Categorie: Biserica lui Hristos
Privind la evoluţia generală a bisericilor, la Efes vedem un declin, la Smirna persecuţie, la Pergam un caracter lumesc, la Tiatira corupţie, la Sardes moarte, iar la Filadelfia Îl vedem pe Domnul nostru binecuvântat mângâind o rămăşiţă credincioasă fără a face o caracterizare a lucrărilor lor, cu toate că El le cunoştea foarte bine. Aici El nu vorbeşte despre autoritatea Lui în guvrenare, cum face în mesajul adresat bisericii din Sardes, nici de plinătatea Duhului, ci despre Sine Însuşi şi gloria Sa morală. “Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Aceasta este principala caracteristocă a acestei scrisori – comuniunea persoanală cu Domnul Însuşi, cu Cel Sfânt şi Adevărat. Aşa Se revelează El celor slabi şi puţini la număr care dau mărturie pentru El. Nu vorbeşte despre ceea ce are, ci despre ceea ce este El. Cu toate că ei aveau “puţină putere”, ei erau într-o legătură strânsă şi într-o comuniune intimă cu El.
Văzând ruina evidentă a bisericii în toate părţile şi simţind că nu există speranţe de a o restaura potrivit principiilor cuvântului lui Dumnezeu, ei se alipesc de numai de El, de Acela care nu se schimbă niciodată. Un adevărat filadelfian este cu adevărat mulţumitor pentru părtăşia sfinţilor care umblă în adevăr, iar toate dogmele, teoriile şi aranjamentele aparent înţelepte sunt pentru el lucruri reci şi fără inimă. Hristos este cuvântul, Hristos în glorie – un Hristos care este în scrieri dar şi un Hristos care este viu – este unicul obiect pe care-l apreciază el. Dar, nu-l va face aceasta să aibă mintea îngustă şi nu-i va limita slujirea? Dimpotrivă, credem că aceasta îl va face să se separe de lume şi de religia lumii. Marele apostol al naţiunilor îşi enunţa viaţa şi slujirea printr-un singur cuvânt: Hristos. “Pentru mine, a trăi este Hristos”. Dacă Îl avem pe Hristos ca obiect al nostru, ca motivaţie şi putere, aceasta va extinde sfera slujbei noastre prin rugăciune şi mărturie în toate domeniile în care lucrează Duhul Sfânt. Şi Ioan, în întâia sa epistolă, când se adresează “copilaşilor” din familia lui Dumnezeu le spune: “aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate”. Şi apoi: “noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă. Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Dacă un creştin nu-l are pe Hristos ca Acela care guvernează totul, atunci el are un idol. Hristos în gloria Sa morală se cuvine să fie obiectul afecţiunilor noastre şi singurul standard pentru slujirea noastră, pentru comuniune şi pentru disciplină. Hristos este “Cel Sfânt şi Cel Adevărat”.
În mod firesc, mulţi dintre noi evită să facă lucrarea dureroasă de disciplinare şi trec cu vederea uşor anumite lucruri dacă nu sunt lezaţi personal sau dacă nu este atinsă respectabilitatea comunităţii. Dar aceasta este sub standardul nostru. Chestiunea importantă nu este comuniunea bisericii şi ceea ce ne-ar conveni nouă, ci ce I se cuvine lui Hristos. Este sfânt? Este adevărat? Sfinţenia şi adevărul trebuie să fie cei doi stâlpi principali care să susţină căile bisericii în ceea ce priveşte practicile. Întotdeauna trebuie să ne punem problema: “Se potriveşte aceasta cu Hristos, potrivit caracteristicilor cu care Se prezintă El?” El este “Cel Sfânt şi Cel Adevărat”.
Nu există nici o umbră de îndoială că starea bisericii din Filadelfia este complet diferită de cea a celei din Sardes. Una este negativă, cealaltă pozitivă. “Ştiu lucrările tale,” îi spune Hristos bisericii din Sardes, “că ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân ... pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Din exterior lucrurile păreau a frumoase, dar nimic nu era nici perfect, nici complet. Lucrările lor nu erau pe măsura standardului cuvântului divin: nimic nu era în totul conform cu scriptura. Ceea ce caracterizează biserica din Filadelfia este că ţine cuvântul răbdării lui Hristos şi că nu tăgăduieşte numele Lui. Aceasta este caracteristica unui adevărat filadelfian, indiferent de unde ar fi el, din acel timp până în zilele noastre. Nu este vorba de putere, nici de manifestări vizibile extraordinare, ci de comuniune strânsă, intimă şi personală cu Hristos Însuşi, prin cuvântul scris al puterii Duhului Sfânt. Totul poate să meargă rău în jur, sau să fie doar ritualuri şi ceremonii şi spectacol lumesc, dar filadelfianul umblă cu Hristos, şi, asemenea celor câteva nume din Sardes, nu-şi întinează veşmintele.
În continuare vedem harul Domnului Isus răspunzând filadelfienilor cu multe privilegii şi binecuvântări. “Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide: ştiu lucrările tale. Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu”. Hristos Se descoperă acestor credincioşi nu numai în gloria Sa personală, ci şi în puterea Lui divină şi în autoritatea Lui deoarece ei au “puţină putere”. El are cheia lui David, potrivit vechii profeţii: “Şi voi pune pe umărul lui cheia casei lui David, şi el va deschide şi nimeni nu va închide, şi el va închide şi nimeni nu va deschide” (Isaia 22 .22). Astfel, toate tezaurele cunoaşterii, toate bogăţiile harului, toată puterea Duhului, toate resursele casei regale ale lui David sunt în mâna Lui şi la dispoziţia Lui.
Dacă predicarea evangheliei va fi interzisă în vreun în altă formă decât cele prevăzute de legea canonică, atunci predicatorul trebuie să aştepte de la Domnul cu credinţa unui filadelfian adevărat, ştiind că Stăpânul are cheia în mâna Lui. El nu trebuie să încerce să forţeze uşa, pentru că se poate ca timpul Domnului să nu fi venit încă. Lui Pavel i-a interzis odată să vorbească în Asia, dar mai târziu uşa i s-a deschis, şi apoi el a lucrat acolo mai mulţi ani. În Ioan 10 , chiar despre Domnul nostru binecuvântat se spune “portarul îi deschide”, iar cărturarii şi fariseii nu au putut împiedica oile pierdute ale casei lui Israel să asculte vocea Păstorului cel bun. Cel care aşteaptă se bucură de simpatia lui Isus şi poate conta pe promisiunea: “Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă”.
Filadelfienilor li se spun trei lucruri care se cuvine în mod special să le reţinem. “Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu”. Situaţia lor nu era caracterizată de vreo manifestare vizibilă a puterii: în ochii lumii ei erau nesemnificativi. Nu era nici o manifestare a puterii: nu aveau daruri-semne ca la Corint, din acelea care să fie o mărturie pentru lumea necredincioasă, şi, din cuvintele Domnului, înţelegem că ei erau dispreţuiţi în Sardes: “Iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit”. Ei sunt caracterizaţi de slăbiciune, dar Domnul nu are nimic să le reproşeze, şi chiar această slăbiciune, când este însoţită de credinţă, devine putere. “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dacă în cele văzute în exterior erau slabi, lăuntric erau puternici. Ei aveau nevoie de har şi de puterea lăuntrică a vieţii, care vine de la Capul înălţat în glorie pentru a hrăni mădularele Lui de pe pământ – aceasta nu va înceta niciodată. Şi notaţi că se pune accent pe pronumele “Meu”. Este asocierea persoanlă cu Hristos în modul cel mai dulce. “Ai păzit Cucântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu”. “Cuvântul Meu şi Numele Meu”. Cuvântul scris este însuşi cuvântul lui Hristos, şi el este certitudinea şi autoritatea în orice epocă şi este mijlocul prin care putem avea comuniune directă cu El. Numele Domnului este revelaţia cu privire la ce este El. Îl cunoaştem ca Mântuitorul, Acela pe care se bizuie sufletele noastre pentru mântuire, şi în calitate de centru în jurul căruie se strânge adunarea lui Dumnezeu prin puterea şi în prezenţa Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânşi în numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor” (Matei 18 .20).
În versetul 10, Domnul are în mode evident în vedere o perioadă de putere de seducţie, de care El îi va păzi pe ai săi. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. “Oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău” spunea apostolul (2. Timotei 3 .13). Promisiunea nu este că îi va păzi când vor trece prin necaz – cum a fost cu Noe prin ape -, ci că îi va păzi de necaz, ca Enoh, care a fost luat în cer înainte de venirea potopului. Trebuie să ţinem cuvântul răbdării Lui, care este speranţa venirii Lui, şi, când va veni, El ne va întâmpina cu o coroană. “Eu vin curând, ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Aceasta este o reprezentare cu totul diferită a venirii Lui faţă de cea pentru Sardes, la care va veni “ca un hoţ noaptea”.
