cele mai dure afirmaţii ale lui, plin de milă faţă de toţi oamenii, el şi-a pecetluit mărturia prin sângele lui şi a adormit în Isus.
În unele privinţe Ştefan se aseamănă cu Domnul Însuşi. “Doamne Isuse, primeşte duhul meu” seamănă cu “Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul” şi “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” seamănă cu “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, cu diferenţa că Ştefan nu aduce argumentul ignoranţei lor.
Am văzut deja că necazuri, atât dinafară cât şi dinăuntru au asaltat adunarea de curând formată. Este adevărat că s-a răspândit mult Cuvântul lui Dumnezeu, că mulţimi s-au convertit şi că mai mulţi preoţi au ascultat de credinţă, dar grecii sau eleniştii (evrei de origine greacă) au murmurat împotriva evreilor (cei născuţi în Iudeea) pentru că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică. Aceasta a dus la numirea a şapte diaconi (Fapte 6 ). Din numele lor prezentate aici pare că au fost aleşi şapte “greci”, toţi fiind de partea celor care murmurau. Duhul lui Dumnezeu a condus în har. Ştefan era unul dintre cei şapte, şi cazul lui constituie un exemplu pentru cuvântul apostolului: “cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1. Timotei 3:13 ). El era plin de putere şi a făcut mari minuni în popor. Energia Duhului Sfânt se manifesta în mod deosebit în Ştefan.
Erau diferite sinagogi în Ierusalim, potrivit cu diferitele rase de evrei. Sinagoga libertinilor, cirenienilor, etc., si care se opuneau lui Ştefan. Dar ei “nu erau în stare să se împotrivească înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Fapte 6:10 ). A urmat apoi ceea ce a devenit obişnuit pentru martorii lui Isus în toate epocile: incapabili să-i răspundă, l-au acuzat înaintea consiliului. Au fost mituiţi martori falşi care să spună că l-au auzit vorbind “cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu” şi că “Isus Nazarineanul va dărâma locul acesta şi va schimba obiceiurile” pe care le lăsase Moise. Cazul a fost adus înaintea sinedriului şi a început procesul. Dar ce trebuie să fi gândit judecătorii când i-au văzut faţa strălucind ca faţa unui înger?
Ne este prezentat mesajul lui Ştefan adresat căpeteniilor naţiunii. Pentru ei era convingător, uimitor şi copleşitor. Fără-ndoială era mărturia Duhului Sfânt către iudei rostită prin gura lui Ştefan, care îi umilea cu atât mai mult pe iudeii mândri care îşi auzeau condamnarea rostită de un elenist. Dar Duhul lui Dumnezeu, când nu este stânjenit de rânduieli omeneşti, lucrează prin cine vrea El.
Cu un limbaj îndrăzneţ, Ştefan a recapitulat momentele importante ale istoriei naţionale, referindu-se în special la istoria lui Iosif şi Moise. Pe primul, părinţii lor îl vânduseră celor dintre naţiuni, iar pe cel de-al doilea îl dispreţuiseră nevrând să fie conducător şi judecător. El i-a acuzat şi că se împotriveau întotdeauna Duhului Sfânt şi întotdeauna călcau legea, ca şi acum şi că erau trădătorii şi ucigaşii Celui Drept. În acel punct, mărturia martorului credincios al lui Hristos a fost întreruptă. Nu i s-a permis să-şi încheie mesajul: o imagine atât de valabilă despre cum au fost trataţi martirii de atunci până chiar în zilele noastre. Murmurele, indignarea şi furia sinedriului au ajuns de necontrolat. “auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”. Dar, în loc să-şi continue cuvântarea, el s-a întors către Domnul, în extazul inimii, şi şi-a aţintit privirea spre cer, casa şi centrul unde se vor strânge toţi ai Săi.
Ştefan a spus: “văd cerurile deschise”. El era plin de Duhul Sfânt când privea spre cer şi L-a văzut pe Fiul omului stând acolo şi fiind gata să primească duhul lui. După cum spunea altcineva: “aceasta este poziţia credinciosului adevărat – fiind ceresc pe pământ – în prezenţa lumii care L-a respins pe Hristos, a lumii ucigaşe. Credinciosul, viu în moarte, prin puterea Duhului Sfînt, vede cerul şi Îl vede pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu a spus «Isus». Duhul Îl caracterizează ca fiind «Fiul omului». Ce valoare are această mărturie pentru om! Nu este o mărturie atât despre glorie cât despre Fiul Omului în glorie, cerul fiindu-i deschis ... Această scenă este în mod cert caracteristică în ceea ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului”.
