Categorie: Biserica lui Hristos
Împăratul, ajuns complet stăpân pe situaţie, considerând că a subjugat spiritul independent şi încăpăţânat al germanilor, a ţinut o dietă la Augsburg, la care le-a cerut protestanţilor să se supună hotărârii consiliului de la Trento asupra disensiunilor religioase care se iscaseră în Germania. Adunarea a fost înconjurată de trupele victorioase ale Împăratului, fără-ndoială pentru a asigura îndeplinirea dorinţelor stăpânului lor. Imediat el a pus stăpânire pe catedrală şi pe câteva alte biserici, şi, după ce acestea au fost curăţite, a restabilit în ele închinarea papală. Dar, chiar de la începutul sesiunilor, Carol a aflat, spre profunda lui mâhnire, că papa mutase consiliul de la Trento la Bologna.
Marele succes al lui Carol în Germania şi rolul pe care acesta şi-l asumase, a stârnit, în modul cel mai firesc, gelozia pontifului. El a prevăzut că puterea pe care Împăratul o dobândise în acea ţară avea să influenţeze deciziile consiliului şi că acesta s-ar putea folosi de acea putere pentru a limita sau chiar a răsturna autoritatea papală. De aceea, el s-afolosit de cea dintâi ocazie pentru a retrage trupele papale din cadrul armatei imperiale şi a muta consiliul la Bologna, oraş supus papei. Împăratul s-a opus energic acelei mutări a consiliului, lui alăturându-i-se toţi episcopii care sprijineau interesele imperiale. Aceştia din urmă au rămas la Trento, în timp ce episcopii spanioli şi napolitani i-au însoţit pe legaţii papali la Bologna. Aşa a început o schismă chiar în sânul adunării care se întrunise pentru a vindeca dezbinările creştinătăţii, ceea ce a condus la o amânare pe termen nedefinit a consiliului, nu s-au găsit mijloacele pentru a relua consiliul de la Trento până în 1550, sub Iuliu al III-lea ca succesor al lui Paul al III-lea pe scaunul papal. Dar atunci trecuse timpul în care Carol şi-ar fi putut atinge scopurile.
Cum perspectiva unui consiliu general ajunsese, în acel moment, mai îndepărtată ca oricând, Împăratul, fiind preocupat de disensiunile religioase ale supuşilor săi din nord, a socotit necesar ca, în timpul acelui interimat, să elaboreze un sistem doctrinar la care să se conformeze toţi până când va putea fi convocat un consiliu, aşa se dorea. Acel nou crez a fost numit “Interimat”. El a fost compus de Pflug, Sidonius şi Agricola, primii doi fiind demnitari ai bisericii Romei, iar cel di urmă teolog protestant, pe care însă fraţii săi îl considerau apostat.
Noul crez
Faimosul tratat cuprindea un sistem complet al teologiei romane, cu toate că acesta era prezentat în cea mai mare parte sub forma unor “cuvinte blânde sau frazeologii scripturistice sau în termeni ambigui”. După cum rezumă Dl, Wylie acel crez, era păstrată fiecare învăţătură specifică papalităţii. “Printre altele, Interimatul învăţa supremaţia papei, dogma transsubstanţierii, sacrificiul mesei, invocarea sfinţilor, confesiunea auriculară, îndreptăţirea prin fapte şi faptul că biserica avea drepturi depline să interpreteze scripturile. Pe scurt, Roma nu făcea nici o concesie. În schimb, pentru ca noul crez să poată fi înghiţit, protestanţilor li s-au acordat două avantaje mărunte: clericilor căsătoriţi li s-a permis să rămână în funcţii fără a fi nevoiţi să se desartă de soţiile lor, şi, acolo unde era obişnuit, ei puteau oferi sacramentele în ambele feluri, aceast rămânând ca un obicei tolerat. Şi aceasta considerau că er a se întâlni cu protestanţii la jumătatea drumului*”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 118; v. şI Robertson, vol. 6, cartea 9
Acel document care aducea cele mai mari calamităţi şi asupriri asupra protestanţilor i-a fost predat Împăratului, în cadrul Dietei de la Augsburg, la 15 mai 1548. După ce a fost citit în plenul dietei, după cuviinţă, fără a mai lăsa timp pentru discuţii, Arhiepiscopul de Mentz s-a ridicat în grabă şi i-a mulţumit Împăratului pentru eforturile lui evlavioase în vederea restabilirii păcii bisericii şi, în numele dietei, a exprimat aprobarea lor faţă de sistemul doctrinar care le fusese prezentat. Acea declaraţie neaşteptată şi neconstituţională a uimit întreaga adunare, dar nici un membru nu a avut curajul să contazică ceea ce spusese arhiepiscopul. De teama trupelor spaniole de afară, dieta a rămas tăcută. Împăratul a acceptat imediat declaraţia ca pe o ratificare deplină a Interimatului şi aceea a fost proclamată ca decret în tot imperiul, urmând să fie în vigoare până la un consiliu general, faţă de deciziile cărora toţi vor fi obligaţi să se supună, în caz contrar ajungând în dizgraţia lui. Interimatul a fost imediat publicat, atât în limba germană cât şi în latină.
Şi protestanţii şi papistaşii se opun interimatului
Mândru de planul lui şi crezând că era pe cale să obţină o victorie, Împăratul a procedat la aplicarea interimatului. Dar, spre marea lui uimire, a constatat că ambele părţi protestau cu la fel de mare vehemenţă împotriva lui. Protestanţii îl condamnau ca un sistem care cuprindea cele mai mari erori ale papalităţii, iar papistaşii îl condamnau pentru că, în mod neevlavios, erau abandonate câteva dintre doctrinele sfintei biserici catolice. Iar la Roma ecleziasticii au fost extrem de indignaţi şi su protestat împotriva amestecului profan al Împăratului în funcţiile sacredotale, comparându-l cu apostatul Henry al VIII-lea al Angliei, care uzurpase titlul şi jurisdicţia pontifului suprem.