Urmează promisiunea. “Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul. Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou». Cine are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul spune adunărilor”. Aici toate promisiunile sunt legate de gloria Noului Ierusalim, căminul, locul de odihnă şi locuinţa nu numai a filadalfianului, ci a oricărui credincios adevărat al lui Hristos Isus. Pare să fie un răspuns în glorie la ceea ce suntem aici. Cei care su fost în slăbiciune, dar pe o poziţie fermă împotriva răului, vor fi acolo stâlpi. Şi pentru că nu au tăgăduit numele Lui, El va scrie pe ei numele Lui cel nou.
Asocierea binecuvântată cu Hristos Însuşi se păstrează, şi, fiind asociat cu El, care este obiectul infinitei plăceri a Tatălui, avem acest loc de dinecuvântată apropiere de El în templu, unde I se aduce închinare în frumuseţea sfinţeniei. Apoi, aceste scumpe posesive arată locum minunat pe care-l avem în templu: “numele Meu”, “cuvântul Meu”, “răbdarea Mea”, “Dumnezeul Meu” şi “numele Meu cel nou”. Ce binecuvântare ninunată, de neconceput şi de nedescris! Să avem înscrise pe noi numele lui Dumnezeu şi numele cetăţii lui Dumnezeu – Noul Ierusalim - şi numele lui Hristos ca Om înălţat în glorie! Gândurile noastre se opresc câteva clipe în meditaţie asupra acestei scene de binecuvântare pură şi nesfârşită.
Doamne al lumilor de sus
Ce plăcut şi ce frumos
E-n locuinţele Tale cereşti!
Cu dor în inimi după casa Ta
Unde pe Dumnezeul nostru vom vedea.
Laodiceea
Nu fără greutate părăsim un tablou atât de frumos pentru a privi la unul deosebit de dureros. Laodiceea este în contrast total cu Filadelfia. În Filadelfia, Domnul, având cheia lui David, se îngrijeşte de credincioşii Săi cei slabi pentru a le asigura ceea ceu au nevoie şi Se revelează ca obiect al afecţiunilor lor, ceea ce este de o frumuseţe desăvârşită şi cu binecuvântare deplină. Dar Laodiceea este ameninţată cu lepădarea completă din cauza infidelităţii lor. Ei nu aveau inima pentru Hristos, Cel sfânt şi adevărat. “Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu: Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel - şi nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura Mea»”.
Infidelitatea bisericii laodiceenilor faţă de chemarea ei cerească şi în calitate de martor pentru Hristos, cel care este la dreapta lui Dumnezeu, a ajuns să fie atât de vădită şi de neruşinată încât El nu o va mai suferi. Şi aceasta este, vai! tabloul stării triste la care va fi ajuns biserica mărturisitoare atunci când se va executa sentinţa pronunţată aici: “te voi vărsa din gura Mea”. Biserica îşi continuă existenţa ca formă, şi ştim că judecata încă mai este amânată, dar va veni cu siguranţă. Când se va împlini aceasta, Hristos Îşi va lua locul ca “Martorul credincios şi adevărat”, ca Amin, adică Împlinitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu şi în relaţie cu creaţia cea nouă. Hristos Se prezintă făcând ceea ce s-ar fi cuvenit să facă pe pământ biserica în calitate de martor, şi El asigură împlinirea tuturor promisiunilor când toate celelalte mijloace au eşuat. “Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul, pentru gloria lui Dumnezeu prin noi.” (2. Corinteni 1 .20).
Căderea, după cum am văzut, a început la Efes: “ai părăsit dragostea dintâi”, iar Laodiceea, ultima din cele şapte, arată ce va fi ajuns creştinătatea când va fi coaptă pentru judecată. Dar, cum a fost odinioară cazul cu amoriţii, nelegiuirea ei nu a ajuns încă la culme. Harul încă mai zăboveşte, încă mai sunt adresate avertismente, uşa mai este încă deschisă şi oricine doreşte poate intra prin credinţa în Hristos Isus şi găsi adăpost de judecăţile care se apropie. Înainte să fie ruptă vreo pecete sau să se sunt în vreo trâmbiţă sau să fie vărsată o cupă, adevărata biserică va fi răpită în cer şi va fi în pace, închinându-se în templul lui Dumnezeu.
Ceea ce am spus de la începutul istoriei noastre cu privire la caracterul de succesiune al acestor biserici pare să fie dovedit deplin de Domnul prin declaraţia Lui către Laodiceea cu privire la lepădarea ei fără a-i mai pune condiţii. Biserica mărturisitoare nu a ajuns încă în starea de faliment complet, dar se îndreaptă cu repeziciune spre aceasta. Cu siguranţă este din ce în ce mai rău an de an. Nu numai că are loc, în general, o întoarcere la ritualism şi aproape peste tot există un raţionalism rafinat, ci se vede o necredinţă neruşinată până şi în aşezămintele de învăţătură şi la cei care-i instuiesc pe tineri. Şi dacă izvorul este atât de stricat, ce trebuie că vor fi curând şi pâraiele! Ţinerea cu tărie a cuvântului lui Hristos, a nu tăgădui numele Lui şi a aştepta venirea Lui – ceea ce caracterizează starea filadelfiană – reprezintă astăzi doar o mică parte din creştinătate.
Indiferenţa faţă de adevăr şi de gloria Persoanei lui Hristos este păcatul Laodiceei: caracterul căldicel sau deschiderea faţă de orice. Această stare nu vine din ignoranţă, ci din de indiferenţă rece, pentru că biserica spune: “M-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic!” Biserica pretindea a avea multe bogăţii spirituale – “sunt bogat” -, dar acela era un semn clar de sărăcie pentru că adevăratele bogăţii spirituale sunt numai în Hristos. De aceea Domnul adaugă: “şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol”. Aşa apreciază Hristos acea biserică ce îşi înalţă capul şi se laudă aşa de tare cu bogăţiile ei: era fără viaţă divină, fără discernământ spiritual şi lipsită de bogăţiile lui hristos şi de dreptatea lui Dumnezeu.
Considerăm că starea laodiceeană se aplică în modul cel mai simplu şi mai natural la epoca actuală. Ne temem că sunt multe biserici care fac caz de bogăţiile lor spirituale, dar cărora puţin le pasă de cuvântul şi de numele Domnului Isus. Unde oare mai este recunoscută autoritatea absolută a cuvântului şi unde mai este numele lui Hristos centrul şi puterea adunării? Nu ne referim la persoane în mod individual, ci la organizaţiile numite biserici. Şi nu există oare numeroase amvoane de la care este pusă la-ndoială inspiraţia deplină a sfintelor scripturi? Unde este aşa, ascultătorii au parte numai de speculaţii omeneşti, chiar dacă se afişează o aparentă inteligenţă şi o pretinsă bogăţie spirituală. Dar îl vom lăsa pe cititor să facă personal aplicaţia la timpul prezent, atât pentru Filadelfia cât şi pentru Laodiceea, care vor continua să existe, împreună cu Tiatira şi Sardes, până la venirea Domnului. Oricum, copiii lui Dumnezeu trebuie să se păzească de acea stare de căldicel ce caractereizează lucrurile din jur şi să caute să urmeze exemplul lui Hristos care tot mai stăruie pe lângă sufletele induse în eroare şi nu le abandonează încă.
“Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi”. Biserica nu aştepta de la Domnul aceste lucruri, ci se lăuda cu bogăţiile ei, ca şi cum ea însăşi ar fi fost vasul harului şi nu Hristos. “M-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. Dar Domnul cel plin de har ştie de ce are ea nevoie şi o sfătuieşte să cumpere de la El “fără bani şi fără plată”.
Aurul este simbolul dreptăţii divine – este dreptatea lui Dumnezeu, care este a oricărui creştin în Hristos, şi, de aceea, este caracteristica poziţiei sfinţilor. “Haine albe” reprezintă dreptatea practică, faptele bune ale sfinţilor sau cele dintâi roade ale Duhului, cum sunt: “dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare” (Galateni 5 .22). Unde vedem aceste roade ale Duhului în biserica mărturisitoare? Nu putem spune că în prezent ea ar fi deasupra lumii din jurul ei. Apoi este acea alifie pentru ochi, pentru că ei erau orbi, adică incapabili să cadă lucrurile lui Dumnezeu, cu toate că pretindeau a avea lumină spirituală. Despre laodiceeni nu se putea spune: “Aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate lucrurile”. Despre cine se poate spune aceasta în zilele noastre? “Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” spune Domnul. Ce har, câtă răbdare şi cât de mult au nevoie astăzi toţi de acest cuvânt! În iubirea Lui, El mai zăboveşte la uşă, dar vai! El este afară. “Iată, Eu stau la uşă şi bat!” Ce poziţie solemnă! Afară, aşteptând la uşa propriei Sale case. Aici însă totul este individual, biserica fiind abandonată, dar El tot mai perseverează. În cele din urmă, bătaia în uşă este auzită şi cel adormit se trezeşte, oile cunosc vocea Lui şi El le le scoate afară, se împlineşte numărul alor Săi, trupul este complet şi este luat sus, la tronul Lui. Şi vine sfârşitul: judecata care ameninţa demult este executată şi masa coruptă a creştinătăţii este lepădată pentru totdeauna. Urmează judecăţile groaznice asupra pământului, asupra creştinătăţii apostate şi ziua necazului lui Iacov, dar adevărata biserică, aceea care este mireasa sfântă a lui Hristos, cea aleasă, este împreună cu El în casa Tatălui, unde sunt multe locaşuri.