Înaintea tronului Său, aproape de El
Recunoscuţi prin veşminte de triumf
Şi asemenea Lui la chip şi vorbă
Sfântul Ştefan a-ngenucheat
Privind constant cum cerul se deschide
Naintea ochilor lui care se-nchid,
Ca o candelă palidă pâlpâind
Văzând ce ascundea moartea.
Deşi pare a se mişca pe pământ,
Trebuie să plutească în aer ca un porumbel
Din profunzimi fără nor de sus
Să respire aer mai curat
Ca oamenii să vadă faţa lui de înger
Strălucind de har ceresc
Martir demn urmand
Calea morţii lui Isus.
Am parcurs, cu grijă, prima parte a istoriei bisericii. Şi am avut şi mai multă grijă din vreme ce, în general, istoriile bisericii încep în perioade mai târzii. Majoritatea istoriilor încep acolo unde se încheie Scriptura, cel puţin în ceea ce priveşte detaliile. Nici o istorie pe care am cercetat-o nu se referă la Matei 16 şi foarte puţine încearcă o examinare critică a cărţii Faptele apostolilor, care, în fond, este singura parte a istoriei care se cuvine să determine credinţa noastră şi pretinde în mod absolut ascultarea noastră.
În capitolul 8 vedem cum a lucrat Duhul Sfânt în Samaria prin Filip. El părăsise Ierusalimul. Aceasta marchează o perioadă distinctă în istoria bisericii, mai ales în ceea ce priveşte legătura ei cu Ierusalimul. Îi lăsăm, deocamdată, pe iudeii turbaţi şi porniţi pe persecuţii pentru a urmări calea Duhului în cetatea Samariei. Dar, să privim, pentru un moment, la ceea ce unii au numit a treia persecuţie.
Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi
După moartea lui Ştefan a izbucnit o mare persecuţie (Fapte 8 ). Aparent, conducătorii iudeilor au câştigat o victorie asupra ucenicilor şi erau hotărâţi să exploateze triumful aparent recurgând la cea mai mare violenţă. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, şi ştie cum să înfrâneze izbucnirile patimilor oamenilor, a făcut ca împotrivirea lor să ducă în final la împlinirea voiei Lui.
Oamneii nu învăţaseră încă proverbul: “Sângele martirilor este sămânţa pentru biserică”. În cazul primului şi a celui mai nobil dintre martiri această zicală se verifică. Dar în ultimii o mie opt sute de ani, oamenii au fost înceţi la a învăţa sau a crede că acesta este un fapt istoric. Persecuţia, în general, a făcut să înainteze cauza pe care a căutat să o reprime. Tratamentul represiv a produs hotărâre şi fermitate. Este adevărat că unele cugete timide au ajuns, pentru un timp, la apostazie, în urma persecuţiilor, dar deseori aceştia, cu cea mai adâncă pocăinţă, pentru a-şi recăpăta poziţia de mai înainte, au suferit cu bucurie cele mai grele chinuri şi au arătat cea mai mare tărie în ultimele clipe ale vieţii lor. Dar cei care Îl urmează pe Isus trebuie să se aştepte la persecuţii într-o formă sau alta. Ei sunt îndemnaţi să-şi ia în fiecare zi ia crucea şi să-L urmeze. Aceasta este o probă a sincerităţii credinţei noastre, a curăţiei motivaţiei noastre, a tăriei afecţiunilor pentru Hristos şi a măsurii încrederii noastre în El.
Cei care nu sunt cu adevărat sinceri pentru Hristos este sigur că vor cădea într-un timp de persecuţie, dar iubirea suferă pentru obiectul ei atunci când nu poate face altceva. Aceasta vedem în mod perfect la Domnul Însuşi. El a suferit crucea – aceea era de la Dumnezeu -, a dispreţuit ruşinea – aceea era din partea oamenilor. În ruşinea şi suferinţele de pe cruce s-a arătat iubirea Lui şi în aceea că El a triumfat în toate acestea. Nimic nu poate deturna iubirea Lui de la obiectul ei: ea era mai puternică decât moartea. În aceasta, ca în toate lucrurile, El este un exemplu pentru noi, ca să mergem pe urmele Lui. Fie ca întotdeauna să-L urmăm îndeaproape.
