Categorie: Biserica lui Hristos
Cu toate că abia dacă putem vorbi de o reformă în Irlanda, putem totuşi nota pe scurt nişte schimbări în istoria ei ecleziastică. Legătura Irlandei cu coroana Angliei provine, după cum am văzut, dintr-un pact al lui Henry al II-lea cu Papa Adrian al IV-lea şi prelaţii irlandezi din acel timp. Acel tratat, spune Dr. Phelan, ar fi fost memorabil dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a rămas în atenţia posterităţii prin ipocrizie, nedreptate şi înşelăciunea practicată de ambele părţi, dar pretenţiile s-au transmis la succesori şi au avut continuu influenţă asupra vieţii irlandezilor, făcând ca el să prezinte un interes deosebit. Fără a ţine cont de acestea este cu neputinţă atât să descifrezi istoria Irlandei cât şi să judeci corect starea de criză din prezent”. “La dobândirea de către Henry a stăpânirii asupra Irlandei a ajutat mult,” spune Mosheim, “dorinţa ierarhiei naţionale de a ajunge la acea stare de independenţă şi prosperitate a tuturor comunităţilor clericale aflate în strânsă legătură cu Roma”. Prin aceea, poziţia episcopilor a ajuns să se întărească şi veniturile lor au crescut, chiar dacă aceasta a fost cu preţul independenţei naţiunii lor.
În 1172 Henry a cucerit complet ţara, iar clerul s-a supus dictatului papal, a fost de acord să plătească Romei “banul lui Petru”, l-a proclamat pe Henry stăpân suveran al Irlandei şi i-a jurat fidelitate lui şi succesorilor săi. “Hotărârea lui Adrian,” spunea un prieten al romano-catolicismului, “viola drepturile naţiunilor şi cele mai sacre legi ale oamenilor sub pretextul religiei şi reformei. Irlanda a fost ştearsă de pe hartă ca stat şi condamnată să-şi pierdă libertatea fără a fi avut parte de o judecată şi fără să fi comis vreo crimă”. Cu toate acestea, ierarhul nu a regretat schimbarea deoarece până atunci şefii locali exercitau autoritate asupra bisericii, tinzând să ţină clerul aservit şi în sărăcie, aşa că ei au primit bucuroşi suveranitatea Angliei şi puterea Romei ca protecţie împotriva forţei seniorilor laici.
“Sub vechea rânduială, un principe Irlandez era stăpân absolut asupra preoţimii ca şi asupra oricărei alte clase de supuşi ai săi, dar Henry al II-lea a introdus o nouă ordine a lucrurilor, care ţinea pasul cu evoluţia puterii britanice şi a celei papale. Toate privilegiile bisericii engleze, toate acel pretenţii ofensatoare, care au culminat cu canonizarea lui Thomas-a-Becket, au fost transmise clerului irlandez, care şi le-a susţinut cu tenacitate, pe măsură ce era slăbită puterea civilă”. De atunci biserica irlandeză a devenit în esenţă romano-catolică, supunându-se de bunăvoie ingerinţelor papale şi toate drepturile prelaţilor irlandezi, atât cele cetăţeneşti cât şi cele spirituale, au ajuns să fie complet la dispoziţia pontifului roman. Pentru a-şi menţine suveranitatea asupra clerului irlandez, Henry al II-lea a pus în posturile vacante în special englezi, ceea ce a dus la apariţia unui duh aprins de rivalitate şi ostilitate între clericii englezi şi cei irlandezi. Au apărut dispute, iar suveranul Angliei şi-a afirmat privilegiile numind pe cine dorea el, în timp ce clerul irlandez a făcut apel la Roma pentru o decizie, sau, mai curând, pentru ca ea să-i confirme pe cei numiţi de ei. De obicei mitra a biruit coroana, aşa că autoritatea papei a crescut continuu*.
* Pentru detalii amănunţite vedeţi Dr. Phelan - History of the Policy of the Church of Rome in Ireland
A început conflictul între suveranii englezi şi clerul irlandez, cel din urmă căutând să-şi transfera suzeranitatea de la suveranului Angliei către Papa de la Roma, aşa că lupta a durat secole, chiar până la epoca reformei.
Henry al VIII-lea şi Biserica Irlandei
Când Henry şi-a asigurat conformarea în bună înţelegere a suuşilor săi britanici faţă de principiile reformei, s-a hotărât, dacă era posibil, să obţină o primire la fel de bună a învăţăturilor celor noi şi în Irlanda, dar, spre marea lui supărare, propunerea lui a fost tratată cu cea mai mare indiferenţă şi neglijată complet. Susţinătorii supremaţiei Papei, spre deosebire de cei ai regelui, erau hotărâţi şi plini de zel. George Cromer, un prelat foarte abul şi mare învăţat, care, fiind primat al Irlandei, avea atunci şi funcţia de cancelar, a fost capul opoziţiei împotriva propunerii lui Henry ca el să-şi asume privilegiile papale şi l-a împiedicat pentru un timp să-şi atingă scopurile, întârziind progresul a ceea ce s-ar putea numi reformă în Irlanda.
Principalul susţinător al planurilor regelui a fost George Brown, primul prelat prostestant care a avut o poziţie în Irlanda, fiind numit de Henry arhiepiscop de Dublin. Zelul lui pentru învăţăturile reformei, în opoziţie cu dogmele romano-catolice, a întâmpinat cea mai violentă opoziţie din partea bigoţilor romano-catolici, aşa că viaţa i-a fost deseori în pericol din partea zeloţilor acelui partid. La sugestia lui Brown, în 1536, la Dublin s-a constituit un parlament irlandez, prin intermediul căruia opoziţia a fost redusă la tăcere şi a fost schimbată religia oficială a naţiunii, credinţa reformată devenind religia oficială a ţării. “Au fost date mai multe legi pentru a atinge acest obiectiv. Regele a fost declarat conducătorul suprem al bisericii Irlandei, i s-au conferit darile din episcopii şi alte avantaje seculare în biserica Irlandei, ca şi autoritate asupra mânăstirilor, colegiilor şi spitalelor şi au fost interzise orice fel de apeluri la Roma pentru chestiuni spirituale. S-a renunţat în mod solemn la autoritatea Papei şi oricine din Irlanda ar fi îndrăznit să recunoască autoritatea papală se expunea unor pedepse grele. Toţi funcţionarii, de pe toate treptele ierarhice, au fost obligaţi să depună un jurământ de recunoaştere a supremaţiei regelui, iar refuzul de a face aşaceva a fost clasat ca înaltă trădare, cum era şi în Anglia. Astfel, protestantismul a fost declarat prin lege religia oficială a Irlandei. Au fost desfiinţate casele religioase, iar pământurile lor au fost date pentru totdeauna coroanei*”.
* Fiths of the World, vol. 2, p.153; Mosheim, vol. 3, p. 491
Partida papală din Irlanda a fost extrem de indignată da faptul că regele Angliei şi-a asumat o asemenea autoritate şi mulţi şefi irlandezi s-au mărturisit a fi dispuşi să ia armele pentru a-şi apăra vechea religie. Au fost trimişi la Roma emisari speciali pentru a exprima devotamentul lui Cromer şi al partidei lui faţă de Sfântul Părinte şi a-l implora să intervină în Irlanda pe temeiul autorităţii sale spirituale. Papa a trimis imediat delegaţi pentru a-i încuraja pe toţi cei care se opuneau noilor legi, pentru a ridica la luptă pe şefii din nord, mai ales pe O’Neil, pentru a se strânge în jurul stindardului strămoşilor lor şi a ridica sabia în apărarea supremaţiei papale. O’Neil a acceptat să joace rolul pe care i-l acordase majestatea sa papală şi s-a constituit o confederaţie pentru suprimarea ereziei. S-a format o armată şi O’Neil s-a proclamat conducătorul irlandezilor din nord pe vechiul deal al regalităţii, potrivit străvechiului obicei al nonarhilor Irlandei. Dar acea ceremonie pompoasă inutilă a fost curmată rapid deoarece guvernatorul bănuia că se pregătea o revoltă şi era pregătit să o întâmpine. Victoria de la Bellahoe, la graniţa cu Meah, a frânt puterea căpeteniilor, care, în mod ciudat, au fost cuprinşi de panică şi au fugit cu toţii.
După aceea au fost mai multe încercări de a purta lupte în apărarea autorităţii Papei, dar măsurile ferme luate de guvern au dejucat orice nou plan de insurecţie, iar căpeteniile cu bandele lor turbulente s-au dispersat în toate părţile. Înfrângerile repetate au slăbit influenţa nobililor din Ulster şi au făcut cauza Papei să ajungă una fără speranţă, ceea ce i-a condus pe unii dintre cei mai turbulenţi şefi să se mărturisească dornici de o împăcare cu guvernul regelui.
Henry, rege al Irlandei
Actului de supremaţie, care a fost emis în 1537, i-a urmat în 1542 un alt act, prin care suveranul era recunoscut şi rege al Irlandei în loc de domn. Până atunci singurul titlu pe care Papa îl îngăduise regilor Angliei era acela de domn, dar acel termen a fost schimbat prin legea dată de parlament în cel de rege. Schimbarea a fost comemorată prin acordarea de titluri de pair mai multor capi de familii nobile, prin care căpeteniile au fost coborâte la rangul de pair, iar unii mai inferiori au fost făcuţi baroni. Astfel s-a instaurat pacea în Irlanda în ceea ce priveşte laicii, dar preoţimea nu a putut fi câştigată aşa de uşor de partea reformei.
După moartea lui Henry şi venirea pe tron a lui Edward al VI-lea, lordul guvernator al Irlandei a primit ordin de la rege să ia măsuri ca ritualul romano-catolic să fie înlocuit cu liturghia engleză. Acea nouă inovaţie i-a determinat pe clerici să se ridice constituind o opoziţie mai îndrăzneaţă şi mai fermă. Imediat a fost convocată o adunare a prelaţilor şi a clerului inferior şi noua liturghie a fost întâmpinată cu batjocori. Primatul Dowdale a fost un la fel de violent opozant al liturghiei engleze pe cât fusese Cromer împotriva supremaţiei lui Henry. Dar nu s-a permis ca acea opoziţie să biruie, ci, prin ordinul guvernului englez, serviciul a fost instituit în catedrala Christ Church din Dublin în ziua de Paşti a anului 1551.
Cu ocazia morţii timpurii a lui Edward şi a venirii pe tron a Mariei, a avut loc o nouă revoluţie care a agravat şi mai mult acea stare tulbure. Încă o dată a fost schimbată religia oficială a ţării. Dowdale, care se retrăsese pe continent în timpul domniei lui Edward, a fost rechemat pentru a relua funcţia de primat, iar cei mai violenţi dintre opozanţii săi au fugit din ţară şi mulţi clerici au revenit la credinţa lor de mai înainte. S-a acordat libertate pentru celebrarea mesei fără a fi impuse obligaţii şi pedepse, iar credinţa romano-catolică a fost din nou religie oficială în Irlanda. Mărturisirea credinţei protestante a fost declarată penală în 1556 printr-un act al parlamentului Irlandei, iar spiritul sângeros al intoleranţei a ajuns să vorbească de zdrobirea prin foc şi sabie a oricărei opoziţii faţă de papalitate, dar, din fericire, ritmul lent al vieţii a amânat transmiterea ordinelor pentru a declanşa o persecuţie activă. “În cele din urmă,” spunea Mosheim, “s-a constituit o comisie în acel scop, şi Dr. Cole, unul din membrii comisiei, a părăsit Londra pentru a merge la Dublin cu ordine. Exultând la gândul că avea perspectiva de a zdrobi protestantismul irlandez, s-a lăudat în mod necugetat în legătură cu misiunea lui faţă de o femeie din Chester, care era o aderentă fermă a reformei şi avea un frate în metropola irlandeză. Ea a reuşit să fure ordinele şi să pună în locul lor un pachet de cărţi de joc, cu valetul de treflă deasupra. Fără să bănuiască pierderea actului, palavragiul mesager şi-a continuat drumul până la Dublin, unde a ajuns la 7 octombrie 1558, şi, dorind să-şi arate credenţialele, s-a făcut de ruşine văzând că ele îi fuseseră substituite într-un mod atât de ridicol... După un timp a obţinut ordine noi, dar înainte ca aceste să ajungă la Dublin, regina Mary a murit*”.
