Categorie: Biserica lui Hristos
Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne reţin atenţia diferenţele în modul în care s-a desfăşurat aceasta în diferite ţări. Tocmai am părăsit o ţară în care cerul a fost înroşit de flăcările martiriilor şi pământul a fost îmbibat de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa este istoria oricărei ţări în care s-a instituit Inchiziţia. În Germania - şi acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a fost o luptă cu principii şi cu puterea imperială, dar în Elveţia în chestiunea menţinerii credinţei romano-catolice sau a adoptării credinţei reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveţiei.
În Elveţia germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller şi alţii -, erau elveţieni, în timp ce aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru convertirea elveţienilor de limbă franceză au fost străini, cu o singură excepţie. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe Jean Calvin. D’Aubigne vorbeşte despre Farel ca fiind un Luther al Elveţiei franceze şi despre Calvin ca fiind un Melanchton.
Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul 1489, şi a fost intstruit cu multă sârguinţă de părinţii lui evlavioşi să respecte practicile evlavioase ale bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept şi înflăcărat şi credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara şi sfinţii zi şi noapte, după cum relata el însuşi. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoţii erau singura cale pe care veneau binecuvântările cereşti şi i-a tratat ca pe nişte necredincioşi pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui*.
* Felice, p. 18
Începuturile istoriei lui Guillaume Farel
După ce a urmat pentru un timp cursurile şcolii din Dauphiny, el a obţinut de la părinţii săi permisiunea de a-şi completa educaţia studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învăţăturii şi adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia şi învăţătura lui l-au atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că: “Adevărata religie are o singură temelie şi un singur obiect şi un cap – Isus Hristos binecuvântat în veci”. Şi el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea lui Hristos deschide porţile cerului şi le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari învăţaţi de la Sorbonna le-au fost proclamate învăţăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în fierbere: unii apalaudau, iar alţii condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a discuta învăţăturile cele noi.
Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieţii: acesta era Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credinţa în Isus Hristos şi că, fără credinţă, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învăţase acasă şi la obiceiurile de acolo, la tovărăşiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile şi la speranţele lui. Dar afirmaţiile scripturii au format convingeri şi mai adânci şi mai ferme. În căutarea adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale şi mintea i s-a luminat: a văzut că era numai şi numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfăţişare, scriptura mi-e mai limpede, profeţia îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbeşte cu putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu şi Învăţătorul meu. În locul inimii ucigaşe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă şi liniştită: o aşa de mare schimbare a avut loc în viaţa mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă şi este a lui Isus Hristos”.
Guillaume Farel, din câte ştim, a fost prima persoană care a mărturisit în Franţa credinţa reformată şi s-a convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel şi Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul faţă de altul pe tot parcursul vieţii lor, dar ne vom întâlni cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franţa. Când au fost persecutaţi în Franţa din cauza învăţăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios şi sincer, i-a invitat să-l viziteze şi să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulţi, şi, când au auzit predicatorii îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinşi şi de tulburaţi. Preoţii şi călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea şi că le scădeau şi veniturile, au stârnit demonul persecuţiei, aşa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne în viaţă. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre fraţii lui,” spunea Felice, “au împărtăşit credinţa lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraş într-altul şi dintr-un loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată ţara, iar preoţii au căutat să-i instige pe oameni împotriva lui, dar el nu avea nici vârsta şi nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuţie, ci ardoarea lui a fost şi mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păşi pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era ameninţat, el rămânea ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când s-a văzut înconjurat din toate părţile, s-a retras pe cărări de munte în Elveţia şi a ajuns la Basel în 1524”.
Predicarea lui Farel în Elveţia
Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius şi alţii, pe care numai moartea a întrerupt-o, el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilităţii clerului romano-catolic şi a mers la Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel şi succes sub protecţia ducelui Ulrich încât în numai doi ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, şi până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în general protestanţi. La Neuchatel a întâmpinat o opoziţie atât de violentă încât a stat acolo numai puţin timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme oraşul Aigle era sub jurisdicţia Bernei, iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licenţă prin care devenea pastor la Aigle. Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea călugărilor şi spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria, “preoţii nu ar fi fost mai speriaţi, nici poporul mai surprins. Înfăţişarea lui îndrăzneaţă, ochii lui scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare şi elocvente şi marcate de măreţia adevărului atingeau conştiinţele şi au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător*”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 248
Preoţii şi cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniţi în secret de sindic. Farel a fost insultat cât de mult şi de grav le sta lor în putere, şi ei au refuzat să dea ascultare Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâţi să menţină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulţi primiseră evanghelia şi mărturiseau a fi una cu Farel şi gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot şi a predicat evanghelia în alte locuri care erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a fost o majoritate în favoarea Romei.