Din istoria din Faptele apostolilor aflăm că moartea lui Ştefan a avut ca efect imediat răspândirea adevărului, pe care cei care-l persecutau căutau să-l oprească. Impresia produsă de un asemenea martor şi de o asemenea moarte trebuie să fi fost copleşitoare pentru vrăjmaşi şi convingătoare pentru cei care gândeau fără prejudecăţi. Ultimul mijloc al cruzimii omeneşti este moartea, dar, cât de minunat este că, atunci când este vorba de credinţa creştină, la ei prima încercare s-a dovedit mai puternică decât moartea în cea mai înspăimântătoare formă. Aceasta a fost mărturia dată înaintea vrăjmaşului, pe care el şi-o va aminti pentru totdeauna. Ştefan era pe stâncă, aşa că porţile locuinţei morţilor nu puteau să-l învingă.
Întreaga biserică de la Ierusalim, cu această ocazie, s-a risipit, dar ei au mers peste tot predicând Cuvântul. Asemenea norului care fuge sub vânt purtând ploaia înviorătoare către alte ţări, aşa şi ucenicii alungaţi de la Ierusalim de furtuna persecuţiei, au plecat purtând apa cea vie la alte suflete din ţări îndepărtate. “Şi, în ziua aceea, a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte 8:1 ). Unii istorici au gândit că faptul că apostolii au rămas la Ierusalim atunci când ucenicii au fugit arată fermitatea şi fidelitatea lor deosebit de mare pentru cauza lui Hristos, dar suntem înclinaţi să considerăm că nu este aşa, ci este mai curând un eşec decât fidelitate. Aceasta deoarece ei primiseră de la Domnul misiunea: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19 ). Şi, mai înainte, li se spusese “când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiţi în alta” (Matei 10:23 ). Din ceea ce ne arată istoria din scriptură, această misiune nu a fost niciodată îndeplinită de cei doisprezece. Totuşi, Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de naţiuni prin Pavel, iar în Petru a lucrat faţă de iudei.
Duhul Sfânt a părăsit Ierusalimul ca loc unde să-şi manifeste puterea în mod văzut – ce adevăr solemn! Cetatea vinovată prefera stăpânirea Romei în locul puterii de înviere a lui Mesia al lor. Iudeii au zis: “Ce facem? pentru că Omul acesta face multe semne. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi locul şi naţiunea” (Ioan 11:47-48 ). Ei L-au respins pe Mesia venit în smerenie, apoi au respins şi mărturia Duhului Sfânt despre înălţarea Lui. Măsura nelegiuirii lor era deplină, şi cea mai mare mânie urma să se abată asupra lor. Dar, deocamdată, în urmărirea istoriei bisericii, avem partea plăcută de a vedea Duhul Sfânt pe căile în Samaria. Calea lui este cea a firului de argint al harului mântuitor, atât de scump pentru suflete.
Triumful evangheliei în Samaria
Filip, diaconul, în mod clar următorul după Ştefan ca zel şi energie, a mers în Samaria. Duhul Sfânt a lucrat prin el. În înţelepciunea căilor Domnului, Samaria cea dispreţuită a fost primul ţinut dinafara Iudeeii unde a fost predicată evanghelia de către martorii aleşi de El. “Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos; şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea. Pentru că din mulţi care aveau duhuri necurate, acestea ieşeau, strigând cu glas tare; şi mulţi paralizaţi şi şchiopi au fost vindecaţi. Şi a fost mare bucurie în cetatea aceea” (Fapte 9:5-8 ). Mulţi au crezut şi au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Până şi Simon vrăjitorul a recunoscut prezenţa unei puteri mai mari decât aceea pe care o avea el şi s-a înclinat înaintea puterii şi cursului lucrării Duhului în alţii, deşi adevărul nu pătrunsese în inima şi conştiinţa lui. Dar, din vreme ce am ajuns la o altă regiune a ţării, se cuvine să spunem ceva despre istoria acelei regiuni.
Ţara sfântă, mai interesantă decât orice altă ţară de pe pământ, atât din punct de vedere moral cât şi ca istorie, este foarte mică. “Este o fâşie de pământ aproximativ de dimensiunea Ţării Galilor, mai puţin de 140 de mile în lungime şi abia 40 de mile lăţime în medie”*. Partea de nord este Galileea, în centru Samaria, iar în sud Iudeea. Deşi este atât de puţin întinsă, ea a fost scena celor mai dramatice evenimente din istoria lumii. Acolo S-a născut, a trăit şi a fost crucificat Mântuitorul şi acolo a fost înmormântat şi a înviat. Şi tot acolo au trăit apostolii Lui şi martirii Lui, au dat mărturie şi au suferit. Acolo a fost prima predicare a evangheliei şi tot acolo a fost întemeiată prima biserică.