* Mosheim, vol. 3, p. 496
Cu ocazia venirii pe tron a Elisabetei, după moartea surorii sale, binecunoscuta adeziune a reginei faţă de cauza reformei a înviorat inimile protestanţilor din toate domeniile stăpânirii ei şi a dat un nou impuls chestiunilor din Irlanda, punând din nou în mişcare întreaga ţară, atât pe clerici cât şi pe laici. Întregul sistem ecleziastic instituit de Mary a fost răsturnat, a fost restaurat protestantismul, acesta fiind proclamat de atunci înainte religia oficială a Irlandei.
Biserica presbiteriană irlandeză
După ce am prezentat suficiente lucruri despre stabilirea religiei episcopale în Irlanda, trebuie să remercăm originea presbiterianismului în această ţară.
Când a venit pe tron, Elisabeta a găsit întreaga insulă tulburată de ambiţiile şi rivalităţile căpeteniilor, fiind afectată de o mulţime de mici conflicte. În ultima parte a domniei ei, ca şi în prima parte a celei a succesorului ei, James I, provinciile din nord au fost teatrul unor continue conspiraţii şi răzmeriţe. Revoltă după revoltă a menţinut ţara într-o stare tulbure, agitaţia fiind stimulată de papii de la Roma, ajutaţi uneori şi de Filip al II-lea al Spaniei şi de Cardinalul Richelieu al Franţei. S-a emis o bulă după alta pentru a-i chema pe principi, prelaţi, nobili şi tot poporul Irlandei să lupte pentru a-şi recâştiga libertatea şi pentru apărarea sfintei biserici, sau, mai curând, pentru ca ei să-şi piardă viaţa în loc să depună acel urâcios jurământ de recunoaştere a supremaţiei, prin care sceptrul bisericii catolice era smuls din mâna vicarului lui Dumnezeu. Asemenea apeluri, venind chiar de la Papă, nu se puteau să nu aibă o influenţă puternică asupra unui popor ignorant şi superstiţios.
Detalii cu privire la războaiele civile îndelungate şi necontenite, la stingerea titlurilor şi confiscarea proprietăţilor nu se încadrează în ţelul scurtei noastre istorii, dar vom adăuga numai că aproape tot Ulsterul a fost luar de coroană şi a ajuns în mâinile regelui James, Această mare întindere de pământ cuprindea şase comitate din nord şi se întindea pe mai bine de cinci sute de mii de acri. Regele a hotărât să remodeleze provincia prin strămutarea vechilor proprietari şi introducerea unei colonii de scoţieni şi englezi în locul lor. Aceasta a dus la înfiinţarea Ulsterului, ale cărei roade se simt până astăzi. Pământurile au fost cultivate şi au fost întemeiate un număr de oraşe înfloritoare, aşa că Ulster este cea mai prosperă provincie din toată Irlanda. Dar duhul cel rău al papalităţii, de ură împotriva oricărui aspect al protestantismului în Anglia, nu a încetat nici o clipă să comploteze până ce a izbucnit marea rebeliune şi masacrul revoltător din 1641. La 23 octombrie a început măcelul, iar la 30 a fost emis, din tabăra lui Sir Phelim O’Neil, ordinul pentru un masacru general, şi, la scurt timp după aceea episcopul MacMahon a proclamat începutul războiului de rebeliune*.
* Dr. Phelna - History, p. 332; Fiths of the World, vol. 2, p. 158. Pentru detalii amănunţite vedeţi Froude - History of Ireland
După bătălia de la Boyne, William, prinţul de Orange, şi-a început domnia asigurându-i pe protestanţii irlandezi că venise pentru a elibera Irlanda de tirania papistaşă şi că nu se-ndoia deloc că, prin ajutorul divin, urma să-şi împlinească planurile. Războiul a luat sfârşit, a fost restabilită pacea, şi biserica presbiteriană, redobândindu-şi privilegiile, s-a angajat în lucrarea de predicare a evangheliei şi de difuzare a adevărului spre binecuvântarea multor suflete.
Scoţia
După ce am urmărit situaţia religiei în Scoţia din cele mai vechi timpuri până în zorii reformei, putem reula schiţa noastră istorică de la efectele acelei mari revoluţii asupra poporului ţării, dar trebuie să revenim în urmă puţin pentru a ne reîminti care era situaţia.
Înainte ca reforma care a început în Germania să fi ajuns la ţărmurile îndepărtate ale Scoţiei, în mai multe regiuni începuse să se arate un duh de reformă, mai ales în Lowlands*. Mulţi dintre lolarzi sau discipoli de-ai lui Wycliffe, care au fugit din Anglia din cauza persecuţiilor, s-au refugiat în Scoţia şi au rămas acolo. Aceştia s-au întâlnit cu descendeţii vechilor culdei şi probabil au format în linişte cete misionare, menţinând neîntrerupt lanţul mărturiei pentru Dumnezeu şi ţinând aprinsă candela mărturiei în acea ţară cuprinsă de întuneric. Ei negau dogma transsubstanţierii şi puterea preoţiei afirmând că “există o preoţime universală, din care face parte orice bărbat sau femeie care crede în Mântuitorul; că Papa, care se înalţă mai presus de Dumnezeu, este împotriva lui Dumnezeu şi că nu este permis să ridici armele pentru lucruri care ţin de credinţă, şi, apoi, că preoţii se pot căsători”.
* n.tr.) adică “ţinutul de jos”, spre deosebire de Higlhands, care reprezintă regiunile muntoase
Unul dintre protectorii acestor creştini luminaţi - în comparaţie cu mulţi dintre reformatori, mai ales în ceea ce priveşte preoţimea universală şi armele - era John Campbell, moşier de Cessnock1, era un om tare în scripturi, care era însă depăşit de soţia lui, care putea “confrunta dogmele preoţilor cu sfintele scripturi şi arăta falsitatea dogmelor”. “Atât pe baza mărturiilor prietenilor cât şi celor ale vrăjmaşilor,” spunea un istoric, “nu prea erau comitate în Lowlands unde să nu se găsească lolarzi. Ei erau numeroşi în Fife, şi mai mulţi în districtele Cunningham şi Kyle, de unde vine şi numele de lolarzi din Kyle. În timpul domniei lui James al IV-lea, vreo treizeci de lolarzi au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea tribunalului arhiepiscopal din Glasgow fiind acuzaţi de erezie. Aproape toţi erau gentlemani care aveau proprietăţi în districtele pe care le-am menţionat, şi erau acuzaţi că negau mesa, purgatoriul, închinarea la imagini, rugăciunile adresate sfinţilor, rolul de vicat al papei şi puterea lui de a ierta păcatul, pe scurt, că negau toate învăţăturile romano-catolicismului. Apărarea lor pare să fi fost atât de energică încât regele, înaintea căruia ei şi-au apărat cauza, i-a apărat de condamnarea pe care arhiepiscopul Blackadder2 ar fi pronunţat-o cu certitudine3.
1 n.tr.) în prezent este un cartier din Glasgow
2 n.tr.) numele are semnificaţia “viperă neagră”
3 D’Aubigne - Calvin, vol. 6, p. 7; Wylie, vol. 3, p. 468
Flăcările martiriului nu au fost aprinse încă, am putea spune, iar duhul arderilor pe rug nu ajunsese încă să stpânească cu totul preoţimea, pentru că altfel asemenea eretici nu ar fi putut scăpa. Dar asemenea martori arată clar, cum am văzut în diferite ţări, că Duhul lui Dumnezeu lucra şi pregătea oameni în toate regiunile Europei pentru marea revoluţie din secolul al XVI-lea.
Înaintarea reformei
Încă din 1526, învăţăturile reformei se răspândiseră destul de mult în Scoţia. Nave de pe continent soseau la Aberdeen, Montrose, Dundee şi Leith aducând veşti despre progresul protestantismului şi descărcând în taină pachete cu pamflete şi predici de-ale reformatorilor. Astfel, pe ţărmurile Firth of Forth a fost răspândită larg sămânţa lutheranismului. Când Tyndale a tradus Noul Testament în engleză, numeroase exemplare ale lucrării au fost aduse din Flandra şi au circulat în popor. Atunci a început reforma pe o bază divină. Întunericul care multă vreme dominase ţara începea să se risipească prin venirea luminii cereşti. Aproape fiecare avea câte un Nou Testament în mână, şi Dumnezeu se folosea de aceasta pentru a da multă binecuvântare.
Aceasta a fost marea îndurare a lui Dumenzeu faţă de Scoţia, deoarece clerul devenise atât de violent încât orice voce mai tare ar fi fost imediat suprimată, cu toate că pentru acea mare lucrare era nevoie şi să se facă auzite voci, dar poporul trebuia mai întâi să fie pregătit prin învăţătura cuvântului lui Dumnezeu. Pentru un timp Biblia a fost singurul misionar şi reformator al Scoţiei. “Circulând în tăcere,” spunea cineva, “a început să străbată ţara; a ajuns şi la porţile castelului primatului, dar acesta nu i-a auzit paşii; a predicat în oraşe, dar vocea ei nu a ajuns să fie auzită de episcopi; a străbătut drumurile şi cărările fără a fi remarcată de spioni. Oamenilor bisericii totul li se părea a fi calm ... dar în liniştea orelor nopţii oamenii primeau bine pe acel nou învăţător şi-şi deschideau inimile pentru învăţătura lui cea aducătoare de mângâiere şi binefăcătoare. Biblia a fost marele învăţător al naţiunii. Ea şi-a imprimat marca ei de neşters asupra reformei scoţiene, iar locul pe care Biblia l-a câştigat de timpuriu în inimile poporului şi autoritatea pe care a căpătat-o ea asupra raţionamentelor lor este ceva care nu s-a pierdut niciodată*. Dar, indiferent cât de sacră şi de fermă ar fi fost credinţa în mărturia acestui martor nobil şi demn de încredere, era necesar să se facă auzită vocea mărturisitorului şi martirului pentru ca toată naţiunea să fie trezită din somnul de moarte în care fusese cufundată de papalitate pentru atâta timp”.
* History of Protestantism, vol. 3, p. 169
Primii martiri ai reformei scoţiene
Puţine martirii ocupă un loc atât de important în conştiinţa omenirii ca acela al lui Patrick Hamilton. Tinereţea lui, realizările şi rafinamentul lui, învăţătura lui, viaţa lui ireproşabilă şi duhul lui nobil şi blând, toate împreună fac ca el să fie compătimit de toţi. El s-a făcut vinovat de ceea ce Roma considera a fi păcat de neiertat şi lui i-a acordat Domnul şi Stăpânul onoarea de a fi primul predicator al veştii celei bune a mântuirii către compatrioţii săi care şi-a pecetluit mărturia cu propriul său sânge. Dar moartea crudă a acestui tânăr de viţă regală a fost o mare binecuvântare pentru mulţi, atât dintre cei învăţaţi cât şi dintre oamenii de rând.