În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-şi desăvârşească cuceririle acolo. De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoţii au făcut zgomot ca de obicei şi au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura magistraţii şi poporul, ca şi cum o armată invadatoare ar fi venit la porţile lor. Dar mulţi s-au strâns atunci în jurul lui Farel şi l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziţiei. Predica lui a fost atât de puternică încât, la sfârşitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi cât şi copii noştri, şi în aceasta vom trăi şi vom muri”. Preoţii şi călugării erau furioşi şi căutau să-i ia viaţa lui Farel, dar poporul, hotărât să tranşeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea guvernatorului şi deputaţilor Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câştigat cu o majoritate de optesprezece voturi. Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistaşă, dar reforma a căpătat baze legale.
Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveţiei, la poalele munşilor Jura şi pe malurile lacurilor. Şi nu a fost o lucrare uşoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat opoziţie violentă din partea catolicilor şi pentru că deseori gloatele instigate de preoţi au provocat tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca şi a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-şi părăsească casele pentru a merge la locul agitaţiei. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situaţii, şi aveau greutăţi şi cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forţa, bătut şi lovit cu pietre şi a fost dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinţilor. Cum el a refuzat, a fost bătut din nou, cu atâta violenţă încât sângele lui a stropit pereţii capelei. A fost aruncat în temniţă, dar a fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Şi la Sf. Blaise a fost tratat în mod asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăţi în a-l recunoaşte, dar, după ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza.
Pe de altă parte, cei care îmbrăţişau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în biserici, sfărâmau altarele şi imaginile, rupeau icoanele, şi statui de valoare şi relicve scumpe cădeau pradă furiei mulţimilor. Dar în acea ţară simplă nu exista nici o inchiziţie, în poporul care creştea vite pe munţi sau cultiva grâu şi viţă prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” şi nu era nici un duce de Alba care, cu spanioli nemiloşi, să măcelărească, să ardă şi să facă ravagii. Tulburările se încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică*.
* D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247
Farel ajunge la Geneva
Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-şi drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale. Cetăţenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia şi cu episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard şi Levrier, nume cu rezonanţă în istorie. Dar urma ca acei cetăţeni să fie atraşi într-o nouă luptă, pentru o libertate mai înaltă şi mai sfântă.
Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoţit de Antoine Saunier, şi el originar din Dauphiny, şi avâd şi scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit centrul creştinătăţii reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului protestantismului, care descrie situaţia ecleziastică. “În Elveţia nu există vreo vale mai mare decât bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum priveşti spre răsărit, la dreapta vezi linia impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munţilor Jura. Spaţiul vast cuprins între aceste magnifice lanţuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemişcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici şi colo la oarece distanţă de ţărm sunt multe vile, multe orăşele pitoreşti, aproape acoperite de frunzişul bogat al grădinilor şi viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani şi pini se înalţă vârfuri mari , la fel de frumos înveşmântate ca şi câmpiile, deşi nu cu flori şi verdeaţă, ci cu gheţari şi zăpezi”.
“Dar această ţară fertilă şi atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele papalităţii. Catedrale, abaţii, mânăstiri bogate şi relicve renumite, care atrăgeau an de an mulţimi de pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortăreţe prin care Roma îşi supunea ţara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoţii şi călugării care mişunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoţi. În celelalte oraşe şi sate din jurul lacului şi de la poalele Munţilor Jura erau într-o proporţie la fel de mare. Sutanele şi capetele cu tonsură, glugile şi vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generaţie de bărbaţi cu tonsură şi femei că văl alcătuia biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populaţiei laice, procesiunile, incantaţiile, exorcismele şi loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită*”.
* Wylie, vol. 2, p. 256
Aceea era situaţia morală şi ecleziastică la Geneva atunci când Farel şi Saunier au ajuns acolo. Şi dacă la această relatare despre mulţimea ecleziasticilor mai adăugăm că populaţia număra doar vreo douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreţinută o oaste atât de vorace. Dar şi mai mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric şi răutate? Răspunsul este că a făcut aceasta numai prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul dintre cei mai mari din secolul al şaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credinţa în prezenţa lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului.
Prima predică a lui Farel la Geneva
Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă de cunoştinţă divină şi singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conştiinţa omului. El a denunţat tradiţiile părinţilor şi decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină şi fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de pe cruce. Iertarea prin credinţa în Hristos este gratuită şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi, pe când absoluţiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitenţe. Ne putem imagina zelul aprins al predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstiţiile papalităţii, şi cum, prin har, mulţi au crezut.
Când au aflat ce făcea el, canonicii şi preoţii au fost foarte speriaţi. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare din Ţinutul Vaud. A fost imediat arestat şi adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situaţii, s-a afirmat că era un vrăjmaş al guvernului şi o trâmbiţă care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului şi că era gata să-şi dea viaţa pentru învăţătura divină, că patronajul Bernei era o garanţie suficientă pentru integritatea lui şi că avea dreptul la o judecată publică şi imparţială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu, evanghelia şi mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în alianţă cu Berna, aşa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abţină de la a mai predica.
