Categorie: Biserica lui Hristos
În loc să parcurgem în ordine capitolele care ne mai rămân din Faptele apostolilor, considerăm că va fi mai interesant şi la fel de instructiv pentru cititorii noştri să le privim în legătură cu istoria apostolilor, în special în legătură cu istoria celor doi mari apostoli. Cartea Faptele apostolilor cuprinde aproape în întregime faptele lui Petru şi Pavel, deşi este sigur că, sub călăuzirea Duhului Sfânt, unul a a lucrat ca marele apostol al evreilor, iar celălalt ca marele apostol al naţiunilor. Dar ne vom folosi de această ocazie şi pentru a nota pe primii tovarăşi aleşi personal şi misionari ai Domnului nostru binecuvântat – cei doisprezece apostoli.
Totuşi, înainte de a face o schiţă a acestor vieţi interesante, este bine să declarăm scopul pe care îl avem în vedere făcând aceasta. Ne vom depărta puţin de cursul obişnuit deoarece în niciuna din istoriile bisericii pe care le cunoaştem, vieţile apostolilor nu ne sunt prezentate într-o formă ordonată şi considerăm că marii întemeietori ai bisericii nu trebuie să aibă un loc în istorie. De asemenea, am observat că majoritatea istoriilor se încheie cu începutul Reformei. Sigur că aceasta este cea mai strălucită zi din istoria ei – cel puţin de la zilele lui Constantin – şi una dintre cele în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere, astfel încât se cuvine să fie cea mai specială parte a istoriei ei.
În acelaşi timp, cu privire la apostoli, trebuie să avem în minte că, dincolo de naraţiunea sacră, sunt puţine relatări demne de încredere. Tradiţionalul şi scripturalul, fapte sigure şi nesigure sunt amestecate astfel încât nu se pot deosebi în scrierile părinţilor. Preţuim mult orice rază de lumină istorică, dar numai pe scriptură putem fi siguri. Totuşi, câteva note răzleţe pe care le avem despre unii apostoli pot fi luate din alte părţi, care, împreună, pot da cititorului o imagine despre persoana şi caracterul apostolului, cum nu a putut avea înainte. Alte personalităţi marcante înafară de apostoli ne vor fi prezentate în legătură cu ei, mai ales în legătură cu Pavel, astfel încât cititorii noştri vor avea într-o formă potrivită o schiţă a aproape tuturor predicatorilor nobili, învăţătorilor, mărturisitorilor şi martirilor Domnului Isus despre care se spune ceva în Noul Testament.
Cei doisprezece apostoli
Cei doisprezece apostoli au fost: Simon Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (fiii lui Zebedei), Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Zelotul şi Matia, care l-a înlocuit pe Iuda iscariotenul (v. Matei 10 , Luca 6 , Marcu 3 şi Fapte 1 ).
Şi Pavel a fost un apostol prin chemarea Domnului, şi aceasta într-un sens mai înalt, după cum am văzut. Erau şi alţii care s-au numit apostoli, dar aflăm că ei erau apostolii bisericilor. Cei doisprezece şi Pavel erau în primul rând apostoli ai Domnului. Comparaţi cu 2. Corinteni 8:23 , Filipeni 2:25 şi Romani 16:7 .
Numele oficial de apostol semnifica o persoană care este trimisă. Pe cei doisprezece îi trimisese Isus şi Domnul Însuşi i-a numit apostoli. O cunoaştere personală a întregului curs al lucrării Domnului da calificarea necesară pentru un apostol. Aceasta este ceea ce a declarat Petru înainte de desemnarea succesorului pentru Iuda. „Deci trebuie ca unul dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi în tot timpul în care Domnul Isus intra şi ieşea între noi, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţată de la noi, unul dintre aceştia să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte 1:21-22 ). Prin această legătură personală cu Domnul ei erau mai ales potriviţi să fie martori ai căii pe care El a străbătut-o pe pământ. Însuşi Domnul li s-a adresat ca fiind „aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28 ).
Considerăm că numărul doisprezece marchează în mod special relaţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Imaginaţia părinţilor cu privire la semnificaţia numărului ales aici arată cât de puţin era gândirea lor în legătură cu contextul imediat. Sfântul Augustin spunea „cred că Domnul nostru are în vedere cele patru colţuri ale lumii, care sunt chemate să asculte predicarea evangheliei, care, multiplicate cu trei, în legătură cu Trinitatea, fac doisprezece”. La asemenea scriitori confuzia porneşte de la aceea că ei nu au văzut deosebirea dintre Israel şi biserică.
În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici sunt douăsprezece seminţii şi doisprezece apostoli, şi promisiunea făcută lor că vor sta pe douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19:28 ). Dar, atunci, în cuvintele cele mai clare, Domnul limita misiunea celor doisprezece la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Atunci ei nu trebuiau să meargă nici măcar la samariteni, nici să meargă pe calea naţiunilor. Misiunea lor era strict iudaică. “Pe aceştia doisprezece i-a trimis Isus, când le-a poruncit, spunând: .Nu mergeţi pe vreo cale a naţiunilorc şi nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5-6 ). Nu se poate o exprimare mai clară. Aici însă nu este vorba despre chemarea bisericii, care a avut loc după aceea, când a fost ales un alt apostol extraordinar, fiind avute în vedere în special naţiunile. Atunci, cei doisprezece îşi au locul lor în biserică, dar Pavel avea chemarea divină şi calificarea divină pentru acea slujbă.
Nu putem fi de acord cu ideea că toţi cei doisprezece erau analfabeţi. Expresia “oameni fără carte şi neînvăţaţi”, folosita în Fapte 4:13 o înţelegem că desemna persoane care nu primiseră instrucţia rabinică şi a tradiţiilor iudeilor. Termenul actual “laic” ar reda aceeaşi idee, adică oameni cu o educaţie obişnuită, în contrast cu aceia care au fost instruiţi în şcolile învăţaţilor, sau oameni care nu sunt în “ordine sfinte”. Astfel, se poate ca Petru şi Ioan să fi cunoscut bine sfintele scripturi şi istoria ţării şi poporului lor, şi totuşi să fie socotiţi ca “oameni fără carte şi neînvăţaţi”. Iacov şi Ioan aveau cel puţin avantajele de a fi primit învăţătură de la o mamă evlavioasă, care deseori făcuse lucruri mari pentru biserica lui Dumnezeu.
Vom face acum o scurtă trecere în revistă a celor doisprezece, şi primul în ordine este apostolul Petru. Nu există nici o îndoială că Petru era cel dintâi dintre cei doisprezece. Domnul îi dăduse această poziţie şi el este primul numit de fiecare dată când sunt enumeraţi apostolii. Această întâietate nu vine din aceea că a fost primul care L-a cunoscut pe Domnul, pentru că nu a fost nici primul, nici ultimul în această privinţă. Andrei şi probabil şi Ioan L-au cunoscut pe Domnul înaintea lui Petru. Să notăm aici cu cel mai profund interes prima întâlnire a acelor prieteni care i-a unit pentru totdeauna (v. Ioan 1:29-51 ).
Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Isus ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Doi dintre ucenici l-au părăsit pe Ioan şi au mers după Isus. “Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat. Acesta·l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «Noi L-am găsit pe Mesia». (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chifa» (care se traduce: Piatră)”. Cu o fire impulsivă, rapid în a-şi însuşi ceva, dar gata să lase la fel de repede acel lucru când era impresionat de altceva, prin harul Domnului el a căpătat fermitate, deşi din când în când se manifestă şi firea lui.
Primul lucru care îl scoate în evidenţă pe Petru este nobila lui mărturisire despre Hristos, că El este Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16 ). Domnul l-a onorat dându-i cheile împărăţiei cerurilor şi i-a dat locul de frunte între fraţii săi. Dar am văzut deja această parte a istoriei lui Petru în studiul unora din primele capitole din Faptele apostolilor, drept care ne vom referi în continuare numai la lucruri despre care nu am mai vorbit.
Nu am vorbit încă despre capitolul 4 din Faptele apostolilor, deşi suntem înclinaţi să credem că el prezintă cea mai strălucită zi din istoria apostolului, după cum botezul lui Corneliu reprezintă încununarea slujbei lui. Din vreme ce în marele apostol se vede un amestec de tărie şi slăbiciune, de virtuţi excelente şi de defecte, este foarte interesant să urmărim calea lui prin primele furtuni care au lovit biserica nou-născută. Dar nu trebuie să uităm că marele secret al îndrăznelii, înţelepciunii şi puterii apostolilor nu ţinea de caracterul lor natural, ci de prezenţa Duhului Sfânt. El era cu ei şi în ei şi lucra prin ei. Duhul Sfânt era cel care da puterea mărturiei lor.
Să remarcăm efectele binecuvântate ale prezenţei Lui manifestate sub patru aspecte.
1. În curajul arătat de Petru şi de ceilalţi. “Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: .Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav, cum a fost el vindecat, să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos. El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajuns cap de unghi». Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:8-12 ). Aici este prezentată marea problemă a lui Dumnezeu cu conducătorii lui Israel. Nimic nu poate fi mai clar. Mărturia pentru Dumnezeu nu mai este încredinţată conducătorilor templului, ci apostolilor lui Mesia cel înălţat.
2. Prezenţa Lui cu ucenicii ca adunare. “după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta ne învaţă foarte clar ceea care s-a spus deseori, şi anume că Duhul era cu ucenicii şi în ei. Faptul că locul unde erau ei adunaţi s-a cutremurat arată prezenţa Duhului cu ei, dar ei au fost şi umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce ne face să credem că, în acel moment, carnea nu avea nici o posibilitate să mai lucreze ceva.
3. Mare putere în slujire. “Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi mare har era peste toţi”.
4. Cu dăruire din toată inima. “toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor”. În capitolul doi, cei bogaţi le dădeau direct şi personal săracilor, lucru care rareori se face fără ca dăruitorul să-şi dea importanţă, dar, în capitolul patru, cei bogaţi puneau banii la picioarele apostolilor, fapt pe care l-am vedea ca fiind un semn clar de smerenie şi o consacrare mai deplină.
Tot în acest capitol atât de bogat şi de instructiv avem şi faimosul răspuns al lui Petru şi Ioan înaintea sinedriului: “Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Din acea zi până acum, adevăraţii mărturisitori pentru numele lui Isus au găsit în aceste cuvinte un răspuns potrivit de dat inchizitorilor şi asupritorilor. Am putea exclama: ce diferenţă între omul care stătuse lângă foc în curtea marelui preot şi omul care a luat cuvântul în Faptele Apostolilor 4 ! Ce diferenţă între omul care a căzut când a fost luat la întrebări de o servitoare şi cel care a făcut o naţiune să tremure la apelul lui! Şi ne putem întreba care este cauza acestei diferenţe. Explicaţia este prezenţa Duhului Sfânt nestins şi neîntristat. Iar slăbiciunea sau puterea multora din zilele noastre are drept cauză acelaşi principiu. Numai Duhul Sfânt este putere în creştin. Putem cunoaşte binecuvântarea de a trăi, umbla şi lucra în puterea mântuitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt. “Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30 ).
Am ajuns acum la ultima parte a naraţiunii sacre despre istoria lui Petru. De la versetul 32 din capitolul 9 până la versetul 18 din capitolul 11 nu ni se spune nimic despre predicarea lui, nici despre miracole făcute de el. Acolo îl vedem încă odată cu autoritatea apostolică deplină, având Duhul Sfânt care lucra cu el. Misiunea lui în acel timp a fost una cu adevărat binecuvântată, atât în cetăţile lui Israel cât şi în Cezareea. În întreaga cetate Lida şi regiunea Saronului pare să fi fost o trezire. Miracolele pe care le-a făcut Petru şi evanghelia pe care a predicat-o au fost folosite de Dumnezeu pentru convertirea multora. Astfel citim: “Toţi cei care locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (Fapte 9:32 ). Binecuvântarea era generală. “A se întoarce la Domnul” este ideea scripturală cu privire la convertire. La Iope, prin învierea Dorcăi a făcut mare senzaţie dar a şi fost o mare binecuvântare.
În capitolul 10 am văzut deja cum naţiunile au fost introduse în biserică. Apoi, Petru, după ce şi-a încheiat misiunea în acea regiune, s-a întors la Ierusalim. După relatarea despre eliberarea lui de sub puterea lui Irod, în capitolul 12, nu mai avem o istorie continuă a apostolului pentru cei circumcişi.
Din vreme ce Irod Agripa, regele idumeean, apare atât de proeminent, este bine să reţinem ce rol are. El pretindea a fi zelos pentru legea lui Moise şi menţinea un oarece respect pentru ţinerea rânduielilor vizibile, drept care, el a fost gata, cu un pretins zel, să se alăture iudeilor împotriva ucenicilor lui Hristos. Aceasta era politica lui. El este o imagine a împăratului vrăjmaş.
Era aproximativ anul 44 după Hristos când Irod a căutat să se facă plăcut supuşilor săi iudei prin persecutarea creştinilor care nu făceau niciun rău. Nu că Irod i-ar fi iubit pe iudei, pentru că el şi iudeii se urau din toată inima, dar în aceasta ei s-au unit urând împreună mărturia cerească. Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, având intenţia rea de a-l ţine închis până după paşte, când un mare număr de iudei urma să fie la Ierusalim, ca să facă un spectacol public din execuţia lui. Creştinii au însă arme necunoscute guvernanţilor acestei lumi. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să pecetluiască cu propriul său sânge mărturia lui, dar pe Petru l-a salvat pentru ca să dea în continuare mărturie pe pământ. Astfel, Dumnezeu conduce toate. El guvernează peste naţiuni, indiferent cum ar fi mândria şi voinţa omului. El are puterea, iar puterea vrăjmaşului se arată slabă atunci când intervine El. Irod, încurcat de manifestările unei puteri pe care el nu o înţelegea, i-a condamnat la moarte pe cei care păzeau închisoarea şi a părăsit Ierusalimul. Şi nici nu gândea că moartea lui avea să vină înaintea morţii prizonierilor.
La Cezareea, sediul autorităţii civile, el a poruncit un festival splendid în onoarea Împăratului Claudiu. Avem informaţii că acolo s-au strâns mulţimi din toate ţinuturile. În cea de-a doua zi a festivalului, regele a apărut într-un splendid veşmânt argintiu, care strălucea în razele soarelui pentru a uimi întreaga adunare şi a atrage admiraţie. Când a ţinut un discurs înaintea poporului, de pe tronul lui, unii linguşitori au strigat: “Este un glas de dumnezeu!” În loc să reprime acea adulaţie neevlavioasă care s-a răspândit în acel teatru, Irod a acceptat-o. Dar chiar în acel moment, inima regelui a fost străpunsă de sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, şi, cu o profundă melancolie a spus: “Dumnezeul vostru va suferi curând ceea ce suferă muritorii de rând”. În limbajul puternic al Scripturii, ni se spune: “îndată l-a lovit un înger al Domnului pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu; şi, fiind mâncat de viermi, a murit” (Fapte 12:23 ). el a fost cuprins de dureri violente şi a fost dus de la teatru la palatul lui, unde a zăcut cinci zile şi a murit în ce mai mare agonie şi având cea mai umilitoare şi mai scârboasă stare a trupului.
Linia regilor irodieni
Din vreme ce nu ar părea nepotrivit aici şi ar fi interesant pentru cititorii noştri, vom urmări puţin linia regilor irodieni, care ne apare frecvent atât în viaţa Domnului cât şi în istoria de început a bisericii. Chiar din copilărie acest nume se asociază în mintea noastră cu măcelărirea pruncilor din Betleem şi Irod, regele Iudeeii; deşi este întrucâtva remarcabil faptul că Iosefus, principalul istoric al lui Irod nu notează nimic despre acest eveniment. În general este gândul că uciderea câtorva copii într-un sătuc puţin cunoscut era ceva lipsit de importanţă în comparaţie cu alte fapte sângeroase ale lui Irod, aşa ca Iosefus nu a consemnat acel eveniment. Dar nu tot aşa a fost în gândul lui Dumnezeu, ci atât viclenia cât şi cruzimea inimii rele a regelui sunt consemnate de naraţiunea sacră. Ochiul lui Dumnezeu veghea copilul născut lui Israel, unica speranţă pentru toate naţiunile, aşa că planul crud al lui Irod a fost dejucat.
Irod cel Mare, primul rege idumeu peste Israel, a primit regatul din partea senatului Romei prin influenţa lui Marc Antoniu. Aceasta a avut loc cu aproximativ 35 de ani înainte de naşterea lui Hristos şi aproximativ 37 de ani înainte de propria lui moarte. Aceşti idumei erau o ramură a vechilor edomiţi, care, în timpul cât iudeii au fost în captivitatea babiloneeană şi ţara lor a fost pustie, au luat în stăpânire partea sudică a ţării care cuprindea moştenirea seminţiei lui Simeon şi jumătate din moştenirea seminţiei lui Iuda, şi, de atunci, au continuat să locuiască acolo. Pe parcursul istoriei, idumeii au fost cuceriţi de Ioan Hircanus, care i-a adus la iudaism. După convertirea lor, ei au fost circumcişi, s-au supus legilor iudaice şi au fost incorporaţi în naţiunea iudaică. Aşa au devenit ei iudei, deşi nu erau descendenţi din vechiul Israel. Aceasta a avut loc cu aproximativ 129 de ani înainte de Hristos. Ei au fost regi îndrăzneţi, abili şi cruzi. Au avut o viziune politică bună, au căutat favoarea Romei şi i-a interesat numai stabilirea dinastiei lor. Dar, după cum a vrut Dumnezeu, dinastia idumeeană a dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului şi pare că numele de Irod a pierit dintre naţiuni.
În afară de măcelărirea pruncilor în Betleem, care a avut loc puţin înaintea morţii lui Irod, el îşi mânjise bine mâinile cu sângele propriei sale familii şi cu sângele multor persoane nobile din linia asmoneană. Gelozia lui cruntă împotriva acelei familii eroice nu a avut odihnă. Dar unul din ultimele lui acte sângeroase a fost că a semnat condamnarea la moarte a propriului său fiu. Când era pe moarte, ca şi nepotul lui, Irod Agripa, s-a ridicat din pat şi a dat mandat pentru execuţia lui Antipater, şi l-a numit pe Arhelau succesorul lui la tron, după care a căzut şi a murit.
Astfel, vai! monarhii au murit deseori împărţind moartea cu o mână şi regatele cu altă mână. Şi care va fi urmarea? Cu adevărata lor stare morală, ei vor trebui să stea înaintea tribunalului lui Dumnezeu. Atunci purpura nu-i va mai putea proteja, pentru că dreptatea inflexibilă guvernează de pe acel tron. Judecaţi după faptele în trup, ei vor fi izgoniţi dincolo de “prăpastia” pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru totdeauna. Si, vai! ca acolo să-şi amintească în chinuri fiecare moment din istoria lor trecută, privilegiile de care ei au abuzat, ocaziile pe care le-au pierdut şi toate relele pe care le-au făcut. Fie ca Domnul să salveze orice suflet care citeşte aceste pagini de greutatea îngrozitoare a acestor cuvinte: amintire, chin, hotărât, care caracterizează starea viitoare a sufletelor nepocăite (Luca 16 ).
Secta irodienilor pare să fi fost partizani ai lui Irod şi să fi avut în principal un caracter politic, obiectivul lor principal fiind menţinerea independenţei naţionale a iudeilor în faţa puterii şi ambiţiei Romei. Probabil că ei gândeau să se folosească de Irod pentru a-şi atinge scopul. În istoria evangheliei ei ne sunt prezentaţi ca lucrând cu viclenie împotriva Domnului binecuvântat şi împreună cu fariseii (Matei 22:15-16 , Marcu 12:13-14 ).
Să ne întoarcem acum la istoria apostolului nostru. În Faptele 15, după o absenţă de cinci ani, Petru apare din nou, iar noi nu ştim nimic despre lucrarea lui în acel timp.
Petru la Antiohia
Puţin după aceasta, după cum aflăm din Galateni 2 , el a făcut o vizită la Antiohia. Dar, în pofida hotărârii luate de apostoli şi de biserica de la Ierusalim, slăbiciunea caracteristică a lui Petru l-a făcut să recurgă la prefăcătorie. Una este să stabileşti ceva în principiu, alta este să aplici principiul în practică. Petru declarase în adunare, înaintea tuturor, că evanghelia pe care o predica Pavel, prin revelaţiile date lui, era o binecuvântare la fel de mare pentru iudeu ca şi pentru cel dintre naţiuni. Dar, dacă atâta timp cât a fost singur în Antiohia, a umbalat potrivit cu acest principiu, în libertatea adevărurilor cereşti, şi a mâncat împreună cu cei dintre naţiuni din Antiohia, când, de la Iacov, au venit nişte creştini cu gândire iudaică, el nu a mai îndrăznit să se folosească de această libertate: “se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie. Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor” (Galateni 2:12-13 ). Cineva exclama: “Cât de nenorocit este omul! Noi suntem slabi în măsura în care avem importanţă înaintea oamenilor. Atunci când nu suntem nimic putem face toate lucrurile, în ceea ce priveşte opiniile oamenilor ... Pavel, energic şi credincios, prin har, a rămas singur drept şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor”.*
* n.tr.) J.N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol 4, pag. 363
Din acel timp, 49 sau 50 după Hristos, numele lui Petru nu mai apare în cartea Faptele apostolilor şi nu mai avem informaţii sigure cu privire la sfera lucrării lui şi ce a făcut. Dar, din vreme ce întâia epistolă a lui Petru le este adresată credincioşilor “în diaspora prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”, presupunem că el a lucrat în acel ţări. Cea de-a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă mult mai târziu şi trebuie că a fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui, lucru pe care îl aflăm din ceea ce spune în primul capitol “ştiind că dezbrăcarea de cortul meu este grabnică, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos” (2. Petru 1:14 , v şi Ioan 21:18-19 ).
Data exactă a vizitei lui Petru la Roma a fost subiect controversat între scriitorii catolici şi protestanţi din toate timpurile, dar acum putem considera un fapt cert că el nu a vizitat cetatea decât spre sfârşitul vieţii lui. Şi data martiriului lui Petru este incertă. Cel mai probabil a avut loc în anul 67 sau 68 după Hristos şi atunci când Petru avea în jur de şaptezeci de ani. Arderea Romei de către Nero este datată de Tacit prin luna iulie din anul 64, iar persecuţia împotriva creştinilor a izbucnit la puţin timp după aceea, şi în acea perioadă de persecuţie apostolul a fost onorat cu coroana martiriului.
El a fost condamnat să fie crucificat, cea mai groaznică şi mai ruşinoasă moarte. Dar, când s-a uitat la cruce i-a rugat pe soldaţi să-i facă favoarea de a nu fi crucificat în modul obişnuit, ci să sufere aceasta cu capul în jos, afirmând că nu era vrednic să sufere în aceeaşi poziţie ca binecuvântatul lui Domn şi Stăpân. Cererea i-a fost aprobată, aşa că a fost crucificat cu capul în jos. Chiar dacă ar fi ca această relatare să fie doar un mit, totuşi se potriveşte bine cu temperamentul şi cu smerenia marelui apostol. Urmărind lista deja dată, trecem la următorul apostol.*
* Cave: Lives of the Apostles; Burton: Ecclesiastical History; Smith – Dictionary of the Bible
Andrei
Istoricul sacru a relatat foarte pe larg faptele lui Petru, dar foarte puţin despre fratele lui, Andrei. El a crescut împreună cu Petru şi a fost pregătit pentru meseria tatălui său, ocupaţie pe care a avut-o până când Domnul l-a chemat ca sa fie “pescar de oameni”.