După aceasta nu mai este vorba de biserici pe pământ. Toată istoria bisericii se încheie aici. Prima pagină a acestei minunate istorii este în capitolul al doilea din Faptele apostolilor, iar ultima în capitolul trei din Apocalipsa. După aceea se deschide o uşă în cer şi Ioan este invitat să vină acolo să vadă lucrurile care vor urma după răpirea sfinţilor. În capitolul 1, el spune: “Şi m-am întors să văd glasul care îmi vorbea; şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur”. În capitolul patru el este invitat nu să se întoarcă, ci să se suie la uşa cerului, care era deschisă, spre a vedea ce se întâmpla acolo. ŞI noi putem privi şI vedea, în viziune, pe cei vii, pe cei douăzeci şi patru de bătrâni încoronaţI, pe tronuri şI închinându-se. Tunete, fulgere şI voci ies din tronul cu curcubeu, dar sfinţii sunt într-o stare de binecuvântare şI odihnă perfectă şI eternă. Capitolul patru celebrează gloria lui Dumnezeu în creaţie, capitolul cinci gloria Lui în răscumpărare, iar acţiunea propriu-zisă a cărţii începe în capitolul şase.
Fie ca Domnul să-i dea atât cititorului cât şi scriitorului să ţină cuvântul răbdării Lui, să nu tăgăduiască numele Lui şi să ţină cu tărie ceea ce avem, ca nimeni să nu ne ia cununa.
Dacă prezentarea pe care am făcut-o cu privire la scrisorile către Filadelfia şI Laodiceea este corectă, ne putem aştepta ca în secolul al nouăsprezecelea să găsim o lucrare complet nouă a Duhului Sfânt, şi în principal redescoperirea multor adevăruri care mult timp su fost neglijate de biserica mărturisitoare, fiind uitate probabil imediat după zilele apostolilor. Filadelfia este singura biserică faţă de care Domnul nu are nimic de reproşat şi El o laudă pentru că ţine cu tărie cuvântul Lui, pentru că nu tăgăduieşte numele Lui şI ţine cuvântul răbdării Lui, ceea ce înseamnă că aşteaptă continuu venirea Lui. Până acum nu am întâlnit aceste caracteristici la nici o adunare din istoria bisericii.
Aproape imediat după zilele apostolilor, invenţiile minţii oamenilor au luat locul cuvântului lui Hristos şi rânduieli omeneşti s-au substituit ca autoritate numele Lui. Şi s-ar părea că, până în secolul de faţă, nu s-a mai scris nimic cu privire la venirea Lui pentru a-Şi lua biserica, mireasa Lui. Fără-ndoială, se poate ca, în diferite perioade, nişte suflete pline de iubire să fi suspinat dorind venirea Lui, dar aceasta nu a fost un adevăr prezentat ca învăţătură nici în evul mediu, nici la reformă. Învăţăturile cu privire la unitatea bisericii lui Dumnezeu, la venirea Domnului ca speranţa pe care se cuvine să o aibă biserica şi la prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt în timp ce Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, au fost trecute cu vederea aproape complet de reformatori.
Adevărul profetic
Studiul adevărului profetic a fost revigorat mult în prima parte a acestui secol. În 1821 a apărut un scurt tratat al reverendului Lewis Way, intitulat “Ploaia târzie1”. Principalul obiectiv al scriitorului era acela de a dovedi din scriptură restabilirea Israelului în ţara lor şi gloria lui viitoare. Poezia lui intitulată “Palingenesia” sau “Lumea care va veni”, a apărut în 1824. A urmat, în 1826, “Speranţele scripturale ale bisericii2”, de Basilicus. În această carte, autorul abordează subiecte dintr-o sferă mai largă decât cel dinainte, cu toate că împărăţia lui Israel ocupă un loc important. În 1827, reverendul Edward Irving s-a străduit să trezească biserica mărturisitoare, dar mai ales pe fraţii săi slujitori, pentru a se simţi răspunzători cu privire la adevărurile profetice. El a tradus lucrarea lui Ben Ezra, un evreu convertit, cu privire la “Venirea lui Meisa în glorie şi mărire”, cu o prefaţă lungă. Acea carte a fost scrisă original în spaniolă şi publicată prima dată în Spania, în 18123.
1 n.tr.) engl. The Latter Rain
2 n.tr.) engl. Scriptural Expectations of the Church
3 n.tr.) adică în perioada când Napoleon mai domina încă Europa, pentru că, mai înainte, în Spania nu s-ar fi putut publica aşa ceva
Răspândirea acestor cărţi, împreună cu altele care au apărut în acea perioadă şi articole care au apărut în md constant în reviste au trezit un iteres deosebit faţă de scripturile profetice, care au devenit atunci un obiect de studiu nou, ducând la ceea ce s-a numit “întruniri profetice” în Marea Britanie şi Irlanda. Acestea au avut loc în principal la Albury Park în Anglia şi pa Powerscourt în Irlanda. Clerici şi gentlemani ca persoane particulare au participat la acele întruniri pentru un timp, dar s-ar părea că, în lecturile lor, ei nu au înţeles mai mult decât restaurarea Israelului şi gloria împărăţiei milenare. Relaţiile lui Hristos cu biserica, aceasta având un destin deosebit de cel al lui Israel pe pământ, nu au fost înţelese clar atunci.
Adevărul cu privire la biserică
În acea vreme, Duhul lui Dumnezeu lucra în mod evident în minţile mai multor oameni din diferite regiuni ale ţării şi îi trezea pe mulţi dintre copiii Săi pentru a vedea importanţa nu numai a adevărului profetic, ci şi ceea ce se descoperă în cuvântul Lui cu privire la biserică în calitate de trup al lui Hristos, constituit de Duhul Sfânt şi animat de El. Aşa a fost atunci în special la Dublin. Câţiva creştini sinceri şi serioşi au trecut prin profunde exerciţii de inimă şi conştiinţă cu privire la starea decăzută în multe diviziuni ale creştinătăţii mărturisitoare şi la contrastul puternic dintre biserica lui Dumnezeu, aşa cum apare ea în lumina cuvântului Său, şi ceea ce omul numeşte biserică. Aceste convingeri au dus, după profunde cercetări ale inimii şi multe sentimente dureroase, la o despărţire clară de sistemele religioase existente, de care ei fuseseră legaţi mai înainte.
Era ceva complet nou în istoria bisericii. Cei mai buni dintre reformatorii din orice epocă nu ar fi dorit să iasă din comuniunea bisericii Romei dacă ea ar fi consimţit să se reformeze în ceea ce priveşte abuzurile. Aproape toţi reformatorii au fost excomunicaţi. Până şi puritanii şi Wesley şi Whitefield au fost excluşi din biserica oficială. Dar, cum mulţi dintre cei care au participat la acea separare de la începutul secolului sunt încă în viaţă, nu vom face mai mult decât să spunem cum s-a întemeiat această comunitate şi să oferim o scurtă schiţă a evoluţiei ei. Nu am putea ajunge cu istoria bisericii până în zilele noastre fără a acorda spaţiu şi acestei mişcări. Dar, despre ceea ce s-a tipărit, fiind scris de ei înşişi, putem vorbi cu toată libertatea. Scrierile lor, în tratate, cărţi şi periodice sunt numeroase şi larg răspândite în toată creştinătatea, astfel încât acestea vorbesc cel mai bine ele însele.
“Fraţii”
În iarna anului 1827-8, patru bărbaţi creştini, care de câtva timp treceau prin exerciţii de inimă în legătură cu starea bisericii mărturisitoare în ansamblul ei, au căzut de acord să se strângă în dimineţile zilei Domnului pentru închinare şi comuniune la frângerea pâinii, potrivit cuvântului Domnului. Aceştia erau Dl. Darby, Dl. (mai târziu Dr.) Cronin, Dl. Bellett şi Dl. Hutchinson. Prima lor strângere a avut loc în casa lui Hutchinson din Fitz-William Square, 9, Dublin. De mai mult timp ei studiau scripturile împreună cu alţii care participau la întrunirile lor pentru citirea cuvântului, şi comparau ceea ce găseau în cuvântul lui Dumnezeu cu starea lucrurilor din jurul lor: ei nu au putut găsi nici o expresie a caracterului bisericii lui Dumnezeu, nici în biserica naţională, nici în diferitele organisme dizidente. Aceasta i-a făcut să se separe de toate acele sisteme ecleziastice şi să se strângă împreună în numele Domnului Isus, recunoscând prezenţa şi acţiunea suverană a Duhului Sfânt în mijlocul lor, şi străduindu-se astfel , potrivit cu lumina pe care o căpătaseră, să “păstreze unitatea Duhului în legătura păcii” (v. Matei 18 .20, Efeseni 4 .3-4). Fraţii au continuat, pentru un timp, să aibă strângeri în Fitz-William Square, şi alţii li s-au alăturat.