* Smith’s Dictionary of the Bible
Ţara ocupată de Israel era între imperiile antice ale Asiriei şi Egiptului. De aici referirile frecvente în Vechiul Testament la “împăratul din nord” şi “împăratul din sud”. Având această poziţie, ea a fost deseori câmpul de bătălie pe care s-au ciocnit aceste mari imperii şi ştim că ea va fi scena ultimului lor conflict ucigător (Daniel 11 ). Atât de superstiţioşi au fost oamenii cu privire la Ţara Sfântă încât ea a fost obiectul ambiţiilor naţionale şi ocazia pentru multe războaie religioase, începând aproape din zilele apostolilor. Cine oare poate socoti cât sânge s-a vărsat şi ce comori s-au cheltuit pe aceste câmpuri sfinte? Şi, am mai adăuga, toate s-au făcut în numele frumos al zelului religios, sau, mai curând, sub flamurile crucii şi ale semilunii. Acolo au mers pelerinii în toate epocile ca să se închine la mormântul sfânt şi să-şi împlinească jurământul. A fost şi marea atracţie pentru tot felul de călători din toate naţiunile şi marele târg de relicve făcătoare de minuni, cercetat cu mult sârg de creştini, de istorici şi de anticari, care au făcut descoperirile lor. Chiar din zilele lui Avraam, această ţară a fost cel mai interesant şi mai atrăgător loc de pe faţa pământului. Şi, pentru cel care studiază profeţia, viitorul ei este chiar mai interesant decât trecutul şi ştie că va veni ziua când întreaga ţară va fi populată de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi va fi umplută de gloria şi măreţia lui Mesia al lor şi că atunci ei vor fi recunoscuţi ca poporul din metropola pământului. Ne întoarcem acum la Samaria cu viaţa ei nouă şi bucuriile ei.
Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, samaritenii au primit şi au crezut evanghelia predicată de Filip. Adevărul primit astfel, cu simplitate, a avut efecte imediate şi din cele mai binecuvântate: “a fost mare bucurie în cetatea aceea” şi mulţi au fost botezaţi." Asemenea efecte trebuie să aibă evanghelia când este crezută dacă nu este ceva în noi care ne împiedică. Acolo unde este o autentică simplitate a credinţei trebuie să fie şi o pace autentică şi bucurie şi o ascultare fericită. Se arăta astfel puterea lui Dumnezeu asupra unui popor care, timp de secole, se împotrivise pretenţiilor iudaismului. Evanghelia a realizat ceea ce legea nu putea face. După cum a spus cineva: “Samaria a fost o cucerire pe care toată energia iudaismului nu a putut-o face. A fost un nou şi splendid triumf al evangheliei. Biserica era aceea care urma să subjuge spiritual lumea”.
Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie
Gelozia cruntă dintre iudei şi samariteni era de mult timp proverbială, şi, de aceea, citim “iudeii nu au relaţii cu samaritenii” (Ioan 4:9 ). Dar acum, în relaţie cu evanghelia păcii, dispare această “rădăcină de amărăciune”. Totuşi, în înţelepciunea căilor lui Dumnezeu, samaritenii, pentru a primi cea mai mare binecuvântare a evangheliei, au trebuit să aştepte credincioşii iudei, apostolii din biserica de la Ierusalim, să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Nimic nu poate fi mai interesant decât aceasta atunci când luăm în consideraţie rivalitatea religioasă care se manifestase atâta timp între cele două părţi. Dacă Samaria nu ar fi primit acea potrivită lecţie de smerenie, atunci ea ar fi fost dispusă încă odată să rămână într-o independenţă mândră faţă de Ierusalim. Dar Domnul nu a dorit aşa. Samaritenii au crezut, s-au bucurat şi au fost botezaţi, dar nu au primit imediat Duhul Sfânt. “Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele. Domnului Isus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi ei au primit Duh Sfânt” (Fapte 8:14-17 ).