Andrei, ca alţi tineri din Galileea, a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar, când l-a auzit pe învăţătorul lui vorbind a doua oară despre Isus că era Mielul lui Dumnezeu, l-a părăsit pe Ioan pentru a-L urma pe Isus. Imediat după aceea, el a fost mijlocul prin care Petru a fost adus la noul lui învăţător. El are onoarea de a fi primul dintre apostoli care a îndrumat pe cineva la Hristos (Ioan 1 ). El iese în evidenţă în capitolele şase şi doisprezece din Ioan şi în capitolul treisprezece din Marcu, dar, înafară de aceste câteva consemnări răzleţe, Scriptura nu ne mai spune nimic despre el. În cartea Faptele apostolilor numele lui apare doar în primul capitol.
Sunt multe presupuneri şi tradiţia a spus mai multe despre el, dar noi dorim să prezentăm doar fapte certe. Se spune că ar fi predicat în Sciţia şi ar fi călătorit în Tracia, Macedonia şi Tesalia şi că a suferit martiriul la Patra, în Ahaia. Se spune că crucea lui a fost făcută din două lemne încrucişate la mijloc, în formă de X, de unde numele cunoscut de crucea Sfântului Andrei. El a murit rugându-se şi îndemnându-i pe oameni la statornicie şi perseverenţa în credinţă. Nu este cert în ce an a suferit martiriul. De la cei doi fraţi, Petru şi Andrei, trecem la fraţii Iacov şi Ioan.
Iacov
Zebedei şi cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan se ocupau cu meseria lor pe marea Galileeii când Isus a trecut pe acolo. “I-a chemat. Şi ei, lăsând îndată corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat” (Matei 4:22 ). Şi Petru şi Andrei erau acolo. Cu acea ocazie, Domnul i-a cerut lui Petru să iasă în larg şi să mai arunce odată plasa (Luca 5 ). Atunci Petru a venit cu argumentul raţional că nu avuseseră deloc succes noaptea trecută, dar totuşi, la cuvântul Domnului, a aruncat plasa. Şi “au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele”. Uimit şi copleşit de acea captură, Petru le-a făcut semne partenerilor săi să vină să-l ajute să scoată la mal peştele prins.
Atunci, cei trei tineri au ajuns la convingerea deplină că Isus era adevăratul Mesia. Se poate ca ei să fi avut îndoieli înainte de aceasta, dar după aceasta ei nu au mai avut nici o îndoială. La chemarea lui Isus, toţi au plecat şi au devenit pentru totdeauna ucenicii Lui. De atunci încolo, ei au devenit “pescari de oameni”. În fiecare enumerare a apostolilor, aceştia patru sunt întotdeauna primii şi sunt în fruntea celor doisprezece în toate relatările (Matei 4:17-20 , Marcu 1:16-20 , Luca 5:1-11 ).
Aşa a fost chemarea lui Iacov la ucenicie, iar la aproximativ un an după aceasta, el a fost chemat la apostolie împreună cu cei unsprezece fraţi ( 10 , Marcu 3 , Luca 6 , Fapte 1 ).
Petru, Iacov şi Ioan, şi ocazional Andrei au fost cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului binecuvântat. Primii trei au fost luaţi ca martori la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5 , Luca 8 ). Aceiaşi trei apostoli sunt singurii cărora le-a permis Domnul să fie martori la transfigurare (Matei 17 , Marcu 9 , Luca 9 ). Şi tot aceştia trei au fost martori agoniei din Ghetsimani (Matei 26 , Marcu 14 , Luca 22 ). Dar patru: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei au venit împreună pentru a-L întreba separat despre distrugerea templului (Marcu 13 ).
Similar cu schimbarea numelui lui Petru, sau cu adăugarea la numele lui, fiii lui Zebedei au fost numiţi Boanerghes, sau “fiii tunetului”. Probabil că marea lui îndrăzneală şi fidelitate l-a făcut pe Iacov să iasă în evidenţă înaintea lui Irod, care a decis să-l prindă, iar pe el şi să-l reducă la tăcere. Nu este de mirare că “fiul tunetului” şi “omul-piatră” au fost primii care au fost arestaţi. Dar Iacov a avut onoarea de a fi primul apostol care a primit coroana de martid, în 44 după Hristos. Petru a fost salvat printr-un miracol.
Gelozia unei mame şi ambiţia fiilor ei au condus-o pe Salome să ceară cele mai înalte poziţii pentru cei doi fii ai ei. Domnul i-a primit cererea cu o mustrare foarte blândă, dar le-a spus celor doi fraţi că ei vor trebui să bea cupa Lui şi să fie botezaţi cu botezul Lui. Iacov a fost cel mai curând chemat să împlinească acea prezicere. După înălţare, Iacov este văzut împreună cu alţi apostoli în Fapte 1 , după care dispare din naraţiunea sacră până la arestarea şi moartea care sunt prezentate în Fapte 12 , capitol în care, în limbajul simplu al istoricului inspirat, ni se spune că Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.
Clement din Alexandria relatează o tradiţie în legătură cu martiriul lui Iacov, care este probabil să fi fost chiar aşa. Când era condus la locul de execuţie, soldatul sau ofiţerul care îl păzise, sau, mai curând, acuzatorul lui, a fost atât de mişcat de curajul şi îndrăzneala pe care le-a arătat Iacov în mărturia lui încât s-a pocăit de ceea ce făcuse şi a venit şi a căzut la picioarele sale şi a cerut iertare pentru că păcătuise împotriva lui. Iacov, după ce a fost puţin surprins, l-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: “Pace, fiule, pace ţie, şi iertarea păcatelor”, după care, înaintea tuturor el a mărturisit public că era creştin şi a fost executat împreună cu Iacov. Aşa a căzut Iacov, primul apostol martir, luând cu bucurie cupa pe care cu mult înainte îi spusese Domnului că era gata să o bea.*
* Cave, Life of St. James the Great
Ioan
Ioan era fiul lui Zebedei şi al Salomei şi fratele mai tânăr al lui Iacov. Deşi tatăl lui era pescar, din relatarea evangheliei pare că ei erau înstăriţi. Unii dintre bătrâni spun că familia era bogată şi chiar că avea legături nobile. Dar aceste tradiţii nu se împacă cu faptele din Scriptură. Citim totuşi că aveau oameni angajaţi şi se poate să fi avut mai multe bărci. Şi nu avem nici o îndoială că Salome era una dintre femeile cu vază care I-au slujit Domnului cu averea ei. Ioan avea o casă a lui (Luca 8:3 , Ioan 19:27 ). Din aceste fapte putem deduce că situaţia lor materială era destul de departe de sărăcie. Din vreme ce mulţi au mers la extreme spunând că apostolii erau săraci şi analfabeţi, cred că este bine să observăm câteva indicii pe care le dă scriptura cu privire la aceste lucruri.
Nu ştim nimic despre caracterul lui Zebedei. El nu a avut nici un fel de obiecţii ca fiii lui să-l părăsească şi să-L urmeze pe Mesia, dar nu ni se mai spune nimic despre el după aceea. Deseori o găsim pe mama lor în tovărăşia fiilor ei, dar nimic despre tatăl lor. Este probabil ca el să fi murit la puţin timp după chemarea fiilor lui.
În enumerarea celor doisprezece apostoli, când îi menţionează pe Iacov şi Ioan, Marcu spune că Domnul “i-a numit Boanerghes, adică Fiii Tunetului”. Nu este uşor de lămurit ce anume voia Domnul să spună prin acest titlu. Sunt multe presupuneri. Unii spun că este deoarece aceşti doi fraţi avea o fire mai mânioasă şi mai hotărâtă şi un temperament mai iute decât ceilalţi apostoli. Dar, în istoria evangheliei nu vedem vreun temei pentru o astfel de presupunere. Sigur că în două situaţii zelul lor a fost nestăvitlit, dar aceasta a fost înainte ca ei să fi înţeles în ce spirit erau chemaţi. Mai curând Domnul nostru i-a numit aşa ca o profeţie legată de zelul lor pentru a vesti deschis şi cu îndrăzneală marile adevăruri ale evangheliei după ce au ajuns să le cunoască deplin. Avem certitudinea că Ioan împreună cu Petru, în primele capitole din Faptele apostolilor, a arătat curaj şi nu s-a temut de nici o ameninţare şi nu a fost descurajat de nici o împotrivire.
Se presupune că Ioan a fost cel mai tânăr dintre toţi apostolii, şi, judecând după scrierile lui, seamănă că el avea o fire deosebit de afectuoasă, blândă şi plăcută. El este caracterizat ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”. În mai multe situaţii, el a avut discuţii intime cu Domnul (Ioan 13 ).
Neander spune: “Ceea ce îl scotea în evidenţă pe Ioan era îmbinarea a celor mai opuse calităţi, după cum deseori am observat la marile instrumente folosite pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu: o dispoziţie înclinată la meditaţie adâncă în tăcere unită cu un zel fervent, deşi nu unul care să ducă la multe activităţi diverse în lume; nu un zel pătimaş, cum presupunem că era în inima lui Pavel înainte de convertirea lui, ci iubire. Nu una moale şi care cedează, ci o iubire care apucă cu toată puterea ei şi reţine obiectul ei şi respinge cu putere orice ar face de ruşine acel obiect sau orice încercare de a-i lua acel obiect. Aceasta era caracteristica lui cea mai importantă”.
Din vreme ce istoria lui Ioan este atât de strâns legată de cea a lui Petru şi de cea a lui Iacov, pe care le-am văzut deja, acum putem fi scurţi. Aceste trei nume sunt rareori separate în relatările din evanghelie. Există totuşi o scenă în care Ioan este singur, pe care este bine să o notăm: el este singurul apostol care L-a urmat pe Isus până la locul unde a fost crucificat, şi acolo el a fost onorat cu încrederea Maestrului. “Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi i-a spus ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă” (Ioan 19:26-27 ).
După înălţarea lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, Ioan a devenit unul dintre cei mai de seamă apostoli pentru cei circumcişi şi lucrarea lui a continuat până la sfârşitul primului secol. Odată cu moartea lui din cauze naturale se încheie perioada apostolică.
În general se spune şi, prin tradiţie, se consideră că Ioan a rămas în Iudeea până la moartea fecioarei Maria, eveniment a cărui dată este incertă, iar curând după aceea a mers în Asia Mică. Acolo el a sădit şi a supravegheat mai multe biserici în diferite oraşe, dar a făcut centrul lui la Efes. De acolo el a fost exilat în Insula Patmos spre sfârşitul domniei lui Domiţian. Fiind acolo, el a scris Apocalipsa ( 1:9 ). După eliberarea lui din exil, la venirea pe tron a lui Nerva, Ioan s-a întors la Efes, unde a scris evanghelia şi epistolele. A murit în preajma anului 100 după Hristos, în al treilea an al împăratului Traian, în vârstă de aproape o sută de ani.*
* Horne, Introduction to the New Testament
Din numeroasele lucruri pe care le spun despre Ioan tradiţiile, selectăm un eveniment pe care îl considerăm a fi cel mai interesant şi cel mai probabil adevărat. Ca unul neobosit în iubirea şi grija pentru sufletele oamenilor, el a fost profund îndurerat de apostazia unui tânăr de care se interesase în mod special. Când a vizitat locul unde îl lăsase a aflat că el se alăturase unei bande de tâlhari şi devenise căpetenia lor. Atât de mare era iubirea lui Ioan pentru el încât s-a hotărât să-l găsească. El s-a grăbit să ajungă la adăpostul tâlharilor ca să fie prins de ei şi a cerut să fie dus la căpetenia lor. Când l-a văzut pe venerabilul apostol, conştiinţa lui s-a trezit, iar amintirea zilelor de mai înainte a fost ceva care el nu a mai putut suferi, încât a fugit consternat dinaintea lui. Dar Ioan, plin de dragoste părintească, a alergat după el şi l-a rugat să se pocăiască şi să se întoarcă în biserică şi l-a încurajat asigurându-l de iertarea păcatelor în numele Domnului Isus. Minunata afecţiune a lui Ioan pentru acel tânăr şi grija lui profundă pentru sufletul lui l-au biruit. El s-a întors şi a fost restaurat, după care a devenit un vrednic membru al comunităţii creştine. De-am face şi noi la fel pentru restaurarea celor care au căzut!
Filip
Ajungem acum la ceea ce am putea numi al doilea grup de apostoli. Şi, după cum Petru este în fruntea primului grup, în fruntea celui de-al doilea este Filip. În primele trei evanghelii el este plasat în această ordine. Se spune că el este din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru (Ioan 1:44 ). Este foarte probabil ca el să fi fost dintre galileenii din acel ţinut care au mers să asculte predicarea lui Ioan Botezătorul. Deşi nici un alt ţinut din Palestina nu era atât de dispreţuit ca Galileea, tocmai dintre aceşti galileeni dispreţuiţi, dar cinstiţi, serioşi şi devotaţi şi-a ales Domnul apostolii. “Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică din Galileea” (Ioan 7:52 ). Dar afirmaţiile atât de cuprinzătoare sunt în general neadevărate. “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46 ) - iată alt exemplu de acest gen.
În evanghelie nu ni se spune nimic despre părinţii lui Filip, nici despre ocupaţia lui. Cel mai probabil, el era pescar, meseria cea mai răspândită în acele părţi. Din similarităţile limbajului folosit de Filip şi Andrei şi din faptul că ei sunt în repetate rânduri menţionaţi împreună putem trage concluzia că acest apostol şi fiii lui Ioan şi fiii lui Zebedei erau prieteni apropiaţi şi că toţi doreau şi aşteptau venirea lui Mesia. Din tot cercul ucenicilor Domnului nostru, Filip are onoarea de a fi primul chemat. Primii trei au venit la El şi au vorbit cu El înaintea lui Filip, după care ei s-au întors la ocupaţia lor şi au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul abia aproximativ un an mai târziu, dar Filip a fost chemat imediat. “A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: «Urmează-Mă»” (Ioan 1:43 ). Aceste cuvinte “Urmează-mă”, atât de semnificative şi care aduc sufletului binecuvântări bogate (credem noi) i-au fost adresate întâi lui Filip. Când cei doisprezece au fost puşi deoparte pentru poziţia de apostoli, el a fost printre ei.
Natanael
Imediat după ce a fost chemat, el l-a găsit pe Natanael şi l-a condus la Isus. Din marea surprindere care se vede că a produs-o acea informaţie se vede că ei vorbiseră mai înainte despre lucrurile privitoare la Mesia. Inima lui Filip era sigură de adevărul lor, aşa că s-a exprimat cu aceste cuvinte: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1:45 ). Este evident că inima lui Filip avea cel mai serios interes pentru Domnul, deşi în evanghelii se spune puţin despre el. Şi ultima lui conversaţie, ca şi prima, este extrem de interesantă. După ce, în repetate rânduri (Ioan 12 ; 13 ; 14 ) l-a auzit pe Domnul referindu-Se la Tatăl, el a arătat o puternică dorinţă să cunoască mai mult despre Tatăl. Seamănă ca o emoţie puternică în inima lui. Şi nu este de mirare. “Tată, salvează-Mă de la ceasul acesta”; “Tată, glorifică numele Tău”; “în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, toate sunt cuvinte care au pătruns în inimile ucenicilor. Şi este o frumoasă simplitate la Filip, chiar dacă el a arătat atunci lipsă de inteligenţă: “Filip·I-a spus: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns». Isus ·i-a spus: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: ‘Arată-ni-L pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? ... Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; iar dacă nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea” (Ioan 14:8-12 ). Tatăl fusese revelat chiar în persoana Lui, aşa că el ar fi trebuit să-L fi cunoscut. El fusese mult timp cu ucenicii, aşa că ei ar fi trebuit să fi înţeles că el era în Tatăl şi Tatăl în El, şi astfel să fi ştiut unde se ducea El, pentru că se ducea la Tatăl. Ei aveau atât cuvintele cât şi lucrările Fiului ca să fie convinşi că Tatăl locuia în El. Ei auziseră cuvintele şi văzuseră lucrările şi primiseră mărturie despre adevăratul Lui caracter, şi aceste lucruri erau potrivite şi cu intenţia de a le prezenta pe Tatăl. Însăşi Persoana Lui era răspunsul la întrebare. “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. El este calea – singura cale către Tatăl. El este adevărul - adevărul cu privire la orice este cunoscut numai prin El. El este viaţa - “viaţa eternă care era cu Tatăl ni s-a arătat”. Dar numai prin puterea şi învăţătura Duhului, El, care este “calea, adevărul şi viaţa”, poate fi cunoscut şi ne putem bucura de El. Şi trebuie ca inima să se supună lui Hristos dacă vrem să cunoaştem învăţătura Duhului.
După această extrem de interesantă şi instructivă conversaţie cu Domnul nu mai este nimic cert în legătură cu istoria lui Filip – numele lui dispare din naraţiunea evangheliei. El îşi are locul lui în Fapte 1:13 . Tradiţia l-a confundat deseori pe Filip evanghelistul cu Filip apostolul şi totul este incert. Nu există nici o îndoială că anii de viaţă care îi mai rămăseseră au fost în slujire pentru Domnul şi Mântuitorul lui, dar este dificil să spunem unde a lucrat. Unii spun că în Asia de Sus s-au desfăşurat primele lui lucrări şi că mai târziu a venit la Hierapolis, în Frigia, unde a suferit un crud martiriu.
Bartolomeu
În general, atât istoricii din vechime cât şi cei moderni cred că istoria lui Bartolomeu se ascunde sub un alt nume. Din naraţiunea evangheliei reiese clar că el a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, deşi nu se spune nimic despre el, ci ne este dat doar numele lui. În primele trei evanghelii, Filip şi Bartolomeu sunt menţionaţi împreună, iar în evanghelia după Ioan avem pe Filip şi Natanael. Acest fapt a condus la presupunerea generală că sunt două nume diferite pentru aceeaşi persoană, lucru foarte obişnuit la evrei. De exemplu, Simon-Petru este numit “Bar-Iona”, ceea ce înseamnă “fiul lui Iona”. “Bartimeu” înseamnă “fiul lui Timeu”; şi “Bar-tolomeu” este de acelaşi tip. Sunt nume de relaţie, nu nume proprii. Din cauza acestui obicei atât de răspândit la Iudei este dificil să identificăm unele persoane în istoria evangheliei.
Presupunând că Natanael din evanghelia după Ioan este Bartolomeu din evangheliile sinoptice, continuăm cu ceea ce ştim despre istoria lui. Ca şi ceilalţi apostoli el era galileean, din “Cana Galileeii”. Am văzut mai înainte că el a fost adus de Filip la Isus. Cum a venit a fost salutat de Domnul cu distincţia care-l onora: “iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie”. El era, fără îndoială, un om simplu şi integru în caracterul lui şi unul care “aştepta răscumpărarea lui Israel”. Surprins de salutarea atât de plină de bunăvoinţă şi mirându-se cum că El l-a cunoscut de la prima vedere, L-a întrebat “«De unde mă cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»”. Ce gând solemn şi totuşi binecuvântat! El era înaintea Unuia – a unui om – din această lume, care îi cunoştea toate tainele inimii şi toate căile lui. Natanael a fost atunci complet convins de divinitatea absolută a lui Mesia şi L-a recunoscut ca având gloria şi mai mare de “Fiul lui Dumnezeu” pe lângă aceea de “împărat al lui Israel”.
Caracterul lui Natanael şi al chemării lui sunt considerate de mulţi ca fiind simboluri pentru rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care va fi fără viclenie în zilele din urmă. Aluzia la smochin, simbolul binecunoscut al lui Israel, confirmă vederea despre acest pasaj, ca şi mărturia atât de frumoasă: “Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Rămăşiţa credincioasă cruţată, văzută şi cunoscută de Domnul, îşi va mărturisi credinţa în El, după cum arată foarte pe larg profeţii. Şi toţi cei care Îl recunosc pe Mesia vor vedea gloria Lui universală ca Fiu al omului, conform cu Psalmul 8 . Acea zi de glorie peste toate este anticipată de Domnul în remarca de încheiere pe care o face faţă de Natanael: “Adevărat, adevărat vă spun, că acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului”. Atunci, cerul va fi unit cu pământul ca prin scara din visul lui Iacov. Dar, acum, să ne întoarcem la istoria directă a acestui apostol.
Cel mai deosebit şi mai clar pasaj cu privire la apostolatul lui este în Ioan 21 . Acolo îl găsim în tovărăşia celorlalţi apostoli cărora li s-a arătat Domnul la Marea Tiberiadei, după învierea lui. “erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileeii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii Săi” (care probabil erau Andrei şi Filip).
Este o tradiţie general acceptată că Bartolomeu a călătorit până în India predicând evanghelia – probabil până în acea parte a Indiei care este cel mai aproape de Asia. După ce a călătorit în diferite locuri, căutând să răspândească creştinismul, a ajuns la Albanopole în Armenia Mare. Acolo, pe când era în lucrare, el a fost arestat de guvernator şi condamnat la crucificare. Nu se cunoaşte cu exactitate data.
Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu
Considerăm că nu este vorba totuşi de aceeaşi persoană ca Alfeu tatăl lui Iacov (Matei 10:3 , Marcu 2:14 , Luca 5:27-29 ). Deşi era un funcţionar roman, el era totuşi “evreu din evrei”, şi probabil galileean, dar nu ni se spune din ce seminţie. Înainte de a fi fost chemat să-L urmeze pe Mesia, el era un “vameş” sau colector de taxe pentru romani. Pare că el locuia în Capernaum, un oraş port la Marea Galileeii. Era ceea ce am numi un funcţionar la vamă. Aşa l-a găsit Isus când a trecut pe acolo, “şezând la vamă, şi i-a spus: «Urmează-Mă!» Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat” (Luca 5:27-29 ).
Vameşii, cum sunt numiţi, erau persoane care strângeau taxe pentru fiscul Imperiului roman. Ei erau de obicei persoane avute şi cu renume. La romani poziţia lor era considerată ca fiind onorabilă, şi, în general, era dată cavalerilor romani. Sabinus, tatăl împăratului Vespasian, se spune că a fost “vameş” al provinciilor Asiei. Ei aveau angajaţi funcţionari inferiori, care, în general, erau născuţi în provinciile din care strângeau taxe. Din această categorie socială făcea parte Matei.
Aceşti funcţionari subordonaţi erau cunoscuţi peste tot pentru taxele aplicate abuziv şi ei erau urâţi în special de iudei. Aceasta deoarece iudeii se considerau un popor născut liber şi având privilegiul acesta de la Dumnezeu Însuşi. “Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost robi niciodată nimănui” – aşa se lăudau ei (Ioan 8:33 ). Iar vameşii, cei care strângeau taxe pentru Roma, erau dovada vizibilă a robiei lor şi a stării de decădere a naţiunii lor. Acesta era lanţul care-i umplea de amărăciune, care se trăda în multe acte de răzvrătire împotriva romanilor. Acestea erau motivele pentru care vameşii erau urâţi de iudei. Iudeii îi priveau pe vameşi ca trădători şi apostaţi şi ca făcându-se de bunăvoie instrumente ale asupritorului. Pe deasupra, ei mai erau şi foarte arbitrari şi nedrepţi în aplicarea de taxe, şi, având legea de partea lor, ei îi puteau forţa să plătească. Era în puterea lor să examineze fiecare caz de bunuri exportate sau importate şi să evalueze în modul cel mai scandalos. Din ceea ce le-a spus Ioan botezătorul înţelegem că ei suprataxau oricând aveau vreo ocazie. El le-a spus: “Nu luaţi nimic mai mult peste ce este rânduit” (Luca 3:13 ). Vedeţi şi cazul lui Zacheu (Luca 19:9 ).