El era Sir Patrick Hamilton of Kincavil, strănepot, atât din partea tatălui cât şi din cea a mamei a lui James al II-lea. S-a născut în 1504, şi a fost destinat bisericii şi a fost dat la abaţia Ferne din copilărie, potrivit obiceiului vremii. A fost educat la început la St. Andrewţs, iar în 1517 a părăsit Scoţia pentru a studia la Universitatea din Paris, unde a obţinut titlul de Master în Arte. Se poate să fi aflat ceva despre adevăr în şcoala lui Lefevre şi Farel. În 1523 s-a întors în ţara lui natală şi a intrat la Universitatea St. Andrew. Datorită felului său liber de a vorbi şi faptului că-şi permitea să spună despre corupţia din biserică, el a atras asupra sa suspiciunile clerului şi au fost cercetate opiniile lui. În acea situaţie, el a părăsit din nou Scoţia şi a mers la Wittemberg, fiind atras de faima lui Luther. După ce a petrecut un timp cu Luther şi Melanchton, el a urmat studii la Universitatea din Marburg, de curând deschisă de Landgraful de Hesse. Atunci a beneficiat de prietenia şi de învăţăturile evlaviosului Francisc Lambert din Avignon. Fostul franciscan pe care l-am întâlnit anterior la Marburg s-a ataşat de tânărul scoţian şi a avut o influenţă deosebită în formarea caracterului său. Pe măsură ce înainta, zi de zi, în cunoştinţa scripturilor, el dorea din ce în ce mai mult să le împărtăşească şi compatrioţilor săi acea cunoştinţă despre Hristos şi mântuire, care-i era atât de scumpă. “Acest tânăr,” îi spunea Lambert lui Filip, “a venit de la capătul lumii la academia voastră pentru a fi bine întemeiat în adevărul lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă am mai întâlnit vreun om care să se exprime atât de spiritual şi de adevărat cu privire la cuvântul lui Dumnezeu”.
În 1527 el a revenit din nou în Scoţia şi nu i-a fost ruşine de evanghelia lui Hristos. El a mers la conacul familiei sale, la Kincavil, în apropiere de Linlithgow, unde a predicat evanghelia rudelor şi vecinilor săi. Mulţi dintre nobili şi dintre oamenii de rând au îmbrăţişat religia cea nouă. Apoi el a hotărât să aducă evanghelia la biserica St. Michael, în Linlithgow, cea pe care istoricii o numeau “Versailles-ul Scoţiei”. Palatul era şi fortăreaţă şi închisoare. Era casa de plăceri la care curtea se retrăgea pentru relaxare şi între zidurile acestui palat s-a născut nefericita Mary Stuart. Acolo a adus tânărul evanghelist vestea cea bună spre a fi auzită de preoţii de la St, Michael şi de membrii familiei regale. Simplitatea şi eleganţa stilului său erau de natură să cucerească inimile celor care-l auzeau, dar evanghelia pe care o predica ea nu convenea deloc preoţilor. El susţinea că omul vinovat nu poate fi mântuit altfel decât prin moartea Domnului Isus Hristos, care a murit pentru cel mai mare dintre păcătoşi şi că ungerea Duhului Sfânt este aceea care umple sufletul de har, iar nu botezul bisericii. A fost denunţat arhiepiecopului Beaton de la St. Andrew ca fiind o ciumă de lutheran, iar Beaton era un cleric mult prea zelos pentru a tolera lutheranismul.
De erau difucultăţi: el nu era un eretic din clasele de jos, ci de viţă regală, şi fără-ndoială avea să fie protejat de familia Hamilton şi de alţi nobili, ba poate chair şi de rege. Ce era de făcut? Pretinzând că dorea să poarte o discuţie cu el cu privire la anumite aspecte ale reformei, crudul şi vicleanul arhiepiscop l-a atras la St. Andrew. Atât Hamilton cât şi prietenii săi suspectau înşelăciunea, dar el a considerat că era de datoria lui să meargă acolo. Cu numai câteva săptămâni înainte, el se căsătorise cu o doamnă dintr-o familie nobilă, iar soţia lui, împreună cu alţii, l-a rugat cu lacrimi să se ferească de Beaton. S-ar părea însă că el a simţit că Domnul urma să se folosească de moartea lui pentru a face lucrarea să înainteze mai mult decât ar fi putut-o face viaţa lui, aşa că a mers la St. Andrew.
La sosirea lui, el a fost întâmpinat cu toate semnele de respect şi de consideraţie posibile, arhiepiscopul zâmbindu-i tânărului pe care dorea să-l sacrifice. Cunoscând ce dificultăţi avea de întâmpinat în acel caz, Beaton avea nevoie de timp pentru a se pregăti, aşa că ia- acordat libertate lui Hamilton în castel. Tânărul reformator a discutat liber cu doctori, studenţi şi preoţi, ca şi când ar fi fost egalul lor, dar Beaton dorea doar să câştige timp ştiind că opoziţia era puternică. Tribunalul care l-a judecat şi l-a condamnat a fost înconjurat de mii de oameni înarmaţi, care se temeau de proţime. A fost declarat infectat de ereziile lui Martin Luther, condamnat ca eretic, a fost dezbrăcat de toate demnităţile, rangurile şi drepturile şi încredinţat braţului secular spre a fi ars de viu. Preoţii au hotărât ca sentinţa să fie executată în aceeaşi zi, din vreme ce fratele lui, Sir James, era în apropiere cu trupe şi era hotărât să-l salveze. Imediat după ce a fost rostită condamnarea, slujitorii călăului au şi apărut la porţile colegiului St. Salvator şi au înălţat rugul pe care urma să fie ars tânărul.
Martiriul lui Patrick Hamilton
În umtima zi a lunii februarie din anul 1528, la miezul zilei, nobilul martor era înaintea rugului. Şi-a descoperit capul, şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rămas un timp nemişcat, în rugăciune. Apoi s-a întors spre prietenii săi şi le-a dat o copie a evangheliilor - volumul la care ţinea atât de mult, după care, chemându-şi servitorul, şi-a dezbrăcat mantia, pe care i-a dat-o împreună cu haina şi cu căciula, spunînd: “Ia aceste veşminte, pentru că în foc nu-mi vor mai fi de nici un folos, dar ţie îţi vor mai fi folositoare. Este ultimul dar pe care-l vei mai primi de la mine înafară de moartea mea, de care te rog să-ţi aminteşti. Cu toate că aceasta este ceva greu pentru carne şi groaznic pentru om, este totuşi intrarea în viaţa eternă, pe care nici unul dintre cei care-l tăgăduiesc pe Hristos Isus înaintea acestei generaţii rele nu o va avea”. Pe când călăii îl legau cu lanţuri de rug, el a exclamat: “În numele lui Isus îmi dau trupul să fie ars şi îmi încredinţez sufletul în mâinile Tatălui”. Din cauza nepriceperii cplăilor, suferinţele lui s-au prelungit timp de şase ore. Detaliile sunt prea groaznice pentru a fi redate pe aceste pagini. Rugul a fost aprins de trei ori şi de trei ori focul s-a stins pentru că lemnele erau verzi şi umede. Atunci s-a pus praf de puşcă printre lemne, care, când a explodat, i-a proiectat în faţă un lemn, rănindu-l grav. Întorcându-se spre călău i-a zis atunci blând: “Nu ai ceva lemne uscate?” Au fost aduse de la castel lemne uscate şi abia la şase seara trupul lui a ajuns cenuşă. În timpul celor şase ore, spune un martor ocular, “martirul nu a dat nici un semn de nerăbdare sau de mânie, nu a chemat niciodată cerul să se răzbune pe persecutorii săi: aşa de mare era credinţa lui şi aşa de tare era încrederea lui în Dumnezeu”. Ultimele sale cuvinte au fost: “Cât timp, Doamne, va mai acoperi întunericul această ţară? Cât timp vei mai îngădui tirania omului? Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”
Aşa a murit primul martir al reformei lutherane, iar vestea despre moartea lui s-a răspândit rapid în toată ţara şi oricine auzea se cutremura. Peste tot oamenii doreau să ştie de ce a suferit acel tânăr o moarte aşa de crudă şi toţi au fost de partea victimei. Nu există nici o-ndoială că rugul lui funerar a provocat prima mişcare hotărâtă a reformei în Scoţia. Purtarea lui frumoasă, blândeţea lui, răbdarea şi curajul pe care l-a arătat pe rug, toate împreună au stârnit un interes deosebit pentru martiriul lui şi erau exact ce trebuia pentru a mişca inimile naţiunii. “Uciderea criminală a lui Hamilton,” spune un istoric modern, “a fost ulterior răzbunată prin moartea nepotului şi succesorului persecutorului său, iar flăcările în care el şi-a dat duhul, pe parcursul unei generaţii, au luminat întreaga Scoţie şi au mistuit cu furie superstiţia catolică, puterea papală şi chiar clerul*”.
* Dr. McCrie - Life of Knox, p. 14; D’Aubigne - Calvin, vol. 6; History of Protestantism, vol. 3
Mâna lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, se poate vedea clar în istoria lui Patrick Hamilton. În măsura în care putem judeca noi, o viaţă lungă de lucrări nu ar fi putut servi cauzei reformei atât de bine ca procesul, condamnarea şi moartea lui, toate într-o singură zi. Nimic altceva decât rugul în flăcări al martorului nu ar fi trezit naţiunea din somnul de moarte în care o cufundaseră papistaşii. Roadele au apărut imediat. Henry Forrest, un benedictin din mânăstirea Linlithgow, prin predicarea lui Hamiloton, ajunsese să cunoască adevărul, şi el a fost primul care a ieşit în faţă repetând martiriul lui. Arhiepiscopului i s-a spus că Forrest spusese: “Hamilton a fost un martir şi nu un eretic”, şi, de asemenea, că el avea un Nou Testament. “El este la fel de rău ca Jupânul Patrick,” a spus Beaton, “trebuie să-l ardem”. James Lindsay, un om inteligent care era de faţă, s-a încumetat să spună: “Domnul meu, ar trebui să fie ars într-un beci, pentru că fumul de la rugul lui Patrick Hamilton i-a contaminat pe toţi aceia la care a ajuns”. Arhiepiscopul, neluând aminte la satiră, a amplasat rugul pentru Forrest pe o înălţime din regiune, pentru ca populaţia din Angus şi Forfar să vadă flăcările şi aşa să ştie care sunt pericolele pentru cei care cad în protestantism. Henry Forrest a fost al doilea martir al Scoţiei.
Mulţi dintre clerici şi nobili îmbrăţişează reforma
O caracteristică remarcabilă a reformei scoţiene este aceea că ea a început în rândul clerului şi a fost de timpuriu îmbrăţişată de nobilime şi de proprietarii de pământ. Aproape toţi martirii şi mărturisitorii de la începutul ei au fost călugări sau preoţi de parohie. Alesius, canonic de St. Augustin, la St. Andrew, a ajuns să cunoască adevărul, şi a fost întărit în credinţa în evanghelie prin mărturia pentru adevăr pe care a dat-o Hamilton pe parcursul procesului său şi prin frumuseţea eroică a morţii sale, la care a fost martor. Cum moartea lui Hamilton era mult discutată printre canonici în acel timp, Alesius nu s-a putut abţine ceea ce simţea şi credea. A vorbit despre starea nenorocită a bisericii, de faptul că era lipsită de oameni competenţi care să dea învăţătură şi că era ţinută departe de sfintele scripturi pentru ca să nu le cunoască. Aşaceva era de nesuferit pentru canonici; a fost denunţat protopopului Hepburn, un om josnic şi imoral; a fost tratat cu multă violenţă şi aruncat într-un beci infect. Când s-a răspândit zvonul, aceasta a stârnit un interes deosebit în rândul cetăţenilor şi al nobililor. S-a făcut apel la rege, dar arhiepiscopul şi protopopul au reuşit să-l ţină închis cam un an până ce canonicii care-i erau prieteni l-au scos din închisoare şi l-au îndemnat să părăsească imediat ţara fără să mai spună ceva cuiva. El s-a conformat cu mare greutate şi s-a refugiat pe continent.