Ideea principală cu privire la punerea mâinilor este identificarea, iar unitatea este consecinţa darului Duhului Sfânt. Acestea sunt fapte extrem de importante în legătură cu evoluţia bisericii. Samaria a fost astfel adusă într-o fericită relaţie cu vechiul ei rival şi făcută să fie una cu biserica de la Ierusalim. Nu era gândul lui Dumnezeu ca o adunare să fie independentă de alta. Dacă ele ar fi fost binecuvântate separat şi în mod independent, atunci se putea ca rivalitatea să ajungă mai mare decât înainte. Dar nu era cazul să fie aşa. “Nu pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci una în cer, un trup pe pământ şi un Duh, o familie răscumpărată care I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că asemenea închinători doreşte Tatăl*.
* Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit – W Kelly, Lecture 6, despre Fapte 2 ; 8 ; 10 ; 19 .
Originea poporului amestecat şi a închinării în Samaria poate fi văzută în 17 . Ei erau doar pe jumătate evrei, deşi se lăudau cu relaţia lor cu Iacov. Ei primiseră ca sfinte cele cinci cărţi ale lui Moise, dar socoteau de valoare inferioară restul Bibliei. Ei erau circumcişi, ţineau întrucâtva legea şi aşteptau venirea lui Mesia. Vizita personală a Domnului binecuvântat în Samaria este deosebit de interesantă şi impresionantă (Ioan 4 ). Puţul la care El S-a odihnit se spune că “se află într-o vale dintre cei doi munţi renumiţi, Ebal şi Garizim, de pe care s-a citit legea. Pe cel din urmă era aşezat templul samaritenilor, care i-a supărat pe iudeii zeloşi prin îndrăzneaţa opoziţie faţă de sanctuarul ales de pe Muntele Moria”.
Eunucul etiopian primeşte evanghelia
Filip a fost chemat să părăsească lucrarea fericită şi interesantă de la Samaria şi să coboare spre Gaza – o pustietate – pentru a predica pentru o singură persoană. Este clar că acest fapt reprezintă pentru evanghelist o lecţie deosebit de importantă, şi nu se cuvine să nu zăbovim un puţin asupra ei.
Predicatorul într-o scenă unde au loc atâtea treziri şi atâtea convertiri cum era la Samaria este sigur că ajunge să fie foarte interesat de lucrarea acolo. Dumnezeu Îşi pune pecetea pe slujirea prin cuvânt şi binecuvântează strângerile prin prezenţa Lui. Lucrarea Domnului prosperă, evanghelistul este înconjurat cu respect şi afecţiune, iar copiii lui în credinţă caută la el învăţătură şi lumină pentru calea lor. Ne putem pune întrebari: cum poate el părăsi un asemenea câmp de lucru? Oare este bine să-l părăsească? Putem răspunde că îl poate părăsi numai dacă Domnul l-a chemat să facă aceasta, cum a fost cazul cu Filip. Dar cum poate şti acum cineva aceasta, având în vedere că îngerii şi Duhul nu îi mai vorbesc aşa cum i-au vorbit lui Filip? Deşi nu i se vorbeşte în acest fel, el trebuie să ceară şi să aştepte călăuzirea divină. Credinţa trebuie să fie singurul lui îndrumător. Împrejurările nu sunt o călăuză sigură. Se poate ca ele să ne mustre şi să ne corecteze calea, dar ochiul lui Dumnezeu trebuie să ne îndrume. “Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta” (Psalmul 32:8 ).
Numai Domnul ştie ce este cel mai bine pentru slujitorul Lui şi pentru lucrarea Lui. Într-un cadru cu atâta succes, evanghelistul ar fi în pericol să se simtă important ca persoană. De aici partea bună, dacă nu chiar necesitatea, schimbării locului slujirii.
Îngerul i-a spus lui Filip: “«Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu». Şi s-a ridicat şi a plecat. Şi, iată, un etiopian, un famen, unul cu putere la împărăteasa Candace a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea şi şedea în carul lui şi citea din profetul Isaia. Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” (Fapte 8:26-29 ).
Asculatarea imediată şi care nu pune întrebări este foarte frumoasă. El nu pune întrebări în legătură cu diferenţa dintre Samaria şi Gaza, de ce să părăsească un câmp de lucru întins şi să meargă într-un loc pustiu ca să vorbească despre mântuire pentru numai o singură persoană. Dar Duhul lui Dumnezeu era cu Filip şi un evanghelist trebuie să aibă întotdeauna dorinţa de a fi călăuzit de Duhul. Din lipsă de discernământ spiritual, un predicator poate rămâne într-un loc după ce Duhul a încetat să mai lucreze acolo, şi astfel poate lucra în zadar.