Sigur că era mai mult decât suficient ca acea categorie socială să fie detestată peste tot, dar ne vom limita la ceea ce ni se spune despre ei în Noul Testament deoarece Duhul adevărului nu exagerează niciodată. Acolo îi găsim clasaţi împreună cu păcătoşii (Matei 9:11 , Matei 11:19 ), cu prostituatele (Matei 21:31-32 ) şi cu păgânii (Matei 18:17 ). Ei erau priviţi ca o categorie exclusă nu numai de la privilegiile templului, ci şi de la privilegiile societăţii civile. Cu toate aceste dezavantaje, din rândul lor au provenit unii din primii ucenici ai lui Ioan şi ai Domnului nostru. Ei erau mai puţin ipocriţi decât cei care se bucurau de stimă, nu aveau o moralitate convenţională şi nu era necesar să se dezveţe de o religie falsă. Aceste lucruri pot fi argumentate destul de bine prin parabola fariseului şi a vameşului (Luca 18 ). Bunătatea convenţională este o mare piedică în mântuirea sufletului. Pentru asemenea oameni este dificil să ia poziţia de păcătos pierdut, ca apoi harul să-şi poată face lucrarea binecuvântată de mântuire. Cel care doreşte să fie îndreptăţit de Dumnezeu trebuie să ia poziţia vameşului şi să vină cu rugăciunea vameşului “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Revenim acum la istoria apostolului nostru.
Matei a fost imediat gata şi a ascultat chemarea lui Isus. Faptul că şi-a părăsit acea ocupaţie atât de bănoasă şi convertirea lui s-a arătat în mod atât de evident a fost însoţit de binecuvântări pentru alţii: a fost o mare trezire în acea categorie socială a vameşilor. “Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă”. Un ospăţ este un simbol al bucuriei şi veseliei, efectul imediat al predării către Hristos din toată inima. Este de notat faptul că în evanghelia lui, el îşi dă numele binecunoscut, dar nici un altul dintre evanghelişti nu spune despre “Matei vameşul” (Matei 10:3 ). Împreună cu alţii, el a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece. Din acel timp, el a continuat să umble cu Domnul, ca şi ceilalţi apostoli. Ce privilegiu binecuvântat! Să fie un apropiat care priveşte la El, spectator al vieţii Lui publice şi private, ascultător al cuvintelor şi discursurilor Lui, să privească la miracolele Lui şi să fie martor al învierii şi înălţării Lui în glorie. Despre aceasta el nu dă mărturie, deşi le-a văzut. Matei era împreună cu ceilalţi apostoli în ziua Cincizecimii şi a primit darul Duhului Sfânt. Nu avem informaţii cât timp a rămas în Iudeea după acel eveniment. Se presupune că evanghelia lui este prima evanghelie care a fost scrisă, şi ea are referiri în special la Israel.
În general se consideră că lucrarea lui apostolică s-a desfăşurat în Etiopia. Unii spun că, acolo, prin predici şi miracole, el a triumfat cu putere asupra rătăcirilor şi idolatriei şi că mulţi au fost convertiţi prin el. El a numit îndrumători spirituali şi păstori ca să-i întărească şi să-i zidească spiritual şi ca să aducă şi pe alţii la credinţă. Şi acolo şi-a încheiat alergarea. Dar sursele de informaţie pentru aceste relatări nu sunt de încredere.
Toma
Toma a fost chemat de Domnul nostru la apostolat şi este menţionat, în modul cuvenit, în diferitele liste ale apostolilor. Scriptura nu ne informează cu privire la locul naşterii lui, nici despre părinţii lui, dar tradiţia spune că s-a născut în Antiohia. Tot ce ştim despre el ca lucruri certe ne este relatat de Ioan. Dar, deşi cunoştinţele noastre despre Toma sunt astfel limitate, nu există printre apostoli altul al cărui caracter să fie scos în evidenţă mai mult decât al lui. De fapt, numele lui a ajuns, nu numai în biserică, ci şi în lume, sinonim cu îndoiala şi necredinţa. Se spune că un artist renumit, când i s-a cerut să facă un portret al apostolului Toma, l-a pictat cu o riglă în mână pentru ca să măsoare cum se cuvine dovezile şi argumentele. El era gânditor, meditativ şi încet la a crede. El privea la toate dificultăţile pe care le prezenta o chestiune şi înclina spre partea întunecată a lucrurilor. Vom privi deci portretul pe care pana inspirată l-a schiţat în următoarele trei pasaje.
1. În Ioan 11 apare adevăratul lui caracter. În mod cert, el privea propusa călătorie a Domnului în Iudeea cu cele mai negre presentimente. “Toma deci, cel numit Geamăn, le-a spus celor împreună-ucenici cu el: «Să mergem şi noi, ca să murim cu El!»” (Ioan 11:16 ). În loc să creadă că Lazăr urma să fie înviat dintre morţi, el se temea că atât Domnul cât şi ucenicii Lui vor merge în întâmpinarea morţii lor în Iudeea. Din acea călătorie nu putea vedea altceva decât un dezastru complet. Dar, cu toate acestea, el nu a căutat să-L împiedice pe Domnul să meargă acolo, cum au făcut alţi ucenici. Şi aceasta este ceva caracteristic lui. El avea o profundă afecţiune pentru Domnul şi atât de devotat Îi era încât voia să meargă chiar dacă acea călătorie avea să-i coste viaţa.
2. Cel de-al doilea pasaj în care este vorba de Toma este după ultima cină (Ioan 14 ). Domnul nostru le spusese despre faptul că El avea să plece şi că urma să le pregătească un loc în cer, şi apoi va veni din nou să-i ia la El, ca să fie şi ei unde va fi El. “Şi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea”, a spus Domnul. Dar, în mintea apostolului Toma, aceste frumoase promisiuni au trezit numai gânduri negre legate de un viitor nevăzut şi necunoscut. “Toma ·I-a spus: «Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem şti calea?»” Evident, el dorea să meargă şi era foarte serios în ceea ce întreba, dar dorea să ştie sigur calea înainte de a face primul pas. “Isus i-a spus: «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine»”. Cât timp ochii noştri sunt aţintiţi asupra lui Hristos nu se poate să facem vreun pas greşit. Ochiul curat primeşte lumina cerească, cea care luminează întreaga cale.
3. Al treilea pasaj este după înviere (Ioan 20 ). El nu fusese de faţă atunci când Domnul S-a arătat prima dată înaintea ucenicilor săi, şi, când i-au spus că L-au văzut pe Domnul, el a refuzat cu încăpăţânare să creadă ceea ce îi spuneau ei. Din ceea ce spunea el putem înţelege bine că el Îl văzuse pe Domnul pe cruce şi că acea imagine copleşitoare produsese o profundă impresie în mintea lui. “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede”. În următoarea zi a Domnului, când ucenicii erau strânşi împreună, Isus a apărut şi a stat în mijlocul lor – este locul Lui în centrul adunării. Din nou i-a salutat cu aceleaşi cuvinte de pace: “Pace vouă”. Dar apoi s-a întors spre Toma, ca şi cum acela era principalul motiv al apariţiei lui în acea zi, şi “i-a spus lui Toma: «Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios»”. Aceasta a avut efect imediat asupra lui Toma: toate îndoielile lui au dispărut, şi, cu o credinţă cu adevărat ortodoxă, a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu! “Isus ·i-a spus: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut»”.
Unii consideră că, în această situaţie, credinţa lui Toma se înalţă deasupra celorlalţi ucenici şi că nu a ieşit o mărturie mai înaltă de pe buze apostolice. Această opinie, deşi destul de răspândită, nu se poate întemeia pe contextul general. Hristos, în ceea ce-i spune lui Toma îi declară mai ferice pe aceia care nu au văzut, şi totuşi au crezut. Abia dacă se poate numi credinţă creştină, după cum indică aluzia Domnului nostru. Credinţa creştină înseamnă să credem în El, pe care nu L-am văzut şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.
Nu avem nicio îndoială că Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, înceţi să creadă, care vor crede după ce vor vedea (Zaharia 12 ). El nu a fost prezent la prima strângere a sfinţilor de după înviere. Nu ni se spune din ce cauză. Dar cine poate estima binecuvântarea care se pierde în urma absenţei de la strângerile rânduite ale sfinţilor? El a pierdut revelaţiile lui Hristos cu privire la relaţia “Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Credinţa lui nu se leagă de poziţia de fiu. După cum spunea cineva: “Lui nu i-a fost comunicată eficienţa lucrării Domnului şi relaţia lui cu Tatăl, în care Isus îi introduce pe ai săi, biserica. El probabil că are pace, dar a pierdut întreaga revelaţie cu privire la poziţia bisericii. Câte suflete – suflete mântuite, nu sunt în această stare!”
În legătură cu lucrarea apostolică ulterioară a lui Toma şi sfârşitul vieţii lui avem atât de multe tradiţii şi legende încât nu putem fi siguri de nimic. Unii spun că el a lucrat în India, alţii în Persia. Se spune că el a fost martirizat cu o lance, iar martiriul lui este comemorat de biserica latină pe 21 decembrie, de cea greacă pe 6 octombrie şi de indieni pe 1 iulie.
Iacov – fiul lui Alfeu
Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru critici. Nu considerăm că ar fi cazul nici măcar să ne referim la teoriile şi argumentele lor. Dar, după ce am privit la diversele aspecte ale chestiunii, credem că apostolul nostru este Iacov care era persoana importantă în biserica de la Ierusalim şi el este autorul Epistolei lui Iacov şi este numit şi “fratele Domnului” şi supranumit şi “cel drept” şi “cel mic” – probabil pentru că era mic de statură. Identificarea persoanelor este extrem de dificilă în asemenea istorii din cauza că era un obicei la iudei ca rudele apropiate să fie numite fraţi şi surori şi că aproape toţi aveau două sau mai multe nume.
În toate cele patru liste ale apostolilor Iacov are aceeaşi poziţie, în fruntea celei de-a treia grupe. Apostolii sunt enumeraţi în grupe de câte patru. Petru este primul în prima grupă, Filip în cea de-a doua, iar Iacov în cea de-a treia. Despre Iacov se spun foarte puţine înainte de înviere. Din ceea ce spune Pavel în 1. Corinteni 15:7 , este evident că Domnul, înainte de înălţarea Lui, l-a onorat pe Iacov printr-o întâlnire personală. Aceasta fusese înainte de Cincizecime şi trebuie că a fost pentru a-l încuraja, a-l îndruma şi întări pe apostol. Vom vedea acum pasajele din care putem afla ceva despre Iacov.
În primul capitol din cartea Faptele apostolilor îl găsim împreună cu ceilalţi aşteptând promisiunea Tatălui, darul Duhului Sfânt. După acestea îl pierdem din vedere până în momentul în care este vizitat de Pavel (Galateni 1:18-19 ), ceea ce trebuie că a fost în preajma anului 39 după Hristos, când îl vedem egal al lui Petru ca apostol. Pe atunci el era supraveghetor (episcop) al bisericii din Ierusalim şi egal cu cei mai de seamă dintre apostoli. Înalta apreciere a lui Petru pentru el reiese din faptul că, atunci când Petru a fost scos din închisoare, el a dorit să fie informaţi “Iacov şi fraţii” (Fapte 12:7 ).
În anul 50 după Hristos îl vedem în consiliul apostolic, unde se pare că el a rezumat judecata adunării: “De aceea, eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu” (Fapte 15:19 ). Niciunul din ceilalţi apostoli nu a vorbit aşa. Seamănă că el a fost înălţat mult în poziţia lui apostolică şi în autoritate. Prin anul 51, când a mai făcut încă o vizită la Ierusalim, Pavel l-a recunoscut pe Iacov ca fiind unul dintre “stâlpii” bisericii şi l-a menţionat chiar înainte de Chifa şi Ioan (Galateni 2:9 ). Din nou, prin anul 58, Pavel i-a făcut o vizită specială lui Iacov în prezenţa tuturor bătrânilor. “Şi a doua zi, Pavel a intrat împreună cu noi la Iacov şi toţi bătrânii au venit acolo” (Fapte 21:18 ). Din aceste câteva menţiuni se vede clar că Iacov era foarte mult preţuit de ceilalţi apostoli şi că el avea poziţia cea mai importantă în biserica de la Ierusalim. Ataşamentul lui faţă de iudaism era profund şi cinstit, iar înaintarea lui în creştinism pare să fi fost lentă şi în trepte. El era în contrast total cu Pavel, iar Petru este ca un fel de legătură între ei.
Martiriul lui Iacov este plasat cam prin anul 62, la aproape treizeci de ani după Cincizecime. Toate mărturiile din vechime în unanimitate spun despre evlavia lui deosebită şi sfinţenia lui. De asemenea, el era şi foarte smerit: deşi era fratele Domnului, sau o rudă apropiată de-a lui, el se prezintă ca rob al lui Isus Hristos şi nu insistă asupra titlului său de apostol. Pentru reputaţia lui de om cu o viaţă sfântă şi dreaptă, el este în mod universal numit “Iacov cel Drept”. Şi, din vreme ce se conforma în mod regulat obiceiurilor iudaice, el nu era atât de ofensator faţă de concetăţenii lui necredincioşi cum era apostolul naţiunilor. Dar, cu toate că, datorită caracterului său, el era mult stimat, viaţa lui s-a încheiat prematur prin martiriu.
Pentru relatarea vieţii, caracterului şi morţii lui Iacov îi suntem îndatoraţi lui Hegesipus, un creştin de origine iudaică, care a trăit la jumătatea secolului al doilea şi este în general considerat ca fiind un istoric credibil. Relatarea lui cu privire la martiriul lui Iacov este redată complet şi cu cuvintele lui în “Dicţionarul Biblic” al lui Smith. Noi dăm doar rezumatul.
Din vreme ce mulţi dintre conducători şi din poporul iudeu ajunseseră să fie credincioşi ai lui Isus prin lucrările lui Iacov, cărturarii şi fariseii erau foarte porniţi împotriva lui. Şi-au zis că tot poporul va ajunge să creadă în Hristos, şi, de aceea, ei au venit împreună la Iacov şi i-au spus: “Te rugăm să opreşti poporul, pentru că s-au dus în rătăcire după Isus ca şi când el ar fi Hristosul. Te rugăm să-i convingi pe toţi cei care vin la Paşte cu privire la Isus. Convinge poporul să nu se mai abată după Isus, pentru că tot poporul şi noi ţinem seama de tine. Stai deci pe o înălţime în templu ca să fii văzut şi cuvintele tale să fie auzite de tot poporul, pentru că toate seminţiile şi chiar şi naţiunile se strâng împreună de Paşte”. Dar, în loc să spună ceea ce i se spusese să zică, el a proclamat cu voce tare, în auzul întregului popor, că Isus este adevăratul Mesia, că el credea cu toată tăria în El şi că Isus era atunci în cer, la dreapta lui Dumnezeu şi că va veni din nou cu putere şi mare glorie. Mulţi au fost convinşi prin predica lui Iacov şi au dat glorie lui Dumnezeu strigând: “Osana Fiului lui David!”
Când au auzit aceasta, cărturarii şi fariseii şi-au zis: “Am făcut rău că am scos în faţă un asemenea martor pentru Hristos. Ia să-l doborâm, ca poporul să fie înspăimântat şi să nu mai creadă în El”. Şi au strigat spunând că până şi Iacov cel Drept s-a dus în rătăcire şi l-au aruncat jos. Dar, cum el nu a murit în urma căderii, ei au început să arunce cu pietre în el. Atunci, unul dintre ei care era înălbitor, a luat măciuca cu care presa pânza şi l-a lovit cu ea în cap pe Iacov. Apostolul a murit, şi, ca şi Ştefan, primul martir, a murit rugându-se pentru ei în genunchi. Aproape imediat după aceea a început Vespasian asediul Ierusalimului, iar armata romană a pustiit acel loc, vărsând sânge şi lăsând numai ruine.
Simon Zelotul
Numit şi Simon Canaanitul, pare să fie altă persoană decât Simon fratele lui Iacov. Istoria evangheliei nu ne spune nimic despre el. El este menţionat aşa cum se cuvine în evanghelii şi Faptele apostolilor, după care dispare din scrierile sacre. În general se presupune că, înainte să fi fost chemat să fie apostol, el aparţinuse sectei iudeilor numită “zeloţi”.
Zeloţii ieşeau în evidenţă prin propovăduirea cu mult zel a ritualurilor mazaice. Ei se considerau ca fiind succesorii lui Fineas, care, din zel pentru a-L onora pe Dumnezeu, i-a ucis pe Zimri şi Cozbi (Numeri 25 ). Pretinzând a avea zelul preotului din vechime, ei îşi luau dreptul de a ucide un blasfemiator, un adulter sau orice alt călcător de lege cunoscut fără a urma rânduielile prescrise de lege. Ei susţineau că Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu Fineas şi cu sămânţa lui “pentru că a fost zelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel”. Aceste pretenţii înalte i-au înşelat pentru un timp şi pe conducători, nu numai pe popor. Pe deasupra, furia şi zelul lor pentru legea lui Moise şi pentru eliberarea poporului de sub jugul roman, i-a făcut să fie bine văzuţi de întreaga naţiune. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, zelul lor a degenerat curând în a-şi permite orice şi în extravaganţe, astfel încât au devenit o plagă pentru orice clasă socială. Sub pretextul zelului ca Dumnezeu să fie onorat, ei acuzau de blasfemie sau de vreun alt păcat mare pe oricine voiau ei şi imediat şi omorau acea persoană şi îi confiscau proprietatea. Iosefus ne spune că ei nu s-au dat în lături de la a-i acuza nici pe unii dintre cei mai nobili, şi când au făcut să fie toate lucrurile încurcate, ei au ajuns să “pescuiască în ape tulburi”. Istoricul deplânge că ei au ajuns să fie cea mai mare plagă a naţiunii. În mai multe perioade s-a încercat desfiinţarea societăţii lor, dar se pare că ei nu prea au scăzut ca forţă până când, împreună cu naţiunea necredincioasă, au fost nimiciţi în urma asediului fatal.
Simon este deseori numit “Simon zelotul” şi se presupune că el făcuse parte din acea facţiune care făcea atâtea necazuri. Se poate ca printre ei să fi fost oameni cinstiţi şi sinceri, dar şi cei buni şi cei răi împreună erau desemnaţi cu numele odios de “zeloţi”. Nu avem nimic sigur cu privire la lucrările ulterioare ale apostolului nostru. Unii spun că, după ce a călătorit un timp în est, el s-a întors spre vest şi a ajuns până în Britania, unde a predicat, a făcut miracole, a trecut prin multe încercări şi în final a fost martirizat.
Iuda - fratele lui Iacov
Acest apostol este numit Iuda, Tadeu şi Lebeu. Aceste nume diferite au semnificaţii diferite, dar examinarea unor asemenea subtilităţi nu intră în domeniul acestei scurte istorii. Iuda era fiul lui Alfeu, una dintre rudele Domnului, după cum citim în Matei 13:55 : “Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui, Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Matei 13:55 ).
Nu ni se spune când, nici cum a fost el chemat la apostolat şi abia dacă se spune ceva despre el în Noul Testament în afară de faptul că apare în enumerarea celor doisprezece apostoli. Numele lui apare o singură dată în naraţiunea evangheliei, când el pune o întrebare: “Iuda, nu Iscarioteanul I-a spus: «Doamne, cum se face că te vei arăta nouă şi nu lumii?»” (Ioan 14:22 ). Din întrebare este destul de evident că el tot mai avea, ca şi ceilalţi ucenici, ideea unei împărăţii în timp şi a manifestării puterii lui Hristos pe pământ într-un mod văzut de lume şi că ei nu înţelegeau demnitatea Lui Mesia al lor. Măreţia puterii Lui le era străină, la fel şi gloria Persoanei Lui şi spiritualitatea împărăţiei Lui. Supuşii Lui sunt eliberaţi nu numai de veacul acesta rău ci şi de puterea lui Satan şi din teritoriul morţii şi mormântului. “Care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1:13 ). Răspunsul lui Hristos la întrebarea lui Iuda este extrem de important. El le-a spus despre binecuvântările ascultării: ucenicul cu adevărat ascultător va avea cu siguranţă parte de dulceaţa părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, în lumina şi puterea Duhului Sfânt. Aici nu este vorba de iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătos, în harul Lui suveran, ci de modul în care Tatăl îi tratează pe copiii săi. De aceea, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos se arată pe calea ascultării (v. 23-26).
Dar, când remarcăm întrebările sau cuvintele rostite de apostoli în evanghelii, trebuie să avem în minte faptul că Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Isus nu fusese glorificat încă, iar, după acel eveniment, gândurile, sentimentele şi speranţele apostolilor erau cu totul altele. După aceea, îl găsim pe apostolul nostru prezentându-se, ca şi fratele lui, Iacov, ca “Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov”. El nu s-a prezentat ca apostol, nici ca frate al Domnului. Aceasta era adevărată smerenie, întemeiată pe sentimentul relaţiilor schimbate cu Domnul înălţat. În ziua Cincizecimii s-a proclamat: “Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus” (Fapte 2:36 ).
Nu ştim nimic cert cu privire la istoria ulterioară a apostolului. Unii spun că el a predicat întâi în Iudeea şi Galileea, apoi prin Samaria şi Idumeea şi prin oraşele Arabiei. Spre sfârşitul cursei lui, câmpul lui de lucru a fost Persia, care a şi fost scena martiriului său.
Din 1. Corinteni 9:5 putem deduce că el a fost unul dintre apostolii care erau căsătoriţi. “Nu avem dreptul de a ne lua în călătoriile noastre soţia, ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?”
Există o tradiţie cu privire la doi dintre nepoţii lui, care nu numai că este interesantă, dar pare a fi şi adevărată. Ea ne-a fost transmisă de Eusebius de la Hesgipus, un iudeu convertit. Împăratul Domiţian, auzind că unii din descendenţii lui David şi dintre rudele lui Hristos era încă în viaţă, din gelozie, a ordonat ca ei să fie luaţi şi aduşi la Roma. Doi nepoţi ai lui Iuda au fost aduşi înaintea lui şi au mărturisit deschis că erau descendenţi ai lui David şi rude ale lui Hristos. El i-a întrebat despre averea lor şi proprietăţile lor. I-au spus că aveau numai câţiva ari de pământ, din care îi plăteau lui tribut şi se întreţineau pe ei înşişi. Le-au cercetat mâinile şi au văzut că aveau mâini aspre de la muncă. I-a întrebat despre împărăţia lui Hristos şi când va veni şi unde va fi. La aceasta ei au răspuns că era o împărăţie cerească şi spirituală, nu una temporală şi că ea nu se va arăta decât la sfârşitul lumii. Împăratul, satisfăcut că ei erau oameni săraci şi inofensivi, le-a dat drumul şi a încetat persecuţiile împotriva bisericii. Când s-au întors în Palestina, ei au fost primiţi cu multă afecţiune, ca fiind aproape asociaţi cu Domnul, şi ca unii care mărturisiseră Numele Lui, împărăţia, puterea şi gloria Lui.
Matia
Apostolul a fost ales pentru a ocupa locul trădătorului Iuda. El nu a fost apostol la prima alegere, chemat de Domnul Însuşi. Este foarte probabil ca el să fi fost unul din cei şaptezeci de ucenici, şi a fost alături de Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Lui pe pământ. După cum a declarat Petru, aceasta era calificarea necesară pentru cineva care să fie martor al învierii Lui. Din câte ştim, numele Matia nu mai apare nicăieri în Noul Testament.