Alexander Seaton, un călugăr dominican, care era confesorul regelui, a ajuns şi el să cunoască mântuirea prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără faptele legii. În 1532, fiind pus să predice în catedrala St. Andrew în timpul postului paştelui, el a luat hotărârea curajoasă de a mărturisi învăţătura cerească, aceea care îi condusese pe mulţi în exil sau la martiriu. “Numai o credinţă vie,” a spus el, “care îşi însuşeşte îndurarea lui Dumnezeu în Hristos, poate să-i aducă păcătosului iertarea păcatelor. Hristos este sfârşitul legii spre îndreptăţire şi nimeni nu poate satisface cerinţele dreptăţii divine prin lucrările lui. Cât de mulţi ani legea lui Dumnezeu, în loc să fie prezentată cu fidelitate, a fost ascunsă prin tradiţiile oamenilor!” Poporul se minuna de acea învăţătură şi de faptul că nu vorbea despre pelerinaje şi fapte virtuoase, iar preoţii se temeau să spună ceva împotrivă pentru că înaintea lor era confesorul regelui, un mare favorit. Dar Beaton nu era omul care să ezite. “Acest predicator îndrăzneţ a pornit, fără-ndoială, să sufle-n trâmbiţa lui Hamilton şi Alesius. Trebuie luate măsuri împotriva lui”. Arhiepiscopul a reuşit să-l întoarcă pe rege împotriva lui Seaton, aşa că acesta a trebuit să-şi salveze viaţa prin fugă. El a mers la Londra, unde a devenit capelan de Suffolk şi a avut ocazia de a predica evanghelia înaintea unor mari adunări.
Mulţi studenţi din colegii şi novici din mânăstiri, primind învăţătura lui Gawin Logie, director al colegiului St. Leonard, şi a lui John Winram, stareţ adjunct al mânăstirii, au fost convinşi de adevărul pentru care a suferit Hamilton şi au îmbrăţişat învăţăturile reformei. Dar rezultatele martiriului lui Patrick nu au apărut numai la St. Andrew, ci peste tot s-au găsit oameni care susţineau că tânărul abate din Ferne murise ca un martir şi că nu era eretic, oameni care credeau ceea ce crezuse şi el. Alarmat de răspândirea opiniilor noi, clerul a adoptat cele mai dure măsuri pentru eliminarea lor. David Straiton, un gentleman din Forfarshire şi Norman Gourlay, care studiase la St. Andrew şi era preot, au fost judecaţi la palatul Holyrood din Edinburgh, condamnaţi şi duşi pe câmpul Greenside, unde au fost arşi ca eretici. Pe atunci, la St. Andrew a avut loc o schimbare, însă nu una în bine: James Beaton a murit şi i-a urmat David Beaton, nepotul lui, care a fost un tiran şi mai crud decât unchiul său. Pe acesta papa l-a făcut cardinal datorită zelului pe care-l arătă şi pentru a-i da puteri mai mari.
Zelul pentru arderi al cardinalului Beaton
S-a trecut la cercetări riguroase pentru a-i descoperi pe eretici şi flăcările persecuţiei s-au aprins în toate zonele ţării. Din 1534, când au fost arşi Straiton şi Gourlay, până în 1538, spiritul persecuţiei a slăbit, iar numărul celor care îl mărturiseau pe Hristos ca singurul Mântuitor şi Domn a crescut mult. Acea reuşită a evangheliei îl irita extrem de mult pe noul cardinal, care era hotărât să o suprime prin foc şi sabie. Decanul Thomas Forrest - vicar de Dollar, Sir Duncan Simpson - un preot, Keillor şi Beveridge - călugări negri şi Forrester - un notar, în Stirling, au fost arestaţi imediat şi judecaţi de un consiliu întrunit la ordinele cardinalului Beaton şi au fost condamnaţi să fie arşi. În aceeaşi zi a fost ridicat un rug uriaş pe dealuş Castelului din Edinburgh, unde cei cinci credincioşi au fost văzuţi suferind în linişte şi bucurându-se. Pentru credinţă, focul nu era ceva de groază şi moartea îşi pierduse “boldul”. Am putea da alte nume de oameni care au urmat după cei cinci martiri pe dealul castelului, oameni a căror credinţă, mărturisire şi suferinţă merită mai multă atenţie decât ne putem permite să acordăm noi în spaţiul limitat al acestei lucrări, dar ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului, fiind consemnate în cer, scrise cum se cuvine în rândul nobilei oştiri a martirilor, oameni care vor primi, în zorii primei învieri, cununa vieţii, cea promisă tuturor celor care au fost credincioşi până la moarte, şi, odată cu ea, zâmbetul aprobator al Domnului pentru eternitate. În acea zi a gloriei Lui şi a lor, toate acele suferinţe vor fi uitate complet, cu privire la ele rămânând doar amintirea harului Său, care i-a susţinut în ele şi le-a acordat onoarea de a suferi pentru El. Acum ei trebuie că sunt deja cu Hristos, de mai bine de trei sute de ani, la odihna liniştită din paradis, dar ce laude vor aduce ei atunci harului care i-a onorat cu cununa de martir? Atunci se va vedea cum îi preţuieşte cerul pe aceia pe care Roma îi socoteşte eretici şi cum judecă cerul persecuţiile prin care au trecut ei, pentru că toţi criminalii îşi vor avea partea lor în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8 ).
Furia clerului condus de David Beaton sporea de la o zi la alta, iar mulţi, pentru a scăpa de rug, fugeau în Anglia sau pe continent. Unii dintre cei care au fugit erau oameni renumiţi pentru geniul şi învăţătura lor, printre care John Mcbee, John Fife, John Macdowal, John Macbray, James Harrison, Robert Richardson şi celebrul George Buchanan, care este sigur că a fost ajutat de Domnul să scape din închisoare şi şi-a salvat viaţa fugind rapid. El este binecunoscutul autor al versiunii metrice a Psalmilor, care este folosită în Scoţia, fiind cuprinsă în bibliile lor. Câţiva, care au fost biruiţi de groaza de rug, au mărturisit întoarcerea la vechea credinţă, dar numărul martorilor creştea rapid. Prin 1540 mulţi oameni eminenţi primiseră învăţăturile evanghelice. Conţii de Errol şi Glencairn, Lord Ruthven, Lord Kleimans, Sir David Lindsay, Sir James Sandilands, Melville de Raith şi un mare număr de persoane influente par să se fi ataşat de evanghelie din convingeri lăuntrice autentice.
Lista proscrişilor întocmită de Cardinalul Beaton
Situaţia în care a ajuns regele scoţian James al V-lea era deosebit de stânjenitoare. El a fost copleşit de durere după ce şi-a pierdut copiii - Arthur şi James -, era înglodat în datorii şi avea mare nevoie de bani, provocase ostilitatea unchiului său, Henry al VIII-lea al Angliei, refuzând să facă Scoţia independentă de Roma, după cum procedase Henry cu Anglia, şi, de asemenea, a refuzat şi îndemnul acestuia de a confisca proprietăţile bisericii pentru a-şi umple trezoreria goală. Prin influenţa organizaţiei, vrăjmaşii de moarte ai lui Henry, în ale căror mreji căzuse James, au reuşit apoi să provoace acea ruptură între unchi şi nepot care a dus la război şi la moartea lui James.
Cardinalul Beaton a propus atunci ca regele să confişte proprietăţile nobililor eretici şi nu veniturile sacre ale sfintei biserici. “El a întocmit o listă” - spune Cunningham - “cu trei sute şaizeci de persoane care erau suspectate de erezie ale căror proprietăţi, dacă erau confiscate, ar fi acoperit toate necesităţile regelui”. Dr. McCrie, în Viaţa lui Knox, spune cu privire la acea perioadă: “În două rânduri a încercat clerul Romei să nimicească partida reformată printr-o lovitură disperată. Ei i-au prezentat regelui o listă cu câteva sute de oameni care aveau proprietăţi şi averi, pe care îi denunţau ca eretici şi s-au străduit să obţină condamnarea lor linguşindu-l şi arătându-i imensele bogăţii pe care le-ar fi dobândit prin confiscarea proprietăţilor lor”. D’Aubigne şi Wylie spun despre o listă “întocmită de Beaton, care cuprindea peste o sută de nume, printre cei însemnaţi spre a fi masacraţi fiind şi Lord Hamilton, primul pair al ţării, conţii de Cassilis şi Glencairn şi Marischall*”.
* Cunningham Church History of Scotland, vol. 1, p. 237; McCrie - Life of Knox, p. 17; D’Aubigne, Calvin, vol. 6, p. 168; Wylie - Protestantism, vol. 3, p. 479
Această ultimă listă se poate să fi fost una din cele două despre care vorbeşte Dr. McCrie şi se poate să fi fost revizuită şi redusă la aceia care erau primii desemnaţi pentru ucidere şi jaf imediat. Din vreme ce istoricii au declaraţii care variază, am dat ceea ce au spus toţi şi nu ne îndoim că ei sunt în principiu corecţi. Aici cititorul poate să se oprească o clipă pentru a medita la grozăvia planurilor. Cel care se pretindea a fi capul bisericii din Scoţia, păstorul şef al turmei lui Hristos, care ar fi trebuit să fie gata să-şi dea viaţa pentru fraţi, un preot din ordinele sfinte, a scris cu sânge rece o listă cu numele a câteva sute de nobili şi oameni cu vază şi, recurgând la linguşire şi arâtându-i bogăţia lor, s-a străduit să-l ispitească pe rege pentru a aproba condamnarea lor. A existat oare vreodată un complot mai din adâncul infernului sau mai diabolic? Dar nu pentru a-i asigura bani regelui s-a pus iadul în mişcare, ci pentru a-i nimici prin violenţă pe toţi aceia care erau cunoscuţi ca sprijinitori ai opiniilor reformate, pentru a stinge odată pentru totdeauna lumina adevărului în Scoţia, pentru a menţine autoritatea clerului şi a păstra netulburată corupţia din care provenea averea lor.
Prima dată când i-au prezentat regelui această propunere, se spune că i-ar fi dat afară pe mesageri cu cuvinte dure ce exprimau dezaprobarea lui. Dar atât de mult a ajuns el în final să urască nobilimea lui, în special după întrunirea de la Fala Muir, şi atât de mult ajunsese sub influenţa clerului, încât este foarte probabil că el a cedat inflenţei lor. Dar braţul puternic al providenţei, cel care schimbă lucrurile, veghea, astfel încât, în loc să ucidă nobilimea şi oamenii cu vază, clerul l-a băgat în mormânt înainte de vreme pe rege.
Perplexitatea şi moartea regelui
Henry al VIII-lea a făcut mari eforturi pentru a ajunge să aibă o întrevedere cu James şi obţinuse promisiunea unei întâlniri la York. Henry a sosit la timpul stabilit şi a rămas acolo şase zile, dar James nu s-a înfăţişat. Preoţii, temându-se de influenţa pe care Henry ar fi putut-o avea asupra lui James cu privire la reformă, a reuşit să-l determine să rămână acasă, ceea ce el a şi făcut, trimiţând în schimb scuze pline de curtuoazie. Dar mândrul şi răzbunătorul rege englez nu s-a putut împăca uşor cu aceasta, ci s-a considerat dispreţuit şi s-a simţit ofensat şi a izbucnit în ameninţări şi blesteme la adresa scoţianului. A rezultat un război la graniţă. Preoţii l-au instigat pe James să pornească la război fără a-i chema sub steagul său pe nobilii proscrişi, cu promisiunea că episcopii, preoţii şi partizanii lor urmau să formeze armata, şi, după ce regele avea să se întoarcă în triumf după ce îl va fi învins pe Henry, toţi cei suspectaţi de erezie urmau să fie luaţi şi executaţi ca o jertfă de mulţumire pentru victoria câştigată. Dar, pe când James aştepta în castelul Lochmaben veşti despre victorie, câţiva fugari i-au făcut cunoscut regelui faptul că armata lui a fost pusă pe fugă la Solway Moss. Disperarea lui a fost fără margini. Atât de mare era agonia lui încât abia mai putea să respire şi a îngăimat doar câteva plângeri de nedesluşit. Monarhul, cel mai înainte plin de viaţă, ajunsese să nu mai poată suporta. Fusese amăgit de omul josnic în care se încrezuse şi acel fapt îl tulbura la fel de mult ca victoria englezilor.