Dumnzeu, în providenţa Lui, s-a îngrijit de slujitorul Lui şi a trimis un înger ca să-l îndrume pe ce cale să umble. Dar, atunci când este vorba ca evanghelia să fie predicată unui suflet, Duhul este acela care dă îndrumări: “Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” În întreaga istorie a bisericii nu cunoaştem ceva mai interesant decât această scenă de pe drumul spre Gaza. Îngerul şi Duhul l-au însoţit pe evanghelist, primul reprezentând providenţa lui Dumnezeu care trasează drumul pe care trebuie să-l urmeze, iar cel de-al doilea puterea spirituală în relaţie directă cu sufletele. Şi acum este la fel cum era atunci, deşi suntem mai mult obişnuiţi să gândim la călăuzirea Duhului decât la providenţă. Fie ca noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate, pentru că El nu se schimbă.
Prin persoana trezorierului reginei, evanghelia şi-a găsit drum spre centrul Abisiniei. Eunucul a crezut, a fost botezat şi şi-a continuat drumul cu bucurie. Ceea ce căutase zadarnic la Ierusalim şi în căutarea căruia făcuse o călătorie lungă, el a găsit în pustiu. Ce frumos exemplu despre harul evangheliei! Oaia cea pierdută este găsită în pustiu şi apele vii izvorăsc în deşert. El este şi un exemplu frumos de suflet neliniştit. Când era singur şi nu avea de lucru, el citea din profetul Isaia. El medita la profeţia despre suferinţa Mielului lui Dumnezeu, care nu s-a împotrivit. Şi a venit momentul iluminării şi al eliberării. Filip i-a explicat profeţia şi eunucul a fost învăţat de Dumnezeu şi a crezut. Imediat el a dorit să fie botezat şi s-a întors acasă plin de bucurii noi legate de mântuire. Putea el să nu spună ceea ce a găsit? Sigur că nu. Un om cu un asemenea caracter şi cu atâta influenţă a avut multe ocazii de a răspândi adevărul. Dar atât scriptura cât şi istoria nu ne spun nimic cu privire la rezultatele misiunii lui, aşa că nu ne hazardăm să mergem mai departe.
Duhul, în continuare cu Filip, l-a transportat departe, el ajungând la Azot, unde a evanghelizat toate cetăţile până la Cezareea. Dar vin zorii unei noi epoci în istoria bisericii. Un nou lucrător intră în scenă, unul care, sub multe aspecte, este cel mai remarcabil slujitor pentru Domnul şi biserica lui.
Convertirea lui Saul din Tars
Nici un alt eveniment din evoluţia bisericii nu afectează în mod atât de profund şi atât de binecuvântat istoria ei pe cât a făcut-o convertirea lui Saul din Tars. De la cel dintâi dintre păcătoşi, el a devenit cel dintâi dintre sfinţi; de la împotrivitor violent faţă de Hristos, el a devenit un apărător zelos al credinţei. Ca persecutor plin de ură al numelui lui Isus el a fost şef, iar ceilalţi, faţă de el erau subordonaţi (v. Fapte 9 ; 1. Timotei 1 ).
Din ceea ce a spus el este evident că el nu numai că era convins că iudaismul era divin ci şi că era religia perpetuă şi de neschimbat pe care Dumnezeu a dat-o omului, pentru că altfel, pe alt principiu, ar fi greu de explicat puternicele lui prejudecăţi iudaice. De aceea, el considera că orice încercare de a înlătura religia iudaică şi de a introduce o alta era de la vrăjmaş şi i se opunea cu toată tăria. El auzise discursul nobil al lui Ştefan şi fusese martor la moartea lui triumfătoare, dar faptul că ulterior el i-a persecutat pe creştini arată că gloria morală a acelei scene nu a lăsat o impresie puternică în mintea lui. El era orbit de zelul lui, şi zelul pentru iudaism este acum un zel împotriva Domnului. În acel timp el “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului”.
Auzind că sfinţii persecutaţi îşi găsiseră adăpost în Damasc, o veche cetate a Siriei, el s-a hotărât să meargă acolo şi să-i aducă înapoi la Ierusalim ca pe nişte criminali. Pentru aceasta el primise scrisori de la marele preot şi aprobarea bătrânilor, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pentru a fi pedepsiţi (Fapte 22 ; Fapte 26 ). El devenise astfel apostolul răutăţii iudaice împotriva ucenicilor lui Isus, sigur că din neştiinţă, dar s-a făcut de bunăvoie misionarul lor.