După unele tradiţii, el a predicat evanghelia şi a suferit martiriul în Etiopia, dar alţii cred că a fost în Capadocia. Dar s-a îngăduit ca marii fondatori ai bisericii să treacă de pe pământ la cer fără ca vreun scriitor de încredere să scrie cronici ale lucrărilor lor, să spună despre ultimele lor zile, despre ultimele lor cuvinte sau măcar despre locul unde odihneşte trupul lor. Dar toate cronicile sunt ţinute în cer şi vor fi păstrate în amintire pentru totdeauna. Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu, şi cât de mult se deosebesc ele de căile oamenilor!
Acest apostol a fost ales prin sorţ – vechi obicei la iudei. Sorţii au fost puşi în urnă şi a fost extras numele lui Matia, şi, astfel, el a fost ales în mod divin ca apostol. “Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis Iust, şi pe Matia. Şi s-au rugat şi au spus: «Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care dintre aceştia doi l-ai ales ... Şi au tras la sorţi pentru ei; şi sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1:23-26 ). Modul solemn în care s-a făcut tragerea la sorţi era un fel de a –I încredinţa lui Dumnezeu alegerea. “Şi Aaron va arunca sorţi pentru cei doi ţapi; unul pentru Domnul şi altul pentru Azazel”. “Sorţul este aruncat în poală, dar orice hotărâre este a Domnului” (Levitic 16:8 , Proverbe 16:33 ). Să ne reamintim că apostolii nu primiseră încă Duhul Sfânt. Şi sorţii nu au mai fost folosiţi după ziua Cincizecimii.
Capitolul 5. Apostolul Pavel
După ce am schiţat pe scurt vieţile celor doisprezece apostoli, în mod natural, ajungem la acela pe care l-am putea numi al treisprezecelea – apostolul Pavel.
În capitolul trei am vorbit despre convertirea şi apostolatul lui Pavel. Acum ne vom strădui să urmărim calea lui minunată şi să notăm câteva trăsături caracteristice deosebite ale lucrărilor lui. Dar, mai întâi să vedem ce ştim despre el.
Înainte de convertire
Din puţinele indicii pe care le dă naraţiunea sacră cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel este evident că el a fost format într-un mod remarcabil prin întreaga educaţie pe care a primit-o pentru a fi ceea ce a ajuns şi pentru ceea ce urma să realizeze. Dumnezeu a vegheat asupra dezvoltării acelei minţi şi inimi minunate chiar de la început ( 1:16 ). Pe atunci era cunoscut ca "Saul din Tars" – acesta fiind numele lui iudaic –, nume pe care i-l dăduseră părinţii lui iudei. Pavel este numele lui între naţiuni, dar îl vom numi Saul până atunci când istoricul sacru îl numeşte Pavel.
Tars era capitala Ciliciei, şi Pavel spune că era o "cetate nu fără însemnătate". Era un oraş renumit centru comercial şi pentru literatură. Autorul lui Augustus şi al lui Tiberius erau ambii din Tars, dar acest oraş avea să devină renumit ca locul unde s-a născut şi a locuit la începutul vieţii marele apostol. Deşi se născuse într-o cetate de-a naţiunilor, el era "evreu din evrei". Tatăl lui era din seminţia lui Beniamin şi din secta fariseilor, dar locuia în Tars. Prin anumite mijloace el dobândise cetăţenia romană, după cum fiul lui i-a spus mai târziu căpitanului că era născut roman. La Tars a deprins meseria de a face corturi pentru că era un obicei bun al iudeilor ca fiii lor să înveţe o meserie chiar dacă nu prea erau perspective ca viaţa lor să depindă de practicarea acelei meserii.
Când s-a apărat înaintea compatrioţilor lui (Fapte 22 ), el le-a spus că, deşi era născut în Tars, el "a crescut ... la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor". Istoria spune despre Gamaliel că era unul dintre cei mai eminenţi învăţători ai legii, iar din Scriptură aflăm că el era moderat în opiniile lui şi avea multă înţelepciune lumească. Dar zelul elevului în a persecuta apare într-un puternic contrast cu sfătuirea dată de învăţător pentru toleranţă.
Când a fost martirizat Ştefan ni se spune că Saul era încă un tânăr, dar a votat pentru moartea lui Ştefan şi a păzit hainele celor care l-au ucis cu pietre. Convertirea lui se presupune că a avut loc la aproximativ doi ani după crucificare, dar data ei exactă nu este cunoscută. Din Fapte 9 aflăm că, după convertire, el nu a întârziat deloc să mărturisească credinţa lui în Hristos celor din jurul lui. "Şi el a fost cu ucenicii din Damasc câteva zile. Şi îndată L-a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte 9:19-20 ). Această nouă mărturie este demnă de remarcat. Petru Îl proclamase înălţat în ca Domn şi Hristos, iar Pavel a proclamat gloria Lui personală mai mare, aceea ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar încă nu venise timpul pentru ca el să slujească public, ci mai avea încă multe de învăţat, fapt pentru care, condus de Duhul, el s-a retras în Arabia şi a rămas acolo timp de trei ani, după care s-a întors la Damasc ( 1:17 ).
Cu credinţa întărită şi confirmată în timpul cât a stat retras, el a predicat cu şi mai multă îndrăzneală dovedind că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iudeii, de atunci încoace vrăjmaşii lui înverşunaţi, s-au ridicat împotriva lui şi păzeau porţile cetăţii ca să-l omoare, dar ucenicii l-au scos noaptea coborându-l de pe zid într-un coş ( 11:32-33 ). El a mers apoi la Ierusalim, şi, prin mărturia prietenească a lui Barnaba, şi-a găsit locul printre apostoli. Minunat şi binecuvântat triumf al harului suveran!
Vizita lui Saul la Ierusalim - aproximativ 39 după Hristos
Apostolul ajunsese la Ierusalim – cetatea sfântă a părinţilor săi – metropola religiei iudeilor şi centrul recunoscut al creştinismului. Cât de schimbată era poziţia lui faţă de cea pe care o avusese când pornise în acea memorabilă călătorie spre Damasc! Putem să ne oprim pentru un moment şi să vedem ceva despre vechea cetate a Damascului. Este un oraş intim legat cu convertirea, slujirea şi istoria apostolului nostru. Înafară de aceasta, este un oraş deosebit pe tot parcursul Scripturii.
Damascul se presupune a fi cel mai vechi oraş din lume. Potrivit cu Iosefus (Ant. 1.6,4), el a fost întemeiat de Uţ, fiul lui Aram şi nepotul lui Sem. Prima dată este menţionat în Scriptură în legătură cu Avraam, al cărui slujitor era Eliezer din Damasc ( 15:2 ). Astfel, această cetate este o legătură între epoca patriarhilor şi timpurile moderne. Frumuseţea şi bogăţiile Damascului au fost proverbiale timp de patru mii de ani. Împăraţii Ninivei, Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei au cucerit cetatea şi ea a prosperat sub orice dinastie şi a supravieţuit tuturor dinastiilor, dar cel mai mare renume, pentru care va rămâne în amintire pentru totdeauna, este acela de a fi legat de apostolul Pavel.*
* n.a.) v. Porter - Five Years in Damascus – pentru cele mai recente şi mai bune relatări despre oraş şi împrejurimile lui
Revenim acum la Ierusalim. După ce a stat cincisprezece zile cu Petru şi Iacov şi a discutat cu grecii, "fraţii ... l-au coborât la Cezareea şi l-au trimis la Tars. Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt" (Fapte 9:30-31 ). Pentru moment vrăjmaşul era redus la tăcere. Persecuţia împlinise scopurile harului lui Dumnezeu. Cele două mari elemente ale binecuvântării – teama de Domnul şi mângâierea Duhului Sfânt – domneau în adunări, şi, umblând în temerea de Domnul şi fiind mângâiate de Duhul Sfânt, ele erau zidite şi creşteau numeric.
Cât timp Saul a fost la Tars, locul lui de naştere, lucrarea bună a Domnului progresa în Antiohia. Printre cei care se risipiseră în urma persecuţiei care s-a iscat cu ocazia lui Ştefan erau "ciprioţi şi cireneeni care, intrând în Antiohia, vorbeau şi grecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus. Şi mâna Domnului era cu ei şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul " (Fapte 11:19-21 ). Acolo a început o nouă ordine. Până atunci evanghelia fusese predicată numai evreilor. Când vestea despre acea lucrare binecuvântată a lui Dumnezeu printre naţiuni a ajuns la Ierusalim, Barnaba a fost trimis de biserică la Antiohia cu o misiune specială. "Ajungând şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul; pentru că era om bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă; şi o mare mulţime a fost adăugată la Domnul" (Fapte 11:23-24 ).
Cum lucrarea a crescut, Barnaba – fără-ndoială simţind că avea nevoie de ajutor – s-a gândit la Saul, şi, condus de Domnul, a plecat să-l caute. Găsindu-l, l-a adus la Antiohia, unde au lucrat împreună un an întreg, atât în adunările celor credincioşi cât şi prin popor. Barnaba era încă acela care conducea. De aceea citim "Barnaba şi Saul". Mai târziu ordinea se schimbă şi citim "Pavel şi Barnaba". A apărut o ocazie pentru cei de curând convertiţi de la Antiohia să-şi arate afecţiunea faţă de fraţii de la Ierusalim. Un profet, numit Agab, "s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul locuit, ceea ce a şi fost sub Claudium. Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul".
A doua vizită a lui Saul la Ierusalim - aproximativ 44 după Hristos
Având această sarcină, Barnaba şi Saul au mers la Ierusalim, care era încă recunoscut ca fiind centrul lucrării care se extindea rapid printre naţiuni. S-a păstrat unitatea şi legătura cu metropola a fost întărită prin trimiterea acelei colecte. Şi totuşi, în legătură cu istoria bisericii, ne este pus înainte un nou centru, o nouă misiune şi un nou caracter al puterii. După ce şi-au îndeplinit slujba, Barnaba şi Saul s-au întors la Antiohia, aducând cu ei pe Ioan supranumit şi Marcu.
Capitolul 13 din Fapte ne deschide perspectiva unei noi ordini în lucrarea apostolică şi este bine să remarcăm schimbarea. Cel mai semnificativ fapt de remarcat este rolul pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea lui Barnaba şi a lui Saul. Nu mai este Hristos pe pământ, cu autoritatea Lui personală, care să cheme apostoli, ci este Duhul Sfânt. El a spus: "Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat", după care "au coborât la Seleucia şi au plecat cu corabia spre Cipru". Sigur că nu se pune problema că s-ar fi schimbat cumva autoritatea sau puterea Domnului sau a Duhului, ci ceea ce s-a schimbat este modul în care lucrează Domnul şi Duhul. Duhul Sfânt pe pământ, în legătură cu Hristos care este în cer, a devenit sursa de putere pentru lucrarea care ne este prezentată de acum înainte, care le-a fost încredinţată lui Barnaba şi Saul. Urmează
Prima călătorie misionară a lui Saul - aproximativ 48 după Hristos
De remarcat, înainte de a prezenta călătoria apostolilor, cum s-a schimbat totul. Observăm că ei nu au plecat de la vechiul centru, de la Ierusalim, ci de la Antiohia, o cetate de-a naţiunilor. Acesta este un fapt semnificativ. Ierusalimul şi cei doisprezece şi-au pierdut poziţia exterioară de autoritate şi putere, iar Duhul Sfânt i-a chemat pentru lucrare pe Barnaba şi pe Saul, i-a pregătit şi i-a trimis fără a intra sub jurisdicţia celor doisprezece.
Nu este cazul să vă aşteptaţi ca, în scrieri atât de scurte, să relatăm numeroasele incidente din călătoriile lui Pavel. Cititorul le va găsi în Faptele apostolilor şi în epistole. Ne propunem numai să parcurgem rapid evenimentele urmărind schema lor pentru a scoate în evidenţă anumite repere cu ajutorul cărora cititorul va putea urmări călătoriile celui mai mare apostol – ale celui mai mare misionar -, a celui mai mare lucrător care a trăit vreodată, desigur, după Domnul nostru binecuvântat. Dar mai întâi să vedem cine au fost tovarăşii lui şi cum au început ei.
Barnaba a fost pentru un timp tovarăş apropiat al lui Saul. El era un levit din insula Cipru. El a fost printre primii chemaţi să-L urmeze pe Hristos, şi, având pământ, "l-a vândut, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor". Comparând dărnicia lui cu mărturia pe care o dă despre el Duhul Sfânt, el iese în evidenţă ca o persoană cu un caracter frumos. Din ataşamentul arătat rapid faţă de Saul şi bunăvoinţa cu care l-a prezentat el apostolilor reiese că el era mai deschis şi cu o inimă mai largă decât cei care fuseseră instruiţi în îngustimea iudaismului, însă el nu avea rigoarea şi hotărârea lui Saul în îndeplinirea slujbei.
Ioan Marcu era rudă apropiată a lui Barnaba – "fiul sorei sale" ( 4:10 ). Mama lui era o anumită Maria care locuia în Ierusalim şi a cărei casă pare să fi fost un loc de adunare pentru primii creştini. Când Petru a fost scos din închisoare, el a mers drept la "casa Mariei, mama lui Ioan numit şi Marcu" (Fapte 12:12 ). S-ar părea că Marcu s-a convertit prin intermediul lui Petru, pentru că Petru îl numeşte "Marcu, fiul meu" (1. Petru 5:13 ).
Din aceste informaţii aflăm că el nu era nici apostol, nici unul din cei şaptezeci care Îl însoţiseră pe Domnul în timpul slujirii Lui publice. Totuşi mulţi consideră că el era dornic să lucreze pentru Hristos şi, de aceea, el s-a alăturat lui Barnaba şi Saul, deşi mai târziu se vede că nu avea o credinţă pe măsura încercărilor unei vieţi de misionar. "Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi a mers la Ierusalim" (Fapte 13:13 ). Se presupune că Marcu a scris evanghelia lui cam prin anul 63 după Hristos.
Antiohia, vechea capitală a Seleuciei, a fost întemeiată de Seleucus Nicator la aproximativ 300 înainte de Hristos. Era al doilea oraş ca importanţă în istoria bisericii, după Ierusalim. Ceea ce fusese Ierusalimul pentru evrei a devenit Antiohia pentru cei dintre naţiuni. Era un punct central pentru că din acel timp ea a devenit locul de unde s-a răspândit printre păgâni creştinismul. Acolo a fost întemeiată prima biserică dintre naţiuni (Fapte 11:26 ) şi acolo şi-a început lucrarea de slujire publică apostolul nostru. Revenim acum la misiunea lui.
Barnaba şi Saul, avându-l împreună cu ei ca slujitor pe Ioan Marcu, au fost trimişi de Duhul Sfânt. În virturea legăturii cu promisiunile, evanghelia le-a fost întâi predicată evreilor, dar convertirea lui Sergius Paulus a marcat într-un mod special începutul lucrării printre naţiuni. Aceasta a marcat şi o criză în viaţa apostolului. După aceea numele lui a fost Pavel în loc de Saul – excepţie de la aceasta făcând Ierusalimul (v. Fapte 15:12-22 ) -, şi, de atunci, nu mai scrie "Barnaba şi Saul", ci "Pavel şi cei cu el". De atunci el preia conducerea, iar ceilalţi sunt numiţi ca aceia care-l însoţeau pe el. Şi această scenă are un caracter simbolic.
Este clar că proconsulul era un om chibzuit şi înţelept, care simţea că sufletul lui avea o nevoie, şi, de aceea, a trimis după Barnaba şi Saul şi a dorit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima vrăjitorul li s-a împotrivit pentru că ştia că, dacă guvernatorul primea adevărul pe care-l predica Pavel, atunci el îşi pierdea influenţa pe care o avea la curtea lui. De aceea el a căutat să-l abată de la credinţă pe demnitar. Pavel însă, conştient de demnitatea şi de puterea Duhului Sfânt, l-a privit ţintă, şi, l-a mustrat cu cuvinte pline de indignare chiar înaintea guvernatorului: "Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu încetezi să strâmbi căile drepte ale Domnului? Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp". Procunsulul, văzând ceea ce s-a întâmplat, a fost uimit şi a crezut învăţătura Domnului. Puterea cea mare a lui Dumnezeu a însoţit cuvântul slujitorului său şi sentinţa pronunţată a şi fost executată imediat. Demnitarul a fost copleşit de gloria morală a acelei scene şi s-a supus evangheliei.
Cineva spune: "Nu este nici o-ndoială că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din cauza geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre naţiuni. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul asupra naţiunilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp".*
* n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55
Pe parcursul acestei prime misiuni printre naţiuni s-a făcut o mare şi binecuvântată lucrare. Comparaţi Fapte 13 ; 14 . Au fost vizitate multe localităţi, au fost întemeiate biserici, au fost puşi bătrâni, s-a manifestat ostilitatea evreilor dar şi energia Duhului Sfânt s-a arătat cu putere şi a dus la înaintarea evangheliei. La Listra, creştinismul s-a confruntat pentru prima dată cu păgânismul, dar evanghelia a triumfat în fiecare loc şi s-au arătat feluritele daruri ale lui Pavel ca lucrător. Adresându-se fie evreilor care cunoşteau Scripturile, fie barbarilor ignoranţi sau grecilor cultivaţi sau mulţimilor întărâtate, Pavel s-a arătat un vas ales şi înzestrat divin pentru marea lui lucrare.
Antiohia Pisidiei merită să fie remarcată în mod special pentru ceea ce a avut loc în sinagogă. Deşi cuvântarea lui Pavel se aseamănă mult cu cea a lui Petru şi cea a lui Ştefan din capitolele anterioare din Faptele apostolilor, dar totuşi sunt câteva aspecte specifice lui Pavel. Stilul conciliant în care li se adresează, modul în care Îl prezintă pe Hristos şi îndrăzneala cu care proclamă îndreptăţirea numai prin credinţă pot fi considerate ca tipice lui Pavel după mesajele din epistole. Nimeni altul dintre scriitorii sacri nu vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o face Pavel. Apelul lui din încheiere a fost un text de evanghelizare favorit al predicatorilor din toate timpurile. În câteva cuvinte el a declarat binecuvântarea pentru toţi cei care-L primesc pe Hristos şi soarta groaznică a celor care-L resping, prin aceasta arătând că nu există cale de mijloc sau poziţie neutră atunci când este vorba de Hristos. "Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El. Deci fiţi atenţi să nu vină asupra voastră ceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»" (Fapte 13:38-41 ).
După ce şi-au îndeplinit misiunea, ei s-au întors la Antiohia din Siria. Când ucenicii au auzit ce făcuse Domnul şi că uşa credinţei era deschisă pentru naţiuni nu au putut decât să laude Numele Lui cel sfânt. Să ne întoarcem pentru puţin la Ierusalim.
Efectele primei misiuni a lui Pavel asupra ucenicilor de la Ierusalim au condus la o mare criză în istoria bisericii. S-a trezit gelozia gândirii fariseice astfel încât chiar în perioada de început a istoriei bisericii era pericolul să se producă o sciziune între Ierusalim şi Antiohia. Dar Dumnezeu a condus lucrurile în har şi chestiunile cu privire la Antiohia au fost rezolvate în mod fericit. Totuşi bigotismul evreilor credincioşi a rămas nepotolit. În biserica de la Ierusalim ei au continuat să pună creştinismul în legătură cu cerinţele legii şi au căutat să le impună acele rânduieli credincioşilor dintre naţiuni. Unii dintre creştinii cei mai iudaici în gândire au venit la Antiohia şi le-au spus celor dintre naţiuni că, dacă nu se circumcid în felul cum prescrisese Moise şi nu ţin legea, nu pot fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut mari disensiuni şi dispute cu ei, dar, din vreme ce era o chestiune mult prea importantă ca să poată fi clarificată numai prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau printr-o hotărâre a bisericii de la Antiohia, s-a hotărât ca o delegaţie să fie trimisă la Ierusalim pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi a bătrânilor de acolo. Au fost aleşi Pavel şi Barnaba pentru că ei erau cei mai activi în răspândirea creştinismului printre naţiuni. Astfel ajungem la:
A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim - aproximativ 50 după Hristos
Ajungând la Ierusalim, ei au văzut că acea concepţie exista nu numai în mintea câtorva fraţi mai agitaţi, ci chiar în sânul bisericii. Tulburarea venea nu de la iudeii necredincioşi ci din mijlocul celor care mărturiseau numele lui Isus. "Unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise" (Fapte 15:5 ). Această declaraţie deschisă punea chestiunea înaintea adunării, aşa că au început dezbaterile importante. Capitolul 15 ne relatează ce a avut loc şi cum a fost rezolvată chestiunea. Apostolii, bătrânii şi întreaga adunare de la Ierusalim nu numai că au fost de faţă ci au şi participat la discuţii. Apostolii nu şi-au asumat nici nu şi-au exercitat în mod exclusiv autoritatea în acea chestiune. Acea dezbatere este în general numită "primul consiliu al bisericii", dar poate fi desemnat şi ca ultimul consiliu al bisericii care a putut spune: "s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă".
Mulţi, urmând noţiunile moderne cu privire la "lucruri esenţiale şi neesenţiale", pot spune că a îndeplini ceremonia circumciziei sau a nu circumcide un copil este ceva fără mare importanţă. Dar, în gândul lui Dumnezeu nu este aşa. Era o problemă vitală care afecta fundamentele creştinismului, principiile harului şi ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Epistola lui Pavel către galateni este un comentariu asupra istoriei acestei chestiuni.
Nu exista vreun ritual la care iudeul convertit să fie mai puţin dispus să renunţe decât cel al circumciziei pentru că acela era un semn al relaţiei lui cu Yahve şi al binecuvântărilor ereditare ale legământului, transmise copiilor lui. Unii au fost de părere că botezul copiilor a fost introdus în biserică pentru a veni în întâmpinarea acestei puternice prejudecăţi iudaice, dar, dacă aşa ar fi dorit Domnul să fie, atunci acel consiliu ar fi fost cel mai în măsură să anunţe acest lucru pentru că aşa ceva ar fi venit în întâmpinarea dificultăţii şi ar fi răspuns la problema dificilă care le sta înainte, aducând pacea şi unitatea între cele două biserici de unde s-a răspândit creştinismul. Dar niciunul dintre apostoli nu a făcut aluzie la aşa ceva.
Înainte de a încheia această parte importantă şi sugestivă din istoria apostolului nostru, ar fi bine să remarcăm câteva lucruri pe care el le prezintă în Galateni 2 , dar care nu sunt menţionate în Fapte. Cu acea ocazie Pavel s-a suit prin revelaţie şi l-a luat cu el pe Tit. În Fapte ni se prezintă istoria văzută a lui Pavel care arată motivele, dorinţele şi obiectivele oamenilor, iar în epistole avem ceva mai profund: ceea ce era în inima apostolului şi îl conducea pe el. Dar Dumnezeu ştie cum să combine împrejurările exterioare cu călăuzirea lăuntrică a Duhului. Problema era între libertatea creştină şi robia faţă de lege: dacă legea lui Moise – în particular ritualul circumciziei – trebuia impusă celor dintre naţiuni. Pavel, condus de Dumnezeu, s-a suit la Ierusalim şi l-a luat cu el pe Tit. Înaintea celor doisprezece apostoli şi a întregii biserici el l-a prezentat pe Tit, care era un grec şi care nu fusese circumcis. Acela a fost un pas îndrăzneţ: să introducă pe unul dintre naţiuni, un necircumcis, chiar în centrul iudaismului bigot. Dar apostolul a făcut aceea prin revelaţie, având o comunicaţie clară de la Dumnezeu cu privire la acest subiect. Era modul divin de a decide odată pentru totdeauna chestiunea între el şi creştinii iudaizanţi. Era necesar să facă aşa pentru că: "fraţi falşi, introduşi pe ascuns, veniseră să iscodească libertatea pe care o avem în Hristos, ca să ne aducă în robie, cărora nici măcar un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi" ( 2:4,5 ).