Aşa disperat s-a închis în palatul Falkland şi supararea extremă l-a condus la febră. Pe când se stingea a aflat că regina, care era la Linlithgow, născuse o fată, cea care a devenit ulterior regina Mary, ceea ce a fost încă o lovitură, din vreme ce el nu avea nici un fiu, şi, cum simţea că familia lui se stinge şi pierde coroana, a murmurat o veche zicală: “A venit cu o fată şi se duce cu o fată*”. A murit peste şapte zile, la 14 decembrie 1542. Când a fost dezbrăcat, în buzunarul lui au găsit grozava listă a proscrişilor. Atunci a văzut naţiunea ce providenţă plină de îndurare i-a salvat şi cât de aproape a fost de ei catastrofa. Acea descoperire a făcut să crească semnificativ numărul reformaţilor şi a pregătit calea pentru căderea religiei care se arătase capabilă să conceapă asemenea planuri ale cruzimii şi avariţiei.
* n.tr.) Coroana ajunsese în familia lui prin faptul că Marjorie Bruce, fiica lui Robert the Bruce, s-a căsătorit cu Walter, întemeind dinastia Stewart
Odată tronul a ajuns vacant, “Cardinalul Beaton nu a pierdut nici o clipă şi a scos un document care pretindea a fi testamentul monarhului decedat, prin care el era numit regent al regatului în perioada cât regina era minoră”, dar în general documentul a fost considerat un fals, aşa că nobilii l-au pus regent pe contele de Arran, care era în favoarea reformei.
Contele, care mărturisise învăţăturile reformate, era înconjurat de consilieri care aveau aceleaşi opinii. Este deosebit de interesant să observăm că, în acea perioadă de început a reformei scoţiene, floarea nobilimii şi oamenii cu vază erau de partea reformei. Nu am considera că toţi vor fi fost creştini cu adevărat, ci credem că, în acea vreme, când răsturnărea vechii religii părea ceva îndepărtat şi nesigur, ei se angajau pe o cale care le periclita serios averile şi vieţile, ceea ce ne face să considerăm că motivaţia lor ţinea de convingeri personale.
Biblia redată naţiunii
În luna martie a anului 1543, parlamentul a făcut un pas important spre reformarea bisericii prin aceea că a acordat prin lege oricărui supus dreptul de a citi sfintele scripturi în limba maternă. Lordul Maxwell, care a prezentat chestiunea înaintea lorzilor cu autoritate legislativă a propus ca: “Să fie o lege stabilită ca toţi supuşii să aibă Sfânta Scriptură, adică Noul Testament şi Vechiul Testament, în limba poporului, engleză sau scoţiană, o traducere bună şi fidelă şi citirea acesteia să nu fie considerată un delict”. După cum era şi de aşteptat, episcopii au protestat energic împotriva acelei măsuri, dar, cu toate acestea, legea a fost adoptată şi funcţionarului de la registru i s-au dat instrucţiuni ca aceasta să fie vestită cum se cuvine prin pieţe şi, prin ordinul regentului, să fie trimisă în toate părţile regatului. Acest act public în favoarea libertăţii religioase a fost un semn al triumfului adevărului asupra erorii. Preoţii au pornit să strige tare: “Erezie! Erezie!” şi că regentul promova erezia.
“Victoria,” spunea Knox, “pe care Isus Hristos a câştigat-o atunci asupra vrăjmaşilor adevărului era deosebit de importantă. Trâmbiţa evangheliei dădea un sunet clar de la Wigton la Inverness, de la sud la nord. A fost o mare mângâiere pentru sufletele şi familiile care până atunci nu îndrăzniseră să citească tatăl nostru sau cele zece porunci în engleză de teamă că vor fi acuzaţi de erezie. Biblia, care mult timp fusese ascunsă într-un colţ, era atunci pusă pe masă de oamenii evlavioşi şi bine informaţi. Noul Testament a circulat mult, dar mulţi dintre cei care-l aveau s-au arătat nevrednici de el necitind nici măcar zece rânduri din teamă de oameni, iar acum acei oameni îl scoteau pentru a le bate cu el obrazul cunoscuţilor lor. Cunoştinţa despre Dumnezeu a crescut mult prin citirea scrierilor sfinte şi Duhul Sfânt a fost dat din belşug unor oameni simpli. Acest act important al parlamentului Scoţian nu a fost abrogat niciodată*”.
* D’Aubigne - Calvin, vol. 6, p. 194; Cunningham, vol. 1, p. 242; McCrie, p. 20
Până atunci reforma a câştigat teren în Scoţia prin cărţi aduse din Anglia şi de pe continent, dar de atunci a ajuns să se răspândească şi erorile papalităţii au fost expuse prin cărţi tipărite de prese din Scoţia. Şi poeţii şi scriitorii satirici au avut atunci de lucru. Cu libertatea pe care şi-o iau de obicei poeţii, ei au scris balade, piese de teatru şi satire despre ignoranţa şi imoralitatea clerului şi absurdităţile şi superstiţiile religiei papistaşe. Asemenea scrieri în limba scoţiană au fost citite cu aviditate de popor şi au avut efectul de a îndepărta publicul de religia catolică.
George Wishart
În vara anului 1544, la scurt timp după ce Scoţia a primit nepreţuita binecuvântare a libertăţii de a citi Biblia, pe scena istoriei ecleziastice a apărut unul dintre cele mai importante personaje. Estevorba de George Wishart, fiul lui Sir James Wishart din Pitarrow, o veche familie onorabilă din Mearns. În 1538 el fugise de persecuţia episcopului Brechin şi petrecuse şase ani pe continent şi la Cambridge ca student şi apoi profesor. Se spune că, la revenirea lui în ţară, el îi depăşise în învăţătură pe compatrioţii săi, mai ales în cunoaşterea limbii greceşti. Ca predicator, elocvenţa lui era deosebit de convingătoare, viaţa lui era ireproşabilă şi avea maniere curtenitoare şi era omenos; evlavia lui era fierbinte, iar zelul şi curajul pentru cauza adevărului erau temperate de o blândeţe rar întâlnită, modestie, dăbdare şi bunătate.
El a încept imediat să predice învăţăturile reformate la Montrose şi Dundee. Dar faima i-o luase înainte şi mari mulţimi s-au strâns să-l asculte. Urmând metoda elveţienilor, el a prezentat învăţătura despre mântuire într-o serie de predici, conform Epistolei către romani. Cunoaşterea scripturii, elocinţa lui şi invectivele împotriva falsităţii papistaşilor au emoţionat atât de puternic poporul încât, la Dundee, ei au atacat şi au distrus mânăstirile călugărilor franciscani şi dominicani. Tulburarea produsă de călugării vocali şi de poporul agitat a fost aşa de mare încât magistraţii au trebuit să intervină, aşa că Wishart s-a retras în mod înţelept în regiunile de vest, unde prietenii săi aveau toată puterea. Lennox, Cassillis şi Glencairn l-au putut proteja şi i-au dat posibilitatea de a intra în orice biserică parohială. Dar, cum el era în esenţa lui un om al păcii, atunci când predicarea lui întâmpina opoziţie, Wishart a refuzat să aprobe se recurgă la forţă şi s-a retras în piaţă sau pe câmp. Dar a-i închide uşa bisericii lui Wishart s-a dovedit a fi o precauţie inutilă, pentru că mii de oameni se adunau pentru a-l auzi. El a predicat la Barr, Galston, Manchline şi Ayr, dar, cum asasinii plătiţi de Beaton îl urmăreau tot timpul, el era în general înconjurat de oameni înarmaţi.
Ciuma la Dundee
La scurt timp după ce Wishart a fost izgonit de la Dumndee, în oraş a venit ciuma. Auzind de aceasta, cu multă dăruire, el s-a grăbit să meargă acolo şi predica neobosit evanghelia vizitându-i pe bolnavi şi căutând să-i pregătească pentru moarte. Cei loviţi de ciumă erau ţinuţi înafara oraşului, lângă poarta de est, în oraş rămânând cei sănătoşi. Pentru a fi auzit de cei din ambele părţi, el s-a suit pe poarta numită Cowgate, şi, deschizând Biblia, a citit din Psalmul 107 : “A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat”. I-a asicugat că îndurarea lui Dumnezeu în Hristos este un dar oferit tuturor şi că oricine se întoarce la El cu sinceritate primeşte binecuvântarea - o binecuvântare pe care răutatea omenească nu o poate împiedica şi nu o poate scădea cu nimic. Unii din cei care l-au auzit au fost atât de mângâiaţi încât au fost pregătiţi să-şi dea duhul, socotind că era mai bine să plece la Isus decât să rămână în lume. Poporul a fost tare neliniştit ca nu cumva “gura din care venise o asemenea dulceaţă să fie închisă”, ca şi cum ar fi presimţit că pericolul era aproape - şi aşa şi era.
Un preot pe nume Wigton, angajat de cardinalul Beaton pentru a-l asasina, stătea la piciorul scării pe care Wishart trebuia să coboare, iar mantia în care era înfăşurat ascundea pumnalul. Dar, în timp ce Wishart cobora, ochiul ager al evanghelistului l-a văzut pe preot şi i-a citit pe faţă gândul crimei, aşa că el a spus: “Prietene, ce vrei să faci?” şi, în acelaşi timp, i-a apucat mâna şi i-a smuls arma. Asasinul a căzut la picioarele lui şi şi-a mărturisit intenţia. “Dă-ni-l nouă pe trădător,” a strigat poporul dând năvală spre el, dar Wishart şi-a pus braţele în jurul asasinului şi a spus: “Cine îl necăjeşte pe el mă necăjeşte pe mine, pentru că el nu mi-a făcut nici un rău”, şi astfel i-a salvat viaţa celui care căuta să-i ia lui viaţa*.
* v. Knox - History of the Reformation, ed. folio, p. 49
Prin îndurarea Domnului, ciuma a început să dispară şi în oraşul lovit de calamitate a început o nouă viaţă. Wishart a depus eforturi pentru cei afectaţi organizând măsuri pentru distribuirea hranei şi medicamentelor. Pe când se ocupa cu acestea, el a primit un mesaj de la contele de Cassilis pentru ca să se întâlnească la Edinburgh cu el şi cu alţi câţiva prieteni din vest în scopul de a avea o dezbatere publică cu episcopul. El a dat ascultare chemării cu toate că ştia intenţia cardinalului Beaton de a-l distruge şi că îl aştepta o moarte crudă. A ajuns la Leith, dar cum oraşul era aproape de Edinburgh, prietenii l-au rugat să se ascundă o zi sau două. Însă el nu a putut suporta aşaceva: “Cu ce sunt eu deosebit de un om mort,” a spus el, “decât că mănânc şi beau? Până acum Dumnezeu s-a folosit de lucrările mele pentru a da în vileag întunericul, iar acum să mă ascund ca un om căruia îi e ruşine şi să nu întrăznesc să mă arăt oamenilor?” Prietenii săi i-au spus: “Doar ştii la ce pericol te expui”. “Rămâne ca Dumnezeul meu să se îngrijească de mine după cum găseşte El potrivit,” le-a răspuns el.