În rândurile protestanţilor era o mare varietate de sentimente, pe care nu le vom cerceta. Unii s-au supus, dar alţii, cu fidelitate, au luat poziţie protestând împotriva Interimatului. Carol, cunoscând marea influenţă pe care urma s-o aibă în partida protestantă exemplul prizonierului său, Friedrich, s-a străduit mult pentur a-l face să aprobe planul lui, dar acesta a rămas neclintit şi atunci când i s-a dat speranţa că va fi liber şi în faţa ameninţărilor că va fi tratat cu mai multă asprime. În acea situaţie, în confruntarea cu Împăratul el avea arme mult mai puternice decât toată puterea imperială - conştiinţa şi cuvântul lui Dumnezeu. Şi ar fi fost bine pentru protestanţi şi pentru caua protestantismului dacă nu s-ar fi opus nicicând Papei şi Împăratului cu alt fel de arme. Atunci, unii ar fi fost onoraţi cu martiriul, dar ţara ar fi fost scutită de pustiirile războiului şi gloria morală a principiului divin ar fi rămas imprimată asupra reformei.
După ce şi-a declarat credinţa lui fermă în învăţăturile reformei a adăugat: “Acum, la bătrâneţe, nu pot abandona principiile pentru care am luptat înainte, nici, pentru a câştiga libertatea pentru câţiva ani care se scurg rapid, nu voi trăda cauza cea bună pentru care am suferit atât şi pentru care sunt dispus să mai sufăr. Mai bine ca, în singurătate, să mă bucur de preţuirea oamenilor virtuoşi şi de aprobarea propriei mele conştiinţe, decât să revin în lume fiind vinovat de apostazie, spre ruşinea şi amărăciunea restului vieţii mele”. Pentru această minunată hotărâre, rin care el le-a dat compatrioţilor săi un model nobil, Împăratul i-a dat noi dovezi ale nemulţumirii sale. “A sporit rigoarea detenţiei sale, a fost redus numărul de servitori, iar clericii lutherani, care până atunci avuseseră permisiunea de a-i sluji, au fost expediaţi, şi i-au fost luate până şi cărţile religioase care fuseseră principala lui mângâiere în timpul detenţiei plictisitoare”.
Supunerea lui Melanchton
Este extrem de regretabil că teologii de la Wittemberg nu au dat o mărturie mai fermă pentru adevăr şi împotriva planului papistaş al Interimatului. Dar Melanchton cel slab, în parte de teama lui Carol şi în parte din cauza respectului faţă de persoane de rang înalt, a căutat să urmeze o cale de mijloc, şi alţi teologi l-au urmat. El a introdus atunci principiul dăunător cu privire la lucruri esenţiale şi lucruri neesenţiale şi lucruri indiferente pentru religie. El a decis că întregul instrument numit Interimat nu putea fi nicidecum acceptat, dar nu existau impedimente în a aproba din cuprinsul lui ceea ce nu afecta lucrurile esenţiale pentru religie, adică a accepta lucrurile indiferente. Acea decizie a dus la mai multe controverse îndelungate şi înverşunate în biserica lutherană*. Adevăraţii urmaşi ai lui Luther nu puteau considera ca indiferent obiectivul şi învăţătura Interimatului şi s-au opus cu multă ardoare teologilor de la Wittemberg şi Leipzig. Ei i-au acuzat că abandonau protestantismul pentru religia Împăratului. Acest principiu lax a făcut o lucrare rea în toate bisericile reformate de atunci până acum, el fiind un pretext potrivit pentru cei cărora conştiinţa nu le vorbeşte despre autoritatea cuvântului lui Dumnezeu şi care urmăresc obiectivele lor personale. Nici o parte a adevărului nu poate fi nici indiferentă, nici neesenţială. “Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint curăţit în cuptor de pământ, purificat de şapte ori” (Psalmul 12:6 ).
* V. Mosheim - History of the Luthern Church on the Controversies, vol. 3, şi Scott în legătură cu urmările supunerii lui Melanchton, vol. 2
Opoziţia oraşelor libere
Interimatul a fost primit în mod diferit în diferite provincii, după cum provinciile erau mai aproape sau mai departe de sediul puterii Împăratului. Acolo unde braţul lui nu ajunsese, a fost o opoziţie făţişă împotriva lui, însă acolo unde se simţea puterea lui, a fost măcar o conformare aparentă, dar în oraşele libere planul lui Carol a întâmpinat cea mai violentă opoziţie. Reforma înaintase mult şi cei mai eminenţi teologi fuseseră puşi pastori în acele orşe şi în ele înfloriseră şcoli şi seminarii pentru a-i învăţa pe tineri. Ei au adresat petiţii şi proteste, dar fără nici un efect, deoarece Carol era hotărât să pună în aplicare deplin prevederile odiosului Interimat.