Dar clerul nu a fost la fel de uşor de mulţumit precum consiliul, ci Farel şi Saunier au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Şi atunci Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistraţi nu i-ar fi însoţit în calitate de reprezentanţi ai consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veşmintele preoţeşti. Farel a rămas neînfricat în ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învăţăturile lui să fie auzite, atacate şi apărate într-o dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-şi învăţătura cu multă îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor? Este vrednic de moarte. Luaţi-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să trăiască şi să tulbure poporul”. “Vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “şi nu cele ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâţi lutheranul, omorâţi-l!” Ei s-au strâns în jurul celor doi evanghelişti şi preoţii şi-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi interpus magistraţii. Li s-a ordonat să părăsească imediat oraşul.
Dar era deja prea târziu: mişcarea reformatoare începuse deja şi Dumnezeu lucra, iar preoţii se agitau să oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuşi să manifeste duhul conducătorului lor. Când evangheliştii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziţi de furia unei mulţimi de femei instigate de preoţi, care fără judecată şi fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori şi să-i escorteze până la locuinţele lor.
Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari şi numele lui prea mare pentru ca el să înceapă lucrarea la Geneva şi că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puţin cunoscut pentru a-şi continua, într-un mod mai paşnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de acord şi a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puţin, deşi realizase mai mult decât înţelegea el în acel moment. Între timp au sosit mai mulţi predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment sau Fromentius, care a devenit administrator de şcoală, a căutat să prezinte învăţăturile sale părinţilor prin intermediul copiilor şi prin lecţii şi distribuirea Noului Testament şi a altor cărţi. Domnul lucra şi un număr de oameni influenţi au ajuns să cunoască adevărul.
Întoarcerea lui Farel la Geneva
În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porţile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeaşi perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel timp trei predicatori puternici: Farel, Viret şi Froment. Lupta s-a înteţit şi mai mult din cauza că reformatorii au început să ţină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre cetăţenii bogaţi şi respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzaţie. A rezultat o mare tulburare.
Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică şi nu erau dispuşi să accepte nimic altceva decât suprimarea completă a mişcării celei noi, aşa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toţi reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduşi de nu mai puţin de cinci sute de preoţi înarmaţi şi că erau întăriţi şi printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinţei catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare număr de femei cu şorţurile umplute cu pietre a umflat rândurile oştii romano-catolice. Agitaţie s-a domolit totuşi înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulţi negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii şi alte arme, au intervenit plini de îndrăzneală şi i-au oprit să facă ceea ce-şi propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Şaizeci a emis un edict favorabil libertăţii conştiinţei, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”.
Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puţin de şase săptămâni, catolicii au declanşat din nou o mişcare şi mai dură, care a avut consecinţe şi mai grave. S-ar părea că instigatorul a fost canonicul Werali, un om puternic şi mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă la fel de uşor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două tăişuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război şi a sunat toaca, şi, potrivit obiceiului vremii, majoritatea locuitorilor a ieşit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebeşti prietenul de duşman. În învălmăşeală a fost totuşi ucis marele luptător al papalităţii, iar catolicii s-au risipit. Cum Werali era membru al unei familii nobile şi puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun pretext pentru a interveni în agitaţia de la Geneva şi a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe cetăţeni şi a da reglementări pentru o religie oficială. Aşa s-au înmulţit inamicii reformei, şi, prin violenţa Ducelui de Savoia şi prin viclenia episcopului*, a venit un nou val de necazuri.
* Pentru detalii amânunţite vedeţi D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 şi 2
O dezbatere publică
Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea şi Carol al V-lea priveau cu emoţii lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, aşa că el a făcut ca toate acele tulburări să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe ameninţări şi avertismente schimbate de Berna şi Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice.
La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la Sorbonna, şi Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfăţişat ca luptători ai bisericii, pe când un anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învăţăturilor reformate, fiind sprijinit de Farel, Viret şi Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului şi patru secretari au fost puşi să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de obicei în asemenea situaţii, victoria a revenit reformatorilor. Şi victoria a fost atât de deplină încât şi Caroli şi Chapius s-au recunoscut înfrânţi şi, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la credinţa reformată. Mari mulţimi şi-au mărturisit credinţa în adevărul prezentat de reformatori şi mulţi ecleziastici şi călugări au urmat curentul.