Wishart a început imediat să predice la Leith, după care a mers la East Lothian, unde a vorbit cu moşierii de Brunston, Longniddry şi Orminston. A predicat la Musselburgh, Inveresk, Tranet şi Haddington. Atunci el a fost înconjurat de oameni înarmaţi, din suita prietenilor săi, şi înaintea lui mergea un om cu sabia. Acolo i s-a alăturat John Knox, care era pe atunci învăţător la familia lui Douglas din Longniddry. Cu câtva timp mai înainte, Knox îşi deschisese inima şi mărturisise învăţătura evanghelică, iar atunci s-a alipit de Wishart şi i-a slujit continuu, mergând cu sabia înaintea lui. Lui Wishart i-a plăcut mult duhul şi zelul lui Knox şi s-ar părea că el a prevăzut că acesta avea să fie util în viitor. După ce a predicat la Haddington, el a mers la Orminston House, unde urma să fie găzduit. Knox a insistat să i se permită să-l însoţească, dar martirul l-a expediat spunându-i: “Nu, ci întoarce-te la copiii tăi” - adică la elevii săi - “, şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Este suficient să fie sacrificat unul*”.
* McCrie, p. 21; Cunningham, vol. 1, p. 28
Arestarea şi martiriul lui Wishart
Între timp, Beaton venise la Edinburgh, şi, auzind că Wishart era în vecinătate, era hotărât să-l aresteze imediat. La miezul nopţii, o trupă de călăreţi sub comanda contelui de Bothwell a înconjurat Orminston House şi a cerut să fie predat Wishart. Dar nici promisiunile, nici ameninţările nu l-au putut convinge pe moşier să-l predea pe musafirul său. Bothwell l-a asigurat, jurând pe onoarea lui, că Wishart urma să fie în siguranţă cu el şi că nu va îngădui cardinalului să-i facă rău. Orminston era înclinat să se încreadă în acea promisiune solemnă şi i-a spus lui Wishart ce se întâmpla. Acesta i-a răspuns: “Deschide porţile, se va face voia cea binecuvântată a Dumnezeului meu”. Dar, vai! Bothwell şi-a călcat promisiunea şi victima unui conte fără credinţă şi a unui preot însetat de sânge a fost dusă în grabă la Edinburgh, la St. Andrew, şi aruncată în închisoare.
Pe atunci zelul lui Arran pentru cauza reformei scăzuse mult, iar cardinalul, care avea o puternică influenţă asupra contelui slab şi timid, domina naţiunea. Din vreme ce era contrar legii canonice ca membrii celrului să se amestece în cehstiuni de sânge, Beaton i-a cerut guvernatorului să numească un judecător laic care să pronunţe sentinţa de moarte asupra lui Wishart dacă era găsit vinovat de erezie. Chiar aşa de nehotărât cum era, Arran a refuzat să facă aşaceva şi a amânat. Însă Beaton nu era omul care să se lase oprit de legea canonică sau de mustrările regentului, aşa că Wishart a fost adus înaintea unui tribunal clerical, a fost găsit vinovat de erezie şi condamnat la flăcări.
La 1 martie 1546, în faţa castelului St. Andrew, a fost ridicat un eşafod în jurul căruia au fost puse lemne. Cum puterea civilă refuzase să ia parte la aşaceva, cardinalul a fost cel care a făcut acele lucruri. Oamenii săi au fost dotaţi cu lăncii, săbii, securi şi alte instrumente de război, iar tunurile castelului au fost puse să ţintească spre locul execuţiei ca nu cumva prietenii lui Wishart să încerce să-l salveze. Balconul castelului a fost împodobit cu draperii şi cu perne de catifea pentru ca Beaton şi alţi prelaţi să se bucure în voie de spectacolul rugului şi de chinurile sfântului martir. Când totul a fost gata, Wishart a fost adus din închisoare de doi călăi. Era îmbrăcat în negru şi mici pungi cu praf de puşcă fuseseră legate de diferite părţi ale trupului său. Mâinile îi erau legate la spate şi era legat de gât cu o frânghie, iar la mijloc a fost legat de rug cu un lanţ de fier. A îngenuchiat şi s-a rugat înaintea rugului, după care a îndemnat poporul să iubească cuvântul lui Dumnezeu şi să sufere pentru cuvânt cu răbdare şi cu o inimă împăcată, pentru că aceea va fi spre mântuirea şi mângâierea lor lor veşnică. “Pentru evanghelia cea adevărată,” a spus el, “care mi-a fost dată prin harul lui Dumnezeu, sufăr astăzi din partea oamenilor, nu cu părere de rău, ci cu inima şi mintea bucuroasă. Pentru aceasta am fost trimis: ca să sufăr acest foc pentru Hristos. Nu mă tem de acest foc grozav pentru că ştiu cu siguranţă că în această seară voi cina cu Mântuitorul Hristos, Acela pentru care sufăr”. Şi, potrivit cu Knox, Buchanan şi alţii, el a mai spus şi multe alte cuvinte frumoase.
Când a fost legat de rug, el a spus: “Mântuitor al lumii, îndură-Te de mine! Tată ceresc, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul”. A fost aprins focul. Cardinalul Dunbar şi alţi prelaţi stăteau la balcon privind cum ardea focul şi suferinţele martirului. Văzându-l pe cardinal cu curtenii săi, Wishart a privit ţintă la cardinal şi a spus: “Cel care, fiind într-o asemenea poziţie, priveşte de sus şi-şi desfată ochii cu chinurile mele, peste câteva zile va fi spânzurat de aceeaşi fereastră pentru a suferi o ruşien pe măsura mândriei de acum”. Funia de la gât i-a fost strânsă atunci pentru ca să nu mai vorbească, iar apoi focul i-a redus trupul la cenuşă.
Moartea cardinalului Beaton
Moartea lui Wishart a produs o impresie deosebit de puternică în Scoţia şi a stârnit sentimente din cele mai deosebite. Oamenii bisericii l-au lăudat pe Beaton pentru că era un mare luptător al Romei şi apărătorul preoţimii. Cei evlavioşi au plâns fără gând de răzbunare, dar şi erau oameni de rang înalt care nu împărtăşeau vederile lui Wishart şi care au declarat deschis că trebuia moarte pentru moarte deoarece libertăţile supuşilor erau în pericol atunci când un tiran putea acţiona fără autorizarea regentului pentru a suprima vocea poporului. A pornit om conspiraţie împotriva cardinalului. O ceată mică, dar compusă din oameni hotărâţi, dintre care unii erau împinşi de resentimente pentru prejudicii care le fuseseră aduse lor personal, iar alţii erau însufleţiţi de dorinţa de a răzbuna cruzimile şi a salva ţara de asuprirea lui, a năvălit în apartamentele cardinalului din castelul St. Andrew, a răsturnat baricadele cu care încercase să-şi apere dormitorul. şi l-a ucis imediat, după care i-a spânzurat trupul gol la fereastră, exact cum prezisese Wishart. Ei au ocupat castelul, i-au lăsat pe servitori să plece fără a le face vreun rău, şi au trimis un mesager la curtea Angliei pentru a-l informa pe Henry de succesul lor. Se ştie bine că nimic nu aştepta atunci mai cu nerăbdare monarhul englez ca vestea morţii cardinalului Beaton, care fusese obstacolul în calea împlinirii proiectului lui Henry de a uni cele două coroane prin căsătoria reginei copile cu fiul său, Prinţul Edward. Unii spun că acei conjuraţi erau în solda Angliei*.
* v. Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 731; Cunningham, vol. 1, p. 251; Tytler - History of Scotland, vol. 4, p. 372
Urmările morţii cardinalului Beaton
Asasinarea cardinalului a avut urmări din cele mai importante: a înlăturat de la conducerea politicilor pe cel mai puternic şi mai lipsit de scrupule vrăjmaş al reformei şi pe cel mai mareapărător al romano-catolicismului din Scoţia. Ca şi Wolsey, el era aproape ca un rege. Guvernarea lui a fost caracterizată de intrigi politice, a fost energică şi hotărâtă, iar obiectivul lui principal a fost persecutarea sfinţilor, nimicirea reformei şi triumful definitiv al Romei. Dar lucrarea Duhului lui Dunmnezeu nu avea nevoie să fie ajutată de asasini. Viaţa creştină şi martiriile lui Patrick Hamilton şi George Wishart au auvut o contribuţie mult mai însemnată la lucrarea lui Dumnezeu în Scoţia decât moartea violentă a vrăjmaşului ei. Credinţa, statornicia şi seninătatea martirilor s-au înălţat deasupra ferocităţii persecutorilor, şi, printr-un insticnt care împinge firea omenească să se ridice împotriva nedreptăţii şi să fie de partea celui oprimat, mulţi au trecut de partea reformei. Una dintre greşelile primilor reformatori, pe care am menţionat-o în repetate rânduri, a fost aceea că ei s-au încrezut în protecţia principilor, dar reformatorii scoţieni au trebuit să înveţe printr-o lungă perioadă de suferinţă că puterea lor depindea de un braţ mult mai puernic decât cel al regilor pământului, singurul care poate aduce victoria celui slab şi fără apărare. Ei au avut ideea Hristos ca rege şi motto-ul de pe stindardele legatarilor era Coroana şi Legâmântul lui Hristos*.
* n.tr.) în engleză ei se numeau covenanters, iar motto-ul era Christ’s Crown and Covenant
“Viaţa cea nouă,” spunea D’Aubigne, “care a răsărit în secolul al şaisprezecelea, era peste tot aceeaşi, dar, cu toate acestea, ea purta anumite caracteristici specifice în fiecare ţară în care a apărut. La Wittemberg, gândul creştinului a fost în special la om, la omul cel căzut, dar născut din nou şi îndreptăţit prin credinţă. La Geneva gândul a fost la Dumnezeu şi la harul său suveran. În Scoţia, gândul a fost la Hristos ca Mântuitor prin moartea Lui, dar, mai presus de toate, rege care guvernează poporul Său şi îl ţine, El fiind independent de puterile omeneşti”. Considerăm că istoricul de la Geneva este foarte corect în aprecierile pe care le-a făcut cu privire la caracteristicilevieţii celei noi în diferite ţări, dar mai trebuie să adăugăm însă faptul că nicăieri în scriptură nu se spune că Hristos ar fi rege al bisericii, ci peste tot este numit rege al iudeilor. El este numit Capul bisericii, biserica fiind trupul Său, şi se spune că El este Cap peste toate lucrurile bisericii. Un rege ne face să ne gândim la supuşi, dar, din vreme ce biserica este una cu Hristos, este trupul Său şi mireasa Lui, dar nicăieri nu se spune că El este regele bisericii. El este rege, şi, desigur, în această calitate va şi domni atunci când “toate împărăţiile lumii acesteia vor deveni împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului său”. Gloria lui Dumnezeu se va revela prin Hristos sub trei forme: 1. În har, ca atunci când a fost pe pământ şi ca de atunci până acum; 2. În guvernare, ceea ce va avea loc în mileniu, când sfinţii vor domni împreună cu Hristos timp de o mie de ani; 3. În glorie - care, de asemenea, se leagă de guvernare -, ceea ce va fi pentru eternitate, “pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu sunt în El Da şi în El este amin, spre gloria lui Dumnezeu prin noi” (v. 2. Corinteni 1:20 ; Ioan 1:17 ; Apocalipsa 20:6 ; 21:1-8 ).
John Knox
Locul rămas vacant la St. Andrew a fost curând ocupat de John Hamilton, stareţ de Paisley, care era frate al regentului. Cu toate că nu-l egala pe predecesorul său în ceea ce priveşte agerimea minţii, era egalul lui în zelul neabătut cu care îi urmărea pe toţi cei care erau pentru reformă, astfel că persecuţia nu a scăzut odată cu dispariţia lui Beaton. Conspiratorii care luaseră castelul şi care-l stăpâneau i-au primit între zidurile lui pe toţi cei care-şi primejduiau viaţa prin aceea cî îmbrăţişau învăţăturile cele noi. În scurt timp, lor li s-au alăturat mulţi, atât din motive politice cât şi din motive religioase, aşa că acel castel a ajuns să aibă o garnizoană de oameni hotărâţi, care îi sfidau pe regent şi pe fratele lui, arhiepiscopul. Dintre cei cărora li s-au deschis porţile, cel mai remarcabil era John Knox, marele susţinător al reformei.