Prima lui încercare în acest sens a avut loc la Augsburg. “El a ordonat unor trupe de-ale lui să ocupe porţile oraşului, iar restul trupelor le-a amplasat în diferite zone ale oraşului, şi, adunându-i pe toţi locuitorii la primărie, prin autoritatea lui exclusivă, le-a citit decretul prin care era abolită forma lor de guvernare de până atunci, fiind dizolvate asociaţiile şi breslele şi numind un mic număr de persoane care erau investite cu toate atribuţiile guvernării. Fiecare persoană dintre cele astfel alese a jurat să respecte Interimatul”. Imediat a început persecuţia deoarece mulţi căutau să păstreze o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi au rămas strâns lipiţi de cuvântul Lui. Pastorii protestanţi au fost obligaţi să plece în exil sau au ajuns fără locuinţă în locurile lor de origine; bisericile lor au fost “curăţite de întinarea protestantă”, au fost restabilite vechile ritualuri: mesele, veşmintele, crucile, altarele, lumânările, imaginile, etc. şi locuitorii au fost împinşi la mese de către soldaţii Împăratului. “Numai în sudul Germaniei, patru sute de predicatori credincioşi, împreună cu soţiile şi familiile lor, au fugit şi au ajuns să rătăcească fără hrană şi fără adăpost, în timp ce aceia care nu au putut scăpa au căzut în mâinile vrăjmaşilor şi au fost puşi în lanţuri”. Această stare a lucrurilor a ţinut timp de aproape cinci ani, perioadă în care suferinţele şi nenorocirile celor credincioşi depăşesc ceea ce au consemnat cronicarii şi nu pot fi cuprinse în istoria bisericii, dar Acela care a auzit fiecare suspin şi a văzut fiecare lacrimă vărsată a scris o carte de aducere aminte “pentru cei care se temeau şi se gândeau la Numele Lui”. “Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită.” (Maleahi 3:16-17 ).
O nouă răsturnare de situaţie
Perioada suferinţelor lor, sau, mai curând, a purificării lor, aproape se împlinise şi ziua izbăvirii era aproape, deşi asupritorul nici nu gândea aceasta, ci îşi închipuia că victoria lui era deplină, că planurile lui se înfăptuiseră complet şi că urma să se poată odihni puţin după truda guvernării, gustând tihna unei retrageri pentru odihnă. În acest scop, el a mers la Innsbruck, în Tirol, însoţit de puţini din gărzile lui. Dar, deja, în mai multe regiuni, se alinia de furtună, strângându-se norii care urmau să întunece tot firmamentul domniei şi gloriei sale şi să-l lase pe stăpânul a două lumi fără onoruri şi închis în singurătatea unie chilii de călugăr. Lucrurile s-au petrecut în felul următor:
Mai rămăseseră patru oraşe care se opuneau autorităţii Împăratului. Acestea erau Magdeburg, Bremen, Hamburg şi Lubeck. Dar, cum rezistenţa din Magdeburg are legătură cu toate evenimentele care au dus la răsturnarea situaţiei din Germania, vom vorbi numai despre acest oraş.
În cadrul dietei de la Augsburg din 1550 se hotărâse să fie trimisă o armată împotriva Magdeburgului pentru a asedia cetatea. Printr-o abilă disimulare a adevăratelor sale intenţii şi un aparent zel pentru respectarea Interimatului, notoriul Moritz de Saxonia a luat asupră-şi aducerea la supunere a cetăţii răzvrătite. Propunerea lui a căpătat încuviinţarea dietei şi a fost deplin aproată de Împărat.
Înainte de a fi primit această misiune, în mintea lui Moritz, ca şi în minţile altora, se frământau multe gânduri. Ultimele succese ale lui Carol au treziseră temerile multora. Vaticanul a fost primul care s-a alarmat. Papa a regretat că avusese o contribuţie atât de importantă la creşterea puterii unuia care ar fi putut să-i devină stăpân. Carol zdruncinase deja din temelii autoritatea ecleziastică prin aceea că îşi arogase să definească articole de credinţă şi să reglementeze închinarea. S-au făcut eforturi pentru a încheia alianţe cu puteri străine, pentru a opune, cât mai curând, o rezistenţă puternică, înainte ca puterea lui să ajungă prea mare pentru a i se mai împotrivi.
Tuturor le era clar faptul că, în loc să permită libertatea conştiinţei, cum promisese dintotdeauna, Carol dorea să impună o conformitate rigidă la ritualurile bisericii Romei. Naţiunea simţea că fusese înşelată în stil masiv. În repetate rânduri li se spusese că planurile Împăratului nu cuprindeau schimbarea religiei reformate, dar atât religia cât şi libertăţile Germaniei erau călcate în picioare de perfidul monarh. Nu era posibil ca aşaceva să nu-i alarmeze pe principii imperiului, şi pe Moritz mai mult ca pe oricare altul. În satire el era numit “Iuda” şi compatrioţii săi îl acuzau că era autorul acelor nenorociri. În acea situaţie dureroasă, Moritz a luat hotărârea: un singur lucru putea ispăşi trădarea confederaţiei protestante - răsturnarea completă a puterii Împăratului în Germania, şi el s-a hotărât să realizeze aceasta.
“El a văzut,” spune robertson, “jugul care se pregătea pentru ţara lui, şi creşterea rapidă a puterii imperiale l-a convins că nu-i mai trebuiau lui Carol decât câţiva paşi pentru a ajunge monarh absolut în Germania, cum era deja în Spania”. Moritz era un protestant din punct de vedere politic, şi, prin demnitatea lui electorală, era şeful partidei protestante. Apoi, pasiunile lui erau în acord cu dorinţa lui de libertate: dorea mult să răzbune detenţia Landgrafului, socrul său, care ajunsese în mâinile Împăratului din cauza că el îl convinsese.
Când le-a divulgat principilor obiectivele sale, aceştia nu prea s-au grăbit să-i dea crezare, dar, în cele din urmă, ajungând să fie satisfăcuţi de sinceritatea lui, au promis că-l vor ajuta cu plăcere. După ce a câştigat încrederea partidei protestante, el s-a folosit de viclenia şi duplicitatea lui pentru a-l înşela pe Împărat. Carol ajunsese să fie întrucâtva gelos că Moritz era prieten cu câţiva dintre principii protestanţi, dat după ce acesta a arătat un aparent zel împotriva cetăţenilor Magdeburgului, suspiciunile lui au dispărut şi a căpătat din nou încredere în Moritz. În calitate de general al armatei, acesta comanda forţe însemnate, dar a reuşit să amîne asediul Magdeburgului până când planul lui s-a copt. A încehiat în secret alianţe cu mai mulţi principi germani şi cu regele Franţei, Henri al II-lea, care s-a dovedit un aliat foarte eficient, cu toate că era catolic.
