Categorie: Biserica lui Hristos
Timp de mai mulţi ani de la moartea lui Luther, împrejurările au fost nefavorabile păcii şi libertăţii religioase a protestanţilor. Aceasta a condus nu atât de mult la rugăciune şi încredere în Dumnezeu ca scutul şi apărătorul lor cât la întărirea ligii de la Smalcald şi la pregătiri de război. Protestanţii deveniseră o grupare eminamente politică: acesta era caracterul protestantismului în acea perioadă de început. Omul iubitor de pace era în mormânt, iar sfaturile lui au fost uitate de cei care îl urmaseră. El nu şi-ar fi putut imagina o mai mare nenorocire pentru cauza adevărului ca aceea ca în apărarea lui să fie scoasă sabia. El gândea că era mai bine să fie martiri decât războinici.
Împăratul, plin de gelozie, urmărea îndeaproape cum creştea puterea ligii, despre care el a spus că era “un imperiu în imperiu”. Dar expediţia lui fatală la Alger, noul lui război cu Francisc şi succesele turcilor în Ungaria l-au determinat să temporizeze şi să-şi ascundă sentimentele şi intenţiile. El a ţinut mai multe diete ale imperiului cu scopul mărturisit de a rezolva conflictele religioase şi a readuce pacea şi armonia, dar fără nici un fel rezultate pozitive. Protestanţii au fost induşi în eroare şi au lăsat garda jos în faţa unor aparente concesii. În Dieta de la Speyer, din 1542, pontiful Paul al III-lea, prin nunţiul său, a reînnoit promisiunea puntru un consiliu. El a spus că acel consiliu urma să aibă loc la Trento, un oraş din Titol supus regelui Romei, situat aproape de graniţa Germaniei cu Italia. Ferdinand şi partida catolică şi-au exprimat imediat satisfacţia şi au acceptat propunerea, dar nu şi protestanţii. Ei au respins atât locul cât şi consiliul propus de pontif, cerând un consiliu general sau ecumenic. Ei au spus că nu vor lua în consideraţie un consiliu ţinut înafara graniţelor Imperiului, sub autoritatea papei, care urma să prezideze. În pofida protestelor lor, întăriţi în urma consimţământului partidei sale, papa a publicat bula de convicare a consiliului de la Trento înainte de 1 noiembrie şi a pus trei cardinali să prezideze în calitate de legaţi ai săi.
La timpul stabilit s-au prezentat legaţii papali, ambasadorii imperiali şi câţiva prelaţi. Dar, cum un era război crâncen între Împărat şi Francisc, puţini ecleziastici au putut călători în siguranţă. Era clar că din cauza acelor împrejurări nu s-a putut întreprinde nimic satisfăcător, şi, pentru a nu fi ridiculizaţi şi dispreţuiţi de vrăjmaşi, papa a amânat pentru un termen nedefinit redeschiderea consiliului. Spre nemulţumirea scaunului papal, cu demnitatea lezată, Împăratul şi fratele său, Ferdinand, regele romanilor, au trebuit să accepte comportamentul protestanţilor, ba încă să şi caute să obţină favoarea lor prin repetate manifestări de indulgenţă. Deoarece Ferdinand depindea de ajutorul lor pentru apărarea Ungariei împotriva necredincioşilor, el nu numai că a admis includerea mărturisirii lor de credinţă în documentele Dietei, ci a şi reînnoit concesiile făcute de Împărat în favoarea lor la Ratisbon, adăugând la ele tot ce mai cereau ei pentru siguranţa lor. Aşa au ajuns reformatorii să aibă pace şi principiile evanghelice să aibă timp să se răspândească, deşi nu a fost de bunăvoie, ci din cauza necazurilor vrăjmaşilor lor.
În 1544, la dieta care s-a întrunit în acelaşi loc, Carol, politicianul abil, văzând că încă nu era timpul potrivit pentru a răni spiritul gelos al protestanţilor sau a provoca puterile Ligii de la Smalcald, a aranjat să-i liniştească pe germani prin noi concesii şi printr-o mai mare extindere a privilegiilor lor religioase. Cum era în continuare angajat în războaie în străinătate şi nu era liber, el a recurs la toate puterile de disimulare pentru a-i linguşi pe Elector şi pe Landgraf, şefii partidei protestante, pentru ca prin ei să-i amăgească pe membrii confederaţiei.
În acea perioadă majestatea sa papală era din ce în ce mai geloasă din cauza acelor negocieri şi concesii şi dorea la fel de mult ca şi predecesorii săi ca, prin forţa armelor, să smulgă din rădăcini imensa erezie care se tot răspândea. De la începutul reformei, Vaticanul a avut tot timpul obiectivul de a provoca o ruptură între Împărat şi protestanţi care să ducă la ostilităţi şi la folosirea forţei armelor. Dar, din ceea ce putem înţelege, prin providenţa lui Dumnezeu, îndeplinirea acelor planuri rele a fost împiedicată timp de aproape treizeci de ani, şi aceasta în principal ca răspuns la rugăciunile unui singur om. Dar, după ce acel om nu a mai fost în lume, fraţii lui s-au încrezut în organizaţia lor militară şi în forţa numerică. Apoi, poziţia pe care au avut-o faţă de consiliu a oferit Papei şi Împăratului ocazia de a-i atrage într-o cursă, după cum vom vedea curând.
Scopul declarat al acelui consiliu era pacificarea bisericii, vindecarea bolilor ei, refacerea unităţii ei şi binecuvântarea copiilor ei, dar adevăratul ei obiectiv era condamnarea învăţăturilor reformatorilor Luther, Zwingli şi Calvin şi trecerea imediată la persecuţii împotriva tuturor celor care se opuneau acelor hotărâri. Acesta era aranjamentul secret făcut de pontif şi de Împărat, pentru că ei ştiau bine că protestanţii nu s-ar fi supus unui consiliu şi nu ar fi dat ascultare canoanelor lui.