Hotărât în mintea lui să persecute cu maximă violenţă, el a pornit în acea călătorie memorabilă. Neclintit în ataşamentul lui plin de ardoare faţă de religia lui Moise şi hotărât să-i pedepsească pe cei convertiţi la creştinism ca fiind apostaţi de la credinţa strămoşilor, el se apropia de Damasc. Dar, când urmărea cu toată energia acea carieră nebună, Domnul l-a oprit. În jurul lui a strălucit o lumină din cer mai puternică decât lumina soarelui, copleşindu-l cu strălucirea ei. El a căzut la pământ, cu voinţa zdrobită, cu un cuget supus, smerit în duh şi schimbat complet. Inima lui s-a supus atunci vocii care i-a vorbit, recunoscându-I puterea şi autoritatea. Raţionamentele, circumstanţele atenuante şi autojustificarea nu-şi mai găsesc loc înaintea Domnului.
O voce din gloria strălucitoare i-a spus: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi”. Iar el a spus: “Cine eşti, Doamne?” Iar Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Astfel, Domnul, deşi în cer, se declară identificat ca ucenicii săi de pe pământ. Unitatea bisericii cu Hristos, Capul ei din cer, germenul adevărului binecuvântat cu privire la “un singur trup” este cuprins în aceste câteva cuvinte: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? ... Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Cine este în război împotriva sfinţilor este în război împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Ce adevăr binecuvântat pentru credincios şi cât de solemn pentru persecutor!
Viziunea pe care a văzut-o Saul şi groaznica descoperire pe care el a făcut-o l-au absorbit complet. El a fost orb şi nu a mâncat şi nu a băut timp de trei zile. Aşa a intrat în Damasc: orb, zdrobit, umilit şi sub judecata solemnă a Domnului. Cât de diferit era faţă de ceea ce intenţionase! El s-a alăturat de atunci acelora pe care dorise să-i extermine. El a intrat totuşi pe uşă şi şi-a luat locul cu smerenie alături de ucenicii Domnului. Anania, un ucenic evlavios, a fost trimis pentru a-l mângâia. El şi-a recăpătat vederea, a fost umplut cu Duhul Sfânt, a fost botezat şi apoi a mâncat şi s-a întărit.
Unii consideră că, prin convertirea lui Saul, Domnul dă nu numai un exemplu pentru îndelunga Lui răbdare, ca pentru fiecare păcătos care este mântuit, ci şi un semn cu privire la restaurarea viitoare a lui Israel. Pavel însuşi ne spune că el a primit îndurare pentru că, din neştiinţă a lucrat în necredinţă, şi acesta este temeiul pentru care Israel va avea parte de îndurare în viitor, după cum Domnul Însuşi S-a rugat pentru ei: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi Petru a spus: “acum, fraţilor, ştiu că în neştiinţă aţi lucrat, ca şi mai-marii voştri” (Fapte 3:17 ).
Din vreme ce Pavel diferă în multe privinţe de cei doisprezece apostoli, este necesar să notăm pe scurt aceste diferenţe. Dacă aceste diferenţe nu sunt înţelese bine, atunci va fi prea puţin înţeles caracterul dispensaţiunii prezente.
Apostolia lui Pavel
LEGEA şi PROFEŢII sunt până la IOAN, iar după Ioan, DOMNUL Însuşi, în persoană, i-a oferit lui Israel împărăţia, dar “ai Săi nu L-au primit”. Ei L-au crucificat pe Domnul vieţii, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, în locurile cereşti. Apoi îi vedem pe cei DOISPREZECE APOSTOLI. Ei au Duhul Sfânt şi dau mărturie despre învierea lui Hristos. Dar mărturia celor doisprezece a fost dispreţuită, iudeii s-au împotrivit Duhului Sfânt, Ştefan a fost martirizat şi oferta finală de îndurare a fost respinsă, ceea ce face ca Domnul să pună capăt pentru o vreme relaţiilor Lui cu Israel ca popor. Scenele de la Şilo sunt reluate din nou. Pe Ierusalim este scris Icabod şi este chemat un nou martor, ca în zilele lui Samuel.