Revoluţia din Germania - anul 1552
Când şi-a încheiat pregătirile, Moritz a publicat un manifest ce cuprindea motivele pentru care el ridica armele împotriva Împăratului, şi anume: să a menţină religia protestantă, care era ameninţată cu distrugerea imediată, să menţină legile şi constituţia imperiului şi să-l elibereze pe Landgraful de Hesse din lunga detenţie injustă. Prima lui propunere i-a atras de partea lui pe toţi prietenii reformei, care ajunseseră la disperare din cauza asupririi, iar cea de-a doua era în interesul tuturor celor dornici de libertate, inclusiv a celor catolici, nu numai al protestanţilor, iar cea de-a treia a atras simpatia celor indignaţi de detenţia injustă a Landgrafului şi de rigorile la care-l supunea Împăratul. În acelaşi timp, regele Henri al Franţei a emis un manifest prin care-şi ausma titlul extraordinar de “Protector al libertăţilor Germaniei şi al principilor ei captivi”.
După cum am văzut, Împăratul se odihnea la Innsbruck, la numai trei zile de mers de Trento, de unde urmărea desfăşurarea sesiunilor consiliului. Moritz, care încă-şi mai ascundea planurile sub vălul celei mai măgulitoare adresări, a trimis un mesager de încredere pentru a-l asigura pe Împărat că, peste numai câteva zile, avea să vină pentru a-i sluji la Innsbruck, vizită pe care Împăratul o aştepta zi de zi. Dar venise timpul să treacă la acţiune şi a sunat trâmbiţa de război. Cu o armată de douăzeci de mii de pedeştri şi cinci mii de călăreţi, Moritz a înaintat în secret, în marş forţat, hotărât să-l surprindă pe Împărat şi să-l captureze personal. Garnizoanele imperiale de pe drum nu s-au opus deloc, dar au ajuns veşti la Împărat că toată Germania se răsculase şi pornise în marş spre Innsbruck.
Fuga împăratului
Era seara târziu, noaptea era întunecoasă şi ploua din greu, dar pericolul se apropia şi Împăratul nu mai putea scăpa altfel decât printr-om fugă grăbită. De câtva timp suferea de o severă criză de gută şi nu putea fugi călare. Aşezat într-o litieră, singurul mod în putea suferi deplasarea, el a călătorit la lumina torţelor traversând Alpii pe drumuri aproape impracticabile. Curtenii săi şi servitorii l-au urmat la fel de grăbiţi, aproape în derută. În această stare jalnică, fostul cuceritor al Germaniei a ajuns împreună cu suita lui descurajată la Villach, într-un colţ al Carinthiei.
Moritz a ajuns la Innsbruck la câteva ore după ce Împăratul şi servitorii săi părăsiseră oraşul, dar, în loc să-i urmărească, el al lăsat soldaţii să prade bagajele pe care le abandonase Împăratul. Împăratului cel căzut nu-i mai rămăsese decât să negocieze, sau, mai curând să accepte condiţiile care-i erau propuse, iar această sarcină i-a încredinţat-o fratelui său, Ferdinand. Moritz, sprijinit de toată Germania, avea puteri depline.
Pacea de la Passau
La 2 august 1552 a fost semnat faimosul tratat de la Passau. Prin acest tratat se hotăra ca Landgraful să fie eliberat şi dus în siguranţă la domeniile lui, ca în termen de şase luni să aibă loc o dietă a tuturor statelor, în care să fie dezbătute cele mai eficiente mijloace pentru încheierea disensiunilor religioase, iar, până atunci, cei care aderă la mărturisirea de credinţă de la Augsburg să nu fie molestaţi sub nici o formă, că, în caz că acea dietă nu va reuşi să soluţioneze disputele religioase, atunci tratatul de la Passau urma să rămână în vigoare în mod permanent. Astfel a fost restabilită pacea imperiului, iar credinţa protestantă a primit libertăţi depline. Au urmat, în 1555, “Sesiunile de la Augsburg”, care nu numai că au ratificat pacea de la Passau, ci au şi lărgit libertăţile religioase ale Germaniei. Acel memorabil congres le-a oferi protestanţilor, după atâtea conflicte, măceluri şi calamităţi, o pace religioasă stabilă, de care se bucură şi acum. Dar, vai! Moritz, cel care a jucat un rol atât de important atât în înfrângerea cât şi în triumful protestanţilor, a căzut în bătălie la mai puţin de un an după pacea de la Passau, astfel încât nu i s-a îngăduit să vadă rezultatele complete ale îndrăzneţei sale iniţiative*.
* Mosheim, vol. 3, p. 157; Wylie, vol. 2, p. 122; Scott, vol. 2, p. 83
Toate acele aranjamente şi tratate răneau profund ambiţia lui Carol. Protestantismul, pe care el intenţionase să-l zdrobească complet, înflorea în tot imperiul, preoţii care slujeau mesa su fost concediaţi, iar pastorii exilaţi au fost aduşi înapoi, spre bucuria turmelor lor iubite. Mult preţuitul Friedrich, care timp de cinci ani fusese purtat de Împărat dintr-un loc în altul, a ajuns acasă, în mijlocul familiei sale afectuoase şi al prietenilor săi. Dar în mintea neliniştită a lui Carol toate apăreau în culori întunecate. Niciodată nu a avut pe inimă să aibă o pritenie şi se spune că nicicând nu a avut vreun prieten. Astfel, slăbit şi obosit, Împăratul cel fără un prieten s-a ascuns în fortăreţele din Carinthia. Din istoria civilă aflăm că, în acel timp, în Ungaria, continua războiul cu turcii. Henri al II-lea, potrivit înţelegerii sale cu Moritz, a pornit la luptă cu o armată numeroasă şi a înfrânt complet forţele spaniole în Lorena şi Alsacia. Italia era în pragul anarhiei. Dar Împăratul era în exil, visteria lui era goală, îşi pierduse reputaţia şi armatele lui erau risipite şi demoralizate, şi, simţind cum aluneca rapid de pe marile înălţimi pe care se menţinuse atât de mult timp, a hotărât să se retragă cu totul din lumea aceasta pentru a-şi petrece retras în singurătate zilele care-i mai rămâneau.