Tratatul dintre Papă şi Împărat
În decembrie 1545, după atâţia ani de intrigi, disimulare şi dezbateri, consiliul promis de atâta vreme s-a întrunit la Trento şi a avut sesiuni până în 1563*.
* Pentru detalii, vedeţi Manual of Councils al lui Landon, History of the Council of Trent de Părintele Paul, Church History de Scott, vol. 2, p. 256-324 şi History of Charles V a Dr. Robertson, vol. 6
Dar consiliul care urma să hotărască destinul creştinătăţii era numai o parte a complotului pentru suprimarea lutheranismului. Împăratul încheiase războiul cu Francisc prin pacea de la Crepy, apoi el a mai aranjat şi un tratat cu Suleiman şi a câştigat în secret câţiva dintre principii catolici din Germania. A trecut, cu multe precauţiuni, la pregătiri de război. Totuşi, Papa, fiind deazamăgit de politica din ultima vreme a Împăratului, sau temându-se de puterea lui, a fost de acord ca toate celelalte chestiuni să fie trecute în plan secundar faţă ce ceea ce fiecare socotea a fi cel mai important. Astfel, s-a încheiat un tratat care prevedea:
1. Spre gloria lui Dumnezeu şi binele public, dar mai ales pentru bunăstarea Germaniei, Papa şi Împăratul se aliază pentru a susţine împreună anumite articole şi condiţii. În primul rând Împăratul va furniza forţe armate şi tot ce este necesar pentru război, acestea urmând să fie disponibile în luna iunie a anului următor, pentru ca, prin forţa armelor, pe toţi cei care vor refuza să dea ascultare hotărârilor consiliului şi vor susţine acele erori, să-i constrângă să se întoarcă la vechea religie şi să se supună Sfântului Scaun.
2. Papa, alături de cei o sută de mii de ducaţi pe care i-a dat deja, va mai depune încă odată pe atât la Banca de la Viena pentru acoperirea costurilor războiului şi se angaja ca, timp de şase luni, să întreţină pe cheltuiala lui douăsprezece mii de pedeştri şi cinci sute de călăreţi şi să-i dea Împăratului în acel an jumătate din veniturile obţinute de biserică din Spania şi să-i dea puterea de a lua din terenurile mânăstirilor din ţară atât cât va fi necesar pentru a acoperi cinci sute de mii de ducaţi. Şi împotriva oricărui principe care va căuta să împiedice puerea în aplicare a prevederilor tratatului se vor folosi atât interdicţiile spirituale cât şi forţele militare.
3. Consiliul va întocmi o mărturisire de credinţă ce va cuprinde toate articolele pe care biserica va cere ca membrii ei să le creadă şi aceasta va fi prioritea şi cea mai importantă sarcină a consiliului, iar împotriva oricui nu-şi va însuşi adevărul mărturisirii vor fi pronunţate anateme prin autoritatea Duhului Sfânt*.
* V. Părintele Paul, Teckendorf, Dleidan şi Abatele Millot, citaţI de Dr. Robertson şi Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 113
Cursa a fost întinsă în modul cel mai abil. A fost un mare serviciu adus lui Satan pentru distrugerea protestanţilor, pe deasupra dus la îndeplinire de cel care îşi asumă titlul de “Preasfântul Părinte” şi caracterul de infailibil. Vrăjmaşul a văzut că reformatorii au trecut din domeniul moral în cel al politicii, încetând să fie doar mărturisitori ai adevărului lui Dumnezeu împotriva erorilor papalităţii şi de venind o confederaţie armată, pregătită să se confrunte cu armatele imperiale în domeniul lor specific. Aceasta a fost greşeala lor fatală: Dumnezeu nu putea fi alături de ei pe terenul lumii, aşa că nebunia lor s-a arătat în scurt timp. Lucrurile au decurs în modul următor.
Consiliul şi-a început deliberările – deşi au venit numai câţiva episcopi spanioli şi italieni – cu examinarea principalei controverse dintre Biserica Romei şi reformatori, şi anume cea cu privire la ceea ce are autoritate supremă în chestiunile de credinţă, şi, prin autoritatea lui infailibilă, a stabilit că: “Acele cărţi desemnate ca Apocrife au tot atâta autoritate ca acelea primite de evrei şi de primii creştini în canonul sacru şi se cuvine să fie respectate la fel de mult ca învăţăturile şi preceptele pe care le-au scris autorii inspiraţi. Traducerea în latină a scripturilor, cea făcută de Ieronim sau revizuită de el, cea cunoscută sub numele traducerea Vulgata, va fi citită în biserici şi numai la ea se va face referire în şcoli ca fiind autentică şi canonică”.
Aceasta constituia un atac frontal împotriva principiilor de bază ale protestantismului şi o hotărâre asupra oricărei chestiuni care era în dispută, care spulbera orice speranţă cu privire la vreo discuţie între cele două părţi. De la început, Luther şi cei care-l urmau au afirmat că singurs regulă pentru judecată este cuvântul lui Dumnezeu şi că, cu excepţia standardelor sfintei scripturi, nu recunoşteau nici o altă autoritate în chestiuni de credinţă. Aceasta era temelia şi piatra din capul unghiului pentru protestantism, dar prima hotărâre a consiliului avea scopul de a submina fundaţia şi a judeca şi condamna întregul sistem.