Primul pamflet al fraţilor
În acesta avem ceva bine definit şi clar afirmat cu privire la principiile lor şi punctul lor de plecare: ceva mai de încredere decât ceea ce se spune în general sau decât amintiri personale.
În anul 1828, Dl. Darby a publicat primul său pamflet, intitulat “Natura şi unitatea bisericii lui Hristos1”, pe care-l putem considera ca o declaraţie cu privire la ceea ce credea şi practica acea comunitate nou formată, deşi el nu are forma unei confesiuni, dar acest tratat prezintă temeiurile divine pa baza cărora lucrau ei. De asemenea, se poate considera că această scriere conţine aproape toate elementele adevărurilor divine care au fost susţinute şi prezentate de fraţi de atunci până în prezent. Nu se pune problema că scriitorul gândea atunci că scrierea sa ar urma să aibă un asemenea rol, ci el doar făcea cunoscut în folosul altora ceea ce învăţase el din cuvântul lui Dumnezeu. Dar cine oare poate pune la-ndoială faptul că o asemenea scriere a fost sub îndrumarea Duhului Sfânt? Cu siguranţă, Duhul şi-a condus instrumentele Sale alese pe o cale pe care ei nu o cunoşteau, pentru ca binecuvântarea care a urmat să poată fi văzută ca fiind prin harul şi adevărul Său2.
1 n.tr.) The Nature and Unity of the Church of Christ
2 Vedeţi retipărirea originalului în Collected Writings ale J.N. Darby, Ecclesiastical vol. 1, G. Morrish, 20, Paternoster Square, şi, de asemenea în Christian Witness, vol. 1 şi publicat ca tratat separate de W.H. Broom, 25, Paternoster Square
Cum această scriere este prima mărturie publică a unei mişcări care în scurt timp a produs mari rezultate binecuvântate în eliberarea sufletelor, pentru a-l ajuta pe cititor, vom prezenta aici câteva extrase, în principal cu privire la unitatea bisericii.
“Ştim că este planul lui Dumnezeu în Hristos să strângă laolaltă toate în cer şi pe pământ, să le împace cu Sine Însuşi în El, şi ca Biserica să fie - chiar dacă, în mod necesar, în imperfecţiune în timpul absenţei Lui - prin energia Duhului, martor pe pământ pentru aceasta, prin aceea că în ea sunt strânşi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Credincioşii ştiu că toţi cei care sunt născuţi din Duhul au o unitate a gândirii, astfel încât ei se recunosc unul pe altul şi se iubesc unul pe altul ca fraţi. Dar aceasta nu este totul, chiar dacă ar exista o împlinire în mod practic, ceea ce, oricum, nu este cazul; căci ei trebuiau să fie una, pentru ca lumea să cunoască faptul că Isus a fost trimis de Dumnezeu. În această privinţă trebuie să mărturisim că toţi am eşuat în mod trist. Nu voi încerca aici să propun un plan de măsuri pentru copiii lui Dumnezeu, ci să stabilesc principii sănătoase, pentru că îmi este evident că aşa ceva trebuie să izvorască din Duhul lui Dumnezeu şi din învăţătura Lui cea tainică, dar putem observa care sunt lucrurile ce constituie piedici şi în ce constă această unitate...”
“În primul rând, nu o uniune oficială a organizaţiilor mărturisitoare este de dorit, şi este cu adevărat surprinzător să gândim că protestanţii ar dori aceasta. În afară de faptul că aceasta n-ar produce nici un bine, o asemenea organizaţie consider că nu ar putea fi deloc recunoscută ca fiind biserica lui Dumnezeu, ci ar fi mai curând o replică la unitatea bisericii Romei. Prin aşa ceva viaţa bisericii şi puterea cuvântului s-ar pierde, iar unitatea vieţii spirituale ar fi complet exclusă. Indiferent care sunt planurile Providenţei, noi putem lucra numai pe principiile harului, iar adevărata unitate este unitatea Duhului şi aceasta trebuie să se realizeze numai prin lucrarea Duhului... Dacă imaginea pe care ne-am format-o cu privire la starea Bisericii este corectă, putem concluziona că acela care urmăreşte interesele unei anumite denominaţii este vrăjmaş al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar aceia care cred în «puterea şi venirea Domnului Isus Hristos» se cuvine să fie atenţi să se păzească de un asemenea duh, pentru că aşa ceva trage Biserica spre o stare generată de ignoranţă şi de nesupunere faţă de cuvânt, propunând ca îndatoriri cele mai rele şi mai anticreştine rezultate. Aceasta este cea mai subtilă şi mai răspândită boală spirituală: «nu ne urmează*», chiar când oamenii sunt creştini adevăraţi... ”
* n.tr.) v. Luca 10 .49-50
“Creştinii nu prea realizează cât de mult le este mintea dominată de aceasta, cât de mult ei caută ale lor şi nu cele ale lui Isus Hristos, nici cum aceasta seacă izvoarele harului şi ale comuniunii spirituale şi cum exclude acea ordine cu care este asociată binecuvântarea – strângerea laolaltă în numele Domnului. Nici o strângere care nu este concepută pentru a-i putea cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temeiul împărăţiei Fiului Său nu poate avea binecuvântarea deplină pentru că nu gândeşte la aceasta şi deoarece credinţa ei nu îmbrăţişează aceasta...”
“Deci, simbolul vizibil şi instrumentul unităţii este participarea la cina Domnului, «pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine»” (1. Corinteni 10 .17). Şi ce spune apostolul Pavel cu privire la adevăratul sens şi adevărata mărturie a acestui ritual? Că ori de câte ori mâncăm acea pâine şi bem din acea cupă, facem aceasta pentru a arăta moartea Domnului până va veni El. În aceasta constă caracterul şi viaţa bisericii – aceasta este chemarea ei – ceea ce menţine adevărul existenţei sale, singura unitate autentică...”
“Doresc eu ca cei credincioşi să corectez bisericile? Ceea ce îi îndemn este să se corecteze pe ei înşişi şi să trăiască, cât de puţin, pe măsura nădejdii chemării lor. Îi îndemn să-şi arate credinţa în moartea Domnului Isus şi să se laude cu siguranţa glorioasă pe care o au prin această moarte, şi, făcându-se una cu ea, să-şi arate credinţa în venirea Lui şi să o aştepte în mod, trăind o viaţă potrivită cu această nădejde. Îi îndemn să dea mărturie împotriva caracterului lumesc al bisericii şi împotriva orbirii ei, dar şi să aibă un comportament consecvent. «Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii». Unitatea spirituală nu poate exista cât timp spiritul lumii este dominant. Foarte puţini credincioşi realizează, măcar în mică măsură, că duhul care deschide treptat uşa apostaziei face prăpăd şi are o influenţă vătămătoare în biserica mărturisitoare... Cred că Dumnezeu lucrează pe căi şi prin mijloace la care nu ne-am gândi mai deloc pentru «a pregăti calea şi a netezi cărările» (v. Isaia 40 .3), printr-un amestec de providenţă şi mărturie specifică lucrarării lui Ilie. Sunt convins că El îi va da de ruşine pe oameni exact în lucrurile cu care se laudă ei. Sunt convins că El va doborâ mândria gloriei omului şi «mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor se va pleca şi Domnul singur va fi înălţat în ziua aceea» (Isaia 2 .17)”
“Dar credincioşilor le revine şi o lucrare practică. Ei pot să pună degetul pe multe lucruri din ei înşişi, care nu sunt potrivite cu puterea acelei zile, care arată că speranţele lor nu se leagă de ea. Este vorba de conformarea lor cu lumea, care arată că, în ochii lor, crucea nu are gloria care i se cuvine... Mai mult chiar, unitatea este gloria Bisericii, dar unitatea care urmăreşte promovarea şi realizarea propriilor noastre interese nu este unitatea Bisericii, ci o confederaţie şi negarea naturii şi speranţei Bisericii. Unitatea bisericii este unitatea Duhului, şi ea poate fi numai în cele care ţin de Duhul, prin urmare, ea poate fi realizată numai în oameni spirituali... Şi atunci, ce să facă poporul Domnului? Să se încreadă în Domnul şi să facă acest lucru potrivit cu învăţătura Duhului Său şi să fie conformi cu chipul Fiului Său, prin viaţa de la Duhul... ”
“Dacă va spune cineva: «Dacă aşa înţelegi aceste lucruri, atunci ce faci tu?», nu pot decât să recunosc din tot sufletul marile nerealizări care mă întristează şi să le deplâng. Recunosc slăbiciunea credinţei mele, dar caut în mod sincer îndrumare. Trebuie să adaug că, atunci când atât de mulţi care s-ar cuveni să fie călăuze merg pe căile lor, cei care îi urmează bucuroşi sunte determinaţi să meargă încet şi să fie slabi, ca nu cumva, din greşeală, să se abată de la calea cea dreaptă, şi astfel slujirea conducătorilor lor să fie împiedicată, măcar că, aşa cum ştim, sufletele lor sunt în siguranţă. Dar voi mai repeta, în mod solemn, ceea ce am spus mai înainte: unitatea bisericii nu poate fi realizată înainte ca toţi membrii ei să aibă ca obiectiv gloria Domnului, care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei Bisericii – o glorie care se va face cunoscută în toată strălucirea ei la arătarea Lui, când chipul lumii acesteia va trece... Domnul Însuşi a spus: «Ei să fie una în Noi ca să creadă lumea că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine» (Ioan 17 .21-24)”.