Dar Roma nu-şi epuizase încă toate resursele şi nu abandonase încă orice speranţă. Cum anatemele papei şi preoţii înarmaţi şi femeile furioase nu reuşiseră, pentru menţinerea credinţei catolice trebuia comisă o faptă şi mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret şi Froment – erau găzduiţi în casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toţi trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie a fost determinată să părăsească Lyonul şi să vină la Geneva pretinzând motive care ţineau de religie. Ea a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, şi, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel, simţindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită şi a ajuns aproape de moarte. Şi-a revenit, însă efectele otrăvii l-au însoţit până la sfârşitul zilelor sale. Nenorocita femeie şi-a mărturisit crima, dar l-a acuzat pe un preot şi pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă, cu jurământ, a negat acuzaţia şi au fost eliberaţi, dar sărmana femeie a fost executată.
Nereuşita acestui complot, ca şi a multot altora, l-a deschis multora ochii şi a grăbit căderea superstiţiei romano-catolice în oraşul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie cunoscute sentimentele marii majorităţi a cetăţenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit şi a suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei şi toate manifestările idolatriei papale vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate mânăstirile şi au fost descoperite câteva dintre înşelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta timp şi a putut fi menţinută superstiţia.
Cum înşelau călugării poporul
Multe uneltiri secrete şi imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au fost uneori văzute mişcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoţii, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere compasiunea rudelor lor în viaţă. Acum, voi, taţi şi mame, soţi şi soţii, nu veţi da voi cu bunăvoinţă bani pentru rugăciuni şi mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoţilor încă o recoltă de aur. Dar ce erau de fapt acele luminiţe palide şi flăcărui albastre? Erau doar nişte crabi care aveau lipite pe spate bucăţele de lumânări, a căror căldură îi făcea să se mişte. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înşelat atâta timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări şi i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului*.
* Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273
Până atunci reforma a triumfat numai în oraşul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul rural. Au fost trimişi slujitori pentru a-i instrui şi a da învăţătură în parohiile lor, şi acel plan înţeleăt a fost atât de eficient încât toţi sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei.
Reforma la Lausanne
Lausanne şi teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca papistaşă, Lausanne era un oraş important, fiind locul unde veneau mari mulţimi de pelerini pentru a se ruga la statuia Fecioarei şi a cumpăra indulgenţe, comerţ care a contribuit mult la sporirea bogăţiilor bisericii. Acel oraş se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci şi doi de canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană şi numeroşi preoţi, dar, cu toate mijloacele prevăzute astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranţă mai adânc decât era obişnuit în acel timp şi dominat de superstiţii şi vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci s-a intensificat mult curentul favorabil reformei, şi, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc, predicile lui au avut un efect atât de mare încât nişte statui au fost sfărâmate imediat de poporul indignat, în ciuda vociferărilor preoţilor şi canonicilor. După diferite negocieri între Berna şi Lausanne, reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând şi s-a încheiat într-un mod asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin şi la Lausanne.
Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au şi stăruit în mod special reformatorii elveţieni, au fost îmbunătăţirea moralităţii şi a educaţiei. Preluând mult din spiritul sfinţilor Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor şi a oricărei forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în special la Geneva. Cetăţenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante şi au adoptat un nou motto al oraşului: “După întuneric, lumina”.
Sosirea lui Calvin la Geneva
În luna august a anului 1536, în mulţimile de exilaţi care ajungeau zi de zi la porţile Genevei, a venit un francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci şi opt de ani, slab şi palid, cu scopul de a rămâne acolo peste noapte şi a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deşi era tânăr şi avea o înfăţişare modestă, el era celebru atât ca învăţat cât şi ca teolog şi trecuse prin încercări ca prieten al reformei. El părăsea Roma şi intenţiona să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre Franţa şi Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo, cu gândul că autorul Instituţiilor Creştine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel bun îl trimisese acolo la momentul critic.
Calvin i-a răspuns că încă nu-şi desăvârşise educaţia şi că trebuia să mai înveţe pentru a dobândi calificările necesare pentru o poziţie atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva şi l-a rugat să i se permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel şi-a înălţat glasul cu autoritatea unui mesager direct al lui Dumnezeu şi i-a spus: “Îţi spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu cauţi mai curând cele ale tale în loc să-L cauţi pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de lucru era biblioteca şi că principalul său instrument era pana, dar simţindu-se copleşit de o declaraţie atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită şi din partea unui ilustru apostol al reformei, nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel şi şi-a angajat inima în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie şi, la scurt timp, slujitot într-una din cele mai importante parohii. Această dublă ocupaţie îi permitea să-şi întrebuinţeze marile lui calităţi şi i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influenţă atât în biserică cât şi în stat*”. Acolo el a lucrat timp de douăzeci şi opt de ani, cu excepţia unei scurte perioade de exil, şi a devenit marele lider al cauzei protestante şi cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.