Ni se prezintă MARELE APOSTOL al naţiunilor. El este ca unul care s-a născut într-un timp nepotrivit şi într-un loc nepotrivit. Apostolia lui nu avea nimic a face cu Ierusalimul sau cu cei doisprezece, ci era înafara amândurora. El a fost chemat, în mod extraordinar, direct de Domnul din cer. El are privilegiul de a aduce lucrul nou, caracterul ceresc al bisericii – Hristos şi biserica sunt una, iar cerul este casa lor (Efeseni 2 ). Cât timp Dumnezeu lucra cu Israel, acest adevăr binecuvântat era ţinut secret în gândurile Lui. “Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Hristos” spune Pavel (Efeseni 3:8-11 ).
Nu există nici o îndoială cu privire la caracterul chemării apostolului şi autoritatea ei divină. “Nu de la oameni, nici prin om”, după cum le spunea el galatenilor, “ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi” (Galateni 1:1 ). “Nu de la oameni”, adică neavând ca sursă vreun sinod oficial al oamenilor. “Nici prin om”, adică nu a primit însărcinarea prin intermediul vreunui om. El nu numai că era un sfânt, ci un apostol prin chemare, fiind chemat de Isus Hristos şi de Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Într-un fel, apostolia lui era una de un ordin mai înalt decât a celor doisprezece, pentru că ei au fost chemaţi de Isus când era pe pământ, iar el a fost chemat de Hristos înviat şi glorificat în cer. Din vreme ce acea chemare era din cer, el nu avea nevoie de recunoaşterea şi aprobarea celorlalţi apostoli. “Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc” (Galateni 1:15-17 ).
Modul în care a fost chemat Saul să fie apostol cere o notă specială deoarece loveşte la rădăcina mândriei iudaice şi mulţi văd că aceasta este o lovitură mortală dată ideii deşarte a succesiunii apostolice. Apostolii pe care i-a ales şi i-a numit Domnul când a fost pe pământ nu au fost nici sursa şi nici mijlocul prin care Saul a fost numit apostol. Ei nu au aruncat sorţi pentru el, cum au făcut în cazul lui Matia. Când au aruncat sorţi, faptul se explică prin aceea abia ieşiseră de pe terenul iudaic, unde sorţii erau o veche formă pentru a descoperi voinţa divină în situaţii de acel gen. Dar cuvintele accentuate “Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos” exclud total orice fel intervenţie a omului. Succesiunea apostolică este înlăturată. Noi suntem sfinţi prin chemare şi slujitori prin chemare. Şi acea chemare trebuie să vină din cer. Pavel ne stă înainte ca adevăratul model pentru toţi predicatorii evangheliei şi pentru toţi cei care slujesc în cuvânt. Nimic nu poate fi mai simplu decât terenul pe care îl ocupă ca predicator, deşi era mare apostol. “Şi, având acelaşi duh de credinţă, după cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim” ( 4:13 ).
Imediat după ce a fost botezat şi s-a întremat, a început să-şi mărturisească credinţa lui în Domnul Isus şi să predice în sinagogi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este ceva nou. Petru a predicat că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, că El a fost făcut Domn şi Hristos, dar Pavel a predicat învăţătura mai înaltă despre gloria Lui personală, că El este Fiul lui Dumnezeu. În Matei 16 , Hristos le este revelat ucenicilor ca fiind “Fiul Dumnezeului celui viu”, dar acum El se revelează nu numai lui Pavel ci şi în Pavel: “Dumnezeu ... a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (Galateni 1:16 ). Dar cine poate spune suficient despre privilegiile şi binecuvântările acelora cărora li se descoperă Fiul lui Dumnezeu? Demnitatea şi siguranţa bisericii se bazează pe acest adevăr binecuvântat, şi tot aşa şi evanghelia gloriei, care i-a fost încredinţată în mod special lui Pavel, pe care el o numeşte “evanghelia mea”.
După cum spune cineva: “De Fiul revelat lăuntric depinde tot ceea ce este specific chemării şi gloriei bisericii; prerogativele ei sfinte; primirea în Cel Preaiubit cu iertarea păcatelor prin sângele Lui; pătrunderea bogăţiilor de înţelepciune şi cunoştinţă, astfel încât să ne fie făcut cunoscut misterul voiei lui Dumnezeu; moştenirea viitoare în El şi împreună cu El, în care sunt împăcate toate lucrurile în cer şi pe pământ şi pecetluirea în prezent cu Duhul Sfânt şi Duhul care este şi arvuna pentru viitor. Această strălucită carte a privilegiilor este scrisă de apostol - «binecuvântări spirituale în cele cereşti» -, binecuvântări prin Duhul care izvorăsc din El şi ne leagă cu El, care este Domnul în cer”.*
sursa: https://comori.org/