“O, dacă biserica ar cugeta la acest cuvânt şi ar vedea dacă nu cumva starea ei prezentă împiedică strălucirea gloriei Domnului sau împlinirea chemării ei! Şi îi întreb: caută ei câtuşi de puţin aceasta sau mai doresc ei aceasta? Sau se mulţumesc să spună că promisiunea Lui s-a dus pentru totdeauna? Sigur că, dacă nu putem spune: «Ridică-te, străluceşte, pentur că lumina ta a venti şi gloria Domnului a răsărit peste tine!» (Isaia 60 .1), atunci se cuvine să spunem: «Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te ca în zilele din vechime, ca în generaţiile din veacurile trecute!» (Isaia 51 .9) Va da El gloria Sa unei denominaţii sau alteia? Sau va găsi gloria Lui un loc printre noi unde să se odihnească?”
“Am mai departe decât intenţionasem când am început această scriere. Dacă am depăşit cumva măsura Duhului lui Isus Hristos, atunci voi primi mulţumitor mustrarea şi mă voi ruga lui Dumnezeu să fie uitat ceea ce am greşit”.
Prima sală de adunări publice a fraţilor
Aceste scrieri, atât de clare şi de scripturistice, au avut imediat un efect important. Au găsit un ecou în multe inimi. Creştinii sinceri, simţind şi deplângând starea decăzută a bisericilor, au primit bine acest adevăr care le-a fost prezentat. Mulţi au părăsit denominaţiile lor şi s-au alăturat mişcării, iar numărul lor a crescut atât de mult în mai puţin de un an, încât casa Dl. Hutchinson a ajuns să nu mai poată găzdui întâlnirile lor. Dl. Parnell (care devenit ulterior Lord Congleton), care pare să se fi unit cu fraţii în 1829, a închiriat o sală mare, folosită pentru licitaţii, în Aungier Street, pe care să o folosească fraţii în ziua Domnului. El a avut ideea ca masa Domnului să fie o mărturie publică în legătură cu poziţia lor. Aceasta a fost prima sală pentru adunări publice a fraţilor. Acolo au început ei să frângă pâinea în 1830, şi aceasta poate fi un exemplu pentru sălile pe care le-au avut fraţii în diferite regiuni ale ţării de atunci încolo. Pentru a avea spaţiu pentru dimineaţa zilei Domnului, trei sau patru dintre fraţi aveau obiceiul de a muta mobila sâmbătă seara. La prima lor vizită, mulţi au simţit că locul era ciudat deoarece se obişnuiseră cu aspectul bisericilor şi al capelelor. Dar adevărurile pe care le-au auzit erau noi în acele zile, cum ar fi eficacitatea răscumpărării, cunoaşterea iertării şi a acceptării credinciosului, unitatea trupului lui Hristos, prezenţa Duhului Sfânt în adunare şi cea de-a doua venire a Domnului.
“Era oarece dificultate,” spunea Dl. Marsden*, “în a-i prezenta cititorului, într-o formă simplă, principiile acestui organism. Nu afişează nici un fel de standarde pentru credinţă, nici nu publică forme de închinare sau de disciplină. Mărturiseşte a practica creştinismul aşa cum a fost dat ca învăţătură de Domnul şi de apostoli în Noul Testament... Fraţii au obiecţii atât faţă de biserica naţională cât şi faţă de toate formele de dizidenţă. Cu privire la toate bisericile naţionale ei spun că «deschiderea uşii pentru a primi la cele mai solemne acte de închinare şi de comuniune creştină a întregii populaţii a unei ţări este o eroare de toleranţă». Pe de altă parte, dizidenţii sunt «sectari pentru că închid uşa creştinilor adevăraţi, care nu pot rosti şiboletul (v. Jud. 12.2-6) partidei lor». Un sistem face biserica mai largă, iar celălalt mai îngustă decât limitele stabilite de Dumnezeu. Astfel, într-un fel sau în altul, ideea scripturistică despre biserică este distrusă, dizidenţii afirmând că nu este un singur trup, ci sunt mai multe, în timp ce biserica naţională practic neagă că acel singur trup este trupul lui Hristos. Ceea face ca o adunare să fie biserica este prezenţa Duhului Sfânt. «Este necesară recunoaşterea Duhului Sfânt ca fiind prezent în mod real şi ca fiind singura autoritate suverană şi autoritatea suficientă în absenţa Domnului nostru». Aceasta este cea mai importantă caracteristică a mărturiei fraţilor”.
* v. Dictionary of Christian Churches
Mi departe, cu pe tema slujirii, Dl. Marsden, citând din scrierile lor, remarcă următoarele: “Departe de a presupune că nu există slujire, farţii au susţinut dintotdeauna, întemeindu-se pe Efeseni 4 .12-13, că Hristos nu se poate să nu menţină şi să nu perpetueze o slujire atâta timp cât trupul Său este pe pământ. Cărţile pe care le-au tipărit şi broşurile lor şi învăţăturile pe care le dau în mod privat şi în public afirmă aceasta ca un adevăr bine stabilit, astfel încât este la fel de absurd să-i acuzi că neagă slujba divină permanentă în biserica de pe pământ cum ar fi să-l acuzi pe Charles I că neagă dreptul divin al regilor. Ori de câte ori Dumnezeu a găsit plăcut să ridice pastori după inima Lui, fraţii au recunoscut bucuroşi harul Său şi i-au preţuit mult, cu dragoste pentru lucrarea lor”.
Într-un articol al d-lui Darby despre fraţi, scris la cererea unui jurnalist francez, avem nu numai fapte, ci şi gândurile şi sentimentele de la începutul lor. “Eram doar patru bărbaţi,” spunea el, “care s-au strâns laolaltă pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciune, în temeiul autorităţii cuvântului «Acolo unde doi sau trei se strâng împreună pentru numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor» (Matei 18 .20). Şi sper că nu ne-am strâns într-un duh de mândrie şi îngâmfare, ci profund smeriţi din cauza stării lucrurilor din jurul nostru, şi rugându-ne pentru toţi creştinii şi recunoscându-i drept creştini adevăraţi şi mădulare ale trupului lui Hristos pe toţi aceia în care este Duhul Sfânt, indiferent de poziţia lor ecleziastică. Nu am gândit la nimic altceva decât la a satisface nevoia sufletului potrivit cuvântului lui Dumnezeu şi nu am avut nici un gând să mergem mai departe. Am probat prezenţa Domnului, potrivit promisiunii, şi alţii, simţind aceeaşi nevoie, au urmat aceeaşi cale, şi lucrarea s-a răspândit cum nici nu gândisem”.
Din acest extras reiese în mod evident că fraţii nu au gândit deloc să constuiască un nou sistem sau să reconstruiască biserica aşa cum a constituit-o Dumnezeu la-nceput, nici să restaureze gloria ei de la Cincizecime. Aceasta a fost cursa în care Satan a atras sufletul nobil al lui Edward Irving, dar fraţii nu par să fi avut vreun plan, vreun sistem sau vreo organizaţie. Ei au susţinut credinţa comună tuturor creştinilor ortodocşi cu privire la temelia adevărului şi la speranţele bisericii, şi aşa nu au mai putut rămâne în ceea ce oamenii numesc “biserică”. Aceste gânduri şi cercetări ale inimii au dus, după cum am văzut, la despărţirea multor persoane în mod individual de diferitele organizaţii care mărturisesc creştinismul şi au determinat ca aceste persoane să se strângă laolaltă pentru comuniune pe temeiul acelui “singur trup”, constituit şi condus de “un singur Duh”.
Răspândirea adevărului
Dl. Darby, care pare să fi avut de la-nceput plăcerea de a călători, sau, mai curând, de a aduce adevărul în diferite locuri, a pornit în misiune la scurt timp după constituirea adunării din Fitz-William Square, şi, într-un duh cu adevărat apostolic, a continuat statornic timp de cincizeci de ani, şi nicicând mai mult decât în ultimii zece sau cincisprezece. Primul loc pe care l-a vizitat a fost Limerick. A avut strângeri pentru citirea cuvântului, la care au participat unii dintre gentlemeni şi dintre clerici. Thomas Maunsell, care locuia acolo, a lucrat cu el şi a fost mult timp un lucrător activ. Dl, Darby a mers la Clare, care a adus lucrarea Domnului la Ennis, unde a continuat-o Thomas Mahon. El a mers la Paris, unde a întâlnit câţiva creştini şi a avut strângeri pentru citirea cuvântului, care s-au desfăşurat în acelaşi fel liniştit. La revenirea în Anglia, el a vizitat Cambridge şi Oxford, după care, la solicitarea D-lui. Newton, a mers la Plymouth, unde s-a întâlnit cu căpitanul Hall, care predica în sate. Au avut loc strângeri pentru citirea cuvântului, şi, în scurt timp, câţiva au început să frângă pâinea. Aceasta a fost prin anul 1831.