* Waddington, vol. 3, p. 278
Istoria timpurie a lui Calvin
Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, şi de atuci încolo a fost figura centrală a mişcării reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10 iulie 1509. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, dar mai ales erau respectaţi în comunitatea în care trăiau. Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului şi se bucura de atât de mult respect printre nobilii din regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educaţie alături de copiii unei familii nobile – Momors.
La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărţile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine cunoscută în şcolile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci şi un om evlavios. După ce a îmbrăţişat credinţa reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu până la sfârşitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la şase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de optzeci şi cinci de ani.
După ce şi-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru pregătirea preoţilor. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziţii ecleziastice înalte, tatăl său a solicitat pentru el, şi a şi obţinut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a fost tuns de episcop, şi, deşi nu fusese încă admis în rândul preoţilor, a devenit membru al clerului.
Convertirea lui Calvin
Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin şi sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în acel timp prelegerile lui şi a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la Noyon, văr cu Calvin şi cu câţiva ani mai în vârstă. Era acelaşi Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins şi se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii.
“Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii şi rânduieli pe care biserica le impune adepţilor ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga împreunp cu papistaşii: «Părinţii! Învăţătorii! Biserica!» şi ascultă ce spun profeţii şi apostolii. Cercetează scripturile”. “Nu voi primi nici una din învăţăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă ofensează. Nu te voi asculta. Îţi închipui că toată viaţa eu am fost învăţat numai erori? Nu! Mă voi opune atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui Dumnezeu.
În acel timp reforma agita toate şcolile de învăţătură. Profesorii şi studenţii nu se ocupau cu nimic altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori şi învăţăturile lor cele noi, dar totuşi avea loc în general o trezire a conştiinţelor şi erau dispoziţii pentru a primi evanghelia cea adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum făcuseră şi cu vărul său, Olivetan.
Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciţii spirituale, de pe la 1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privinţă spune: “Totuşi Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observaţie, nu se putea să fie în mijlocul marii mişcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii şi asupra situaţiei lui însuşi. Deseori, când era singur şi nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce mult mai puternică şi camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleaşi furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său şi cele ale lui Olivetan către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a învăţat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, şi, după ce a citit cu multă atenţie cărţile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învăţătura bisericii romano-catolice şi să aibă intenţia de a renunţa la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenţia lui de a părăsi Roma, dar cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmaţie clară: “Când eram robul încăpăţânat al superstiţiei papalităţii,” spunea el, “şi părea cu neputinţă să fiu scos din acea mlaştină adâncă, Dumnezeu a produs o convertire subită şi m-a supus şi a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”.
Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna şi primii mari reformatori. “Farel,” spunea D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franţa şi Elveţia. El s-a repezit în pădure şi, cu securea lui, a doborât giganţii pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce priveşte caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog şi organizator. Aceşti doi oameni au zidit, au organizat şi au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Şi Beza spune despre Lefevre că a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos şI că din sala unde ţinea prelegeri au ieşit mulţI dintre cei mai buni oameni ai bisericii*”.
* D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501
Calvin student la drept
Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei. Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichităţii şi ceea ce considera că era locuinţa lui Dumnezeu şi poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând deschişi, un templu al idolilor şi poarta pierzării. Înţelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji la altare şi că şi-a dat demisia din funcţia sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimţământul tatălui său, şi imediat după aceea şi-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans şi Bourges. Dar lecţiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia fugise de flăcările martiriului de la Paris.
Calvin abandonează studiul legii civile
Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile şi să fi revenit la biserică, pe care o privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică şi siriacă pentru a înţelege mai bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Şi era şi deosebit de dornic să facă cunoscute altora adevărurile pe care le credea şi în care îşi găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau ascultători, aşa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă priveşte,” spunea el, “fiind în mod natural mai timid şi retras, am preferat dintotdeauna odihna şi liniştea şi am început să caut un loc unde să mă ascund şi mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obţin ceea ce doream, fiecare retragere şi fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o şcoală publică”. Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la Bourges şi la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învăţătură nu într-un limbaj preţios, manieră împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaştere profundă şi într-un limbaj sobru, astfel încât orice om era umplut de admiraţie când îl auzea”.
Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranţa că Franţa urma să fie câmpul lui de lucru, cu centrul la Paris, dar persecuţia violentă l-a obligat să se ascundă şi să-şi ascundă şi intenţiile. Ajunsese la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi, Nicholas Cop, fiul unui cetăţean din Basel, care era medicul principal al regelui şi rector al universităţii din Paris, trebuia să ţină un discurs de Ziua tuturor sfinţilor. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane din creştinătate. Cop însă, simţind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul şi-a ţinut discursul înaintea unei mulţimi tăcute şi uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinţi, cu toate că era “Ziua tuturor sfinţilor”, şi, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul poate fi iertat şi salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos.
Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunţat ca fiind o trădare a sfinţilor şi o lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui şi un favorit. Ce era atunci de făcut? Sorbonna l-a denunţat parlamentului şi executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul şi a fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era suspectat că era adevăratul autor al discursului. Şeful poliţiei criminale, notoriul Jean Morin, a primit ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puţin cunoscut, unde el considera a fi în siguranţă, un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui şi l-s rugat să fugă imediat pentru că ofiţerii erau la poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-şi numele Charles Heppeville, îmbrăcat ca un ţăran şi puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziţie o bibliotecă bogată.
Publicarea Instituţiilor
Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creştină şi probabil că a strâns materiale din biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viaţa îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru exilaţii francezi din acea epocă. Acolo a încheiat şi a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale: “Instituţiile religiei creştine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535.
“Aceasta a fost primul monument teologic şi literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândindu-se prin şcoli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor şi chiar prin atelierele meşterilor din popor, Instituţiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărţi ca sub un stindard: în ea au găsit tot ce priveşte învăţătura, disciplina, organizarea ecleziastică şi apologetul maeştrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicaţia către Francisc I el îl implora pe rege să cerceteze mărturisirea de credinţă a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nu-i mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideţi nici mintea, nici inima faţă de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, şi anume cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile voastre, demnă să intre sub jurisdicţia voastră şi demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefaţa la Instituţii.
Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins, dar Calvin avea caracterul puternic şi afecţiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă a vizitat-o pe celebra Renee a Franţei, fiica lui Ludovic al XII-lea şi ducesa Ferarei, care a fost una din primele provincii italiene care a primit reforma. Şi ea, ca şi verişoara ei, Margareta de Valois, a îmbrăţişat evanghelia cea adevărată şi a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutaţi în Italia, ceea ce a atras asupra ei persecuţii severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până şi de pe patul lui de moarte, Calvin i-a mai scris o scrisoare*.
* În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această prinţesă atât de remarcabilă prin purtarea ei
În 1536 Calvin a fost numit pastor şi profesor la Geneva. Revoluţia religioasă, morală, intelectuală şi chiar şi politică pe care a produs-o el în acel oraş depăşeşte limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult despre viaţa şi lucrările lui, aşa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii.
În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieşeau din întunericul ignoranţei, superstiţiei şi imoralităţii în care fusese cufundat oraşul timp de mai multe secole, iar corupţia celor nouă sute de preoţi produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetăţenilor. Dar Calvin şi Farel, atât în public cât şi în particular, au mustrat aspru şi cu toată fermitatea moravurile uşoare şi toate amuzamentele cu tendinţe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmaşi înverşunaţi oricărui vestigiu al papalităţii, ci erau şi adepţii unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei şi al Ducelui de Savoia şi erau hotărâţi să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu, adică să abandoneze toate plăcerile şi să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulţi dintre cei care, sub aspect exterior, îmbrăţişaseră învăţăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocraţie care să oblige cetăţenii să se conformeze legii lui Dumnezeu, fiind ameninţaţi cu judecăţile Vechiului Testament.
Calvin şi Farel expulzaţi din Geneva
După cum era şi de aşteptat, slujitorii reformaţi au ajuns în scurt timp să fie implicaţi în dispute aprige cu congregaţiile lor. Ei greşeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care de multă vreme se obişnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiţi moral suficient şi fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învăţăturii şi disciplinei creştine” şi, împreună cu alţi slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetăţeni în general, în adunarea populară, să abjure papalitatea şi să jure să urmeze învăţătura şi ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulţi au adus obiecţiuni, au început necazurile şi s-a ascuţit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns să renunţe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetăţenii au hotărât să-i expulzeze ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane.
În 1538, cei doi slujitori expulzaţi au părăsit, cu inimi triste, oraşul în care lucraseră mult, dar, din vreme ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abţine de la a face presupuneri ce gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a şi rămas până la sfârşitul zilelor sale. El a reuşit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese respins la Geneva şi a căutat să-i slujească Domnului şi bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a adormit în Isus la înaintata vârstă de şaptezeci şi şase de ani.
Calvin la Strasbourg. Lucrarea şi căsătoria lui
Calvin a mers la Basel, şi, de acolo, la Strasbourg, oraş în care fusese invitat cu toată stăruinţa de pastorii Bucer şi Capito. A fost imediat numit profesor de teologie şi pastor al adunării compuse din refugiaţi francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuţia înverşunată care bântuia prin Franţa decât numărul de cincisprezece mii de francezi exilaţi care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi evanghelia în limba lor maternă. Şi dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare trebuie să fi fugit în Anglia, Germania şi în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând şi scriind. Societatea mai cultivată şi adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor lui şi au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituţiile, cu multe adăugiri, a scris un comentariu asupra Epistolei către romani şi un tratat despre cina Domnului.