După ce şi-a atins principalul obiectiv, acela de a le transmite evanghelia lui celor de la Ierusalim, a plecat împreună cu Barnaba şi s-a întors la creştinii dintre naţiuni de la Antiohia. Cei doi delegaţi, Iuda şi Sila, i-au însoţit purtând hotărârile consiliului. Când mulţimea de ucenici s-a strâns laolaltă şi a auzit citindu-se epistola, s-au bucurat.
Aşa s-a încheiat primul consiliu apostolic şi prima controversă apostolică, şi, din ceea ce învăţăm din aceste chestiuni din Faptele apostolilor, am putea concluziona că dezbinarea dintre creştinii iudei şi cei dintre naţiuni a fost complet vindecată prin hotărârea adunării, dar, din epistole aflăm că opoziţia partidei iudaizante nu şi-a găsit niciodată odihnă în lupta împotriva libertăţii creştinilor dintre naţiuni. Nu după mult timp spiritul iudaizant s-a manifestat din nou cu putere şi Pavel a trebuit să lupte continuu împotriva lui.
A doua călătorie misionară a lui Pavel - aproximativ 51 după Hristos
După ce Pavel şi Barnaba au petrecut un timp cu biserica din Antiohia, s-a propus o altă călătorie misionară. "Să ne întoarcem acum," a spus Pavel, "şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum sunt. Şi Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind adunările" (Fapte 15:36-41 ). Apostolul nostru, având înainte o călătorie atât de importantă, atât de plină de încercări şi care cerea curaj şi statornicie, nu a putut avea încredere să-l ia ca tovarăş pe Marcu; el nu a putut scuza pe cineva pe care ataşamentul faţă de casă l-a făcut să nu fie credincios în slujba pentru Domnul. Pavel însuşi a lăsat deoparte orice consideraţiuni şi sentimente atunci când era vorba de lucrarea lui Hristos şi dorea ca şi alţii să facă la fel. Afectivitatea naturală pare să-l fi trădat pe Barnaba, care a insistat să-l ia împreună cu ei pentru slujire pe nepotul lui, dar Pavel era caracterizat de o seriozitate deosebită în lucrare. Legăturile naturale şi ataşamentul firesc aveau multă influenţă în caracterul de creştin blând al lui Barnaba, ceea ce este evident şi din modul în care s-a purtat când Petru, în slăbiciune, s-a conformat practicilor iudaizanţilor veniţi de la Ierusalim ( 2 ). Răspândirea evangheliei într-o lume vrăjmaşă era ceva mult prea sacru pentru Pavel ca el să-şi îngăduie experimente. Marcu preferase să fie la Ierusalim în loc să fie în lucrare, dar Sila a preferat să fie în lucrare mai curând decât la Ierusalim. Aceasta a fost ceea ce a determinat hotărârea lui Pavel, deşi, fără-ndoială, el era condus de Duhul.
Barnaba l-a luat pe Marcu, ruda lui, şi a navigat la Cipru, ţara lui natală. Aici ne despărţim de Barnaba, acest sfânt iubit şi slujitor scump al lui Hristos. Numele lui nu mai este menţionat în Faptele apostolilor. Cuvintele "ruda lui" şi "ţara lui" trebuie să spună ceva inimii oricărui ucenic care citeşte aceste pagini. Am meditat la această scenă dureroasă în loc să prezentăm o schiţă a unei istorii importante. Am putea spune multe pe această temă, dar o părăsim cu două gânduri fericite: 1. Această despărţire a fost spre binecuvântarea păgânilor, apa vieţii ajungând astfel să curgă pe două căi în loc de una singură. Totuşi aceasta este bunătatea lui Dumnezeu şi nu îndreptăţeşte deloc dezbinările dintre creştini. 2. Mai târziu Pavel a vorbit despre Barnaba cu multă afecţiune şi a dorit ca Marcu să vină la el pentru că îl considera de folos pentru lucrare ( 9:6 , 4:11 ). Nu avem nicio îndoială că fidelitatea lui Pavel a fost o binecuvântare pentru amândoi, dar mierea afecţiunilor omeneşti nu poate fi primită niciodată la altarul lui Dumnezeu.
Fiind încredinţaţi de către fraţi harului lui Dumnezeu, ei şi-au început călătoria. Totul este minunat de simplu. Prietenii lor nu au făcut paradă conducându-i, iar ei nu au făcut promisiuni mari cu privire la ceea ce intenţionau să facă. "Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţi" – sunt câteva cuvinte simple şio fără pretenţii, care l-au condus pe apostolul Pavel în cea de-a doua călătorie misionară. Dar Stăpânul se gândea la slujitorii Lui şi pregătea ceea ce le era necesar. Nu au trebuit să meargă mult până să găsească un nou tovarăş în Timotei din Listra, şi încă unul care să ocupe poziţia rămasă vacantă prin despărţirea de Barnaba. Dacă Pavel a pierdut părtăşia cu Barnaba ca prieten şi frate, el a găsit în Timotei, ca fiul lui în credinţă, o simpatie şi o părtăşie care a sfârşit numai odată cu viaţa apostolului. "Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el; şi, luându-l, l-a circumcis, din cauza iudeilor care erau în acele locuri, pentru că toţi ştiau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:3 ). În acea situaţie, Pavel s-a coborât pentru a ţine seama de prejudecăţile iudeilor şi l-a circumcis pe Timotei, ca să înlăture un motiv de poticnire.
Timoteus sau Timotei era născut într-o căsătorie mixtă, din acelea care sunt condamnate atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Tatăl lui era dintre naţiuni – numele lui nu este manţionat, iar mama lui era o iudeică evlavioasă. Din absenţa vreunei referinţe la tatăl lui, atât în Faptele apostolilor cât şi în epistole, se presupune că tatăl îi murise la scurt timp după naşterea lui. Este evident că Timotei, în copilăria lui, a fost în grija mamei lui, Eunice, şi a bunicii Lois, care din pruncie l-au învăţat Sfintele Scripturi. Din numeroasele aluzii făcute de Pavel în epistolele lui cu privire la sensibilitatea şi lacrimile iubitului său fiu în credinţă, credem că el a rămas toată viaţa lui sub impresia acelei case pline de blândeţe, iubire şi sfinţenie. Iubirea tandră a lui Pavel faţă de Timotei şi amintirile tandre despre casa lui de la Listra şi educaţia pe care a primit-o de timpuriu acolo constituie câteva din cele mai emoţionante pasaje din scrierile marelui apostol. Când era bătrân, în închisoare şi în lipsuri, el îi scria: "către Timotei, preaiubitul meu copil: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc de tine în cererile mele, noapte şi zi, dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine" ( 1:2-5 ). El l-a îndemnat şi a repetat invitaţia către Timotei să vină să-l vadă: "străduieşte-te să vii repede la mine" şi "străduieşte-te să vii înainte de iarnă" ( 4: 9,21 ). Consider că putem crede că unui fiu atât de iubit i-a fost îngăduit să vină la timp pentru a-l mângâia în ultimele ceasuri pe părintele lui în Hristos, pentru ca să primească ultimele lui sfaturi şi binecuvântări şi să fie martor la modul cum şi-a încheiat cu bucurie cursa.
Sila sau Silvan ne este prezentat întâi ca fiind învăţător în biserica de la Ierusalim, şi probabil că era şi elenist şi cetăţean roman, ca şi Pavel (Fapte 16:37 ). El a fost delegat să-i însoţească pe Pavel şi Barnaba la întoarcerea lor la Antiohia, când aduceau hotărârile consiliului. Dar, din vreme ce mai multe detalii, atât din viaţa lui Timotei, cât şi a lui Sila, le vom vedea urmărind calea apostolului, nu vom mai spune altceva despre ei deocamdată, ci vom continua cu călătoria.
Pavel şi Sila împreună cu noul lor tovarăş au mers prin cetăţi îndemnându-i să ţină ceea ce au hotărât apostolii şi bătrânii de la Ierusalim. Hotărârile erau transmise bisericilor, astfel încât iudeii aveau ceea ce se hotărâse chiar la Ierusalim şi legea nu era dezlegată de naţiuni. După ce au vizitat şi au întărit bisericile care erau deja întemeiate în Siria şi Cilicia, au trecut prin Frigia şi Galatia. "Au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei". Transcriind aceste cuvinte ne oprim un moment şi ne mirăm. Frigia şi Galatia nu erau oraşe ci provincii sau regiuni din ţară. Şi totuşi istoricul sacru foloseşte numai câteva cuvinte pentru a descrie lucrările mari făcute acolo. Cât de mult se deosebeşte energia concentrată a Duhului de stilul caracteristic omului, acela care umflă lucrurile! Din istoria lui Neander aflăm că numai în Frigia erau 62 de oraşe. Şi s-ar părea că Pavel şi cei care erau cu el le-au străbătut pe toate.
Acelaşi lucru remarcăm şu cu privire la lucrările din Galatia. Din epistola lui Pavel către Galateni aflăm că în acel timp el era suferind în trup: "ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-am vestit evanghelia la început". Dar puterea predicilor lui era într-un contrast izbitor cu slăbiciunea cărnii încât galatenii au fost mişcaţi până la extravaganţe în simpatie şi sentimente generoase: "n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezguste ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat" ( 4:13-15 ). Din istorie aflăm că Galatenii erau de origine celtică, cu un caracter impulsiv şi schimbător*. Întreaga epistolă ilustrează în mod dureros instabilitatea lor şi efectele triste ale elemntului iudaizant printre ei. "Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos" ( 1:6-7 ). Ne întoarcem la istoria din Fapte.
* n.a.) Smith – Student’s New Testament History
Caracterul şi efectele lucrării lui Pavel, care ne sunt relatate în capitolele 16 – 20 sunt cu adevărat minunate. Ele sunt pentru totdeauna unice în istorie. Fiecare slujitor al lui Hristos, dar mai ales fiecare predicator trebuie să le studieze cu multă atenţie şi să le citească adesea. După cum spunea cineva "Vasul Duhului străluceşte cu o lumină cerească pe parcursul întregii lucrări a evangheliei. El a arătat condescendenţă la Ierusalim, a tunat în Galatia când sufletele s-au abătut, i-a condus pe apostoli să se hotărască pentru libertatea celor dintre naţiuni şi s-a folosit el însuşi de toată libertatea pentru a fi iudeu cu iudeii şi ca fără lege faţă de cei care nu aveau lege, nu ca fiind sub lege, dar întotdeauna supus lui Hristos. El nu s-a făcut niciodată pricină de poticnire. Nimic din lăuntrul lui nu a împiedicat comuniunea cu Dumnezeu, care era sursa puterii lui de a fi credincios printre oameni. El putea spune ceea ce nimeni altul nu a putut spune: «Fiţi imitatori ai mei, după cum eu sunt al lui Hristos». Astfel, el putea spune «sufăr pentru cei aleşi, ca ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu gloria eternă»".*
* n.a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4
Este remarcabil şi modul în care Duhul a lucrat cu apostolul în aceste capitole. Numai Duhul l-a îndrumat pe calea lui minunată şi l-a susţinut prin toate încercările şi împrejurările potrivnice. De exemplu, el l-a oprit pe Pavel să predice cuvântul în Asia şi nu l-a lăsat să meargă în Bitinia, ci, printr-o viziune în timpul nopţii, l-a îndrumat să meargă în Macedonia. "Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o viziune: un bărbat din Macedonia, stând şi rugându-l şi spunând: .Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi, când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să le vestim Evanghelia. Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la Neapolis şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie" (Fapte 16:9-12 ).
Pavel aduce Evanghelia în Europa
Aceasta a marcat o perioadă deosebită în istoria lui Pavel şi în înaintarea creştinismului. Pavel şi tovarăşii lui au adus apoi Evanghelia în Europa. Şi aici, putem fi iertaţi dacă zăbovim un moment pentru a ne reaminti multe asocieri istorice interesante legate de cuceritorii şi cuceririle macedonenilor şi câmpia de la Filipi, faimoasă şi în istoria romană. Acolo s-a încheiat marea luptă dintre republică şi imperiu. Pentru a comemora acel eveniment, Augustus a întemeiat o colonie la Filipi. Aceasta a fost prima cetate în care a ajuns Pavel la intrarea în Europa. Este numită "cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie". Ni se spune că o colonie romană era caracterizată de aceea că semăna cu o Romă în miniatură, iar Filipi era mai otrivită decât oricare alta pentru a fi considerată o cetate reprezentativă pentru Roma imperială.
Suntem siguri că, pentru mulţi dintre cititorii noştri tineri şi dornici de cunoştinţe, această scurtă digresiune nu este neinteresantă. Pe deasupra, o cunoaştere a unor asemenea istorii este de folos pentru studenţii profeţiilor, ele fiind o împlinire a viziunilor lui Daniel, în special cele din capitolul 7. Cetatea Filipi era un monument al puterii Greciei care a zdrobit puterea Persiei. Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, l-a înfrânt pe marele rege Darius, când "leopardul" Greciei a învins "ursul" Persiei.*
* n.a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly
Privind în timp, de când Alexandru a navigat din Europa în Asia până la ziua când Pavel a venit din Asia în Europa au trecut aproape patru sute de ani. Totuşi, cât de diferite sunt motivele, obiectivele, conflictele şi victoriile lor! Entuziasmul lui Alexandru se născuse din ceea ce şi-a amintit cu privire la strămoşii lui cei mari şi din hotărârea de a răsturna marile dinastii din est, dar, fără a fi conştient şi fără să vrea, el a împlinit planurile lui Dumnezeu. Pavel s-a încins cu armura lui având alt scop şi nu pentru a câştiga victorii mai mari şi cu efecte mai de durată. El a fost trimis de Duhul Sfânt nu numai pentru a supune vestul, ci pentru a face ca întreaga lume să fie robită spre ascultarea de Hristos. Creştinismul nu este numai pentru o naţiune sau un popor, ci este pentru om în mod universal, după cum Pavel însuşi a exprimat acest fapt în Coloseni 1 : "evanghelia ... predicată oricărei făpturi de sub cer". Aceasta este misiunea evangheliei şi sfera ei. Dar trebuie să mai remarcăm încă un lucru înainte de a continua cu călătoria lui Pavel.
Luca, "doctorul preaiubit", istoricul şi evanghelistul, pare să-l fi însoţit pe Pavel din acel moment. Din versetul 10 el foloseşte persoana întâia plural în scriere: "am căutat să plecăm în Macedonia". Se presupune că prin naştere el era dintre naţiuni şi că a fost convertit la Antiohia. S-ar părea că el a rămas tovarăş credincios al apostolului până la sfârşitul lucrărilor şi necazurilor lui ( 4:11 ).
Efectele predicării lui Pavel la Filipi
S-ar părea că la Filipi era un număr mic de evrei pentru că acolo nu era nici o sinagogă, dar, ca de obicei, apostolul a mers întâi la ei, chiar dacă erau doar câteva femei care se strângeau pe malul râului (Fapte 16 ). Pavel le-a predicat şi Lidia s-a convertit. S-a deschis o uşă şi au crezut şi alţii. În acel loc fără pretenţii, şi câtorva femei evlavioase le-a fost predicată mai întâi evanghelia în Europa şi acolo a fost botezată prima casă*. Dar începuturile şi triumfurile ei paşnice au fost curând tulburate de răutatea lui Satan şi de poftele omului. Evanghelia nu putea să înainteze uşor şi comod în mijlocul păgânismului, ci întâmpinând opoziţie şi cu suferinţe.
* n.a.) Acţiunea Duhului în familie pare să fi fost ceva remarcabil printre naţiuni, pentru că printre iudei nu auzim de aşa ceva. Nu am întâlnit ţinuturi printre iudei care să fi fost impresionate (ne limităm la a spune numai atât) de evanghelie, cum a fost printre samariteni. Dar printre naţiuni familiile par a fi în mod special vizitate de harul divin, după cum consemnează Duhul Sfânt. Luăm ca exemple pe Corneliu, temnicerul şi Ştefana, unde întâlnim în mod repetat acest fapt. Aceasta este ceva foarte încurajator mai ales pentru noi. (Introductory Lectures to the Acts of the Apostles, W Kelly)
Pe când apostolul nostru şi tovarăşul lui mergeau la locul de strângere sau de rugăciune, o fată sclavă care posedată de un duh rău i-a urmat strigând "Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii". La început, Pavel nu a băgat-o în seamă, ci a continuat lucrarea lui binecuvântată de a-L predica pe Hristos şi a câştiga suflete pentru El. Dar sclava posedată a persistat în a-i urmări şi a repeta aceeaşi strigare. Era o încercare plină de răutate a vrăjmaşului de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu chiar dând mărturie despre slujitorii cuvântului. De remarcat faptul că ea nu dădea mărturie pentru Isus sau Domnul, ci pentru robii Lui şi Dumnezeul cel Preaînalt. Dar Pavel nu dorea o mărturie pentru sine însuşi şi nu dorea o mărturie a unui duh rău, şi, de aceea, fiind necăjit, s-a întors şi i-a zis duhului: "Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!" Şi duhul a ieşit din ea chiar atunci.
Din vreme ce fata nu-şi mai putea practica arta de a ghici, stăpânii ei s-au văzut lipsiţi de câştigurile de pe urma ei, şi, înfuriaţi de pierderea proprietăţii lor, au incitat mulţimea să li se alăture şi i-au apucat pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât înaintea magistraţilor. Din vreme ce ştiau bine că nu puteau aduce nici o acuzaţie solidă împotriva lor, ei au ridicat problema veche că erau tulburători ai liniştii prin aceea că încercau să introducă practici iudaice într-o colonie romană şi să înveţe obiceiuri contrare legilor romane. Aşa cum s-a întâmplat adesea de atunci încoace, în loc să fie cercetate dovezile şi să se delibereze, a fost luat ca valabil strigătul mulţimii, aşa că magistraţii, fără a mai face cercetări, au poruncit ca ei să fie biciuiţi în public şi aruncaţi în închisoare. Astfel, aceşti binecuvântaţi slujitori ai lui Dumnezeu, răniţi, sângerând şi slăbiţi, au fost daţi pe mâna unui temnicer crud ca să-i păstreze bine, care a mai adăugat la suferinţele lor punându-i în butuci. Dar, în loc ca Pavel şi Sila să fie deprimaţi de suferinţele trupeşti şi de zidurile sumbre ale închisorii, ei s-au bucurat că au fost socotiţi vrednici să sufere ocara şi durerea pentru Hristos, şi, în loc ca liniştea de la miezul nopţii să fie întreruptă de oftări şi gemete ale prizonierilor, ei "rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau".
Dacă Satan nu duce lipsă de resurse pentru a-şi desfăşura lucrarea lui rea, şi Dumnezeu are resurse pentru a împlini lucrarea Lui bună. El s-a folosit de tot ceea ce s-a întâmplat pentru a îndruma înaintarea lucrării evangheliei şi a împlini planurile dragostei Sale. Temnicerul urma să fie convertit, biserica să fie strânsă laolaltă şi să fie stabilită o mărturie pentru Domnul Isus Hristos chiar în acea fortăreaţă a păgânismului. La miezul nopţii Pavel şi Sila cântau, iar deţinuţii ascultau acel sunet neobişnuit, când a fost un cutremur mare. Dumnezeu a intrat în scenă în suveranitate şi în har. El a vorbit şi pământul s-a cutremurat: au fost zguduite zidurile închisorii, uşile s-au deschis şi lanţurile fiecăruia au căzut. Ce mai erau lanţurile şi închisorile? Şi ce mai erau legiunile romane? Ce este toată puterea vrăjmaşului? Vocea lui Dumnezeu se aude în furtună, dar violenţei furtunii îi urmează vocea blândă şi liniştită a evangheliei şi păcii venite din cer.
Trezit în urma cutremurului, primul gând al temnicerului a fost la prizonierii lui, şi, speriat la vederea uşilor deschise, presupunând că prizonierii fugiseră, şi-a scos sabia pentru a se sinucide. "Dar Pavel a strigat cu glas tare, spunând: «Nu-ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!»" (Fapte 16:28 ). Acele cuvinte ale dragostei au zdrobit inima temnicerului. Calmul şi seninătatea lui Pavel şi Sila, faptul că au refuzat să se folosească de ocazie pentru a scăpa şi grija lor pentru el, toate împreună au făcut ca ei să apară în ochii temnicerului ca fiinţe superioare. El a pus deoparte sabia, a cerut o lumină, şi, intrând în celulă, a căzut la tremurând picioarele apostolilor. Conştiinţa lui fusese atinsă, inima lui fusese zdrobită şi ceva ca un cutremur violent îi tulbura sufletul. El a luat poziţia de păcătos pierdut şi a strigat: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" (Fapte 16:29 ). El nu a vorbit ca învăţătorul legii din Luca 10 : "Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?" La temnicerul nu se punea problema să facă ceva anume pentru viaţă, ci problema mântuirii pentru cel pierdut. Ca mulţi alţii, învăţătorul legii nu se recunoştea ca păcătos pierdut, şi, de aceea, el nu a vorbit de mântuire.
Ca răspuns la cea mai importantă întrebare pe care o poate rosti vreodată un om: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" apostolul a îndreptat spre Hristos gândurile temnicerului, spunând: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta". Dumnezeu a dat binecuvântarea şi toată casa a crezut, s-a bucurat şi au fost botezaţi. Şi totul s-a schimbat; temnicerul i-a adus pe prizonieri în propria lui casă, cruzimea lui a fost schimbată în dragoste, simpatie şi ospitalitate. În acel ceas din noapte el le-a spălat rănile, le-a dat să mănânce şi s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Ce noapte plină! Ce schimbare în numai câteva ceasuri! Şi ce dimineaţă fericită a venit peste acea casă! Lăudat fie Domnul!
Ca Darius odinioară, magistraţii pare să nu se fi putut odihni în timpul nopţii. Poate că va fi ajuns la ei vestea despre cutremur sau să fi aflat că Pavel şi Sila erau romani. Cert este că imediat ce s-a făcut ziuă au trimis la temnicer ordinul "eliberează pe oamenii aceia". Imediat le-a făcut cunoscut lui Pavel şi Sila ordinul pe care-l primise şi le-a urat să meargă în pace. Dar Pavel şi Sila au refuzat să fie eliberaţi fără ca să se recunoască public nedreptatea suferită de ei. El a şi făcut cunoscut faptul că el şi Sila erau cetăţeni romani. Faimoasele cuvinte ale lui Cicero deveniseră un proverb şi aveau o mare valoare peste tot: "A lega pe un cetăţean roman este o ofensă, iar a-l biciui este o crimă". Magistraţii violaseră în mod evident legea romană, dar Pavel a cerut numai ca, după cum au fost trataţi ca vinovaţi în public, tot public să fie declaraţi nevinovaţi. Şi magistraţii au făcut aceasta, ştiind că nu fuseseră drepţi. "Şi au venit şi i-au rugat, şi, după ce i-au scos afară, le-au cerut să plece din cetate". Apostolii s-au conformat de bunăvoie cererii magistraţilor, au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei, şi, după ce i-au văzut pe fraţi şi i-au mângâiat, au plecat.*
* n.a.) vedeţi scrierile evanghelistice cu privire la persoanjele din acest capitol în Things New and Old, vol. 12, pag. 29-97
Înainte de a părăsi acest capitol memorabil, am mai adăuga că este foarte plăcut să vedem, în epistola lui Pavel către filipeni, dovezile unui ataşament care-i lega şi care a continuat din prima zi până când Pavel a ajuns să fie închis la Roma. Afecţiunea lui pentru filipenii lui iubiţi era minunată. El li se adresa cu cuvintele "fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şu cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor" (Filipeni 4:1 ). Şi el a recunoscut, cu mare bucurie, părtăşia lor neostenită cu el în evanghelie şi numeroasele dovezi practice ale dragostei şi simpatiei lor prin grija pe care au arătat-o faţă de el. De îndată ce el a ajuns la Tesalonic, ei s-au gândit la nevoile lui. "În Tesalonic, o dată, chiar de două ori, mi-aţi trimis ceva pentru nevoia mea" (Filipeni 4:15-19 ).