Originea numelui “Fraţii de la Plymouth”
Primul loc din Plymouth unde ei au avut strângeri publice s-a numit “Providence Chapel”, şi, cum ei au refuzat să li se dea alt nume, erau cunoscuţi ca “oamenii de la Providence”. Dar, cum fraţii au început să predice evanghelia înafara oraşului, prin satele din vecinătate - lucru rar în acel timp -, ei au fost numiţi “fraţii de la Plymouth”. Acest nume nou s-a răspândit rapid în toată Anglia şi în alte părţi. Cum numărul lor a crescut, a fost cumpărată acea capelă micuţă şi a fost lărgită considerabil. În scurt timp s-a arătat efectul adevărului asupra conştiinţelor fraţilor. A fost o deosebită prospeţime, simplitate şi despărţire de lume. Asemenea trăsături de spiritualitate au fost întotdeauna o mare atracţie pentru unele suflete, şi, fără-ndoială, mulţi dintre cei care au părăsit denominaţiunile şi s-au alăturat fraţilor nu aveau gânduri prea clare cu privire la pasul pe care-l făceau. Dar totul era nou: se strângeau ca o turmă şi se dedau studiului cuvântului lui Dumnezeu, şi în scurt timp au avut experienţa dulceţii comuniunii creştine şi au descoperit Biblia ca pe o carte nouă, după cum spuneau ei. Fără-ndoială, în acele zile de prospeţime curată, avea loc o lucrare deosebită şi binecuvântată a Duhului lui Dumnezeu, care a avut influenţă nu numai în această ţară, ci şi pe continent şi în insulele îndepărtate.
În acel timp nu era ceva neobişnuit ca în cutiile pentru colectă să fie găsite bijuterii, care erau în scurt timp vândute, banii fiind daţi diaconilor pentru cei săraci. Dar floarea acelui moment nou a fost în scurt timp stricată prin vicleniile lui Satan. Dl. Newton, cu toate că a fost unul dintre primii lucrători din Plymouth, s-ar părea că nu a ajuns niciodată să-şi însuşească adevărul despre poziţia ocupată de fraţi, ba încă, chiar de la început, pare să fi urmat o cale diferită de ceilalţi. Învăţătura lui a avut tendinţa, chiar dacă pentru mult timp deghizată în mod abil, de a submina şi anula acele adevăruri pe care Domnul le descoperea prin lucrarea fraţilor şi de a restabili, chiar dacă sub o altă formă, lucrurile la care ei renunţaseră. El ţintea la o poziţie şi o autoritate clericală, care nega astfel principiile de bază ale bisericii lui Dumnezeu, şi a căzut în cursa lui Satan. Mai mulţi dintre fraţii care au lucrat mult la Plymouth, nefiind satisfăcuţi de cursul D-lui, Newton, au plecat pentru a lucra în alte părţi. Dl. Darby a plecat în străinătate, căpitanul Hall la Hereford, Dl. Wigram la Londra, iar Dl. Bellett slujea pe atunci la Dublin, bucurându-se de multă trecere acolo.
Este detectată învăţătura falsă
La scurt timp după 1845, când numărul celor de la Plymouth, Devonport şi Stonehouse ajunsese să fie aproximativ o mie, au apărut tulburările care au dus la prima ruptură între fraţi, dar abia în 1848 au ieşit la lumină lucrurile, cu privire la care unii avuseseră demult bănuieli stăruitoare, în legătură cu criza de la Plymouth. Dl. Harris, din numeroase notiţe luate la prelegerile D-lui. Newton, care i-au căzut accidental în mâini, a descoperit că el învăţa cu stărunţă şi în mod sistematic , nu numai ceea ce este eretic sub aspect ecleziastic, ci în mod fundamental eretic cu privire la Hristos. Când acest fapt a ajuns să fie cunoscut, fraţi din toate părţile au fost profunc afectaţi de ştirile triste, şi în mai multe locuri din ţară au avut loc strângeri cu scopul de a creceta acele acuzaţii. După multe rugăciuni şi mărturisiri, aproape toţi au fost de acord că Dl. Newton nu numai că dădea învăţături false, ci complet subversive pentru ceea ce este esenţial în creştinism.
Dar, cu toate că au fost de acord cu privire la caracterul ereziei, au fost dezbinaţi în ceea ce priveşte judecata şi principiul separării de erezie. O parte din ei credeau că otrava acelor învăţături – care se strecuraseră pe nesimţite timp de mai mulţi ani – ar fi afectat mai multe persoane decât se vedea, şi, de aceea, ei nu puteau fi în comuniune cu nici unul din cei care simpatizau cu acele învăţături sau caere erau în comuniune cu simpatizanţi ai acelor învăţături, şi că nu puteau fi în comuniune la frângerea pâinii cu autorul acelor învăţături. Alţii considerau că acele condiţii pentru a fi în comuniune erau mult prea stricte şi că fiecare persoană care cerea să fie primită în comuniune trebuia să fie cercetată în mod individual, şi, dacă se descoperea că nu a înţeles şi nu a fost pătrunsă de acele învăţături false, trebuia să fie primită chiar dacă venea din adunarea D-lui. Newton. Deci, că orice creştin adevărat trebuie să fie primit în temeiul credinţei lui personale sănătoase, indiferent din ce adunare ar veni. Dar mulţi au obiectat asupra acestui fel de a trata o chestiune atât de gravă. Ei susţineau că era în joc gloria lui Hristos şi puritatea adunării Lui, şi, pe acest principiu, că se deschidea uşa pentru erezie şi că aşaceva însemna abandonarea unităţii bisericii lui Dumnezeu ca temei pentru acţiune şi era o întoarcere la independenţă.
Diviziunea
În această privinţă fraţii s-au împărţit. O parte a susţinut că, pe principiul unui singur trup, o persoană care provenea dintr-o adunare une erau învăţături false era întinată, chiar dacă personal nu avea nimic nesănătos, şi că, a primi în comuniune un membru al acelei adunări, era ca şi cum i-ar fi primit pe toţi. Ei căutau să dovedească aceasta pe principiul divin pe care apostolul îl aplică adunărilor de la Corint şi din Galatia: “Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?” Cealaltă parte, aderând la o deschidere mai largă, ruptura s-a adâncit şi s-a ajuns să nu mai fie speranţe de împăcare.
Aşa au rămas fraţii de atunci până acum, şi istoria lor este binecunoscută1. Mai este de notat încă un lucru: de atunci, termenul “fraţi”, aşa cum apare el în statistici, sau, în mod controversat, în alte scrieri, se aplică aproape în exclusivitate la aceia care au aderat la principiile originale ale fraţilor. La un recensământ din 1851, la trei ani după diviziune, scriitorul îşi încheie articolul spunând: “numărul locurilor de închinare pe care recenzorii din Anglia şi Ţara Galilor le-au raportat ca fiind frecventate de fraţi era de 132, dar probabil că acest număr este mai mic decât cel adevărat din cauza obiecţiunilor lor de a fi numiţi cu vreun fel apelativ sectar”. Într-o listă a adunărilor, care era publicată anual, spre a fi în folosul fraţilor care călătoreau, ei dădeau 523 de adrese în Anglia, 43 în Irlanda şi 75 în Scoţia. Există şi un număr destul de mare de fraţi în Europa continentală, în Australia, în Noua Zeelandă, în Indiile de Vest, în Canada şi în Statele Unite, şi aproape peste tot, dacă este să crede, mărturia din “The Southern Review”, care spune: “Societatea numită «Fraţii de la Plymouth», pe neobservate, s-a răspândit deja pe faţa întregii lumi civilizate. De fapt, s-ar părea că a trecut în avangarda creştinătăţii, iar acum, de bine sau de rău, trebuie să fie recunoscută ca o putere în criza grozavă a lumii din zilele noastre sau în marele conflict dintre puterile luminii şi cele ale întunericului. Faptul că se simte a fi o asemenea putere rezultă în mod clar din controversa cu privire la fraţii de la Plymouth, care s-a răspândit în întreaga lume protestantă şi din numeroasele articole, pamflete şi volume care au apărut în urma acestei controverse. La începutul acestui articol am dat doar trei referinşe din literatura cu privire la această controversă, dar, dacă am fi putut da cu uşurinţă o listă de peste o sută de volume din această literatură2”.