Războiul smalcaldic
Preotestanţii, văzând că obiectivul consiliului nu era acela de a examina cererile lor, ci cel de a condamna ca erezie credinţa lor şi a-i face să intre în conflict cu Împăratul pentru ca acesta să tranşeze chestiunile cu sabia, a respins cu fermitate hotărârile lui. În acelaşi timp ei au publicat un lung manifest care cuprindea un protest reînnoit împotriva acelui consiliu alături de motivele care i-au făcut să nu recunoască autoritatea lui. Dar Carol, nefiind încă gata de război, a continuat politica de disimulare. El nu a dorit să sporească zelul consiliului, nici ca liga să treacă mai repede la acţiune, ci primul lui obiectiv a fost acela de a-i înşela pe protestanţi pentru a câştiga timp pentru pregătirea planurilor sale. În acest scop el a pus la cale o întrevedere cu Landgraful de Hesse, cel mai activ dintre confederaţi şi cel care avea cele mai mari suspiciuni în legătură cu planurile împăratului. Lui i-a mărturisit marea lui preocupare în legătură cu fericirea Germaniei şi aversiunea lui faţă de orice măsuri violente şi a negat în termeni inechivoci că ar fi avut un tratat sau că ar fi început pregătiri de război.
Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a lui Carol, care pare să fi risipit îndoielile şi temerile lui Filip, care a plecat deplin mulţumit de intenţiile lui paşnice. La întoarcerea lui la confederaţi, care erau strânşi la Worms, el le-a prezentat în termeni atât de măgulitori dispoziţia favorabilă a Împăratului faţă de ei încât aceştia au ajuns să amâne şi să fie nehotărâţi în pregătirile lor, considerând că pericolul era departe sau era doar ceva imaginar. Dând crezare vicleniilor lui Satan, conducătorii protestanţi au fost loviţi cu orbire şi nebunie, aşa cum se întâmplase cu cei din Zurich în 1531. Ei părăsiseră terenul credinţei şi se încredeau în înţelepciunea şi în forţa lor, ceea ce i-a dus la cădere şi umilinţă. De atunci, fiecare pas pe care l-au făcut a fost într-o direcţie greşită şi descendentă.
Purtarea Împăratului a fost în totul opusă mărturisirii lui că dorea pacea, şi toţi au văzut acest fapt, mai puţin aceia care s-ar fi cuvenit să aibă suspiciuni. Henry al VIII-lea, regele Angliei, i-a informat în secret pe principi că demult Carol era hotărât să nimicească învăţăturile lor şi că folosea intens acel răgaz de pace pentru a face pregătiri pentru a-şi pune în aplicare planurile. Comercianţii de la Augsburg, printre care erau şi unii favorabili cauzei protestantismului, aflând, de la cei din Italia cu care corespondau, că se dorea distrugerea reformatorilor, i-au avertizat despre pericolul apropiat. Ca o confirmare a acelor veşti, din Ţările de Jos, deşi Carol luase toate precauţiunile ca pregătirile să fie făcute în ascuns, ei au auzit că fusese dată porunca pentru a strânge trupe de acolo şi din alte ţări de sub stăpânirea lui. Cum nu era în război nici cu Francisc, nici cu Suleiman sau cu vreo altă putere, ce anume ar fi putut însemna acele pregătiri dacă nu că erau pentru distrugerea Ligii de la Smalcald şi a ereziilor care de atâta timp se înmulţiseră în Germania?
Papa dezvăluie secretul întunecat
Secretul ajunsese să fie cunoscut de mulţi şi ofiţerii şi aliaţii lui Carol nu au rămas aşa de misterioşi ci au vorbit clar despre intenţiile lui. Papa, plin de bucurie şi fără a se-ndoi de succesul iniţiativei, a început să intoneze imnul de luptă, ca în zilele lui Inocenţiul al III-lea, îndemnându-i pe credincioşi să vină sub arme pentru cauza sfântă şi pentru a câştiga indulgenţe. “Mândru de a fi fondatorul unei alianţe atât de formidabile împotriva ereziei lutherane,” spune Dr. Robertson, “şi fericit la gândul că gloria de a o nimici era rezervată pontificatului său, el a publicat articolele tratatului său cu Împăratul cu scopul de a demonstra intenţiile «evlavioase» ale confederaţiei lor, ca şi pentru a-şi arăta zelul său, care-l determina să facă eforturi extraordinare pentru menţinerea credinţei curate. Nemulţumindu-se numai cu atât, el a emis la scurt timp o bulă care conţinea cele mai generoase promisiuni de indulgenţă pentru toţi cei care s-ar angaja în acea intreprindere sfântă, însoţite de îndemnuri fierbinţi către cei care nu puteau participa personal la ea, pentru a spori în rugăciunile fierbinţi şi în privaţiuni, ca astfel să atragă binecuvântarea cerească asura celor care s-au angajat în ea*”.
* Pentru detalii cu privire la această perioadă interesantă, vedeţi History of Charles V, din scrierile Dr. Robertson
Papa fiind profund supărat cu Carol pentru că acesta se străduia să transforme totul într-o dezbatere politică, ceea ce ar fi fost mai curând spre gloria lui, din vreme ce războiul nu avea alt obiectiv decât acela de a apăra vechea credinţă, a expus caracterul duplicitar al politicii Împăratului şi a declarat că nimicirea lutheranismului era aproape. Împăratul, deşi a fost întrucâtva stânjenit de acea dezvăluire, şi destul de ofensat de indiscreţia şi răutatea Papei, şi-a continuat cu îndrăzneală planul şi a reafirmat că intenţiile sale sunt acelea pe care le prezentase la început. Astfel, cele două căpetenii ale creştinătăţii – izvorul adevărului şi izvorul onoarei, aşa cum erau ele numite – proclamau lumii că nu aveau nici adevăr nici onoare. Şi astfel au rămas înaintea posterităţii, până la ultima generaţie, ca o îmbinare de viclenie, falsitate, ipocrizie şi cruzime.