La vârsta de cincizeci şi şase de ani, prin retragerea lui relativ timpurie,el a uimit Europa când i-a cedat fratelui său Ferdinand coroana imperială, iar restul posesiunilor sale vaste din Europa şi America le-a lăsat fiului său, Filip al II-lea, pe care, în urma căsătoriei sale cu Mary a Angliei, îl investise ca rege al Neapolului şi Siciliei. Anul următor, după ce şi-a pus în rânduială lucrurile, s-a retras la mânăstirea San Justo, din apropiere de Placentia, în Spania. Dar, cum tot suferea greu de gută, a trebuit uneori să rămână într-un scaun, uneori într-o litieră, suferind de mari dureri la orice pas şi mergând cu foarte mare dificultate. Ca majoritatea aşezămintelor religioase din acel timp, mânăstirea San Justo era situată într-un cadru frumos, “într-o mică vale, cu un pârâiaş, înconjurată de înălţimi acoperite de arbori mândri şi pentru solul şi clima ei era una dintre cele mai apreciate şi mai sănătoase aşzări din Spania”. Acolo a trăit Carol timp de aproape doi ani, murind la 21 septembrie 1558, în al cincizeci şi nouălea an.
Reflecţii asupra paginilor anterioare
Nu vom zăbovi asupra zilelor petrecute de Împărat în mânăstire, pe care acesta şi le-a umplut în principal cu distracţii mecanice atunci când guta îi dădea un răgaz. Una dintre acestea era plângerea teatrală la înmormântarea lui, pe care o juca înainte de moarte. El a poruncit să-i fie zidit mormîntul în interiorul capelei. Trupul lui era pus în sicriu cu mare solemnitate, călugării plângând (?) şi apoi mergând in procesiunea funerară până la capelă cu lumânări negre în mâini. Se cânta slujba pentru mort, sicriul a era stropit cu apă sfinţită, jelitorii se retrăgeau şi uşa capelei se închidea, după care Carol se ridica din sicriu şi se retrăgea în apartamentul lui, dominat de grozavele senzaţii pe care era calculată să le producă o farsă aşa de revoltătoare. A murit aproape imediat după aceea.
Da, a murit faţă de toate demnităţile şi umilinţele, faţă de toate ambiţiile şi dezamăgirile şi toate planurile politicii sale! Da, cel care sacrificase sute de mii de vieţi omeneşti şi cheltuise milioane pentru nimicirea protestantismului a murit în spaţiul îngust al unei chilii de călugăr, în timp ce protestantismul ocupa un loc important în gândirea omenească, cu lumina şi gloria lui. Aşa îl lăsăm pe cel mai mare Împărat în ceea ce priveşte întinderea teritoriilor sale. El este înaintea tribunalului în care motivele sunt apreciate la fel de strict ca faptele, unde toţi sunt judecaţi după standardele divine.
Dar, vai! zadarnic am căuta ceva care să semene a pocăinţă la acest vrăjmaş inveterat la reformatorilor. Între zidurile sfinte de la San Justo, departe de a se pocăi de purtarea lui faţă de ei, el a regretat numai faptul că nu i-a tratt cu şi mai multă severitate. Când a fost informat că lutheranismul se răspândea în Spania şi că mai multe persoane fuseseră arestate fiind bănuite că fuseserăm contaminate de el, din mânăstire i-a scris fiicei sale Juana, guvernatoarea Spaniei, lui Juna de Vega, preşedintele consiliului Castiliei şi Inchizitorului general, trasându-le sarcina de a-şi exercita puterile cu toată severitatea, “arestând întreaga partidă şi arzându-i pe toţi, după ce vor fi folosit toate mijloacele pentru a-i face creştini înainte de a-i pedepsi, pentru că era convins că nici unul dintre ei nu avea să mai devină catolic sincer, pentru că atât de mare era înclinaţia lor de a dogmatiza”. Apoi, el mai spunea: “Dacă ei nu sunt condamnaţi să fie arşi, se va face o greşeală la fel de mare ca aceea pe care am făcut-o eu îngăduind ca Luther să trăiască, cu toate că l-am cruţat numai în temeiul salvconductului pe care i-l dădusem... Mărturisesc că am greşit în această privinţă, pentru că nu eram obligat să-mi ţin promisiunea faţă de acel eretic... Şi ca urmare a faptului că nu i-am luat viaţa, erezia a continuat să înainteze, pe când moartea lui, sunt convins, ar fi ucis-o în faşă*”.
* History of the Reformation in Spain, Dr. McCrie, p. 119
În aceasta ni se decoperă inima lui Crol, când nu mai era nici o viclenie sau disimulare şi nici o pretinsă toleranţă faţă de protestanţi, ci el o încheiase cu războaiele şi politica lui şi nu mai era nevoit să joace dublu rol, ci duhul lui papistaş se exprima în mod deschis. Singurul său regret la bătrâneţe era acela de a nu fi apucat prada în tinereţe şi pare că el scrâşnea din dinţi când se gândea cu furie la Luther şi era mâhnit că nu-şi călcase promisiunea. Dar Cineva veghea asupra vieţii lui Luther şi a reformei în pruncia ei, şi El a oprit mâna lui Carol timp de treizeici de ani, nepermiţând ca el să aibă timp să pornească războiul împotriva lutheranilore. Unii consideră că exterminarea ereziei a fost principalul obiectiv al vieţii şi al domniei sale.