Acet om remarcabil, care este demult o marcă a Scoţiei, a cărui carieră ulterioară a fost legată de multe evenimente importante, avea pe atunci patruzeci de ani. Conform opiniei majoritare, el s-a născut ân 1505, în satul Giffard, în apropiere de Haddington. S-ar părea că părinţii săi erau din clasa de mijloc de la ţară şi că erau suficient de avuţi pentru a-i asigura o educaţie, şi că, probabil, gândiseră ca fiul lor să fie destinat bisericii. De la şcoala din oraşul natal, la şaisprezece ani el a trecut la Universitatea de la Glasgow, unde era pe atunci director celebrul John Mair. Se spune că el s-a distins în filozofie şi teologie scolastică şi că a intrat în ordinul preoţesc înainte de a fi ajuns la vârsta reglementată prin legea canonică. După ce a părăsit colegiul nu se ţtie mia nimic despre istoria lui până ce a ajuns în compania lui Wishart, cu puţin înainte de martiriul acestuia*.
* McCrie - Life of Knox; Tytler - History of Scotland, vol. 4, p. 374
Chemarea la slujire a lui Knox
Reformatorul a fost, fără-ndoială, primit cu multă căldură de cei din castel, care l-au rugat să fie unul dintre predicatorii lor. El s-a opus hotărât acelor solicitări, afirmând că “nu putea alerga dacă nu era trimis de Dumnezeu”. Când a primit o invitaţie daresată de întreaga adunare în unanimitate şi a fost îndemnat în mod solemn de Mr. Rough, un predicator, să nu refuze chemarea lui Dumnezeu, pentru că aşa nu I-ar fi plăcut Lui, Knox a izbucnit în lacrimi şi s-a retras în camera lui. El ajunsese să aibă cu totul alte gânduri cu privire la importanţa slujbei lui faţă de cele pe care le avusese când intrase în ordinul preoţesc. Sarcina de a “spune tot planul lui Dumnezeu fără a ascunde nimic” (v. Fapte. 20:18-21), indiferent cât de neplăcut ar suna celor care l-ar auzi, cu toate consecinţele la care se expuneau predicatorii învăţăturilor protestante, îl umplea de nelinişte şi de teamă. Este cert că, în acea situaţie, a avut un mare conflict lăuntric, pentru că el avea un caracter puternic şi era, prin firea lui, îndrăzneţ, drept, independent şi cinstit, conştiincios şi modest. Dar când a ajuns să simtă clar că era chemarea lui Dumnezeu să se angajeze în lucrarea Lui, s-a hotărât sp se angajeze asumându-şi toate responsabilităţile, spunând împreună cu apostolul: “nu consider viaţa mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârşesc alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, de a mărturisi evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24 ).
Şi-a început lucrările de predicator cu îndrăzneala care-l caracteriza şi a adus multă binecuvântare atât garnizoanei cât şi locuitorilor oraşului. În prima lui predică, ţinută n biserica parohială a St. Andrew, el a urmărit să dovedească faptul că papa de la Roma eta omul păcatului, antihristul şi curva Babilonului despre care spune scriptura. El a lovit la rădăcină sistemul papalităţii pentru a-l distruge complet. Timp de câteva luni el a predicat la St. Andrew şi un mare număr de locuitori, înafară de garnizoana castelului, a renunţat la catolicism şi a mărturisit credinţa protestantă, participând la cina Domnului după modelul reformat din Scoţia. Dar lucrarea lui a fost, în scurt timp, întreruptă.
Marie de Guise şi flota franceză
După moartea lui Beaton, regina văduvă, Marie de Guise, sora lui Henri, ducele cel crud care a luptat împotriva hughenoţilor şi a condus masacrul din ajunul zilei Sf. Bartolomeu, a rămas clar împotriva reformei, şi, asemenea familiei sale, era fidelă Franţei şi Romei. La scurt timp după ce regentul a eşuat complet în cucerirea castelului St. Andrew, în golf a venit o flotă de şaisprezece galere franceze înarmate, comandată de Leo Strozzi. Navele s-au aşezat în linie astfel încât, la flux, să aibă controlul asupra ieşirii spre mare, în timp ce forţele lui Arran asediau castelul de pe uscat. În scut timp s-a produs o ruptură, şi, în mai puţin de o săptămână a apărut un steag de armistiţiu. Aşa a căzut castelul St. Andrew, şi toţi, inclusiv John Knox, au fost îmbarcaţi pe galere şi duşi în Franţa. Se spune că nu au fost respectate condiţiile capitulării şi că, la solicitarea papei, a reginei Scoţiei şi a clerului, cei mai de seamă gentlemani au fost încarceraţi la Rouen, Cherborug, Brest şi Mont St. Michel. Knox a fost, împreună cu alţi câţiva, ţinut în lanţuri la bordul unei galere şi expus la toate umilinţele la care papistaşii erau obişnuiţi să-i supună pe aceia pe care ei îi considerau eretici.
În timpul captivităţii s-a recurs la ameninţări şi violenţă pentru a-i determina pe prizonieri să-şi schimbe cderinţa, sau măcar să admită să ia parte la închinarea papistaşă, dar aceştia urau atât de mult sistemul încât nici unul dintre ei, nici dintre cei de pe ţărm, nici din cei de pe apă, nu a putut fi determinat să se alăture catolicilor. Deseori se spunea mesa în auzul lor, şi, în acele situaţii, erau ameninţaţi cu torturi în cazul că nu dădeau semnele de respect obişnuite, însă, în loc să se conformeze, ei îşi acopereau capetele de îndată ce începea slujba. Într-o zi, pe una dintre galere a fost adusă o pictură frmoasă a Fecioarei şi au cerut ca un prizonier scoţian - probabil Knox - să o sărute în semn de închinare. Acela a refuzat, spunând că asemenea idoli erau blestemaţi, şi a refuzat să o atingă. “Dar o vei face,” a spus atunci unul dintre ofiţeri, şi, în acelaşi timp, i-a apropiat-o cu forţa e gură. Atunci prizonierul a luat pictura şi, aruncând-o în apă, a spus: “Să se salveze acum Doamna pe sine însăşi, că este destul de uşoară; să înveţe să-noate”. Cu oarece greutate, ofiţerii au scos zeiţa din apă, iar apoi prizonierii nu au mai fost forţaţi la asemenea necuviinţe*.
* Knox - History, folio, p. 83; McCrie, p. 34
Domnul avea, fără-ndoială, să-l înveţe lecţii importante pe slujitorul Său iubit şi pe tovarăşii lui prin acea închisoare aspră. Pentru a scăpa de persecuţia lui Hamilton, el a fost obligat să se ascundă fugind dintr-un loc în altul. În asemenea împrejurări nu trebuie să fim surprinşi că s-a refugiat în castel. Cu toate acestea, a fost ca şi cum s-ar fi asociat cu asasinii cardinalului, aşa că el a avut de suferit aceleaşi consecinţe ca şi ei. Nouăsprezece luni a fost deţinut pe o galeră în apele Franţei. Dar nici unul dintre tovarăşii săi nu a murit.
Istoricii nu sunt de acord cu privire la mijloacele prin care prizonierii şi-au recăpătat libertatea. Dr. McCrie concluzionează în mod raţional: “După ce Curtea Franţei a obţinut consimţământul Parlamentului Scoţiei pentru căsătoria reginei Marie cu Delfinul şi regina a revenit, aceasta nu a mai fost deloc înclinată să se mai amestece în conflictele clerului scoţian”.
Knox îşi recapătă libertatea
Recăpătându-şi libertatea, Knox a mers în Anglia, cu trupul slăbit dar cu mintea viguroasă şi convingeri neclintite. Reputaţia pe care şi-o câştigase prin predicile sale şi prin suferinţele din ultima vreme erau o recomandare pentru curtea Angliei, aşa că el a fost ales unul dintre capelanii lui Edward al VI-lea. I s-a oferit parohia All-Hallows* din Londra, dar a refuzat pentru că nu era de acord cu liturghia engleză. Moartea timpurie a lui Edward şi venirea pe tron a reginei Mary l-a obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa. A străbătut Franţa pentru a ajunge în elveţia, şi, după ce i-a vizitat pe teologii bisericii elveţiene, s-a stabilit la Geneva.
* biserica este situată în City-ul Londrei
Celebrul Jean Calvin era la apogeul reputaţiei şi al activităţii sale utile. El l-a primit pe Knox cu multă afecţiune, ca refugiat din Scoţia şi a legat cu el o strânsă prietenie. Cei doi reformatori au ajuns să fie împreună, având aproape aceeaşi vârstă, fiind foarte apropiaţi ca sentimente şi în ceea ce priveşte învăţătura şi conducerea bisericii, şi, de asemenea, similari în multe aspecte ale caracterului lor. “Knox era un om aspru, inflexibil, fără patimă şi energic, dar plin de umor. Calvin era calm, sever, iritabil, dar niciodată pătimaş, ridicându-se ca nivel intelectual deasupra colegilor săi aşa cum Mont Blanc se înalţă deasupra celorlalţi munţi, atingând parcă cerul, şi este acoperit cu zăpezi veşnice. Nu există nici un dubiu că Jean Calvin a exercitat o influenţă însemnată asupra colegului său reformator. Knox era la începutul lucrării sale când lucrarea lui Calvin se încheia. Knox căpăta faimă când Calvin dădea legi pentru o parte a creştinătăţii*”.
* Cunningham, vol. 1, p. 308
Dar nici prieteniile, nici perspectivele siguranţei pentru persoana lui şi nici o altă sferă în care el ar fi putut fi util nu l-au făcut să înceteze a se gândi la compatrioţii săi persecutaţi. El scria continuu scrisori pentru a-i încuraja şi scrieri pentru a-i întări în adevărul lui Dumnezeu, şi era fără-ndoială informat cu privire la ceea ce se petrecea.
Revenirea lui Knox în Scoţia
În 1555, Knox a revenit în ţara lui după o absenţă de opt ani. A fost primit de James Syme, un burghez respectabil din Edinburgh, în a cărui casă se strângeau prietenii reformei pentru a discuta proiecte şi planuri. Până atunci mulţi prieteni ai reformei participaseră la mesă şi nu erau despărţiţi pe faţă de biserica Romei, dar discursurile sobre ale lui Knox, care nu admitea compromisuri, i-a convins de greşeala lor şi i-a făcut să ia hotărârea de a nu mai participa la închinarea catolică. La scurt timp după aceea au luat cina Domnului în forma protestantă, iar prin acel act au pus bazele Bisericii Reformate a Scoţiei.
Printre nobilii care s-au strâns în jurul stindardului protestant erau: Lord Lorne, Lord Erskine, Lord James Stewart, Contele de Marischall, Contele de Glencairn, John Erskine din Dun şi William Maitland din Lithington. Aceştia ascultau cu stăruinţă predicile lui Knox şi îl ajutau în lucrarea lui. Având o asemenea gardă, reformatorul a fost neobosit în predicare, nu numai în capitală ci şi în provincii. În iarna 1555-6 a predicat în Kyle, Cunningham, Angusshire şi în alte locuri transmiţând binecuvântarea lui Dumnezeu şi viaţă mişcării reformate şi întărind în multe suflete lucrarea cea bună. Veştile despre lucrarea lui străbăteau toată ţara, clerul era alarmat şi a decis să-l aresteze, aşa că Knox, înţelegând că prezenţa lui continuă în ţară ar fi atras o nouă furtună asupra unei comunităţi tinere, s-a retras în mod prudent la Geneva.