Dar vicleniile lui Carol nu i-au amăgit pe toţi confederaţii protestanţi, şi unii au înţeles clar că el lua armele pentru a suprima reforma şi pentru a face să dispară libertăţile germanilor. De aceea, ei s-au hotărât să se pregătească pentru apărarea lor, fiind hotărâţi să nu renunţe la libertăţile lor religioase, nici la drepturile lor cetăţeneşti, pe care le aveau din strămoşi. O delegaţie a confederaţilor a mers la Împărat, cerând să afle dacă acele pregătiri militare se desfăşurau la porunca lui şi care era scopul lor, împotriva cărui inamic. În faţa unei întrebări puse sub acea formă, într-un moment când faptele erau mult prea bine cunoscute pentru a mai putea fi negate, el şi-a recunoscut intenţiile pe care nu le mai putea ascunde, dar a făcut aceasta cu o duplicitate atât de extraordinară încât i-a înşelat pe delegaţi. A recunoscut că, într-adevăr, acele pregătiri erau făcute având în vedere Germania, dar singurul lui obiectiv era acela de a-şi menţine drepturile şi prerogativele demnităţii lui imperiale. Scopul lui nu era acela de a persecuta pentru religie, ci de a pedepsi anumiţi membri ai unor facţiuni, pentru ca astfel să menţină vechea constituţie a imperiului, ca ea să nu fie anulată în urma comportamentului lor necuviincios. Deşi Împăratul nu a numit persoanele care erau obiectul răzbunării sale, era un fapt bine cunoscut că îl avea în vedere pe Johann Friedrich, Electorul Saxoniei şi pe Filip, Landgraful de Hesse.
Cu toate că falsitatea lui era transparentă şi că toţi cei care cunoşteau caracterul Împăratului puteau vedea ce era în spatele ei, totuşi acea declaraţie i-a făcut pe cei timizi şi şovăielnici să se cufunde în somn. Li s-a oferit o scuză plauzibilă pentru inactivitate, deoarece, spuneau ei: “războiul nu este pentru religie, ci este doar un conflict între Împărat şi câţiva membri ai ligii”. Şi Împăratul a fost atât de abil în modul în care folosit sentimentele împărţite ale confederaţilor încât a câştigat timp şi alte avantaje serioase.
Armata confederaţilor
La scurt timp după aceasta, confederaţii cei mai energici s-au întâlnit la Ulm pentru a hotărâ direcţia de acţiune în viitor. S-a hotărât ca ei să răspundă cu forţă la forţă şi să se pregătească intens pentru război. De asemenea, au decis că, din vreme ce atât de mult timp au neglijat alianţele străine, vor căuta alianţe cu veneţienii, cu elveţienii şi cu regii Franţei şi Angliei. Vai! În numai treizeci de ani de la începutul reformei, atât de multe se depărataseră conducătorii ei de principiile cu care au triumfat la Worms şi la Augsburg, ca să nu mai vorbim de învăţătura clară a cuvântului lui Dumnezeu, încât au ajuns să apeleze la Henry şi la Francisc. Vom vedea şi rezultatele.
Negocierile la curţile străine nu au avut nici un succes, dar conducătorii au reuşit fără dificultăţi să strângă forţe suficiente pentru luptă. Instituţiile feudale care aveau toată puterea în Germania le permiteau nobililor să-i cheme pe numeroşii lor vasali şi să-i facă să se pună în mişcare în cel mai scurt timp. “În câteva săptămâni,” spune istoricul lui Carol, “ei au putut strânge o armată compusă din şaptezeci de mii de pedeştri şi cinsprezece mii de călăreţi, înzestrată şi cu un tren de artilerie de o sută douăzeci de tunuri, opt sute de care cu muniţie, opt mii de animale de povară şi şase mii de genişti. Acea armată, una dintre cele mai numeroase, şi fără-ndoială cea mai bună din cele care au fost strânse din Europa acelui secol, nu a cerut eforturile reunite ale tuturor protestanţilor, ci numai Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse, Ducele de Wurtemberg, principii de Anhalt şi oraşele imperiale Augsburg, Ulm şi Strasbourg au fost singurele care au contribuit. Electorii de Koln, Brandenburg, Contele Palatin şi mulţi alţii, de teama ameninţărilor Împăratului sau amăgiţi de declaraţiile lui, au rămas neutri”.
“Forţa numerică a armatelor lor şi rapiditatea cu care s-au strâns l-a uimit pe Împărat şi l-a umplut de temeri. El chiar nu era capabil să se opună unor asemenea forţe. Închis la Ratisbon, cu o armată de abia zece mii de oameni, trebuie că a fost copleşit la apropierea unei armate atât de formidabile, împotriva căreia nu putea lupta şi din faţa căreia nici nu se putea retrage într-un loc sigur”.
Din fericire pentru Carol, confederaţii nu s-au folosit de avantajul clar pe care-l aveau, ci au pierdut timp scriind o scrisoare adresată Împăratului şi un manifest către toţi locuitorii Germaniei. Dar, cu toate că avea o poziţie slabă şi era în pericol, Carol a luat aere de Împărat mândru şi inflexibil şi singurul răspuns la scrisoarea protestanţilor a fost acela de a publica o interdicţie a Imperiului îmotriva Electorului Saxoniei şi a Landgrafului de Hesse, conducătorii lor, şi împotriva oricui i-ar fi sprijinit. Prin acea hotărâre îi declara proscrişi pe rebeli şi le erau luate toate privilegiile de care se bucurau ei în calitate de membri ai corpului germanic, bunurile le erau confiscate, supuşii lor erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de ei şi nu numai că devenea legală invadarea teritoriilor lor, ba chiar aceasta era considerată o faptă meritorie. Potrivit jurisprudenţei germane, o sentinţă atât de formidabilă se cerea să fie aprobată de o dietă a imperiului, dar Carol a neglijat acea formalitate şi şi-a asumat personal puterea.