Aşa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict şi sever că a şi consimţit să se căsătorească dacă prietenii săi i-ar fi găsit o soţie potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viţă nobilă şi cu o dotă bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi consimţit să înveţe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, aşa încheindu-se prima propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, şi, în acest nou caz, Calvin a făcut şi el câteva avansuri, dar, din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă şi cu mult curaj creştin. Cititorul îşi va aminti uşor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther - impulsivă, grăbită şi într-un moment nepotrivit -, şi negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de caracteristice la marii reformatori*.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 303
Întoarcerea lui Calvin la Geneva
În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbuşea în dezodine, atât sub aspect politic cât şi religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii, anabaptiştii şi papistaşii au devenit turbulenţi şi neguvernabili, iar unii magistraţi care fuseseră lideri ai violenţelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârşească tragic. Acele tulburări şi judecăţi au făcut poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui cei credincioşi, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a luat hotărârea “pentru a promova onoarea şi gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea populară a emis ordinul ca “să fie trimişi emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean Calvinus, care ste foarte învăţat, pentru a fi slujitor în acest oraş”.
Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmiţându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă, consiliul a trimis o delegaţie onorabilă. Dar însuşi gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era groază de duritatea grosolană a oponenţilor săi neciopliţi, mai ales a libertinilor. Şi să lase situaţia lui fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuşi el dorea să facă voia Domnului şi să fie călăuzit de El. Înafară de invitaţia oficială, el a mai primit şi scrisori de la prietenii săi creştini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării lui Viret”. Şi pastorii din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitaţia importantă de la Geneva, care era în vecinătatea Germaniei, Italiei şi Franţei.
În cele din urmă, el a consmiţit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului şi stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la decizia lui, el spunea: “Cum ştiu că nu-mi mai aparţin mie însumi şi că nu pot dispune de mine însumi cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru toţi cei implicaţi*.
* Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14
Calvin şi Servetus
Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de scriitorii romano-catolici cât şi de cei protestanţi, care o consideră o mare pată pe reputaţia altfel crată a marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să avem în minte marile diferenţe dintre secolul al şaisprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea. Mulţi dintre reformatori, atât în Germania cât şi în Elveţia, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice creştin luminat. Şi, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al scripturii nu a văzut harul care străluceşte peste tot în Noul Testament. Creştinul este mântuit prin har, se menţine prin har şi trebuie, cu siguranţă, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de aceasta, avem exemplul şi învăţătura Domnului nostru, care “fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:23 ). Şi “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (Matei 5:44-48 ).
Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a a considerat că “Nebucadneţar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abednego şi nu se îndoia că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creştin evlavios şi zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe Imeneu şi Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu şi regulă de viaţă, niciodată nu vom scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise şi Ilie trebuie să dispară şi să rămână numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să şi umblăm cum a umblat El.
Caracterul lui Servetus şi execuşia lui
Miguel Servetus era un spaniol născut în acelaşi an ca şI Calvin, cu o minte ageră şi activă, capabil să se lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat medicina, dreptul şi teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit îndrăzneţ în extravaganţe panteiste şi materialiste şi de opoziţie violentă împotriva Trinităţii. Şi în această erezie, asemenea anabaptiştilor, - profeţii cereşti - a fost revoluţionar violent. Asemenea oameni urmăresc în general să răstoarne guvernele şi creştinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia şi adevărata cauză a persecuţiei anabaptiştilor în acele zile. Aceştia i-au urmat pe reformatori în fiecare ţară şi au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceştia nu mergeau până la capăt şi că adevăraţii creştini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă şi statul şi biserica şi că venise vremea ca sfinţii să cucerească regatele lumii.
Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru publicarea unei lucrări ofensatoare şi blasfemiatoare, unde a fost ulterior şi ars în efigie odată cu cinci baloturi de cărţi de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoştea bine1 şi care-i expusese ereziile cu mulţi ani înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva şi influenţa lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viaţă2. Servetus a venit, iar Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui şi a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să dea explicaţii sau să se apere, după cum credea el de cuviinţă. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-şi facă prieteni printr-un spirit sobru şI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în repetate rânduri şi l-a şi numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise şi în alte state pentru a cere opinia3 lor şi s-a spus că “de comun acord toţi au conchis că el reînvia erorile neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime şi că era un monstru care nu trebuia suportat”. Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel şi ars de viu.