Dar în acel conflict în care el a angajat totul, a şi pierdut totul: teritoriile, tronul, coroana şi măreţia. Nicicând nu s-a arătat mai clar mâna lui Dumnezeu în afacerile unui principe. Într-o clipă şi dintr-o singură lovitură, toate s-au schimbat. “Puterea lui s-a prăbuşit când părea a fi ajuns la culme. Nici unul dintre semnele obişnuite care preced căderea dintr-o poziţie înaltă nu a avertizat cu privire la răsturnarea soartea Împăratului. Prestigiul lui imens nu scăzuse; nu fusese învins pe câmpul de luptă; gloria lui militară nu fusese eclipsată şi nici unul din regatele lui nu-i fusese smuls*”. Dintre toţi cei care începuseră viaţa cam odată cu el, cum a fost Francisc I, Henry al VIII-lea, Leo al X-lea şi Martin Luther, el a fost ultimul supravieţuitor. Rivalii saăi s-au dus înaintea lui şi nu părea să mai fi rămas nimeni cu care să dispute dominaţia, dar mâna Domnului în justiţia retributivă s-a abătut asupra asupritorului poporului său. Şi atunci cine să-l mai apere? Un deget scrisese pe zidul palatului său: “Mene, Mene” - Dumnezeu ţi-a numărat împărăţia şi i-a pus capăt. Şi imediat, porţile de aramă ale puterii sale nu l-au mai putut proteja şi a fost nevoit să fugă dinaintea unei puteri pe care chiar politica lui insidioasă şi necinstită o crease. Nuiaua pe care el o crease pentru distrugerea Germaniei a fost folosită de Dumnezeu pentru răsturnarea lui completă şi ruşinoasă. Ce realitate este guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, la fel ca şi harul Său! El controlează mişcările celor mai puternici monarhi şi se ocupă şi de cele mai mărunte lucruri din creaţie. Credinţa ştie aceasta şi găseşte mângâiere şi odihnă în această realitate. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac răul” (1. Petru 3:12 ).
* History of Protestantism, vol. 2, p. 121
Nenorocirile protestanţilor
O altă lecţie a fost scrisă foarte clar pe paginile anterioare: aceea că Dumnezeu este un Dumneze gelor şi că El nu-i va da altuia gloria Sa. El nu va primi ca lucrarea Lui să fie făcută altfel decât cu mijloacele Lui. Nici o nenorocire mai mare nu ar fi putut atinge reforma decât aceea că ei au abandonat poziţie divină a credinţei şi s-au coborât la mijloacele lumeşti ale diplomaţiei şi armelor. Dacă ar fi triumfat prin acele mijloace lumeşti, atunci ea şi-ar fi pierdut adevăratul ei caracter sau ar fi pierit în ţara unde s-a născut, iar reformatorii ar fi ajuns să fie numai o forţă politică. Dar Dumnezeu nu a vrut aşaceva şi a făcut ca ei să fie înfrânţi în mod ruşinos şi să ajungă lipsiţi de acele mijloace până într-atât încât să ajungă fără nici o apărare şi să fie nevoiţi să se încreadă numai în El. Ei au fost aduşi înapoi la primele principii - la credinţa în cuvântul lui Dumnezeu şi la martiriu. Dar aceste principii divine şi invincibile par să fie pierit odată cu marele lor conducător şi să fi fost înmormîntate odată cu el, şi numai prin multe suferinşe şi umilinţe au ajuns urmaşii lui să-şi înţeleagă greşeala.
De îndată ce au ajuns să simtă că nu aveau alte mijloace de apărare înafară de cuvântul lui Dumnezeu şi o conştiinţă bună înaintea Lui, a şi venit izbăvirea. Domnul spusese: “Toiagul răutăţii nu se va odihni în partea elor drepţi” (Psalmul 125:3 ). Aşa este bunătatea şi îndurarea plină de iubire a lui Dumnezeu: El nu-şi ia privirile de la cei drepţi. Dar este întotdeaune un pericol să abandonezi principiile cuvântului lui Dumnezeu şi să-ţi conduci căile după maximele şi politicile acestei lumi. Şi aceasta este valabil în orice domeniu al vieţii; cu privire la acest subiect cuvântul lui Dumnezeu este clar, după cum spune apostolul: “Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor” - da, puternice “potrivit lui Dumnezeu“ (2. Corinteni 10:4 ). Şi Domnul nostru spune: “Toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52 ).
Reforma în germania, care îmbrăţişa bisericile lutherane, ajunsese să fie ceva stabilit permanent. Dar bisericile reformate care cuprindeau urmaşii lui Zwingli şi Calvin erau excluse de la privilegiile asigurate de tratatele de la Passau şi Augsburg şi nici nu au fost tolerate prin lege până la pacea de la Westphalia, cu aproape un secol mai târziu. Prin celebrul tratat de la Passau, membrilor bisericilor reformate le-a fost confirmată pacea, iar Elveţia a fost declarată pentru prima dată independentă. “Balanţa puterii” prin care naţiunile mai slabe puteau fi protejate în mod eficient, iar celor mai puternice să le fie temperate planurile ambiţioase şi agresive a fost unul dintre rezultatele negocierilor de la Westphalia*.