Văzând că nu mai era nici o speranţă de împăcare, confederaţii au declarat război împotriva lui Carol, pe care nu l-au mai numit altfel decât “pretinsul împărat”, renunţând la orice loialitate faţă de el. Dar la momentul hotărâtor, liga era dezbinată şi nepregătită. Comanda supremă le-a fost încredinţată Electorului şi Landgrafului, ambii având puteri egale, ceea ce s-a dovedit dezastruos chiar de la-nceput. Temperaemntele şi dispoziţiile celor doi principi erau complet diferite. Electorul era lent, delibera mult şi era nehotărât, iar Landgraful era prompt şi întreprinzător şi dorea să încheie conflictul cât mai repede. Dacă Filip era mai bun soldat, în schimb Johann era un principe mai mare. Şi atunci se putea ca un landgraf să comande un elector? Imediat s-au făcut simţite inconveninetele generate de autoritatea împărţită, şi, cu trecerea timpului, disensiunile s-au înmulţit. Între timp, Împăratul şi-a mutat tabăra în teritoriile Ducelui de Bavaria, un principe neutru, lăsând la Ratisbon o mică garnizoană. Au mai pierdut câteva zile în care ei au deliberat dacă să-l urmărească pe Carol sau să atace Ratisbon, timp în care armata imperială a ajuns să numere treizeci şi şase de mii de oameni, şi, în urma dezertărilor laşe, armata protestanţilor a fost redusă la patruzeci şi şapte de mii.
Primele operaţiuni ale protestanţilor
Cum confederaţii nu au prevăzut nici un fel de măsuri pentru a-i împiedica pe spanioli, italieni şi alte trupe să se alăture armatei imperiale, Împăratul a putut trimite întăriri garnizoanei de la Ratisbon, astfel încât protestanţii au fost nevoiţi să abandoneze speranţele de a cuceri cetatea şi au mers la Ingoldstadt, pe Dunăre, oraş în apropierea căruia îşi aşezase tabăra Carol. “Ei s-au plâns tare,” spune Dr. Robertson, “împotriva modului în care împăratul încălca legile şi constituţia Imperiului prin aceea că chemase străini pentru a pustii Germania şi a le lua libertăţile. În rândul lor a ajuns să se răspândească zvonuri că Papa, nemulţumindu-se să-i atace cu forţe armate, trimisese emisari prin toată Germania pentru a da foc oraşelor şi hambarelor lor şi a otrăvi fântânile. Acele zvonuri au fost parţial confirmate de comportamentul trupelor papale, care considerau că nimic nu era prea aspru faţă de nişte eretici care erau anatemizaţi de biserică, s-au făcut vinovaţi de mari excese în statele lutehrane şi, prin cruzimea zelului lor bigot, au agravat nenorocirile războiului”.
Cum patimile au fost stârnite la auzul unor mari cruzimi, ne-am fi aşteptat să vedem că asemenea nenorociri provoacă un răspuns corespunzător de energic. Doar era în puterea lor şi campania ar fi putut să se sfârşească de la-nceput dacă ar fi avut conducători uniţi şi fermi. Sosind la Ingolstadt, l-au găsit pe Împărat aşezat într-o tabără nu prea bine întărită, fiind cu o armată mică şi având fortificaţii slabe. Dar obiectivul lui Carol a fost acela de a nu se angaja într-o bătălie, ci a măcina răbdarea confederaţilor şi a-i dezbina astfel încât să poată ajunge să învingă pe fiecare principe separat.
La Ingolstadt era o câmpie suficient de întinsă pentru desfăşurarea simultană a tuturor forţelor lor. Nici o aramtă nu a avut poziţii mai favorabile şi soldaţi mai plini de dorinţa de a nu scăpa ocazia pentru a-l ataca pe Împărat, dar vai! din cauza slăbiciunii şi dezbinării conducătorilor, ai eu pierdut avantajul, şi, în ceea ce priveşte reutaţia lor, acel avantaj a fost pierdut definitiv. “Landgraful a insistat că, dacă i se va încredinţa numai lui comanda tuturor, el va încheia atunci războiul printr-o acţiune decisivă, care va hotărâ soarta celor două părţi. Dar Electorul, pe de altă parte, a insistat că, având în vedere disciplina forţelor inamicului, prezenţa Împăratului şi faptul că aveau ofiţeri experimentaţi, nu era prudent să se avânte într-o asemenea acţiune”. În timp ce conducătorii protestanţi dezbăteau dacă se cuvenea să-l surprindă pe Împărat sau nu, trupele imperiale au primit întăriri, aşa că ocazia a fost irosită.