1 n.tr.) Calvin a purtat corespondenţă cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a purtat corespondenţă şi cu Melanchton, şi atât âmpotriva lui Melanchton cât şi a lui Cavin, Servetus a vărsat mult venin în scrisorile lui
2 n.tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel
3 n.tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat (cam aşa cum se întâmplase anterior cu Farel şi Calvin), dare pare-se că Servetus îşi atrăsese ura la atât de mulţi oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel decât prevedea acea lege a Genevei
Nenorocitul, până la sfârşit nu a arătat nici un semn de pocăinţă, dar a manifestat cea mai grozavă frică de moarte. Când a auzit sentinţa, Calvin a fost extrem de afectat şi a intervenit pe lângă consiliu nu ca Servetus să fie cruţat, ci ca sentinţa să fie mai uşoară, ca să fie folosită sabia şi nu focul, să fie decapitat şi nu ars. Dar a fost refuzat, şi, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un ţipăt atât de grozav încât mulţimea a tresărit şi a fost auzit la mare distanţă. Cărţile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent şi el a mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului*.
* Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de Albert Rilliet şi publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr. Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deşi atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui Calvin în moartea lui Servetus
Lucrarea lui Calvin
În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale şi în eforturile pentru a expune şi contracara erorile atât în biserică cât şi în stat şi a răspândi lumina adevărului în toate bisericile. “Prin faima şi influenţa acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit numeric şi a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a înfiinţat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alţi mari învăţaţi şi oameni talentaţi. Acel centru de învăţătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit studenţi din Anglia, Scoţia, Franţa , Italia şi Germania atât în căutarea învăţăturii sacre cât şi a celei seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite şări ale Europei. “Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, şi, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericeşti prin autoritatea numelui său”. Alături de această minunată menţiune din “Credinţele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare şi din cauza atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai păstra o splendoare deosebită în Anglia şi Irlanda” (p. 487).
Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediţia de la Geneva cuprinde douăsprezece volume folio. Ediţia de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în cincizeci şi patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări, Instituţiile şi corespondenţa autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor teologi din şcoala lui Calvin de atunci şi până azi, şi, în această privinţă, cine oare poate evalua cât de mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim şi cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colţurile lumii. Apoi, era şi slujirea zilnică în cuvânt şi tot felul de activităţi publice. Era aşteptat şi să dea sfaturi bisericilor prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai importante chestiuni şi se adresează unor oameni cu poziţii din cele mai importante în Europa şi celor mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase şi atât de spirituale şi aprinse şi pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieţii lui*”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 346
Calvin şi Calvinismul
Fie că suntem de acord cu conţinutul doctrinar al învăţăturii lui Calvin şi cu stilul în care a tratat anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuşi să recunoaştem că a fost foarte zelos, devotat şi harnic. Având un trup slab şi bolnav şi pe parcursul unei vieţi relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuşi este de temut că anumite afirmaţii extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de scriptură şi au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o răceală şi o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoţiona mintea unora care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul lui îl avea asupra altor persoane. Şi cred că acele afirmaţii extreme şi limbajul greu de suportat au avut o contribuţie semnificativă la înfierarea şi ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi*”.
* Vol. 3, cap. 26
Ultimele zile ale lui Calvin
Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învăţatului teolog, nici să primim învăţăturile pe care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simţi că el avea aceeaşi inimă şi acelaşi gând cu noi. Vechiul şui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de şaptezeci şi cinci de ani şi avea o sănătate proastă. Calvin, dorind să-l cruţe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar plin de afecţiune: “Rămas bun, cel mai bun şi credincios frate al meu, şi cum este voia lui Dumnezeu ca tu să-mi supravieţuieşti mie în această lume, te rog să trăieşti amintindu-ţi continuu de legătura noastră, care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veşnic în cer. NU te expune oboselii de dragul meu. Respir greu şi mă aştept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc şi mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viaţa şi moartea este un câştig. Încă odată, rămas bun ţie şi tuturor fraţilor şi colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564”
Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva şi a petrecut un timp cu prietenul său în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni şi admiratori, care au consemnat imediat tor ce a spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viaţa lui, nu cunoaştem nimic despre viaţa de casă, de familie şi viaţa socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva care a ajuns să fie o figură centrală.
După ce i-a văzut pe mambrii senatului şi slujitorii de sub jurisdicţia Genevei şi li s-a adresat cu multă afecţiune, a simţit că-şi încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă. Repeta cuvintele apostolului: “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...” nu a mai putut încheia şi şi-a dat ultima suflare la 27 mai 1564.
“A trăit,” spunea Beza, “cincizeci şi patru de ani, zece luni şi şaptesprezece zile, jumătate din acest timp fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru şi palid, cu ochi sclipitori până la moarte, care exprimau o inteligenţă pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă şi judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă şi dispreţuia elocvenţa artificială, dar era un bun scriitor, şi, prin exactitatea gândirii lui şi practica de a dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum şi scria... După ce am relatat cu bună credinţă istoria vieţii şi morţii sale, după ce l-am observat timp de şaisprezece ani, mă simt îndreptăţit să declar că el este un ilustru exemplu de viaţă şi moarte creştină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va fi de greu de calomniat*”.
* Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485
sursa: https://comori.org/