Primul legământ
De atunci înaintarea reformei în multe părţi ale Scoţiei a fost rapidă şi decisivă. Scurta vizită a reformatorului a adus mari servicii cauzei reformei. Nobili, baroni, burghezi şi ţărani au ieşit din comuniunea Romei şi se strângeau pentru citirea cuvântului şi pentru rugăciune. Potrivit formelor presbiteriene, ei nu puteau lua sacramentele fără a avea un pastor ordinat, dar acele mici strângeri au deschis calea pentru o organizare mai completă. Următorul pas al nobililor a fost întocmirea a ceea ce istoria numeşte Primul Legământ, iar cei care l-au formulat sunt numiţi “lorzii congregaţiei”. În acest legământ ei promiteau înaintea “majestăţii lui Dumnezeu şi a adunării Sale să se dedice cu toată puterea lor, cu averile lor şi cu vieţile să susţină, să prezinte şi să instituie cuvântul cel binecuvântat al lui Dumnezeu şi adunarea Lui,” etc. La 3 decembrie 1557 Dumnezeu i-a chemat să dea mărturie pe Conţii de Argyle, Glencairn şi pe Morton, Lord de Lorne şi pe Erskine din Dun.
Acele măsuri au alarmat clerul, care vedea că se apropia căderea lor dacă nu luau măsuri energice şi nu recurgeau la mijloace hotărâte pentru a împiedica aceasta. Şi nu dispuneau decât de o singură armă: flăcările martiriului, aşa că acestea au fost aprinse rapid. Walter Mill, un bătrân evlavios, a fost acuzat de erezie şi ars de viu la St. Andrew la 28 august 1558. La rug el s-a adresat poporului cu aceste cuvinte: “Cât despre mine, eu am optzeci şi doi de ani, şi nu mai puteam trăi mult, dar o sută de oameni mai buni ca mine se vor ridica din cenuşa oaselor mele. Am încredere în Dumnezeu că voi fi ultimul care va muri în Scoţia pentru această cauză”. El fusese preot de parohie în apropiere de Montrose, dar a suferit ca un credincios adevărat al Domnului Isus Hristos.
Clerul nu mai ştia ce să facă: martiriile nu aveau alt efect decât acela de a face să crească numărul protestanţilor. Oamenii renunţau rapid la mesă şi se alăturau în mod deschis reformatorilor. Era extrem de clar că dacă papistaşii nu dădeau o lovitură decisivă urmau să fie obligaţi să capituleze. Călugării au făcut apel la episcopi, iar episcopii la puterea civilă. Regina văduvă, bigotă provenind din casa de Lorena, s-a angajat clar de partea romano-catolicismului. Până atunci ea a manevrat între episcopi şi lorzii congregaţiei, dar atunci ea a emis o proclamaţie prin care interzicea oricui să predice sau să dea sacramentele fără a fi autorizat de episcopi. Predicatorii reformaţi nu au dat ascultare proclamaţiei, aşa că eu fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea ei la Stirling, fiind acuzaţi de erezie şi răzvrătire. Au intervenit atunci lorzii congregaţiei, iar regina, uimită de fermitatea lor, a fost de acord să amâne judecarea la tribunal pentru a cerceta mai în amănunt problemele.
Întoarcerea definitivă a lui Knox în Scoţia
În mijlocul acelor agitaţii şi ameninţări era nevoie de un lider puternic, aşa că au trimis o delegaţie la Geneva pentru a-l ruga pe Knox să se întoarcă. La 2 mai 1559, el a sosit la Leith. Vestea sosirii lui a căzut ca un trăznet asupra partidei papale. Imediat a fost emisă o proclamaţie regală prin care Knox era declarat rebel şi proscris. Dar acele proclamaţii nu au fost luate în seamă. Cum s-a întâmplat să treacă prin Perth puţin timp după proclamaţie, Knox a ţinut una ditre predicile sale vehemente împotriva idolatriei şi mesei şi a închinării la imagini. Poporul era pregătit pentru asemenea discursuri şi a fost mişcat, dar mulţimea s-a dispersat la sfârşit în linişte. Un preot care a rămas la urmă, pentru a-şi arăta dispreţul pentru învăţătura care tocmai fusese prezentată, a descoperit un altar bogat ornamentat, împodobit cu imagini, şi a început să spună mesa. Dar un băiat din apropiere a strigat: Idolatrie! Furios, preotul l-a lovit pe băiat, care, în schimb, a răspuns aruncând o piatră, care însă a trecut pe lângă preot şi a sfărâmat una dintre statui. Câteva persoane care mai zăboveau prin biserică fără rost au simpatizat cu băiatul, aşa că, în câteva clipe, altarul, statuile, crucifixele şi toate podoabele biserici au fost sfărâmate şi călcate în picioare. În scurt timp, gălăgia a făcut să se strângă o mulţime şi agitaţia a ajuns deosebit de mare. Cineva a strigat atunci: “La mânăstiri!” Şi în scurt timp mânăstirile călugărilor negri şi cenuşii au ajuns nişte ruine. Mulţimea întărâtată s-a îndreptat apoi spre abaţia din Charterhouse şi, peste puţin timp, nu a mai rămas nimic din acea construcţie magnifică decât nişte ziduri goale. Magistraţii oraşului şi predicatorii s-au grăbit să ajungă la scena răzmeriţei de îndată ce au auzit de aceasta, dar nici cuvintele convingătoare, nici autoritatea nu au putut domoli furtuna*.
* McCrie, p. 127; Wylie, vol. 3, p. 491
Revolte în popor
Lucrarea de dărâmare care a început la Perth printr-o frenezie a furiei populare, s-a extins rapid la St. Andrew, la Cupar şi la alte locuri în Fife, Scone, Cambaskenneth, Linlithgow, Stirling, Edinburgh, etc. În principal asupra mânăstirilor s-a revărsat violenţa urii poporului, ele fiind aşezăminte care a veau o faimă proastă în popor, ca nişte cuiburi de lenevie, lăcomie şi răutate. Tradiţia îi atribuie lui Knox acel strigăt al partidei: “Dărâmaţi cuiburile şi păsările for fugi”. Şi acele cuiburi ale necurăţiei şi ipocriziei care dăinuiseră peste secole au fost devastate şi desfiinţate într-o singură zi.
Regina, înfuriată la culme de acele ultragii, s-a jurat să radă de pe faţa pământului oraşul Perth şi să pună sare pe temeliile lui în semn de pustiire pentru totdeauna. Ea a strâns o armată destul de mare, care la numai câteva zile după aceea a apărut în apropierea oraşului. Cetăţenii au închis porţile şi au trimis scrisori reginei, nobilimii şi “semninţei antihristului, prelaţilor urâcioşi şi copiilor lor din Scoţia”. Acele scrisori dovedesc că lorzii congregaţiei erau pregătiţi să-i facă faţă. Văzând cât de hotărât era poporul şi ce forţă avea, ea a fost suficient de abilă pentru a ajunge la pace şi a obţine tot ce putea obţine prin disimulare.
Atunci a început un război religios. Întotdeauna a fost trist şi de plâns să-i vedem pe reformatori luând în mâini armele carnale ale acestei lumi pentru a se apăra, abandonând sabia Duhului. Dar strigătul de chemare la arme înălţat de regină i-a făcut pe reformatori să înalţe aceeaşi chemare pentru a se apăra. În acea vreme ei considerau că era drept să urmeze exemplul lui Iosua şi al lui David ca şi pe acela al lui Petru şi Pavel. Dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul a intervenit şi a eliminat-o pe regină prin moarte. Aceasta a avut loc în castelul din Edinburgh la 10 iunie 1560. Decesul ei a fost lovitura fatală pentru influenţa franceză în politica Scoţiei şi a avut rezultatul fericit de a emancipa naţiunea de sub jugul străin. Aşa a fost larg deschisă calea pentru stabilirea legală a reformei. Prin minunata predicare a lui Knox în ultimele cincisprezece luni, naţiunea a ajuns să fie pregătită pentru a scutura jugul papalşia aboli jurisdicţia papalităţii în ţară.
Abolirea papalităţii prin lege a Parlamantului
Parlamantul s-a întrunit la începutul lunii august a anului 1560 şi au fost auzite vocile celor trei stări pentru a reglementa chestiunile religioase. Toţi oamenii aşteptau acel congres ca pe cel mai important eveniment de când exista Scoţia ca naţiune. Vom prezenta doar rezultatele. Cele trei stări din ţară au hotărât suprimarea ierarhiei romano-catolice şi stabilirea legală a credinţei protestante. O scurtă mărturisire de credinţă sau un sumar al învăţăturii creştine a fost întocmită de John Knox împreună cu tovarăşii lui şi a fost citită în auzul întregului Parlament, care a ratificat-o şi a aprobat-o ca “o învăţătură sănătoasă, întemeiată pe cuvântul infailibil al lui Dumnezeu”. Victoria a fost câştigată. Entuziasmul adunării a ajuns la paroxism; venerabilul Lord Lindsay s-a ridicat şi a declarat că putea spune asemenea bătrânului Simeon odinioară: “Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta ...” (Luca 2:29 ).
Imediat după ce terenul a fost eliberat pentru a înălţa un nou edificiu ecleziastic, Knox a şi fost gata cu un plan pentru biserica reformată, care este cunoscut sub numele “Prima carte de disciplină”. Constituţia bisericii, aşa cum este prezentată ea în această carte simbolică, este strict presbiteriană. Ea recunoaşte patru categorii de deţinători de funcţii reglementate şi permanente: pastorul, învăţătorul, bătrânul şi diaconul. 1. Pastorii predică adunării; 2. Învăţătorii expun scriptura studenţilor în seminarii şi universităţi; 3. Bătrânii sunt asociaţi pastorilor în conducerea adunării; 4. Diaconii sunt cei care administrează problemele finaciare şi se îngrijesc de săraci. Apoi, sunt patru instanţe de judecată: biserica, Presbiteriul, Sinodul Provincial şi Adunarea Generală.
Succesul mişcării reformate era hotărât. Parlamentul declarase protestantismul credinţă naţională şi Knox a şi fost gata cu modelul pentru biserica cea nouă şi cu crezul ei. Dar, ca toţi ceilalţi reformatori, el a neglijat complet învăţătura despre biserica lui Dumnezeu aşa cum a fost ea prezentată de Domnul nostru şi de apostolii săi şi a alcătuit o constituţie potrivit înţelepciunii omeneşti, cu toate că el nu a avut nici o-ndoială că acea constituţie era în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Consecinţele greşelii sale, după cum am văzut deja, sunt prezentate în mesajul Domnului către biserica din Sardea. Nu putem vorbi suficient de elogios despre acei treizeci şi patru de ani de mărturie credincioasă, cu un imens preţ de suferinţă şi sânge. Şi Domnul a binecucântat mult predicarea evangheliei. Aproape întreaga naţiune a fost câştigată pentru învăţătura cea nouă în acea perioadă, şi altarele şi idolii superstiţiei au fost distruşi în toată ţara, în aclamaţiile poporului*.
* Pentru multe detalii interesante cu privire la această perioadă vedeţi Dr. Lorimer - History of the Scottish Reformation; Spottingwood - History, 3 colume; Wylye - Protestantism, Mccrie - Life of John Knox; Knox - Original History
De atunci până la Revoluţia glorioasă din 1688, presbiterienii au fost asupriţi mult şi persecutaţi de dinastia cei fără credinţă şi plini de viclenie din dinastia Stuart, care au dorit să instituie Biserica episcopală în Scoţia în locul celei presbiteriene. Dar istoria acelor vremuri tulburi nu este cuprinsă în planul nostru.
Vom trece acum să aruncăm o privire asupra efectelor reformei în Anglia.
sursa: https://comori.org/