* Universal History, vol. 6. p. 87; Wylie, vol. 2, p. 122
Înălţarea iezuiţilor
Înainte de a încheia complet cu domnia lui Carol al V-lea, trebuie să remarcăm două evenimente memorabile care au avut loc pe parcursul domniei lui, remarcabile datorită relaţiei lor cu reforma şi cu marile tulburări religioase care aveau loc în toate clasele sociale. Ne referim la consiliul de la Trento şi la înălţarea iezuiţilor. După ce am spus câte ceva despre cel dintâi, ne vom referi acum numai la cel de-al doilea.
Ne putem imagina cu uşurinţă că vrăjmaşii reformei ajunseseră în criză. Ce mai era de făcut? Mijloacele care timp de treizeci de ani au fost socotite cele mai sigure pentru zdrobirea reformei nu numai că se dovediseră neputincioase, dar chiar ajunseseră să nu mai poată face faţă puterii adverse pe măsură ce reforma se extindea pe zone tot mai largi şi adepţii ei se înmulţeau. În acel conflict papa pierduse mult din demnitate, influenţă şi venituri şi nu mai putea apela la puterea imperială. Călugării cei negri, albi şi cenuşii se risipiseră şi mânăstirile lor fuseseră distruse. Ce să mai facă atunci? Aceasta era marea problemă ce frământa inima cea rea a Izabelei şi a celor cu care se sfătuia ea. Armele eşuaseră, deci tactica trebuia să fie de atunci înainte una a păcii şi persuasiunii, a propus duhul conducător. Trebuie formată o armată a cărei uniformă să fie veşmântul preoţesc, al cărei jurământ să fie sărăcia, castitatea, grija creştină şi convertirea necredincioşilor, iar misiunea ei va fi una cu un caracter paşnic şi de persuasiune. Sub această înfăţişare trebuie imediat să înceapă contra-reforma. Această propunere plauzibilă a fost acceptată în unanimitate şi nicicând nu sa- găsit vreo sugestie care să vină mai clar de dedesubt, chiar din adâncimile lui Satan, şi nicicând nu a avut parte vreuna de o punere în practică mai satanică, după cum dovedeşte istoria iezuiţilor. Izvoarele afecţiunilor omeneşti, ale simpatiei şi milei păreau să fi secat la toţi membrii societăţii şi toate izvoarele inspirate din iad ale bigotismului şi cruzimii par să-i fi dominat, ca niciodată de-a lungul istoriei.
Ignacio de Loyola
Societatea Iezuiţilor, un ordin religios al bisericii romano-catolice, a fost fondat de Ignacio de Loyola, fiul unui nobil spaniol, născut în anul 1491 la Guipuzcoa, în provincia Biscaya. În tinereţe el a fost la curtea lui Ferdinand şi a Isabelei, dar s-a plictisit de uşurătatea de acolo şi a dorit să se angajeze în războaiele ţării sale. În 1521 îl găsim apărând Pamplona împotriva francezilor, dar tânărul şi temerarul Loyola a fost grav rănit la ambele picioare. A urmat febre şi viitorul restaurator al papalităţii a fost aproape de a coborâ în mormînt.
Cu o fire pătimaşă, romantică şi vizionară, în timpul îndelungii sale suferinţe, el a devorat romanele cavalereşti spaniole, care aveau la bază conflictele naţiunii sale cu maurii, şi, când a terminat cu acestea, el a luat o serie de legende şi mai minunate - legendele sfinţilor. A studiat cu un interes bolnăvicios acele cărţi de devoţiune mistică până ce s-a hotărât să imite în viaţa lui minunatele virtuţi atribuite lui Benedict, Dominic şi Francisc. Ca urmare, după ce s-a refăcut, s-a retras la o mânăstire benedictină din Montserrat, în apropiere de Barcelona, unde a petrecut noaptea la celebrul altar al Fecioarei Maria. El îşi atârnase lancea şi scutul înaintea unei imagini a Fecioarei şi I-a jurat ascultare lui Dumnezeu şi bisericii sale, abandonând cariera de cavaler lumesc pentru aceea de cavaler spriritual.
Pentru a celebra dedicarea lui către Fecioară, el s-a retras în oraşul Manresa din apropiere. În concepţia unor asemenea oameni, sfinţenia nu constă în asemănarea morală cu sufletul lui Isus, ci în chinuirea trupului. El purta pepiele când un lanţ de fier, când o ţesătură din păr de cal, când o împletitură de spini. De trei ori pe zi el îşi biciuia energic spatele gol. Aceea nu omora faptele trupului, ci chinuia bietul trup inocent. Aşa orbeşte puterea lui Satan şi aşa se potriveşte îuntunericul co scopurile lui. După ce a călătorit desculţ până la Roma, la Ierusalim şi la alte locuri care au fost sfinţite de istoria Mântuitorului, el şi-a croit drm până la Paris, unde l-a întâlnit pe Francisc Xavier, care a devenit mai târziu marele apostol al Indiei. Ale spirite asemănătoare li s-au alăturat şi o mică grupă de tovarăşi zeloşi s-a strâns în jurul lui Loyola, aceea constituind originea societăţii Lui Isus - cam opt sau nouă persoane în total.