Cu toate şovăirile lor, în cele din urmă ei au hotărât să înainteze spre tabăra inamică cu scopul de a-i determina pe imperialişti să iasă dintre întăriturile lor. Dar împăratul era mult prea priceput pentru a fi prins într-o asemenea cursă. El lupta pe terenul lui şi cu armele lui caracteristice, aşa că era mai puternic decât toţi protestanţii din Germania, care erau pe un teren nepotrivit, luptând cu arme carnale şi nu cu armele spirituale. Ei au început să execute un tir asupra imperialiştilor, care a continuat mai multe ore, dar Carol a rămas la sistemul lui: şi-a strâns soldaţii în tranşee şi i-a oprit să iasă în incursiuni sau pentru hărţuiri care ar fi putut conduce la angjarea în luptă a tuturor forţelor. A trecut călare printre trupe, adresându-se fiecărei naţii în limba ei şi i-a încurajat nu numai prin cuvinte, ci şi prin tonul lui vesel şi prin înfăţişarea lui, expunându-se pericolului în mijlocul focului de artilerie puternic al inamicului. S-a lăsat noaptea, şi, văzând că nu par să-i poată atrage în luptă, confederaţii s-au retras în tabăra lor.
Acel răgaz a fost folosit eficient de imperialişti, care şi-au întărit fortificaţiile, dar confederaţii, văzând că irosiseră o ocazie, şi-au îndreptat atenţia spre venirea unor puternice întăriri din Ţările de Jos, fără succes însă. La sosirea flamanzilor, Împăratul a început să fie ceva mai ofensiv, deşi a continuat să evite bătălia. Deseori a prevăzut, şi încă cu deplină încredere, că neînţelegerile şi lipsa banilor aveau să-i oblige pe confederaţi să disperseze acea armată masivă; şi a aşteptat aceasta cu multă răbdare. Ei fuseseră în expediţie din miezul verii până la sfârşitul toamnei şi nu reuşiseră mai nimic şi nici o parte nu câştigase nimic, când un eveniment neaşteptat a decis conflictul, ducând la o răsturnare de situaţie fatală protestanţilor, care a deschis calea pentru tragedia ce a urmat.
Trădarea lui Moritz
Moritz era fiul lui Heinrich şi succesorul tatălui său la guvernarea părţii saxoniei care revenea liniei Albertine. Acel tânăr principe, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îşi descoperise chiar de pe atunci talentele care-l calificau pentru a juca un rol important în politica Germaniei. De îndată ce a trecut la guvernare, el şi-a croit o cale atât de deosebită încât se putea vedea că ţintea spre ceva mare şi neobişnuit*”. El mărturisea a fi un protestant zelos, dar nu s-a alăturat ligii de la Smalcald sub pretextul că principiile lor nu erau suficient de scripturale. S-a declarat hotărât să păstreze puritatea religiei, dar să nu se angajeze în combinaţiile generate de interesele politice. Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a politicii satanice a acelui tânăr. În acel timp, cu multă abilitate politică, el evalua cele două părţi, şi, prevăzând că, în cele din urmă, Împăratul avea să învingă, a afişat faţă de el cea mai mare încredere şi a curtat favoarea lui prin toate mijloacele posibile, căutând să câştige şi favoarea fratelui său, Ferdinand.
* Dr. Robertson, vol. 6, p. 22
În Dieta de la Ratisbon, în mai 1546, Moritz a semnat un tratat cu Împăratul, în care se angaja să-l sprijine în calitate de supus fidel, iar Carol, la rândul lui, se angaja să-i dea toată prada de la Elector, toate demnităţile lui ca şi toate teritoriile lui. Dar Electorul nu-l suspecta câtuşi de puţin de trădare pe acel tânăr vecin, care era înrudit cu el, şi care avusese parte de multă bunătate din partea lui, încât, când a pornit pentru a se alătura confederaţilor, el i-a încredinţat acelui principe protecţia domeniilor sale, iar Moritz, arătându-se a fi prieten, a luat asupră-şi acea sarcină. Tot planul era bine aşezat, aşa că Împăratul i-a trimis lui Moritz o copie a interdicţiei imperiale împotriva Electorului şi a Landgrafului, cerându-i ca, în temeiul îndatoririlor consfinţite prin jurământul de credinţă faţă de el în calitate de cap al Imperiului, să ia imediat proprietăţile Electorului.
Acea viclenie, care a făcut ca invazia să pară a fi mai curând ceva făcut de nevoie decât din voinţa proprie a fost o perdea prea subţire pentru a ascunde trădarea celor doi. După unele formalităţi, pentru a da impresia că nu face aceea de plăcere, Moritz a pătruns cu trupe în teritoriile rudei sale, şi, ajutat şi de Ferdinand, a atacat şi a înfrânt trupele Electorului şi a preluat guvernarea.
Dizolvarea ligii
Când a primit veştile despre acea cucerire rapidă, Electorul a fost cuprins de uimire şi indignare şi s-a hotărât să se întoarcă acasă cu trupele lui pentru a apăra Saxonia. Nu a fost câtuşi de puţin dornic să se retragă şi ar fi ales mai curând succesul cauze comune decât siguranţa domeniilor sale, dar suferinţele şi nemulţumirile supuşilor săi au crescut atât de mult încât el a ajuns nerăbdător să-i scape de asuprirea lui Moritz şi de cruzimile soldaţilor unguri, care-i tratau fără pic de milă, cum se obişnuiseră să procedeze în războaiele împotriva turcilor. Aceea a fost o lovitură fatală pentru liga de la Smalcald. Acea diversiune plănuită în mod atât de subtil a reuşit deplin, potrivit dorinţei inimii lui Carol.