Pavel la Tesalonic şi Bereea
Pavel şi Sila s-au îndreptat apoi spre Tesalonic. S-ar părea că Timotei şi Luca au rămas la Filipi pentru o scurtă perioadă. După ce au trecut prin Amfipolis şi Apolonia, Pavel şi Sila au ajuns la Tesalonic, unde au găsit o sinagogă. Era un oraş comercial important unde locuiau mulţi iudei. "Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi". Inimile multora dintre ei au fost mişcate la predicile lui şi o mare mulţime de greci evlavioşi şi de femei de seamă au crezut. Dar vrăjmaşul lui Pavel a apărut din nou. "Iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: «Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus»" (Fapte 17:5-7 ). Aceste versete sunt îndeajuns pentru a ne reda caracterul universal al vrăjmăşiei iudeilor împotriva evangheliei şi a lui Pavel ca slujitorul ei cel mai important.
Apostolul le predicase tesalonicenilor adevărul cu privire la înălţarea lui Hristos şi la venirea Lui din nou în glorie: "spunând că este un alt împărat, unul Isus". De aici aluzia cu care revine mereu Pavel pricind venirea Domnului şi ziua Domnului în epistolele lui către acea biserică. Din ceea ce spune Pavel în prima lui epistolă aflăm că lucrările lui au fost foarte multe şi recunoscute şi binecuvântate de Domnul pentru multe suflete ( 1:9-10 ; 2:10-11 ).
Apostolul a plecat apoi la Bereea. Acolo iudeii erau mai nobili şi cercetau prin cuvântul lui Dumnezeu ceea ce li se spunea. Şi acolo a fost multă binecuvântare. Mulţi au crezut, dar iudeii, ca nişte vânători care îşi urmăresc prada, au venit de la Tesalonic la Bereea, şi au făcut mare agitaţie, ceea ce l-a forţat pe Pavel să plece aproape imediat. Însoţit de câţiva dintre cei convertiţi din Bereea, el a mers la Atena, lăsându-i în urmă pe Sila şi Timotei.
Vizita lui Pavel la Atena
Apariţia apostolului la Atena este un eveniment istoric deosebit de important. Aceal oraş era, sub un anumit aspect, capitala lumii, fiind sediul culturii şi filozofiei greceşti, dar şi centrul superstiţiei şi idolatriei.
Este foarte interesant să observăm că apostolul nu s-a grăbit să se angajeze în lucrare acolo, ci a stat un timp să cugete. Şi mintea lui s-a umplut cu gânduri adânci cu privire la cum sunt apreciate lucrurile în prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina morţii şi învierii lui Hristos. Prima lui intenţie a fost să aştepte venirea lui Sila şi Timotei pentru că le trimisese un mesaj la Bereea ca să vină la el cât mai repede. Dar, când s-a văzut înconjurat de temple, altare, statui şi închinare la idoli, el nu a mai putut să tacă. Ca de obicei, el a început să vorbească întâi cu iudeii, dar avea şi dispute zilnice cu filozofii în piaţă, creştinismul confruntându-se deschis cu păgânismul. De observat că apostolul creştinismului era singur la Atena, iar locul era plin de apostoli ai păgânismului şi erau numeroase obiecte de cult, într-atât încât un scriitor satiric observa: "La Atena este mai uşor să găseşti un dumnezeu decât un om".
Unii luau în derâdere ceea ce auzeau, iar alţii ascultau şi doreau să audă mai mult. "şi unii dintre filosofii epicurieni şi stoici i se împotriveau. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună vorbăreţul acesta?». Şi alţii: «Pare că este vestitor al unor zei» străini., pentru că le vestea Evanghelia lui Isus şi învierea". Aflăm deci asupra căror lucruri insista Pavel în ceea ce spunea el zi de zi poporului şi diferitelor clase de filozofi: "Isus şi învierea". Aceste cuvinte au impresionat cel mai mult şi au rămas în mintea lor. Ce lucru nou şi ce realitate binecuvântată pentru suflete! Era vorba de Persoana lui Hristos şi nu era o teorie şi de faptul învierii şi nu de ceva ceţos şi incert ca perspectivă de viitor. Slujitorul lui Hristos le-a prezentat deschis atenienilor starea groaznică în care se aflau ei înaintea Dumnezeului cel adevărat. Totuşi ei au vrut să li se facă o prezentare mai completă şi mai elabirată a acestor subiecte tainice, drept care l-au adus pe Pavel la Areopag.
Acela era locul cel mai potrivit pentru un discurs public. Cea mai solemnă curte de justiţie era din timpuri imemoriale pe dealul Areopagului. Judecătorii stăteau în aer liber pe scaune cioplite în piatră. În acel loc fuseseră dezbătute multe probleme importante şi se luaseră multe hotărâri solemne, începând cu legendara judecată a lui Marte, de la care venea numele "dealul lui Marte".
În acest cadru s-a adresat Pavel mulţimii. Nu există în istoria apostolului sau în istoria sădirii creştinismului vreun moment mai interesant decât acesta. Inspirat de sentimente pentru onoarea lui Dumnezeu şi cunoscând deplin starea omului în lumina crucii, ce trebuie să fi simţit apostolul când stătea pe dealul lui Marte? Oriîncotro îşi îndrepta privirile putea vedea semnele idolatriei în mii de forme. În acele împrejurări el ar fi putut greşi să vorbească aspru, dar şi-a stăpânit sentimentele şi s-a abţinut de la un limbaj agresiv. Ştiind ce duh fierbinte avea el şi cât de plin de zel pentru adevăr era, aceasta este un remarcabil exemplu de lepădare de sine şi stăpânire de sine. Domnul şi Învăţătorul lui era cu el chiar dacă, înaintea ochilor omeneşti el părea să fie singur în faţa atenienilor şi a numeroşilor străini care se strânseseră la acea universitate a lumii. Prin înţelepciunea ei, prudenţa şi raţionamentul sănătos, cuvântarea lui Pavel este unică în analele istoriei. El nu a început atacând dumnezeii falşi sau denunţând religia lor ca amăgire satanică şi ceva detestabil pentru el, cum ar fi făcut cineva cu zel şi fără cunoştinţă şi care se mândreşte propria lui fidelitate. În cuvântarea care ne stă înainte avem un exemplu cum este cel mai bine să te apropii de inimile persoanelor neştiutoare şi pline de prejudecăţi din orice epocă. Să ne dea Domnul înţelepciune să urmăm acest exemplu!
Cuvintele de introducere sunt, în acelaşi timp, şi de natură să-i captiveze, dar şi mustrări. "Bărbaţi atenieni, în toate vă văd foarte superstiţioşi". A început recunoscând că ei aveau sentimente religioase, dar că acele sentimente erau direcţionate greşit, după care le-a vorbit despre faptul că el era unul care îi putea conduce la cunoaşterea Dumnezeului cel adevărat. "Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onoraţi, vi-L vestesc eu". El alesese cu înţelepciune textul inscripţiei "Pentru un Dumnezeu necunoscut", care i-a dat ocazia să înceapă de la treapta cea mai de jos a scării adevărului. Dar imediat el a părăsit argumentele împotriva idolatriei şi a început să predice evanghelia. El a fost atent să nu introducă numele lui Isus în discursul lui public. El vestise numele Lui în slujirile lui mai particulare, dar fiind înconjurat de discipoli şi admiratori ai unora ca Socrate, Platon, Zeno şi Epicur, el a avut grijă să ferească cu sfinţenie ca numele lui Isus să fie pus în comparaţie cu asemenea personalităţi, pentru că ştia ca numele Nazarineanului smerit era nebunie pentru greci. Şi totuşi, spre sfârşitul discursului, se vede că atenţia tuturor este îndreptată către omul Isus Hristos chiar dacă numele Lui nu a fost menţionat deloc în acel discurs. Astfel, el a spus: "Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi". În acest punct auditoriul lui nu am mai avut răbdare şi discursul i-a fost întrerupt. Dar ultima impresie lăsată în mintea lor era una cu o greutate pentru eternitate. Apostolul inspirat s-a adresat conştiinţei lor şi nu curiozităţii intelectuale a filozofilor. Menţionarea învierii morţilor şi a judecării întregii lumi făcută cu atâta autoritate şi atât de poruncitor nu se putea să nu-i deranjeze pe acei oameni mândri şi mulţumiţi de sine. Principiul esenţial şi obiectivul cel mai înalt pentru filozoful epicurian era să aibă ceea ce l-ar satisface, iar stoicul urmărea să trăiască într-o indiferenţă mândră faţă de bine şi de rău, faţă de plăcere şi durere.
Atunci nu cred că mai este de mirare că acea adunare strălucită s-a risipit cu zeflemeaua unora şi cu indiferenţa altora. Dar, cu toate acestea, creştinismul a câştigat prima victorie nobilă asupra idolatriei, şi, chiar dacă rezultatele imediate ale discursului lui Pavel au fost slabe, ştim că el a avut rezultate binecuvântate pentru mulţi de atunci încolo şi că va mai aduce încă rod în multe suflete şi va continua să aducă roade pentru gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna.
Pavel a plecat dintre ei şi nu înseamănă că ar fi fost alungat în urma unor tulburări sau persecuţii. Domnul i-a dat să guste bucuria Lui şi bucuria îngerilor la pocăirea păcătoşilor "între care Dionisie areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei". Dar în oraşul militar Filipi şi în oraşele comerciale Tesalonic şi Corint pare că numărul convertiţilor a fost mult mai mare decât în educata şi elitista Atenă. Aceasta este ceva umilitor pentru mândria omului şi pentru puterea minţii cu care omului îi place să se laude. Pavel a adresat o epistolă filipenilor, două tesalonicenilor şi două corintenilor, dar nu avem vreo epistolă a lui Pavel către atenieni şi nu citim că ar mai fi vizitat vreodată Atena.
Vizita lui Pavel la Corint
Corintul este aproape la fel de important ca şi Ierusalimul sau Antiohia prin legătura pe care o are cu învăţătura şi scrierile apostolului, această cetate putând fi considerată ca fiind centrul lui european. Acolo Dumnezeu avea "mult popor" şi Pavel a stat un an şi şase luni învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu. În perioada când era la Corint apostolul a scris primele epistole apostolice – cele două epistole către tesaloniceni.
Corintul, capitala romană a Greciei, era un oraş comercial, cu legături bune cu Roma şi vestul Mediteranei, cu Tesalonic şi Efes pe Marea Egee şi cu Antiohia şi Alexandria în Est. Prin cele două porturi importante, cetatea primea nave atât din est cât şi din vest*.
* n.a.) pentru detalii geografice amănunţite vedeţi The Life and Epistles of St. Paul de Conybeare şi Howson. Mai adăugăm că am preluat de la ei datele, aceasta fiind cea mai recentă şi cuprinzătoare şi probabil şi cea mai bună istorie a marelui apostol.
S-ar părea că Pavel a călătorit singur la Corint. Dacă Timotei a venit la el la atena ( 3:1 ), el a fost apoi trimis din nou la Tesalonic, loc care, după cum vom vedea curând, era mult pe inima apostolului. La scurt timp după venirea lui acolo, el a găsit doi prieteni şi colaboratori: pe Acvila şi Priscila. În acel timp trebuie că în Corint erau mai mulţi evrei decât de obicei deoarece "Claudiu poruncise ca toţi să plece din Roma". Domnul s-a folosit astfel de exilul la care au fost obligaţi Acvila şi Priscila pentru a oferi o locuinţă slujitorului său singuratic. Ei erau din ţara lui şi de meseria lui şi aveau şi aceeaşi inimă şi acelaşi duh ca el. Şi, având aceeaşi meserie, a locuit împreună cu ei şi au lucrat împreună, "pentru că meseria lor era facerea corturilor" (Fapte 18 ). Ce pline de har şi ce minunate sunt căile Domnului cu slujitorul Lui! Într-un oraş comercial bogat, înconjurat de greci, colonişti romani şi evrei din toate părţile, el a lucrat în pace, făcându-şi meseria lui, ca să nu fie o povară pentru nici unul dintre ei.
Aici avem un exemplu de situaţie când cea mai profundă şi înaltă spiritualitate se îmbină cu munca sârguincioasă pentru lucrurile obişnuite necesare vieţii. Ce exemplu şi ce lecţie! Munca lui nu îl împiedica să fie în comuniune cu Dumnezeu. Nimeni nu a ştiut vreodată atât de bine şi nu a simţit mai profund valoarea evangheliei pe care o purta: în ea erau chestiuni de viaţă şi de moarte, şi totuşi el se ocupa cu o muncă obişnuită. Dar făcea şi aceasta pentru Domnul şi pentru sfinţii Lui, după cum pentru ei predica. Deseori el se referă la aceasta în epistolele lui şi spune că era unul dintre privilegiile lui. "În orice, m-am ferit şi mă voi feri să vă fiu povară. Adevărul lui Hristos este în mine, că lauda aceasta nu-mi va fi oprită în ţinuturile Ahaiei" ( 11:9-10 *).
* Pentru că unii au maximizat importanţa acestui pasaj şi neglijat alte pasaje, este bine să notaţi care considerăm că este sensul lui adevărat. Hotărârea apostolului de a nu fi o povară pentru sfinţi, după cu ni se spune atât de hotărât aici, se aplică în mod special, ba poate chiar în mod exclusiv, la biserica din Corint. Este un principiu important, dar este un principiu special şi nu unul general. El recunoaşte că a primit daruri de la alte biserici şi este cât se poate de recunoscător (Filipeni 4 ). Dar corintenilor le scria “am luat de la alte adunări, primind plată, ca să vă pot sluji vouă. Şi fiind prezent la voi n-am împovărat pe nimeni (pentru că nevoia mea a fost deplin umplută de fraţii veniţi din Macedonia)”.
Apostolul, fără-ndoială, avea motive bine întemeiate pentru a refuza comuniunea în lucrurile materiale cu biserica din Corint. Ştim că acolo erau falşi apostoli şi mulţi vrăjmaşi şi că printre ei erau multe nereguli mari şi grave, pe care el le-a mustrat cu tărie şi a căutat să le corecteze. În acele condiţii, pentru ca motivele lui să nu fie înţelese greşit, apostolul prefera să lucreze cu mâinile lui decât să fie întreţinut de biserica din Corint. "De ce? Pentru că nu vă iubesc? " - întreba el – "Ştie Dumnezeu! Dar, ceea ce fac, voi şi face, ca să tai ocazia celor care vor o ocazie" (v. 9:1-15 ).
Mai este încă un aspect deosebit de interesant legat de drumul apostolului. În general se consideră că în perioada cât a fost la Corint el a scris cele două epistole către tesaloniceni şi unii consideră că tot în acea perioadă a scris şi epistola către galateni. Acestea le avem ca mărturie cu privire la strânsa comuniune a lui cu Dumnezeu în timpul cât a lucrat cu mâinile sale. Dar când venea sabatul de odihnă, atelierul se închidea şi Pavel mergea la sinagogă şi îi convingea pe iudei şi pe greci. Acesta era obiceiul lui. "Şi el stătea de vorbă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci" (Fapte 18:4 ). Dar, după un timp în care Pavel lucra astfel în cursul săptămânii şi în sabat, Sila şi Timotei au venit din Macedonia. Este evident că ei au venit cu ajutoare care au satisfăcut nevoile de atunci ale apostolului şi l-au eliberat de la a lucra mereu cu mâinile lui.
S-ar părea că venirea lui Sila şi Timotei l-au încurajat şi l-au întărit pe apostol, astfel încât zelul lui şi energia lui pentru evanghelie au crescut. El era "împins de Duhul şi mărturisea că Isus este Hristosul", dar ei se împotriveau învăţăturii lui şi huleau. Aceasta l-a determinat pe Pavel să ia o altă cale, hotărât şi cu îndrăzneală. El şi-a scuturat hainele ca semn că era nevinovat de sângele lor şi le-a spus că de atunci avea să meargă la naţiuni. În toate acestea, el era condus de Dumnezeu şi acţiona după gândul Lui. El a predicat în sinagogă atâta timp cât a fost posibil, dar, atunci când nu a mai putut merge acolo, el a fost obligat să folosească locul cel mai convenabil pe care l-a putut găsi. La Efes, el a predicat în şcoala unuia numit Tiran, la Roma a locuit timp de doi ani întregi într-o casă pe care a închiriat-o, iar la Corint un prozelit numit Iustus l-a primit în casa lui pe apostolul respins.
În acel moment de criză din viaţa lui, el a avut favoarea unei revelaţii deosebite din partea Domnului: "Domnul i-a spus prin viziune, în noapte, lui Pavel: «Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea aceasta». Şi a rămas un an şi şase luni, învăţând între ei Cuvântul lui Dumnezeu" (Fapte 18:9-11 ). Dar şi atunci vrăjmaşii lui neînduplecaţi au stârnit mânia iudeilor împotriva lui Pavel, iar aceştia au căutat să se folosească de venirea lui Galio, noul guvernator, pentru a-şi împlini intenţiile rele.
Galio era fratele filozofului Seneca, şi, asemenea lui, era foarte învăţat. El a fost un înţelept, cinstit şi tolerant ca guvernator, deşi a tratat cu dispreţ lucrurile sfinte. Dar Domnul, care era cu slujitorul său, după cum şi spusese, s-a folosit de indiferenţa necredinţei lui Galio pentru a zădărnici planurile pline de răutate ale iudeilor şi a întoarce acuzaţiile lor false împotriva lor. Fiind zădărnicite planurile lor rele, apostolul a avut mai multă libertate în lucrarea evangheliei şi roadele binecuvântate s-au arătat curând în toată provincia Ahaiei ( 1:8-9 ).
Vizita lui Pavel în trecere la Efes
Venise timpul ca Pavel să părăsească Corintul şi să viziteze din nou Ierusalimul. El dorea mult să fie prezent la sărbătoarea care se apropia. Înainte de a pleca el şi-a luat un solemn rămas bun de la adunarea de curând formată, promiţând că, cu voia Domnului, se va întoarce. Împreună cu Acvila şi Priscila, el a părăsit în pace Corintul, dar, când era în port, înainte de a porni cu corabia, a urmat un ritual care a dat naştere la multe discuţii: fiind sub un jurământ, Pavel şi-a ras capul în Chencreea. Suntem convinşi că, în modul lui de a gândi şi fiind condus de Duhul, el era mult deasupra nivelului unei religii cu sărbători şi jurăminte, dar s-a coborât în har la nivelul obiceiurilor naţiunii din care făcea parte. Pentru iudei, el s-a făcut iudeu. Opoziţia lor necontenită faţă de învăţătura lui şi persecuţiile lor violente nu au făcut niciodată să scadă afecţiunea lui faţă de poporul iubit, şi aceasta, în mod sigur, era de la Dumnezeu. În timp ce, prin energia Duhului, căuta să le predice naţiunilor evanghelia, el, credincios cuvântului lui Dumnezeu, nu a uitat niciodată să le predice întâi iudeilor. Astfel el este expresia strălucită a harului lui Dumnezeu faţă de naţiuni, dar şi a afecţiunii răbdătoare faţă de iudei.
Ceata misionarilor a acostat la Efes, iar Pavel a mers la sinagogă să discute cu iudeii. Ei au părut înclinaţi să-l asculte, dar el avea dorinţa puternică să meargă la Ierusalim pentru a ţine sărbătoarea care se apropia, astfel încât "şi-a luat rămas bun de la ei spunând: «Trebuie neapărat să ţin sărbătoarea viitoare la Ierusalim, dar mă voi întoarce din nou la voi, dacă va vrea Dumnezeu». Şi a plecat din Efes pe mare" (Fapte 18:21 ).
A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim
Istoricul sacru nu ne dă nici un fel de informaţii cu privire la ce s-a întâmplat la Ierusalim cu acea ocazie, ci ni se spune numai că "suindu-se şi salutând adunarea, a coborât la Antiohia" (Fapte 18:22 ). Totuşi dorinţa lui intensă de a-i vizita ne arată clar că era ceva important. Poate că el a simţit că iudeii creştini strânşi la sărbătoare trebuiau să audă o relatare detaliată despre cum a fost primită evanghelia între naţiuni. Vizitase colonii romane şi capitale greceşti şi se făcuse o mare lucrare a lui Dumnezeu. Se poate ca toate acestea să pară naturale şi juste, dar nu este cazul să încercăm să dăm laoparte vălul pe care Duhul Sfânt l-a lăsat peste această vizită.
De la Ierusalim, Pavel a coborât la Antiohia vizitând adunările pe care le întemeiase mai înainte, prin aceasta realizând o legătură între Antiohia şi Ierusalim. Din câte ştim, aceea a fost ultima vizită a lui Pavel la Antiohia. Am văzut deja cum el a întemeiat noi centre de viaţă creştină în cetăţile greceşti de la Marea Egee. Evanghelia a înaintat din ce în ce mai mult către vest, iar biografia inspirată a apostolului, după o scurtă perioadă în care a arătat un profund interes faţă de Iudeea, s-a centrat pe Roma.
Întoarcerea lui Pavel la Antiohia
După o călătorie care s-a întins pe o perioadă de trei sau patru ani, apostolul nostru s-a întors la Antiohia. El străbătuse teritorii întinse şi răspândise creştinismul în multe oraşe înfloritoare şi populate, şi făcuse aceasta aproape în totalitate prin eforturile lui. Dacă cititorul este interesat de istoria lui Pavel, el trebuie să aibă în minte în mod clar perioadele distincte din viaţa lui Pavel şi aspectele esenţiale pentru fiecare din călătoriile lui. Dar, înainte de a începe cu a treia călătorie misionară a lui Pavel, poate că ar fi bine să remarcăm un alt mare predicator al evangheliei care ne apare dintr-odată chiar în acest timp, al cărui nume, alături de cel al apostolului, este probabil cel mai important din istoria timpurie a bisericii.
Apollo era iudeu prin naştere şi originar din Alexandria. El era un "om cu darul vorbirii şi puternic în Scripturi ... cunoscând numai botezul lui Ioan". El era plin de dăruire, serios şi drept şi mărturisea public şi predica lucrurile pe care le cunoştea, şi puterea Duhulu Sfânt se manifesta în el. Nu pare că el ar fi fost numit sau rânduit cumva, nici de cei doisprezece, nici de Pavel, ci că Domnul, care este deasupra tuturor, îl chemase şi lucra în el şi prin el. Astfel, în cazul lui Apollo, vedem manifestarea puterii şi libertăţii Duhului Sfânt fără vreo intervenţie omenească. Este bine să notăm acest fapt. Ideea unui clericalism exclusiv reprezintă negarea în practică a libertăţii Duhului Sfânt de a lucra prin cine doreşte El. Dar, deşi avea un zel fervent şi era un vorbitor elocvent, Apolo ştia numai ceea ce îi învăţase Ioan pe ucenicii lui. Domnul ştia aceasta, aşa că i-a dat învăţători. Printre cei care ascultau acele apeluri adresate în modul cel mai sobru au fost şi doi ucenici bine instruiţi de Pavel care au avut un interes deosebit faţă de Apolo. Deşi era şi învăţat şi elocvent, Apolo a avut şi smerenia ca să primească învăţătură de la Acvila şi Priscila. Ei l-au invitat la ei acasă, şi, fără-ndoială, într-un duh smerit, "i-au arătat mai exact calea lui Dumnezeu". Cât de simplu! Şi cât de normal şi de frumos este aceasta! Totul este de la Domnul. El a rânduit ca Acvila şi Priscila să fie la Efes, ca Apolo să fie acolo şi să stârnească interesul poporului de la Efes înainte de venirea lui Pavel, şi, după ce a fost instruit, să meargă la Corint şi să ajute lucrarea pe care Pavel o începuse acolo. Apolo a udat ceea ce sădise Pavel, iar Dumnezeu a dat creştere din belşug. Aşa sunt căile binecuvântate ale Domnului în modul înţelept şi plin de dragoste în care se îngrijeşte de toţi slujitorii Lui şi de toate adunările Lui.
Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pavel
După ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a părăsit centrul dintre naţiuni şi şi-a început a treia călătorie misionară. Cu această ocazie nu ni se spune nimic despre tovarăşii săi. El străbătut ţinutul Galatiei şi Frigiei “întărind pe toţi ucenicii” şi a dat îndrumări pentru strângerea de ajutoare pentru sfinţii săraci de la Ierusalim ( 16:1-2 ). În scurt timp a ajuns la centrul lucrării din Asia. Efesul era atunci cea mai mare cetate din Asia Mică şi capitala provinciei.
Datorită amplasării lui, era locul unde se întâlneau cele mai diferite tipuri şi clase de oameni. Pe atunci Apolo plecase la Corint, dar la Efes rămăseseră cei doisprezece ucenici ai lui Ioan. Pavel le-a spus despre situaţia lor. Şi se cuvine să facem câteva remarci cu privire la ceea ce s-a întâmplat.
Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, dar nu despărţirea de sinagoga iudaică, dar evanghelia ne arată că temelia creştinismului este moartea şi învierea, iar botezul creştin este expresia simbolică a acestor adevăruri: “fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” ( 2:12 ). Din vreme ce acei ucenici nu cunoşteau adevărurile fundamentale ale creştinismului, este de presupus că ei nu s-ar fi amestecat niciodată cu creştinii. Apostolul, fără-ndoială, le-a explicat eficacitatea morţii şi învierii lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Ei au crezut adevărul şi au primit botezul creştin. Apoi, Pavel, ca apostol, şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit Duhul Sfânt şi au vorbit în limbi şi au profeţit.
Imediat după acest eveniment important, atenţia ne este îndrumată spre lucrările apostolului în sinagogă: timp de trei luni el a L-a predicat cu îndrăzneală pe Hristos acolo, “discutând şi înduplecându-i cu privire la împărăţia lui Dumnezeu”. Inimile unora erau împietrite, în timp ce alţii s-au pocăit şi au crezut. Dar, deoarece mulţi dintre iudei i-au devenit adversari şi “vorbeau de rău Calea înaintea mulţimii”, Pavel a lucrat cu hotărâre şi i-a separat pe ucenici de sinagoga iudaică, constituind o adunare deosebită şi se întrunea cu ei “zilnic în şcoala unuia numit Tiran”. Aceasta este o lucrare deosebit de interesantă şi de plină de învăţăminte, apostolul lucrând conştient de puterea şi adevărul lui Dumnezeu. Biserica din Efes a ajuns să fie net deosebită atât de iudei cât şi de naţiuni. Aici vedem la ce se referea apostolul când dădea îndemnul: “Nu daţi prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunării (Bisericii) lui Dumnezeu” ( 10:32 ). Când nu se face această deosebire importantă este mare confuzie atât în gândire cât şi cu privire la cuvântul şi căile lui Dumnezeu.
Apostolul ne apare ca un instrument al puterii lui Dumnezeu într-un mod remarcabil şi izbitor. El le-a transmis Duhul Sfânt ucenicilor lui Ioan şi i-a separat pe ucenicii lui Isus formând în mod oficial biserica din Efes. Mărturia lui pentru Domnul Isus a fost auzită în toată Asia, atât de iudei cât şi de greci; prin mâinile lui s-au făcut minuni deosebite, bolile fiind vindecate numai la atingerea marginilor hainelor lui. Puterea vrăjmaşului a dispărut dinaintea puterii care era în Pavel şi numele lui Isus a fost glorificat. Duhurile rele au recunoscut puterea lui şi i-au făcut de ruşine pe vrăjmaşi. A fost atinsă conştiinţa păgânilor şi stăpânire vrăjmaşului asupra lor a luat sfârşit. Mulţi care practicaseră magia au fost cuprinşi de teamă şi şi-au ars cărţile de magie, costul acelor cărţi fiind aproximativ echivalentul a două mii de lire englezeşti.* “Astfel, cu putere, creştea şi se întărea Cuvântul Domnului” (Fapte 19:1-20 ).
* n.tr.) Amintim că este o apreciere făcută de autor la nivelul preţurilor de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Apostolul petrecuse aproximativ trei ani continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a adresat bătrânilor de la Efes, a spus: “De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapte 20:31 ). Se presupune că în acest timp a făcut o scurtă vizită şi a scris întâia epistolă către corinteni.
Tulburarea de la Efes
Se înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin intermediul slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala Asiei şi ea se răspândise în toată provincia. Apostolul simţea că misiunea lui se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala vestului şi metropola lumii. “Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: «După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma»” (Fapte 19:21 ).
Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui nu se epuizaseră. Dimitrie a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare, patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui Dumnezeu. Meşterii lui Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca să fie dispreţuit. Când mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: “Mare este Diana a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor conducători din Asia care îi erau prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru.
Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă împotriva lor, pentru că majoritatea mulţimii nu ştia de ce se strânseseră acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca să nu apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat că era iudeu, ei s-au înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: “Mare este Diana a efesenilor!”
Din fericire pentru toţi, secretarul cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu folosind elocvenţa cu putere de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi.
Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii antice. Se spunea că soarele în drumul lui nu vedea nimic mai minunat decât templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi construirea lui durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el a decăzut, iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat. Meseria lui Dimitrie era aceea de a face mici modele de argint ale templului zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în călătorii. Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii păgâni au fost instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva creştinilor.
Plecarea lui Pavel în Macedonia
Faptele Apostolilor 20 . După încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră, Pavel a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni, Tihic şi Trofim, şi seamănă că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole - 2. Timotei 4 .
Istoricul sacru este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în acea perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: “a plecat ca să meargă spre Macedonia. Şi, după ce a străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi ce a stat trei luni acolo” (Fapte 20:1-3 , KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă o perioadă de nouă sau zece luni, de la începutul verii anului 57 până în primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne este oferită, din fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul călătoriei ne dau multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine vie a profundelor şi dureroaselor exerciţii ale inimii şi minţii lui.
S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa, care-i aducea veşti direct de la Corint cu privire la cum erau lucrurile acolo. Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce îi preocupa atunci mintea şi inima: “Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia” ( 2:12-13 ). Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue marea lucrare a evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14 - 17.
După un timp, mult-aşteptatul Tit a venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat şi inima i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care s-ar fi aşteptat. Şi reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: “Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” ( 7:4-4 ).
Nu mult după aceasta, Pavel a scris a doua epistolă către Corinteni, cere vedem că le este adresată nu numai corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări să fi fost întrucâtva afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului, nu numai ca purtător al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini clare cu privire la strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând lucrarea pentru diaconi decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, ca răspuns la sugestiile lui Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce Pavel şi făcea.
Este remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să luăm aminte la aceasta. Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să remarcăm, de exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de le început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel – ei au insistat ca el să accepte contribuţia lor pentru întreţinerea lui, începând de la prima lui vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe lângă dărnicia lui faţă de alţii ( 8:1-4 ). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei erau o biserică bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne spune: “în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au dat cu atâta dărnicie.
Filipenii sunt în epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, care a dat cei doi bănuţi care erau tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o inimă neîmpărţită şi i-a dat pe amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi, oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o amintire a dărniciei lor.
După ce Pavel l-a trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale Greciei făcând lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca acea epistolă să aibă efect sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era acela de a pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră că în această perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui Hristos în Iliria ( 15:19 ). Probabil că a ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia pe care a exprimat-o el: “poate voi rămâne sau voi ierna la voi” ( 16:6 ).
Am putea spune că toţi vor fi de acord că, în timpul acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani. Unii spun că atunci a scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri diferite între cei preocupaţie de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor, care o deosebeşte de Epistola către romani, este dificil de stabilit data. Dar, dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm mai înainte, nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”, spunea el ( 1:6 ). Şi marea lui dezamăgire se arată în duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă.
Pavel pleacă de la Corint
Lucrarea apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea cetate. El se gândea să meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu privire la aceasta: “Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor; pentru că Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţie pentru cei săraci dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” ( 15:23-26 ). Seria de nume din Fapte 20:4 : Sopater, Aristarh, Gaiu, Tihic şi Trofim se presupune că erau fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să navigheze drept către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii lui l-au aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână întreagă ca să-i vadă pe fraţi.
Trebuie să remarcăm, pe scurt, ce s-a petrecut în această etapă a călătoriei - două lucruri foarte importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului. Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă într-un mod neobişnuit detalii amănunţite cu privire la acea zi.
Din această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de primii creştini să se strângă împreună “în ziua întâi a săptămânii” cu scopul de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul lor principal şi timpul strângerii lor. “Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâine, Pavel a stat de vorbă cu ei” (v. şi 16:2 , Ioan 20:19 , 1:10 ). Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea de iubirea Domnului manifestată prin moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El ca înviat din nou erau şi trebuie să fie primul lucru. Dacă era o ocazie pentru a sluji prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima prioritate şi principalul scop al acelei strângeri. Celebrarea mesei Domnului a fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de început uneori se ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar atunci ucenicii nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. “Erau multe lumini în camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi Pavel şi-a continuat cuvântarea până la miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie extraordinară, aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea cineva, încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie măsurate în minute, ca agonia predicatorului pentru sufletele pierdute să fie cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de indiferenţa creştinului lumesc. Eutih, un tânăr, “copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj şi a fost ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru neatenţie, dar s-a făcut o minune şi tânărul a fost scos din starea de moarte prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său, Pavel, şi prietenii au fost mângâiaţi mult.
Pavel la Milet
Cea mai importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin care au trecut sunt consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii lui îl ascultă bucuroşi, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era un fel de centru, pentru că îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime. Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la Milet, el a trimis după bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că distanţa dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri, astfel încât pentru dus şi întors erau necesare două-trei zile, dar aveau suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel, Domnul S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele lor şi gloria Lui.
Mesajul de rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic şi reprezentativ şi se cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp şi lucrarea evangheliei printre naţiuni. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă, cu sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările lui în mijlocul lor “slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”. El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii – la lupii răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice chiar dintre ei, “vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”. “Şi, după ce le-a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl sărutau mult, întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au însoţit până la corabie”.
Din vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o epocă din istoria bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot sistemul ecleziastic, prezentăm gândurile altcuiva cu privire la aceasta.
“Prima remarcă ce decurge din această cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică. Din cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie altcineva în locul lui ca să vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le rezolve. Deci, el nu avea nici un succesor. În al doilea rând, rezultă că această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori de afară şi învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii, care va fi hărţuită de eforturile lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi să fie vegehtori atât asupra lor înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în care înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Aşa a lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările făcute în libertate de apostolul naţiunilor. Ce gând solemn! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire la biserică şi a stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale, unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să devină biserica aici, jos pe pământ?”*
* n.a.) The Present Testimony, vol. 8, p. 405-407
Faptele Apostolilor 21 . Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de la Efes s-au pregătit pentru călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara şi Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo – întrucâtva similar cu scena de la Milet – este evident că Pavel şi-a găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai cunoscuse ppe creştinii de acolo, el le-a câştigat afecţiunea. “Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm, ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru că ei l-au avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte zile, ei au ajuns la Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul din cei şapte. El ne este deja bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine de douăzecişitrei de ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul Agab a prezis întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim. Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au rugat cu lacrimi să nu se ducă acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în credinţă, nu a permis ca vreun lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în seama Domnului consecinţele.
Astfel, ajungem la:
A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, anul 58
Apostolul şi tovarăşii lui au fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. “Şi când am ajuns noi la Ierusalim,” scrie Luca, “fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare, Pavel şi tovarăşii lui l-au vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce lucruri a făcut Dumnezeu printre naţiuni prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte interesaţi şi au lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras imediat atenţia lui Pavel că un mare număr de iudei care credeau că Isus este Mesia erau plini de zel pentru legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el.
Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să audă de venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui: “îi înveţi lepădarea de Moise pe toţi iudeii dintre naţiuni, spunând că ei nu trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble potrivit obiceiurilor”. Ce era deci de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era ascultător faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns apostolul naţiunilor. Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare la nivelul rânduielilor jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit dorinţelor lor, atunci trebuia să se umilească, să uite pentru moment de chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor şi mândriei iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot, şi, chiar dacă greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi mai înalt.
Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să cercetăm cu smerenie tot ce a scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l cu asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură Pavel a fost influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin fraţi, dar sunt sigur că se cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem deci faptele exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de plină de evenimente deosebite.
Demult avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia acolo. Aceea era un lucru bun – era potrivit cu voia lui Dumnezeu – şi nu era din propria lui voinţă: el era apostolul naţiunilor. Dumnezeu lucrase acolo în mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până atunci niciun apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie romanilor o epistolă, şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” ( 1:11 ). Acestea erau gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să le avem în vedere în studiul acestei istorii ( 1:7-15 , 15:15-33 ).
Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate
Am ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o întorsătură. Avea el să meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol până la Ierusalim? Totul depindea de această decizie. Şi Ierusalimul era pe inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese “departe, la naţiuni”, se putea oare atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm că numai în acea situaţie marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase, dar nu erau potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult naţiunea, mai ales pe sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină rea acolo, el dorea să-şi arate iubirea faţă de săracii din poporul său aducându-le personal darurile de la cei dintre naţiuni. El spunea: “Deci, după ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetluid acest rod, voi porni spre Spania, trecând pe la voi” ( 15:28 ). Sigur că unii vor spune că aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de laudă. Da, dar aceasta numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al Duhului. “Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte 21:4 ). Aceasta pare a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să urmeze afecţiunile lui pentru “sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care să fie mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi plăcerea de a le duce darurile de la cei dintre naţiuni l-au adus până la Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi acea greşeală l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a dat ceva libertate cărnii sale, iar Dumnezeu a permis naţiunilor să-l pună în lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai autentice iubiri a Stăpânului faţă de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să meargă mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru a dovedi că nici Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în cer şi numai acolo poate fi metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul Său pentru binele lui, pentru înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii şi pentru gloria propriului Său nume mare.
Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui Pavel nu au fost marcate de această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune – dacă nu suntem luminaţi de Duhul – că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se leagă de acest fapt. Cât este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, că slujirea lui Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce acum la istoria acelor evenimente.
L-am lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod de a se împăca cu credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind aceea de a nu fi loial naţiunii lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor vizibile, şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei era vrăjmăşia inimii omului faţă de harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu caracter: 1. Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer, ceea ce nu numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în contrast total cu vechiul sistem; 2. El era şi slujitor al bisericii lui Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei ca unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate înalţă sufletul credinciosului mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să fie de greu – oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii. Jurăminte, posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt înlăturate ca fiind fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu tradiţiile lor şi pe grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit pentru a-l persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au continuat lucrurile de atunci încolo. Omul religios cu rânduielile lui şi omul firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului unei creştinătăţi cereşti ( 1 şi 2 ).
Dacă Pavel ar fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta ar fi lăsat loc şi ar fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva, chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa era iudaismul, şi aceasta îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind “mort în păcate şi fărădelegi”, şi în această privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel dintre naţiuni. Ca şi soarele de pe cer, aceasta străluceşte pentru toţi. Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria de a-i învăţa pe cei care cred evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în Hristos.
După ce am lămurit motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria restului vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi guvernatorilor şi chiar înaintea Cezarului pentru numele Domnului Isus.
Pavel în Templu
Potrivit cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu patru oameni care erau sub jurământ. Astfel, citim: “Atunci Pavel, luând cu sine pe oamenii aceia, în ziua următoare, curăţindu-se, a intrat împreună cu ei în templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până când se aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu legea cerea ca să fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau cheltuieli importante, după cum putem vedea din Numeri 6 , şi era considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste jertfe pentru unul sărac, permiţându-i astfel să-şi împlinească jurământul. Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă şi sensibilă şi a luat asupra lui, cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O asemenea disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi fost de aşteptat să-i împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta, dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună cu Iacov, dar a avut exact efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva lui. Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se îmbulzeau închinători din toate ţările.
Printre iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel de la Efes, care s-au bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în care erau de adus jertfe, acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând: “Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni împotriva poporului şi a legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în templu şi a întinat acest loc sfânt”. “Şi toată cetatea a fost pusă în mişcare şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din templu şi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge în locul sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l scoată afară din incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei au fost întrerupţi într-un mod neaşteptat.
Sentinelele de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea templului că era agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a alergat la faţa locului personal, luând împreună cu el soldaţi şi centurioni. Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a dat ocazia pentru acea agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat (Fapte 12:6 ).
După aceasta, Lisias a trecut la a cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă care fusese întărâtată nu putea obţine nici o informaţie certă, a ordonat ca Pavel să fie dus în castel. Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au presat violent asupra soldaţilor, până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse cu treizeci de ani în urmă: “Luaţi-l!”
În acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi şi-a controlat perfect sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai când au ajuns la castel, Pavel i s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant, spunându-i: “«Îmi este permis să-ţi spun ceva?» Şi el a spus: «Ştii greceşte? Nu eşti deci egipteanul acela care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu pe cei patru mii de ucigaşi?» Dar Pavel a spus: «.Eu sunt iudeu din Tars, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să vorbesc poporului»”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase respectul guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui. Mâna Domnului era acolo, El veghind asupra slujitorului său. Pavel se aruncase în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut iudeilor credincioşi, dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l folosească spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21:26-40 ).
Discursul lui Pavel pe treptele castelului
Căpitanului comandant i-a vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care reprezintă o lecţie de învăţat pentru noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi ( 9:19-20 ). Vedem efectele minunate ale influenţei lui asupra mulţimii înfuriate ca şi asupra ofiţerului. Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a potolit marea înfuriată a patimilor omeneşti cu sunetul limbii lor sacre. Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o linişte mare. În Faptele Apostolilor 22:1-21 ne este prezentată nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi părinţilor.
Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa lui de mai înainte, cum persecuta biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă, viziunea pe care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a menţionat misiunea lui printre naţiuni a izbucnit indignarea mulţimii de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi acel nume urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională se revolta împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu copiii lui Avraam. Ei au strigat respingând cu dispreţ batjocoritor orice argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa gândirea. În zadar a pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel a fost zadarnic cât timp cei dintre naţiuni erau recunoscuţi astfel. A urmat o scenă de mare confuzie. Ei şi-au aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer strigând: “Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu trebuie să trăiască!”
Căpitanul, văzând agitaţia violentă a poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi perplex. El a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o înţelegea, şi, în modul cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a l-a făcut să ordone biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a fost întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman.
Soldaţii care se apucaseră să-l lege s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit imediat la el şi l-a întrebat: “«Spune-mi, tu eşti roman?» Şi el a spus: «Da». Şi comandantul a răspuns: «Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta». Şi Pavel a spus: «Iar eu sunt chiar născut roman».” Lisias avea o probelmă pentru că încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la o asemenea umilinţă era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva viaţa lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la un alt mod, mai blând, de a se lămuri ce faptă comisese prizonierul.
Pavel înaintea sinedriului
În ziua următoare, comandantul “a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul, şi, aducând pe Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a protejat pe cetăţeanul roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii cei mândri în acea împrejurare, dar trecem mai departe.
Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar exprimând în mod evident conştiinţa unui om integru. “Pavel, privind ţintă la sinedriu, a spus: «Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta»”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat pe Anania, marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de el să-l lovească peste gură. Acea călcare a legii chiar de către şeful consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a exclamat fără teamă: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după lege şi, călcând legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi recunoscut după haine, fapt pentru care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege: “Nu vorbi de rău pe mai-marele poporului tău”.
Ni se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două partide – saduchei şi farisei -, şi atunci a strigat: “Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şi învierea morţilor sunt eu judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact intenţia de a dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea adunării şi la o confruntare între cele două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii dintre farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: “Nu găsim nimic rău în omul acesta; şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a ajuns curând scena unei dispute violente şi prezenţa lui Claudius Lisias s-a arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel.
Aşa a trecut acea dimineaţă plină de evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne întrebăm dacă seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum se prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare nevoie de mângâierea şi întărirea pe care le dă întotdeauna prezenţa Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai profunde pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, el S-a arătat în cel mai bogat har pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era o mângâiere venită la un timp divin de potrivit. Domnul a stat alături de el, cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în călătoria spre Roma, şi i-a spus: “Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 18:9-10 , Fapte 23:11 , Fapte 27:23-24 ). A fost descoperită o conspiraţie a peste patruzeci de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care Claudius Lisias şi-a chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie dus în siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte 23:12-25 ).
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix
Se poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă întrucâtva modul în care lucrează Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei schimbări. Din vreme ce mulţi şi-au luat libertatea de a-şi prezenta părerea asupra acestui aspect delicat, vom cita câteva rânduri de la cineva care pare să fi avut gândul duhului.
“Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec...”
“Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la naţiuni, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer”(J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 90)
“El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l-a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale” (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 89)
“Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi-a găsit echilibrul.”
“Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm”. (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 100)
Nu le-a trebuit mult timp acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. “După cinci zile, marele preot Anania a coborât cu bătrânii şi cu un orator, unul Tertul, şi au adus plângere împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului” (Fapte 24:1 ). Într-un discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a acuzat pe Pavel de răzvrătire, erezie şi profanarea templului.
Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am spune, apostolul naţiunilor era atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare mesagerul lui Dumnezeu către naţiuni şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar Pavel, în modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse.
S-ar părea că Felix cunoştea multe despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie puternică asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese în armata romană de la Cezareea (Fapte 10 ), aşa că probabil că Felix ştia câte ceva şi era convins de adevărul spuselor lui Pavel, dar glumea despre convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea aducând scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat cu blândeţe şi respect şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze.
Nu după multe zile, Felix a adus-o în camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus Pavel. Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos. Dar Pavel nu era unul care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind despre Hristos, s-a adresat în mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre “dreptate, înfrânare şi judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel timp – Iosefus şi Tacitus – niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai neprincipial şi mai depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: “Acum mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el l-a mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să înţeleagă că o mită i-ar câştiga eliberarea. Guvernator roman nici nu gândea că actele justiţiei lui venale erau consemnate în cartea lui Dumnezeu şi că aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate felurile de răutate exercitând puterea unui rege dar având temperamentul unui sclav. “Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost înlocuit de succesorul său, Porcius Festus”
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa
Imediat după ce a ajuns în acea provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu au scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca să fie judecat din nou de Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum. Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să vină cu el la Cezareea şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese înaintea lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era acuzat de ceva în legătură cu opiniile religioase ale iudeilor şi că el nu comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut iudeilor, l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Era cam tot una cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel, ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat: “Apelez la Cezar”. Festus a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său. Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie transferat procesul la Roma, la tribunalul suprem al împăratului. “ Atunci Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: «Ai apelat la Cezar, la Cezar vei merge!»”
Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel trebuia să dea mărturie pentru Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către naţiuni, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind închisoare pentru acel martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu cea a Stăpânului său binecuvântat atunci când a fost dat în mâna naţiunilor de iudeii plini de ură, cu deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită înaintea lui Dumnezeu. Domnul a venit la iudei pentru că aceea era misiunea Lui, iar Pavel a fost predat naţiunilor de la iudei – aceasta este diferenţa. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim “prin Duhul S-a dat pe Sine Însuşi fără pată înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pavel implica faptul ca el să fie scos din popor şi din naţiunile la care era trimis (Fapte 26:17 ), dar Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti după ce, prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Isus îl scosese afară atât din sistemul iudaic cât şi dintre naţiuni ca să facă o slujbă prin care îi uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos, după cum spusese şi Pavel: “de acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” ( 5:16 ). În Hristos nu este nici iudeu, nici grec.
Continuăm acum istoria marelui apostol.
Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice
În acel timp s-a întâmplat ca Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au venit să-l viziteze pe Festus. Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta pe Agripa, care era mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia câte ceva despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul i-a spus: “Mâine îl vei auzi”.
Apostolul a avut atunci ocazia de a prezenta numele lui Isus înaintea celei mai distinse adunări. Regi iudei, guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns “cu mare pompă” să-l audă pe prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un public deosebit şi este clar că ei îl considerau pe prizonier un om deosebit. Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn lui Pavel că putea vorbi. Ajungem astfel la unul dintre cele mai interesante momente din istoria apostolului.
Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o mână care era legată cu lanţ de un soldat, trebuie să fi impresionat mult auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era legat, nici chiar la propria lui persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând complet de împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru poziţia celor din jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra tuturor celor de faţă. El s-a adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit să umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea guvernatorilor sunt într-un contrast trist cu caracterul şi purtarea apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de Duhul Sfânt.
Cineva spunea: “Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face mai uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca”. (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 100)
Faptele Apostolilor 26 . Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun cunoscător al obiceiurilor şi problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu scopul de a atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a apostolului, regele nu era departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a ridiculizat, deoarece pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat – o rapsodie. El l-a întrerupt brusc pe apostol spunând: “eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te duce la nebunie”. Replica apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune şi discernământ. El a apelat la Agripa spunând: “Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu îndrăzneală, ştie despre acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a petrecut într-un colţ”. Apoi, întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest apel solemn la el: “«Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi». Şi Agripa i-a zisa lui Pavel: «Mă vei convinge în curând să devin creştin!»”. Pentru un moment regele aproape că a fost luat de val prin puterea mesajului lui Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel răspuns excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de iubire fierbinte pentru suflete şi de mare bucurie personală în Domnul: “Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”.
Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe şi adunarea s-a dizolvat. Agripa nu a dorit să audă mai mult. Apelurile fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu demnitate, afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. “Şi împăratul s-a ridicat, şi guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii către alţii, spunând: «Omul acesta·n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri». Şi Agripa i-a spus lui Festus: «Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar»”.
Aşa s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să fie dovedită şi recunoscută de judecători şi să fie un fapt bine stabilit înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi tovarăşii lui s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în închisoare. Dar niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de Duhul Stăpânului său decât în acel moment.
Călătoria lui Pavel la Roma, anul 60
Faptele Apostolilor 27 . Venise timpul ca Pavel să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc nici un proces oficial al apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după cei doi ani închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie judecat înaintea curţii imperiale. Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au avut favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta augusta, ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu multă bunătate şi respect.
S-a hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre Italia. “Şi suindu-ne într-o corabie din Adramit, care urma să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am pornit ... Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia şi să primească îngrijire”. Părăsind Sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub Cipru, pentru că vânturile le erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia. Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie din Alexandria, care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe zile, vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub Creta, au ajuns la un loc numit Limanuri bune.
Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să rămână la Limanuri bune pe perioada iernii sau să caute un port mai bun.
Aici se cuvine să ne oprim puţin pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în această discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului navei, care era proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi îndrumări ca şi când ar fi fost stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să rămână acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se vor aventura în larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar căpitanul şi proprietarul corabiei, care avea cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi nu au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru iernat, iar centurionul, în mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului lui Dumnezeu, care vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să confirme părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate face ca judecata credinţei să greşească, ci judecata credinţei trebuie să fie adevărată, indiferent care ar fi împrejurările.
Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi să navigheze către Fenix, care era un port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. “Şi, vântul de sud suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune Luca. La bord erau trei sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci mile, un vânt violent dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mi putea menţine pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea furtunii.
Dar principala noastră preocupare e legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente trebuie să fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în vânt şi au ajuns să secere furtună. Respinseseră sfaturile solemne şi avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici, şi, având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a vieţii fără să ţină cont deloc de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul se schimbă într-o furtună furioasă pe marea vieţii.
Furtuna pe Marea Adriatică
Termenul “euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia şi rotirea norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne prezinte o relatare detaliată a ceea ce s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub Clauda au scăpat puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se pregătească de furtună.
După ce au trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze corabia aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea că toţi erau la lucru. “Dar, fiind puternic bătuţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe zile, şi ameninţând nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de a ne putea salva”.
Încheind cursul, sfânta lampă a zilei
Din nori din vest trimite acum raze;
Focul ei pierzându-se în ceţuri
Refractă în amurg lumină roşie
Până când globul coboară scufundându-se
Şi noaptea trist şi-extinde stăpânirea
Tristă oră a serii, mult diferită de altele!
Fără pompă, fără glorii
Nici o lumină prietenoasă-n jur
Soarele şi luna-s pierdute-n întuneric.
Nimic nu putea fi mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori, pentru că ei navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat glasul în mijlocul furtunii. Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că ei nu au mâncat. “Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul lor, a spus: «Bărbaţilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia. Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei care sunt în corabie cu tine». De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună, pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să naufragiem pe o insulă»”.
Naufragiul
Erau aproape de naufragiu. “Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau că se apropie de pământ. Şi, măsurând adâncimea, au găsit douăzeci de stânjeni”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile şi paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La sfârşitul celei de-a paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au auzit un sunet care indica faptul că se apropiau de ţărm. Fără-ndoială, era sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte ziua. Cu gândul să-şi salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca pretinzând că voiau să pună ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând aceasta şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: “«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi». Atunci soldaţii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al apostolului a fost spre salvarea tuturor celor care erau la bord. “Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi”. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan sau de la echipajul corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel – omul credinţei -, cel care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură să ne înşele atunci când căutăm să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur, fie că este vreme bună sau vreme rea.
În perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia să-şi înalţe glasul către Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie să fi fost! Noaptea era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din ancore şi să fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care era perfect fericit chiar în situaţia aceea. Starea navei, apa mică şi zgomotul îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în Domnul şi în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul creştinului în mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate atinge. Aşa a fost îndemnul lui Pavel către cei de pe navă: “Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe toţi să ia din mâncare, spunând: «Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în aşteptare, fără să mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un păr nu va cădea de pe capul nici unuia dintre voi». Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi toţi fiind cu voie bună, au luat şi ei mâncare” (Fapte 37:33-36 ).
Singura lor speranţă era să eşueze şi să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având un ţărm jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au desfăcut legăturile cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia fiind astfel mânată de vânt, a lovit şărmul cu prova şi a rămas înţepenită, dar pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor.
Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu a fost mijlocul de salvare pentru toţi prizonierii, centurionul influenţat de cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi în siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca aceia care puteau înota să se arunce primii în mare, iar restul să urmeze folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se apuce. Şi aşa au ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel.
Pavel la Melita – Malta de azi
Faptele Apostolilor 28 . Locuitorii insulei i-au primit cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins imediat un foc pentru ei. Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc, vipera apucând mâna lui, barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit nimic. Publius, omul cel mai de seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui, care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat pentru el. Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui au fost onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită puterea printre locuitori. Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului spre Roma este atât de liniştită încât nu este consemnat nici un incident, vom trece peste ea repede.
După o şedere de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o corabie din Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la Regium, de unde au avut un vânt bun până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma. Creştinii au trimis imediat pe câţiva dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi prietenii lui la “Forul lui Appius” şi “Trei Taverne”. Iată un frumos exemplu de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru la această primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe care o avea demult s-a împlinit în final şi inima i s-a umplut de laudă: “A mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca.
Sosirea lui Pavel la Roma
Cel mai probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, “centurionul i-a predat pe întemniţaţi comandantului gărzii*, iar lui Pavel i s-a dat voie să rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi nu a scăpat de inconvenientul de a fi mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă viaţa mai plăcută în acea poziţie.
* Înţeleptul şi omenosul Burrus era prefect al gărzii pretoriene atunci când Iulius a sosit cu prizonierii lui. El era un roman virtuos şi l-a tratat pe Pavel cu mult respect şi bunătate – Dr. Smith: Dictionary of Biography
Pavel a avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la aplicarea regulii lui divine: “întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că el nu a comis nici o faptă împotriva naţiunii, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese adus la Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de iudeii din Palestina şi că acele acuzaţii erau atât de neîntemeiata încât până şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii s-au opus eliberării lui. De fapt, după cum spunea el: “pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ”. Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui Dumnezeu către Israel, care se vor împlini prin Mesia.
Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la ei nu ajunsese nici o veste despre ceea ce făcuse el şi că ei doreau să audă de la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot se vorbea împotriva creştinilor. S-a stabilit deci o zi de întrunire la locuinţa lui. La întrunire au venit mulţi, cărora le-a vorbit “mărturisind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi căutând să-i încredinţeze cu privire la Isus, atât din legea lui Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut cele care le-a spus, iar alţii nu. Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el nu numai că le-a predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi siguri că a căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea, înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până seara să-i convingă pe oameni cu privire la Isus. Acum ni se prezintă pentru ultima oară starea iudeilor. Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor – o judecată sub care ei se află până în ziua de azi – şi care va continua până când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera prin harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, “mântuirea lui Dumnezeu este trimisă la naţiuni, care o vor primi”, şi, binecuvântat fie numele Lui, ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori pentru acest fapt*.
* W Kelly: Introductory Lectures to the Acts
“Şi el a rămas doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care veneau la el, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără piedică”. Acestea sunt ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce priveşte mântuirea sufletelor. O opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct. Vocea Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce mai ştim despre istoria ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte istorice: ele ne prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi simpatiilor marelui apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până la martiriul lui.
Faptele apostolilor – o carte de tranziţie
Aici trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de prizonier în cetatea imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim până la Roma. Se produseseră mari schimbări în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După cum vedem, iudeii au fost lăsaţi la o parte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus prin faptul că au respins ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna sigure, dar, pentru un timp, ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă om poziţie binecuvântată în relaţie cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de Israel, fiind el însuşi un israelit, dar era şi ales de Dumnezeu pentru a introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. “Taina ... al cărei slujitor am fost făcut eu ... să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacurie în Dumnezeu, care a creat toate ... după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus” ( 3:3-9 ). Acest lucru nou a înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre naţiuni, ambii fiind păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am putut vedea şi rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica devine vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh ( 2:22 ). Sigur că iudeii care cred în Isus, în mod individual, sunt binecuvântaţi în legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel este lăsat pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi efeseni prezintă complet această doctrină (mai ales Romani 9 ; 10 ; 11 ).
Ne întoarcem acum la:
Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii
Deşi era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi era înconjurat de mulţi dintre cei mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi. Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, Aristarh şi alţii au fost alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind prizonier, el era legat cu un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, al a fost aşa timp de doi ani, timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea adunărilor care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din locuri îndepărtate.
După ce s-a achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei, poporul favorizat de Dumnezeu, el s-a adresat naţiunilor, sigur, însă fără a-i exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de dimineaţa până seara pentru toţi cei care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi, în unele privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia romanilor şi iudeilor nu le era permis să-l atace.
Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au arătat curând. Gărzile romane, casa Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate prin intermediul lui. “Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele s-au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte locuri”, le scria el filipenilor ( 1:12-13 ). Şi apostolul mai spunea: “ Vă salută toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” ( 4:22 ). S-ar părea că binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile pretoriene. “Lanţurile mele s-au arătat … în tot pretoriul”, adică în locul unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o predica Pavel, a fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui, Seneca, tutorele lui Nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât şi pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe ocazii.
Putem spune că el ajunsese să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre soldaţi, care era paznicul lui şi paznicii schimbându-se după un timp, el a ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi elocvenţă fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Isus şi cât de mult aveau ei nevoie de El! Dar trebuie să aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va arăta, iar Dumnezeu va avea toată gloria.
Apostolul ne face cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa Cezarului. Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi “în toate locurile”. Da, istoricul sacru scrie “în toate locurile”, în cetatea imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui apostol aflat în captivitate.
Scalvul fugar Onisim
Dar dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea apostolului în lanţuri, nici unul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al puterii, smereniei şi blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte atât de dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în palatul imperial nu l-a făcut să fie mai puţin interesat de un tânăr ucenic din cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai depravată decât aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav fugar într-o cetate a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne. Calea lui s-a încrucişat cu ce a apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat Domnului şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un conducător şi învăţător. Şi acum strălucesc virtuţile şi valorile creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui Dumnezeu faţă de un sărman sclav fugar nenorocit.
Văzând ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este originea lui. Oare la picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa? Nu, cititorule, ci la picioarele lui Isus. Dacă ar fi dat Domnul ca elocventul istoric care a scris “Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns această scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un moment la lucrările apostolului în acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care se afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale adevărurilor care îi preocupau mintea), putem admira harul care se poate manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre stăpân şi sclav şi încă cu atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim stăpânului său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă care a fost scrisă vreodată. Privind-o pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau delicateţea şi justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola.
Ne vom referi acum, pe scurt, la:
Scrisorile din timpul captivităţii
Nu există absolut nici o-ndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi Filipeni au fost scrise spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la lanţurile lui şi în mod repetat la speranţa că va fi eliberat. (Comparaţi Filimon 22 ; 4:18 ; 3:1 ; 4:1 ; 6:20 ; 1:7,25 ; 2:24 ; 4:22 ) Înafară de aceasta, trebuia mult timp ca vestea despre captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor.
Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea epistolei către filipeni. O chestiune imediată care a fost cauza pentru aceasta este descrisă de apostol în epistola lui către ei: “pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” ( 2:23-24 ). Primele trei epistole este probabil să fi fost scrise cam prin primăvara anului 62 şi trimise prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă, trimisă prin Epafrodit.
Epistola către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate considerentele duc la concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia din încheierea epistolei “cei din Italia vă salută” pare să indice în mod hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să indice clar perioada: “să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea”. Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris filipenilor: “Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei … de îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu însumi curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi pană cam în aceeaşi perioadă şi că se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi anume că epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70, din vreme ce templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo netulburată (comparaţi 8:4 ; 9:25 , 10:11 , 13:10-13 ).
Achitarea şi eliberarea lui Pavel
După o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma, apostolul a fost din nou în libertate. Nu avem nici un fel de date cu privire la desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care a fost achitat. Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o închiriase, dar nu spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea şi eliberarea? Aceasta este întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par să fi fost scrise cam în aceeaşi perioadă, iar a doua epistolă către Timotei ceva mai târziu.
Considerăm, după cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost achitat şi a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca să fie din nou închis şi condamnat. Şi, deşi este dificil să urmărim paşii apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din aceste epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit rapid şi a vizitat multe locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în bisericile care au fost întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui şi de încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem siguri că nu a precupeţit nici un efort ca să le viziteze.
Plecarea lui Pavel din Italia
1. Când le-a scris romanilor, înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma şi a merge în Spania. “Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi: “după ce voi sfârşi aceasta ... voi porni spre Spania trecând pe la voi” ( 15:24,28 ). Unii consideră că el a mers în Spania imediat după ce a fost eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează Clement, un tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4:3 , despre care se spune că a fost mai târziu episcop al Romei. El a scris că Pavel a predicat evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea (ceea ce, nu ne îndoim, înseamnă în tot Imperiul roman) şi că a mers în vestul extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din vreme ce Clement a fost discipol al lui Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi ea nu este scriptură şi nu este conclusivă în sine.
2. Din scrisorile de mai târziu ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal din epistolele către Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: “Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (Filimon 22 ). El i-a dat să înţeleagă lui Filimon să se aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le de Timotei, a adăugat: “Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” ( 2:19,23,24 ). Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi iubitul lui Timotei. Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat acea încercare şi să rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia lor.
3. Este destul de rezonabil să gândim că Pavel şi-a intenţia pe care a exprimat-o mai târziu şi că a vizitat bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce şi-a îndeplinit obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care se gândise demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi speculaţiile nu au nici o valoare.
4. O altă teorie este că el a plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia Mică şi Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei 13:23-24 : “Să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea ... Cei din Italia vă salută”. De asemenea, se presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea lui Timotei, apostolul a primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat atât de mult inima lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după aceea, a sosit Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea*.
* Pentru detalii cu privire la persecuţia despre care am amintit, vedeţi Iosefus, Ant. 20, 9, 1
Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber
După ce am menţionat diferitele teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe care Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat.
1. La câtva timp după ce a părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia. “Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine” ( 1:3 ). Simţind oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din Macedonia o scrisoare de încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate – Întâia epistolă către Timotei.
2. Ceva mai târziu după acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe Tit. Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi autoritate – Epistola către Tit. Timotei şi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau reprezentanţi ai apostolului. “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:3 ).
3. Pavel intenţiona să ierneze într-un loc numit Nicopolis. “Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să iernez” (Tit 3:12 ).
4. El a vizitat Troa, Corint şi Milet. “Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pergamentele” ( 4:13 ). “Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” ( 4:20 ).
A doua întemniţare a lui Pavel la Roma
Se presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi că de acolo a fost dus ca prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am amintit, s-a întors la Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi aruncat în închisoare.
Nu avem date clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost arestat. Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se desfăşura cu maximum de severitate. Nu mai era vorba de chestiuni legate de lege şi nu mai sub era blândul şi omenosul prefect Burrus, ci apostolul era tratat ca un răufăcător, ca un criminal de drept comun: “sufăr răul până la lanţuri, ca un răufăcător”. Era ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o casă închiriată.
Credem că Alexandru din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre acuzatori, fie cel puţin martor împotriva lui. “Alexandru, meşterul arămar, a arătat multă răutate faţă de mine”, îi scria el lui Timotei. Cu zece ani mai înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19 ). Se poate ca atunci să fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului. Din avertismentul pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru din Efes: “păzeşte-te şi tu de el” ( 4:14-15 ).
În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată, el a fost înconjurat de mulţi din cei mai vechi şi scumpi tovarăşi, despre care el spune că erau “împreună-lucrători” şi “închişi împreună cu mine”. Prin intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un loc, el ţinea continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile dintre naţiuni care nu-i văzuseră faţa în trup. Dar a doua captivitate era într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit plecase în Dalmaţia, Crescens în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima cel căldicel îl părăsise “iubind veacul de acum”.
Apostolul era aproape complet singur. “Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare ca dintr-un izvor de dragoste străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică. Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a ruşinat de lanţurile apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului trebuie să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi uitat niciodată. Onisifor şi casa lui – pe care Pavel o leagă de el – va rămâne în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi dăruirii pentru apostol pentru totdeauna. “Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” ( 25:31-46 ).
Nu avem informaţii de încredere cu privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului 66 sau în 67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda imperială şi Pavel a fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi naţiuni. Apostolul a mai stat încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama înaintea tuturor naţiunilor pentru ce era el întemniţat – “să audă toate naţiunile”. Împăraţi şi senatori, prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Isus. Cei care altfel ar fi fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus.
Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea martor şi o asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea lui Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o asemenea mărturie, în timp ce iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi stârneşte admiraţia noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii, el a stat tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni, Domnul a stat alături de el şi l-a întărit. El a avut o ocazie să vorbească despre Isus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână să audă evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul lui înlănţuit au adâncit impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem scris chiar de pana lui ceva despre prima lui înfăţişare în tribunal. “La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea şi toate naţiunile să audă; şi am fost scăpat din. gura leului” ( 4:16-17 ).
Priviţi, vedeţi sfântul ales al lui Hristos,
Ca şi Hristos purtându-şi lanţul în triumf
Fără pic de teamă, nu tremură, nu cade:
Viaţa lui e Hristos, moartea îi este câştig.
Martiriul lui Pavel
Deşi nu avem nici un fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate motivele să credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua epistolă către Timotei consemnează în mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui preocupare pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în perspectiva imediată a martiriului poate fi exprimată bine numai prin propriile lui cuvinte: “Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” ( 4:4-6 ).
Tribunalul lui Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mia violentă formă nu îl înspăimântă absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii sale şi sursa lui de bucurie şi putere.
Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi sărac, deşi era bătrân şi respins, el era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos şi în El avea toate lucrurile. Isus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi truda pentru evanghelie, era acum al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru Pavel doar mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi să-l introducă în prezenţa lui Isus în glorie. Venise acum timpul ca Isus, care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt lupta cea bună a evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci când Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie.
În toate mai mult decât biruitori
Prin Cel care ne-a iubit
Ştim că nici viaţa, nici moartea,
Nici îngeri, nici conducători, nici puteri,
Nici cele de acum, nici cele viitoare
Nici înălţimi, nici adâncimi,
Nimic din tot ce e creat,
Deasupra, dedesubt sau din jur
Nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu
În Isus Hristos Domnul nostru.
Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a suferit martiriul în timpul persecuţiei sub Nero, cel mai probabil în anul 67. Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat sau expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi Stăpânul lui, el a suferit “afară din tabără”. Locul unde se presupune că a fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două mile distanţă de zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele apostol a ajuns să fie “absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel trup slab şi suferind şi dorinţa cea mare a inimii lui s-a împlinit: “să plec şi să fiu împreună cu Hristos este mult mai bine”.
Tabel cronologic al vieţii lui Pavel
36 după Hristos – Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9 )
36 – 39 – La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9:23-26 , 1:18 )
39 - 40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9:31 )
40 – 43 – Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia ( 1:21 ). O periodă a cărei durată nu este sigură. Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le spune corintenilor ( 11 ). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de foamete (Fapte 11:26 ).
44 – A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11:30 )
45 – Pavel revine la Antiohia (Fapte 12:25 )
46 – 49 – Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, antiohia Pisidiei, Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13 , Fapte 14 , Fapte 15:1-2 )
50 – A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui Pavel ( 2:1 ). Au participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15 ). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună cu Iuda şi Sila (Fapte 15:32-35 ).
51 – A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16:10 ).
52 – Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16:11-13 ). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18:11 ). A scris prima epistolă către tesaloniceni.
53 – A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18:18-19 ).
54 – A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia.
54 – 56 – A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia, ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte 19:8,10 ). A scris epistola către Galateni.
57 – (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia (Fapte 19:23 , Fapte 20:1 ). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni ( 1:8 ; 2:13,14 ; 7:5 ; 9:1 ). Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo ( 15:19 , 16:6 )
58 – (Primăvara) A scris epistola către Romani ( 15:25-28 , 16:21-23 , Fapte 20:4 ). Pavel a pelcat de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20 ; Fapte 21:1-14 ).
58 – 60 - A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi ani.
60 – Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta (Fapte 27 )
61 – (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată.
62 – (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către Filipeni.
63 – (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie. Avea intenţia de a vizita Asia mică şi Grecia (Filimon 22 , 2:24 )
64 – A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit.
64 – 67 – A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3:12 ). A vizitat Troa, Corint şi Milet ( 4:13-20 ). A fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani.
67 – Martiriul lui Pavel.
sursa: https://comori.org/