Începutul ordinului iezuiţilor
La 15 august 1534, la sărbătoarea adormirii Fecioarei Maria, într-una din capelele subterane de la Montmartre, după ce au primit sacramentele, ei au rostit obişnuitele jurăminte de sărăcie şi castitate, după care au jurat solemn să se dedice convertirii sarazinilor de la Ierusalim şi grijii faţă de creştini şi să sew consacre fără nici un fel de rezerve slujirii la picioarele pontifului. “Armata care s-a înrolat astfel era mică, dar era mare. Era mică numeric, dar era mare dacă era să fie cântărită. Pentru ca acel mic Hercule să crească, Loyola pregătise cartea numită «Exerciţii spirituale». Aceea prezenta un set de reguli pentru a-i învăţa pe oameni cum să îndeplinească lucrarea de convertire a lor. Ea este compusă din patru mari madeitaţii, iar penitentul, retrăgându-se în singurătate, trebuie să cugete adânc la fiecare dintre ele, în ordine, pe perioada a şapte răsărituri şi apusuri de soare... Ea se pretinde, ca şi Quranul, a fi o revelaţie. «Cartea Exerciţiilor,» spunea un iezuit, «a fost cu adevărat scrisă cu degetul lui Dumnezeu şi i-a fost dată lui Ignacio de Sfânta Mamă a lui Dumnezeu*»”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 384
După unele amânări, Papa Paul al III-lea, aprobând planul lui Loyola şi al tovarăşilor săi, în 1540, a emis o bulă prin care autoriza constituirea unei organizaţii numite “Societatea lui Isus”, iar în luna aprilie a anului următor Ignacio a fost numit “Superiorul General”, supus numai papei. Ordinul ajunsese să fie oficial, membrii lui trebuiau să se îmbrace în negru, ca un fel de cler secular, şi, nefiind închişi în mânăstiri, umblau prin toate cercurile sociale, ajungând în scurt timp şi la curţile regale, ăn confesionale, la amvoane sau ca supraveghetori în instituţiile educaţionale, asigurându-şi prin toate mijloacele posibile cooperarea tinerilor. Mulţimi entuziasmate de convertiţi se alăturau noului stindard în toate ţările şi de pe toate treptele sociale.
Adevăratul obiectiv al iezuiţilor
Până aici am străbătul terenul pe care nu se descoperă adevăratul caracter al iezuiţilor şi am avut a face numai cu jurăminte menite şă înşele, dar dacă este să urmărim istoria lor vom avea de urmat prin toate ţările urme însângerate ale paşilor viclenilor şi cruzilor urmaşi ai lui Loyola. Răspândindu-se prin lume îi vom descoperi executând hotărârile şi dorinţele secrete ale Vaticanului. Unicul lor obiectiv era extinderea puterii papei şi singurul principiu fundamental al asociaţiei era ascultarea imediată, implicită şi fără întrebări faţă de papă, prin supunerea faţă de generalul lor care îşi avea reşedinţa la Roma. Organizarea societăţii lor este, de departe, cea mai cuprinzătoare care a existat vreodată. “Monarhia iezuită,” după cum s-a spus, “se întinde pe tot globul”. În mai toate regiunile lumii ei au generali provinciali, care se subordonează Generalului Superior de la Roma, astfel încât, prin intermediul confesionalului, el vede şi ştie aproape tot ce se face şi se spune nu numai în biserica romano-catolică, ci chiar şi în familii, şi aceasta în mai toată lumea locuită. Nu există loc suficient de îndepărata, nici dificultăţi prea mari şi nici mijloace prea abjecte pentru iezuit dacă există o cât de slabă speranţă ca el să extindă puterea papalităţii.
“Complorul prafului de puşcă”, care avea scopul de a distruge dintr-o singură lovitură nobilimea şi oamenii de vază ai Angliei este atributi influenţei iezuiţilor şi probabil tot lor li se datorează şi alte comploturi cu scopul de a o ucide pe rzegina Elisabeta. Marea răutate a Armadei spaniole şi masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, ca să nu mai vorbim de răzmeriţele, torturile, otrăvirile, asasinatele şi masacrele la o scară nu atât de largă trebuie să le atribuim seminţei semănate de iezuiţi. Atât de mare şi de distrugătoare a ajuns puterea lor încât guvernele au găsit că era necesară suprimarea lor. Potrivit istoriei moderne, ei au fost expulzaţi din Portugalia în 1759, din Franţa în 1764, din Spania şi America Spaniolă în 1767 şi din cele două Sicilii în 1768, iar în 1773 ordinul a fost suprimat de papa Ganganelli, Clement al XIV-lea. Dar la scurt timp după ce a semnat ordinul de interdicţie, ela a căzut victimă răzbunării lor, murind otrăvit. În 1801, Pius al IX-lea a confirmat reînfiinţarea odrinului, astfel încât ei au o poziţie foarte mândră la Roma. Ele au sub control cele mai multe universităţi din oraş şi din multe alte locuri, ale căror nume ar umple o pagină întreagă*.
* Pentru o prezentare detaliată a nelegiuirii codului moral al iezuiţilor, vedeţi Provincial Letters a lui Pascal, un jansenist. Pentru detalii cu privire la organizarea, pregătirea şI modul lor de lucru, vedeţi History of Protestantism, vol. 2, Faiths of the World - Jesuits,Universal History - Bagster, vol. 6, p. 83; Hardwick - History of Reformation, p. 329
Aşa a fost resuscitată mult puterea papalităţii - rana ei de moarte a fost vindecată. Prin intermediul reformei, multe dintre cele mai bogate şi mai puternice regate ale Europei au ăncetat să mai fie lioale papei, ceea ce a constituit o lovitură fatală dată măreţiei şi puterii lui. Aceasta i-a micşorat stăpânirile, abolind jurisdicţia lui în acele teritorii şi i-a micşorat veniturile. Dar nu numai atât, ci este un fapt binecunoscut că împăratul Carol al V-lea gândea să micşoreze dacă nu chiar să submineze puterea papală. Aşa de proastă ajunsese să fie starea papalităţii, aproape să-şi dea sfârşitul, când armate iezuiţilor i-a venit în ajutor, ceea ce poate fi privit ca fiind ilustrat în Apocalipsa 13:3 , deşi este încă departe de împlinirea deplină a acelor profeţii solemnte.
Acum, în istoria noastră generală, vom arunca o privire rapidă asupra progresului reformei în diferite ţări.
sursa: https://comori.org/