1 n.tr.) Detalii despre această istorie aproape contemporană autorului le puteţi găsi în lucrarea Fraţii, tot de Miller
2 The Southern Review, aprilie 1877, publicată sub auspiciile Bisericii Metodiste Episcopaliene, South Baltimore: Bledsoe and Herric; London, Trubner
Articolul de mai sus este scris într-un stil viguros şi se întinde pe şaptezeci şi nouă de pagini şi prezintă “frăţietatea de la Plymouth” mult mai complet decât o sută de volume, despre a căror existenţă am remarcat menţionează. Scriitorul, fiind un metodist, sigur că nu este de acord cu toate învăţăturile lor, dar admiră zelul lor pentru răspândirea lucrării şi recunoaşte că scrierile lor i-au fost deosebit de folositoare şi mustră din toată inima criticile nedrepte.
Biserica Liberă a Scoţiei
Această mare secţiune a bisericii din Scoţia s-a organizat, în 1843, în două denominaţiuni religioase, deosebite de Biserica Oficială. Conflicul dintre “evanghelici” şi “moderaţi”, care s-a încheiat cu această mare diviziune, a fost în principal din cauza marii probleme a patronajului.
Din zilele lui Ebenezer şi Ralph Erskine, despre a căror despărţire de Biserica Oficială am menţionat deja, partida evanghelică a fost opusă amestecului patronilor în drepturile religioase ale adunărilor, iar lucrarea puternică a Dr. Chelmers în Glasgow şi cea a Dr. Thomas în Edinburgh a făcut ca sentimentele populare să fie în favoarea mişcării anti-patronale. În Adunarea Generală din 1834, partida evanghelică a introdus celebra Lege de Veto, care a fost adoptat cu o majoritate de patruzeci şi şase. Prin acest act se declara ca fiind o legen fundamentală a bisericii ca nici un slujitor să nu fie impus vreunei congregaţii împotriva voinţei creştinilor, şi, pentru a faca ca această lege să fie bine aplicată, ea hotăra ca dacă majoritatea bărbaţilor capi de familii aflaţi în comuniune au obiecţii faţă de un candidat, atunci presbiteriul, fără a mai cerceta motivele, să respingă acel candidat. Totuşi, cei care aveau obiecţiuni, erau obligaţi ca, dacă li se cerea, să declare în mod solemn înaintea presbiteriului că nu aveau motive rele, ci motivaţia lor ţinea doar de ceea ce le spunea conştiinţa în legătură cu interesele lor spirituale şi cele ale adunării. Legalitatea, sau, mai curând, ilegalitatea acestei legi, care venea în contradicţie cu drepturile cetăţeneşti ale patronilor, a fost curând pusă la încercare.
În cursul a numai câteva luni de la adoptarea Legii de Veto, contele de Kinnoul l-a prezentat pe Dl. Robert Young bisericii parohiale din Auchterarder, dar candidatul nu a primit aprobarea adunării, ci a fost respins, iar presbiteriul a refuzat să-l hirotonizeze. Contele nu a vrut să se lipsească de dreptul lui de patron şi a făcut apel la tribunalele civile, rezultând un proces lung, ceea ce a făcut să se pună problema relaţiilor şi legăturilor dintre biserică şi stat.
Hotărârea tribunalului nu numai că a fost împotriva partidei bisericii, ci a fost ca aceasta să se şi conformeze total şi să plătească daune în bani, considerând că persoanele lipsite de bisericile lor au fost păgubite prin faptul că presbiteriul a refuzat instalarea lor în funcţie. Protestatarii erau o grupare mare, populară şi cu influenţă şi nu admiteau nici un compromis, aşa că s-au aşezat pe terenul martirilor şi au susţinut că ei luptau pentru “DREPTURILE COROANEI DOMNULUI ISUS HRISTOS, SINGURUL REGE ŞI CAP AL BISERICII”. În toate regiunile ţării au avut loc întruniri publice, în care slujitori s-au adresat oamenilor în stilul cel mai electrizant, până ce toată Scoţia a ajuns într-o stare de agitaţie religioasă şi a fost în fierbere de la un capăt la altul. Patronajul laic a fost denunţat ca fiind contrar spiritului, principiilor şi constituţiei Bisericii Presbiteriene a Scoţiei şi Legea de Veto a fost considerată ca un dat divin. În loc să se supună legii, cum a hotărât tribunalul, adunarea din acel an – 1842 -, a declarat cu o mare majoritate cp patronajul laic trebuie abolit şi a emis o “Declaraţie a Drepturilor” împotriva ingerinţelor tribunalelor civile. A fost prezentat guvernului un memorandum, dar fără a obţine rezultate favorabile. La 9 august, Camera Lorzilor s-a pronunţat împotriva majorităţii presbiteriului din Auchterarder, găsindu-i datori să plătească daune D-lui. Young şi contelui de Kinnoul.
Ruptura
Cum orice speranţă de a ajunge la o înţelegere paşnică cu guvernul fusese spulberată, evenimentul important, de care mulţi se temuseră, părea inevitabil. Dr. Chalmers şi adepţii lui nu se mai puteau retrage de pe poziţia înaltă şi independentă pe care o luaseră, aşa că ei au luat, în mod nobil, hotărârea de a se despărţi de Biserica Oficială. La Adunarea Generală care s-a întrunit în mai 1843, Dr. Welsh, moderatorul, a pus pe masă un protest în acest scop şi s-a retras, urmat de aceia care aderaseră la protest, mergând într-o tăcere solemnă la Tanfield Hall, din Canonmills – o clădire mare din nordul oraşului Edinburgh. Acolo, ei s-au constituit în Adunarea Generală a Bisericii Libere a Scoţiei, alegându-l pe Dr. Chalmers ca primul ei moderator.
“Marţi, 23 mai, slujitorii şi mărturisitorii, în număr de patru sute şaptezeci şi patru, au subscris în mod solemn la Actul de Demisie, renunţând în mod oficial la drepturile şi beneficiile pe care le-au avut în legătură cu Biserica Oficială, declarând posturile vacante şi consimţind ca acele posturi să fie tratate ca atare. Astfel, printr-un instrument legal, slujitorii s-au separat complet de Biserica Oficială şi Biserica Liberă a Scoţiei a luat poziţia unei denominaţiuni ecleziastice distincte, menţinând aceleaşi învăţături şi păstrând aceleaşi forme de închinare ca acelea din Biserica Naţională”.
Astfel, într-o singură zi, acei slujitori hirotoniţi ai Bisericii Scoţiei şi-au abandonat casele parohiale, bisericile, salariile şi sprijinul statului. Soţiile şi copiii lor au trebuit să părăsească casele parohiale confortabile, cu ogoarele şi grădinile lor. Pentru mulţi dinte aceia, poziţia cea nouă prezenta un aspect sumbru, şi erau gata să-i învinuiască pe lideri că au mers prea departe, dar, prin zelul şi simpatia poporului, slujitorii au fost aşezaţi în case şibiserici mai frumoase decât cele pe care le părăsiseră, iar nevoile lor au fost satisfăcute în totul. În câţiva ani, prin dărnicia poporului, au fost construite opt sute de biserici noi, care trebuie să fi costat aproximativ un milion. Dr. Chalmers, care prevăzuse ceea ce avea să se întâmple, făcuse unele aranjamente cu câteva luni înainte de ruptură pentru a înfinţa asociaţii în întreaga ţară în scopul de a colecta fonduri pentru susţinerea slujitorilor, şi planul lui a avut atât de mult succes încât, cu o zi înainte de proces, în toată ţara existau deja şase sute optezeci şi şapte de asociaţii distincte, iar la sfârşitul primului an al Bisericii Libere, venitul ei se ridica la suma importantă de trei sute şaizeci de mii şapte sute nouăsprezece lire, paisprezece şilingi şi trei peni.
Aşa a fost în Scoţia simpatia pentru această mişcare, încât toţi au contribuit cu generozitate la fondurile pentru Biserica Liberă. Şi până astăzi, după mai bine de treiceci de ani, ni se spune că sursa fondurilor ei nu dă semne să sece*.
* Pentru detalii complete, vedeţi Scott – Worthies, Blackie, Glasgow, şi, de asemenea, Faiths of the World
Trezirea din 1859
Marea trezire din 1859, care a umplut atât de multe ţări cu roadele mântuirii fiind încă proaspătă în memoria multora, încât nu este necesar decât să menţionăm începuturile ei smerite. Pe parcursul istoriei noastre a prezentat un interes deosebit să cunoaştem începutul lucrurilor. Când Duhul lui Dumnezeu lucrează şi are intenţia de a realiza ceva măreţ, fie în indivizi, fie în anţiuni, El începe în general într-un mod care nu se face remarcat, nu ca omul care sună cu trâmbiţa înaintea lui.