Plecarea electorului a dus la despărţirea confederaţilor, şi, odată dezbinaţi, ei au ajuns să fie o pradă uşoară pentru Împărat. Confederaţia care fusese suficient de puternică pentru a-l alunga pe Carol din Germania s-a spart şi s-a dizolvat în numai câteva săptămâni. Ce deşert este totul când nu este prezent Dumnezeu şi ce slab este totul când nu este El acolo ca putere! Carol a profitat de ocazie şi şi-a pus armata în mişcare, nelăsând timp confederaţilor să-şi revină din buimăceală sau să facă alte planuri de alianţă. El a luat tonul de cuceritor ca şi cum ei ar fi fost deja la mila lui. Cum alianţa se dizolvase, principii erau expuşi individual răzbunării lui. Cu excepţia Electorului şi a Landgrafului, aproape toţi principii protestanţi şi statele lor s-au supus şi u implorat, în modul cel mai umilitor, iertarea catolicului Carol. Şi, ca şi cum ar fi avut dificultăţi financiare, el a impus asupra lor taxe mari, pe care le-a stors cu rapacitate*.
* Dr. Robertson, vol. 8
Cu excepţia Landgrafului şi a Electorului, abia dacă a mai rămas sub arme vreun membru al ligii, iar pe aceştia doi Împăratul îi însemnase demult ca victime ale răzbunării sale, aşa că el nu a mai făcut nici un efort pentru a le propune condiţii de reconciliere. Pentru un timp, diferite împrejurări au amânat lovitura lui Carol, dar, odată ce, în urma morţii lui Francisc I, rivalul său, el a scăpat de temerile cu privire la încă un război cu Franţa, s-a şi hotărât să pornească împotriva Electorului, care-şi recuperase deja aproape toate domeniile pe care le luase trădătorul Moritz.
În primăvara lui 1547, la Muhlberg, pe Elba şi la Mulhausen, au avut loc lupte grele între Împărat şi Elector, în care cel din urmă a fost înfrânt, rănit şi luat prizonier, ceea ce a dus la încheierea războiului. Victoria decisivă i-a costat pe imperialişti numai cincizeci de oameni, dar o mie două sute de saxoni au fost ucişi şi un mare număr au căzut prizonieri. Ca răsplată pentru trădarea lui, Moritz a primit îndată în stăpânire toate domeniile electorale. Familia Electorului a primit doar oraşul Gotha şi un mic teritoriu în jurul lui, Electorul rămânând însă prizonier pe viaţă.
Numai Landgraful mai rămăsese sub arme şi nu se arăta dornic să se predea. Dar Moritz, ginerele lui, l-a convins să se supună, asigurându-l că electorul de Brandenburg avea garanţia Împăratului pentru libertatea lui personală. Dar, în această privinţă, Filip a fost înşelat amarnic şi avem toate motivele să credem că cei doi nobili care au fost mediatori au fost ei înşişi înşelaţi de perfidul Carol, al cărui obiectiv era să-l aibă în puterea lui pe Filip, să-l aibă în totul la dispoziţia lui. Dar, cu toate asigurările şi rugăminţile lui Moritz şi ale Electorului de Brandenburg, Landgraful, suspectând intenţiile Împăratului, a refuzat să se înfăţişeze la curtea lui. În cele din urmă, refuzul lui a fost biruit de acei doi principi care au semnat un legământ în care ei garantau pentru el cu propriile lor vieţi şi cu proprietăţile lor. Odată scăpat de îndoieli, el s-a înfăţişat în tabăra imperială de la Halle, din Saxonie.
Carol, care şi-a asumat un ton de cuceritor mândru şi poruncitor, stătea pe un tron magnific, purtând toate însemnele demnităţii sale şi era înconjurat de toţi principii Imperiului. Landgraful a fost prezentat în mod solemn, şi, înaintând spre tron, a căzut în genunchi. Ochii tuturor celor de faţă erau aţintiţi asupra Landgrafului, care era cel mai popular dintre conducătorii protestanţi din Germania. “Puţini au putut privi un principe,” spune Robertson, “atât de puternic şi cu un duh atât de înalt în poziţie unuia care cere îndurare, fără a simţi compătimire, având în vedere reflecţiile serioase cu privire la instabilitatea şi deşertăciunea grandorii omeneşti la care conducea acea scenă”. Dar o inimă nu a fost deloc mişcată de acea scenă: cea a spaniolului cel dur, care avându-l pe german prosternat la picioarele lui a privit totul cu o indiferenţă rece.
El a insistat pe supunerea necondiţionată. “Lui Filip i s-a cerut să se predea Împăratului pe sine şi toate teritoriile lui, să implore iertarea în genunchi, să plătească o sută cincizeci de mii de coroane pentru cheltuielile de război, să demoleze fortificaţiile din toate oraşele de pe domeniile lui, cu excepţia unuia singur, în care să primească o garnizoană, şi să jure credinţă Împăratului,” etc., etc. Landgraful, fiind în totul la mila Împăratului, a acceptat acele condiţii, şi, măgulindu-se cu gândul că-şi ispăşise vina, s-a ridicat din genunchi şi s-a apropiat de Împărat cu intenţia de a-i săruta mâna, dar Carol s-a întors brusc fără a catadicsi să-i dea princielui căzut vreun cât de mic semne de compasiune sau reconciliere.
Lui Filip i s-a permis să se retragă, aparent liber, împreună cu prietenii săi, Moritz şi Brandenburg şi a fost însoţit de Ducele de Alba, care l-a tratat cu mult respect şi curtoazie, dar, după cină, când s-a ridicat pentru a pleca, ducele i-a făcut cunoscut că avea ordinul de a-l ţine în detenţie. Nefericitul principe a rămas mut, inima i-a fost zdrobită şi a izbucnit într-o violentă expresie a nemulţumirii faţă de nedreptatea şi vicleniile Împăratului, pe care împrejurările au provocat-o în modul cel mai firesc. Dar zadarnic. Brandenburg şi Moritz au recurs la cele mai amarnice plângeri, la argumente şi rugăminţi pentru a-l scoate pe nenorocitul principe din situaţia ruşinoasă în care fusese adus în urma trădării. Ei au pledat pentru onoarea lor care-şi luaseră un angajament, dar Ducele de Alba a rămas inflexibil: Filip era prizonierul lui şi a fost pus sub paza unei gărzi spaniole. El nu a fost eliberat decât după cinci ani, şi chiar şi atunci, Împăratul l-a eliberat numai în urma unei răsturnări de situaţie care a adus o nouă epocă în istoria reformei.