Originea strângerilor de la prânz pentru rugăciune
În septembrie 1857, un misionar din oraşul New York, văzând cum zidarii şi alţi lucrători aveau un timp de odihnă în pauza de prânz, le-a propus să la vorbească despre lucrurile Domnului. Oamenii au fost de acord şi s-au strâns în jurul misionarului timp de cincisprezece sau douăzeci de minute. Interesul a crescut, şi, cum iarna se apropia, misionarul a cerut să fie închiriată o sală de clasă care era legată de o capelă din Fulton Street, unde lucrau oamenii. Acordându-i-se aceasta, oamenii s-au strâns pentru o slujbă scurtă. Dar Domnul a avut să facă o lucrare mare acolo. Şi alţii au fost atraşi la mica strângere de la prânz. S-a făcut simţită ungerea Duhului Sfânt, s-a arătat binecuvântarea, şi în scurt timp a ajuns să fie o adunare mare. Adunări asemănătoare au răsărit ân diferite locuri şi au fost apreciate şi aprobate prin prezenţa unor slujitori, oameni de afaceri, oameni respectabili şi cetăţeni din toate clasele. În scurt timp, adunările pentru rugăciune de la prânz s-au răspândit peste tot în Statele Unite şi a urmat o mare trezire şi se spune că mii de suflete scumpe s-au convertit.
Nordul Irlandei
În aceeaşi lună a aceluiaşi an, ca şi când s-ar fi vorbit, patru tineri din apropiere de Connor, din comitatul Antrim, au fost conduşi de acelaşi Duh să înceapă ceea ce s-a numit “Strângerea pentru comuniune a credincioşilor”. Un obiect principal al acelor tineri în legătură cu acea strângere era acela de a se ruga lui Dumnezeu ca El să binecuvânteze lucrările lor ca profesori la şcoala duminicală şi ca, prin Duhul Sfânt, el să facă o trezire în bisericile din jur, pe care ei simţeau că erau într-o stare de plictis de moarte. Începutul smerit, ca acela de cealaltă parte a Atlanticului, a fost binecuvântat mult de Dumnezeu şi numărul participanţilor a crescut repede. Puterea rugăciunii s-a simţit în scurt timp de jur împrejur. Mai multe suflete s-au convertit la adunarea pentru rugăciune. Duhul Sfânt lucra cu putere şi duhul de rugăciune domina atât de mult încât în anul următor, în 1858, strângerile pentru rugăciune au ajuns să fie aproape nenumărate. Într-un singur district erau aproximativ şaisprezece strângeri pentru rugăciune în fiecare seară a săptămânii. Am aflat acestea de la martori în viaţă ai evenimentelor din acel timp*.
* Pentru detalii cu privire la acea trezire şi la lucrarea lui Dumnezeu în Irlanda, vedeţi vol. 2 şi 3 din Things New and Old
Acestea au fost începuturile marii treziri din nordul Irlandei, care s-a întărit şi s-a adâncit timp de cam optesprezece luni înainte de a se manifesta în mod izbitor în public şi a ajuns la înălţimi glorioase în 1859. În acel timp, convertirea era deseori însoţită de o stare de prostraţie fizică timp de mai multe ore. Mijloace asemănătoare au fost folosite şi pentru trezirea din Greenock, Glasgow şi din alte părţi ale Scoţiei.
Săptămâna de rugăciune
Cam în acel timp, nişte misionari din Lodiana au lansat un apel către întreaga creştinătate să pună deoparte cea de-a doua săptămână din luna ianuarie a anului 1860 ca săptămână de rugăciune. S-a vorbit mult despre acel apel, şi, când a venit timpul, aproape toate categoriile de creştini i-au răspuns din toată inima. A fost o săptămână de rugăciune adevărată, solemnă, adresată lui Dumnezeu pentru ca El să însufleţească lucrarea Lui şi să binecuvânteze predicarea evangheliei pentru convertirea a multe, multe suflete. Acest strigăt s-a înălţat din multe părţi ale globului şi a continuat în multe locuri depăşind cu mult limita acelei săptămâni.
Ca participanţi, putem da mărturie despre cercetarea plină de har a Duhului, despre puterea rugăciunii care a biruit atunci şi despre belşugul de binecuvântări care a plouat asupra bisericii şi asupra multor suflete scumpe. Strângerile pentru rugăciune aveau loc dimineaţa devreme, la prânz şi seara, astfel încât să poată participa toate categoriile de oameni, şi s-a trezit un duh de predicare a evangheliei nemaivăzut până atunci. Ca prin minune, au răsărit predicatori din cele mai de jos clase sociale, care aveau asemenea daruri încât atrăgeau mii de oameni seară de seară. Şi oamenii mari din ţară au devenit predicatori ai evangheliei, şi chiar cei mai săraci au avut privilegiul de a auzi evanghelia de pe buzele lorzilor, după care acei nobili le-au strâns mâna şi i-au rugat cu cea mai mare bunătate şi cu dragoste să-şi predea inimile lui Isus, să se hotărască pentru El. Marea lucrare a avengheliei pare să fi trecut aproape în întregime în mâinile laicilor, dar nu era timpul să se caute greşeli în ceea ce nu era canonic. Lucra Dumnezeu, şi El este deasupra rutinei rânduielilor tradiţionale, şi mii de suflete s-au convertit, de la cei mai săraci pânp la cei mai bogaţi, împreună cu mulţi copilaşi.
Dar acea cercetare a Duhului Sfânt cu o mare putere nu a durat mult. În numai câţiva ani, omul care caută să-şi dea importanţă a ajuns să se vadă mai mult decât puterea Duhului. Au fost menţinute strângerile şi au fost introduse anumite forme pentru a face ca acestea să aibă un aspect mai odonat, dar forţa vitală a dispărut rapid. Una este să accepţi ordinea Duhului şi să te rogi ca El să lucreze în felul Lui, alta este să institui o ordine şi apoi să te rogi ca El să lucreze potrivit aranjamentului omului. Cu toate acestea, efectele marii treziri au rămas printre noi până în prezent. Acestea pot fi grupate întrei categorii: 1) marea creştere a numărului de strângeri pentru rugăciune; 2) creşterea activităţii de vestire a evangheliei începând de atunci, atât prin predicare cât şi prin răspândirea de broşuri; 3) un interes mai larg faţă de cea de-a doua venire a Domnului. Strigătul de la miezul nopţii: “iată Mirele” s-a auzit în toată creştinătatea începând din 1859. Nu avem nici o-ndoială că acest strigăt s-a înălţat în prima parte a secolului, dar acea trezire i-a dat aripi de vultur.
De atunci totul s-a mişcat rapid, atât în biserică cât şi în lume, ca pentru a grăbi venirea Domnului. A fost un secol al invenţiilor şi al manifestărilor energiei omului, ca pentru a atinge culmea faimei înainte de a fi răsturnat (v. Isaia 2 ). Există activităţi intense în fiecare domeniu al bisericii mărturisitoare. Suntem în perioada de care spunea Domnul în parabolă, când “TOATE fecioarele s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele” (v. Matei 25 ). Şi cele nechibzuite îşi pregătesc candelele ca şi cele chibzuite: de aici activitatea în biserică a răului împreună ci ceea ce este indiscutabil bun. Ritualismul, raţionalismul şi necredinţa făţişe au înaintat cu paşi repezi în ultimii ani, şi toate sunt amestecate cu ştiinţa lumii.
Încheiere
Aceasta este, vai! starea a ceea ce omul şi lumea numesc azi biserică, la sfârşitul istoriei noastre. “Apostazia” a început, şi “lucrarea de rătăcire” se poate să fie în curs; venirea Domnului se apropie. În aceste zile din urmă, creştinul este în siguranţă numai avându-L necontenit pe Domnul înaintea lui şi aşteptând zi de zi venirea Lui. El nu trebuie să se încreadă în totul nici să nu urmeze în toate nici o comunitate de creştini: nici una nu este una cu inima şi cu gândul Domnului. Dar aceasta nu se cuvine să-l împiedice să frângă pâinea cu cei care se strâng pentru numele Lui. El trebuie să aibă o umblare sfântă cu Domnul şi o comuniune neîntreruptă cu El, fiind despărţit de fluxul răului, care creşte din toate părţile. Când întunericul devine tot mai adânc şi când vin necazuri, sufletul găseşte adăpost numai în prezenţa Lui. Naţiunile pot avea conflicte, se poate să se înălţe strigăt de război din toate părţile, calamităţi din cele mai copleşitoare pot avea loc zi de zi în mijlocul nostru, biserica mărturisitoare poate să treacă prin mai multe stadii ale căderii, cum ar fi “calea lui Cain, ... rătăcirea lui Balaam, ... răzvrătirea lui Core”, dar adăpostul sufletului de conflictele naţiunilor şi de dezbinările creştinătăţii este iubirea neschimbată şi neschimbabilă a Domnului cel binecuvântat în veci şi vrednic de iubit.
Îl lăsăm pe cititor să aplice principiile Filadelfieu şi ale Laodiceei la biserica mărturisitoare din zilele noastre, potrivit judecăţii lui spirituale. Perioada filadelfiană nu a trecut, dar trebuie să veghem împotriva spiritului laodiceean, care se răspândeşte rapid în toate categoriile de creştini mărturisitori.
Fie ca Domnul să-l ţină atât pe cititor cât şi pe scriitor aproape de El până ce va vedea faţa Lui, va auzi vocea Lui şi se va bucura pentru totdeauna de iubirea şi de gloria Lui. Amin.
sursa: https://comori.org/