Germanii trataţi ca un popor cuceric
Triumful Împăratului era complet: era stăpânul Germaniei. Luând în stăpânire Wittembergul a vizitat mormântul lui Luther. În timp ce contempla în tăcere locul unde se odihnea călugărul care făcuse să se răscoale întreaga Europă şi sfidase atât puterea papală cât şi cea imperială, spaniolii l-au rugat să distrugă monumentul ereticului şi să-i scoată afară oasele, dar Carol le-a răspuns: “Nu mai am nimic a face cu Luther; acum este înaintea altui judecător, ale cărui domenii noi nu trebuie să le călcăm. Eu port război împotriva celor vii, nu împotriva morţilor”. Dar cât de diferite au fost sentimentele lui când s-a întors de la memoria omului credinţei la cei care se ridicaseră cu arme răzvrătindu-se împotriva lui! Principii friedrich şi Filip îl urmau în suita lui şi au fost purtaţi astfel de la un oraş la altul şi de la o închisoare la alta, fiind un spectacol public celor care mai înainte fuseseră supuşii lor şi familiilor şi prietenilor lor. Era o groaznică umilinţă pentru Germania. Din toate părţile se înălţau plângeri împotriva abuzului de putere şi a tratamentului crud aplicat celor mai iluştri principi ai lor.
Dar necazul a făcut să iasă la iveală adevăratul caracter al acelor două personalităţi publice. Friedrich, un creştin adevărat, a primit necazul din mâna Domnului şi s-a plecat sub el, privind dincolo de cauzele secundare. El a abandonat spiritul războinic şi l-a luat pe cel de martir. Toţi istoricii, de comun acord, îl laudă pentru blândeţea lui, răbdarea lui şi purtarea lui creştină. Până şi istoricul romano-catolic Thuanus spunea despre el: “În judecata tuturor oamenilor, prin constanţa gândirii lui, el s-a înălţat deasupra soartei potrivnice”.
Dar, vai! Purtarea Landgrafului a fost opusă celei a Electorului. Am văzut ceva din mărturisirea lui religioasă şi zelul lui la conferinţa de la Marburg, dar, în ziua necazului, puterea i-a fost mică (v. Proverbe 24:10 ). Atât a de puţin răbdător a fost în nenorocire, încât, pentru a obţine libertatea, el s-a predat de bunăvoie şi a renunţat nu numai la demnităţile lui ci chiar şi la principiile lui religioase. Niciodată nu s-a judecat pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi, de aceea, el nu a putut vedea mâna Lui care conduce totul în acea încercare. Aceşti doi oameni ilustrează diferenţa esenţială dintre o formă de religie (chiar şi atunci cînd este însoţită de o minte activă) şi credinţa în Domnul Isus Hristos, care stăpâneşte în inimă. Ziua încercării face să se vadă difernţa esenţială. Unul juleşte înşelăciunea ruşinoasă prin care a ajuns să fie lipsit de libertate şi nedreptatea prin care este deţinut până ce patima lui ajunge la culme, pe când celălalt, fără a fi insensibil faţă de cruzimea cu care este tratat, îşi mărturiseşte eşecul şi recunoaşte o mână înţeleaptă, care, prin providenţa ei, conduce toate, şi se bizuie pe Dumnezeu şi se întăreşte, puterea lui crescând zi de zi prin harul divin, şi se poate bucura chiar şi în captivitate simţind prezenţa lui Dumnezeu alături de el, iar toate acestea îl vor face ca, în cer, să primească o coroană şi mai strălucitoare.
Revenim acum la chestiunile publice ale Împăratului.
Mulţi dintre principi au simţit apoi puterea asupritorului, deşi sub altă formă. El a poruncit trupelor sale să confişte piesele de artilerie şi arsenalele care aparţineau foştilor membri ai ligii de la Smalcald, şi, “după ce a strâns peste cinci sute de tunuri – ceea ce era un număr mare în acea epocă – a trimis o parte din ele în Ţările de Jos, o parte în Italia şi o parte în Spania, pentru ca prin intermediul acestora să facă să se răspândească faima succesului său şi ca ele să fie un fel de monumente care să ateste faptul că el a subjugat o naţiune care până atunci fusese socotită invincibilă. Apoi, prin autoritatea lui, el a strâns mari sume de bani, atât de la cei care îi slujiseră cu fidelitate în timpul războiului cât şi de la cei care ridicaseră armele împotriva lui. Prin aceste taxe el a strâns peste un milion şase sute de mii de coroane, o sumă imensă în secolul al şaisprezecelea*”.
* Robertson, vol. 9, p. 178
Germanii, în mod firesc dornici să-şi păstreze privilegiile, au fost foarte alarmaţi de o asemenea exercitare a puterii, dar erau atât de consternaţi încât au ascultat ordinele spanioului trufaş, deşi, în acelaşi timp, nemulţumirea şi resentimentele poporului au ajuns să fie universale şi, cu prima ocazie, erau gata să izbucnească cu toată violenţa. În timp ce Carol da germanilor nişte legi ca unui popor cucerit, Ferdinand exercita acelaşi despotism asupra boemilor, lipsindu-i de aproape toate privilegiile lor.
sursa: https://comori.org/