Categorie: Biserica lui Hristos
Scrisoarea I
Prea iubiţi fraţi,
Sunt multe lucruri în legătură cu poziţia noastră de fraţi adunaţi pentru Numele lui Isus, asupra cărora simt nevoia să stăm de vorbă. Aleg mijlocul acesta de a sta de vorbă, ca cel ce vă oferă mai multă uşurinţă pentru a cerceta şi a cântări cu maturitate ce vi se va spune, mai bine poate decât le-aţi avea într-o convorbire sau discuţie liberă la care să asiste toţi.
Un cuvânt la început, pentru a recunoaşte îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi, ca unii care suntem adunaţi pentru Numele lui Isus. Nu pot decât să-mi plec capul şi să-L ador, amintindu-mi clipele numeroase de înviorare reală şi de bucurie sinceră pe care El ni le-a dat să le avem împreună în prezenţa Sa. Amintirea clipelor acestora, în timp ce ne umple inimile de adorare înaintea lui Dumnezeu, cei împreună cu care ne-am bucurat de astfel de binecuvântări ne devin nespus de scumpi. Legătura Duhului este o legătură reală. Şi, în încrederea pe care El mi-o dă în dragostea pentru fraţii mei, aş vrea, ca frate şi slujitor al vostru din dragoste pentru Hristos, să vă spun fără rezervă ceea ce mi se pare să fie de o mare importanţă pentru continuarea fericirii noastre şi folosul nostru comun: ca şi, pentru ceea ce este şi mai preţios, pentru slava Aceluia în Numele căruia suntem adunaţi.
Când, în iulie anul trecut, am fost călăuziţi de Domnul, cum nu mă îndoiesc, să înlocuim cu adunări libere, duminica seara, predicarea evangheliei care avea loc până atunci, prevedeam tot ce se va întâmpla. Aş putea spune că rezultatul nu m-a surprins deloc. Sunt lecţii în legătură cu călăuzirea practică a Duhului Sfânt care nu pot fi învăţate decât prin experienţă. Şi multe lucruri care pot acum, datorită binecuvântării Domnului, să fie apreciate de priceperea voastră spirituală şi de cugetul vostru, ar fi fost cu totul de neînţeles dacă n-aţi fi învăţat să cunoaşteţi felul de adunări cărora li se aplică aceste adevăruri.
Se zice că experienţa este cel mai bun învăţător. Lucrul acesta ar putea fi pus la îndoială şi pe bună dreptate, dar nu poate fi îndoială că experienţa ne face să simţim nevoi pe care numai învăţătura dumnezeiască le poate satisface. Mă veţi înţelege că nu este o bucurie pentru mine să văd pe fraţii mei nemulţumiţi de partea pe care o iau unii şi alţii, în strângerile laolaltă. Dar, dacă starea aceasta de lucruri va contribui, cum sunt încredinţat că se va întâmpla, să deschidă inimile noastre la lecţiile Cuvântului lui Dumnezeu, pe care altminteri nu le-am fi învăţat atât de bine, acest rezultat va fi cel puţin o pricină de recunoştinţă şi de bucurie.
Învăţătura locuirii Duhului Sfânt "în trup, în biserică" şi prin urmare a PREZENŢEI şi CONDUCERII Lui în adunările sfinţilor îmi apare de câţiva ani, dacă nu ca adevărul cel mai mare al dispensaţiunii actuale, cel puţin ca unul din cele mai însemnate adevăruri care disting perioada aceasta. Tăgăduirea practică şi obişnuită a acestui adevăr constituie una din trăsăturile cele mai serioase ale apostaziei care şi-a făcut loc. Sentimentul acesta nu mi se micşorează, ci mai degrabă mi se adânceşte în suflet, pe măsură ce timpul se scurge.
Vă mărturisesc deschis că, deşi recunoscând din plin că sunt copii ai lui Dumnezeu în toate denominaţiunile care ne înconjoară şi, dorind să-mi ţin inima deschisă faţă de toţi dintre ei, nu mi-ar fi cu putinţă să fiu în părtăşie cu vreun grup oarecare de creştini care înlocuiesc călăuzirea suverană a Duhului Sfânt cu unele forme ale clerului, - tot aşa cum, dacă aş fi fost israelit, n-aş fi putut avea părtăşie cu ridicarea unui viţel de aur în locul Dumnezeului Celui viu. Faptul că lucrul acesta a avut loc în toată creştinătatea şi că judecata stă să cadă peste ea din cauza păcatului acestuia şi atâtor altor păcate, nu face decât să recunoaştem cu durere partea noastră; şi ne umilim înaintea lui Dumnezeu, ca unii care toţi am participat la acest păcat şi ca fiind toţi un singur trup în Hristos, împreună cu acel mare număr de creştini care şi azi încă rămân în starea aceasta de lucruri şi se slăvesc cu ea.
Dar greutăţile care însoţesc despărţirea de răul acesta, greutăţi pe care începem să le simţim (aşa cum le-am putut prevedea), nu au deloc puterea să-mi slăbească în vreun fel convingerea cu privire la răul acesta, de care Dumnezeu în harul Său ne-a făcut să ne despărţim. Şi greutăţile acestea nu trezesc nicidecum în mine vreo dorinţă de a mă întoarce la felul acesta de poziţie şi autoritate omenească şi oficială. De poziţia şi autoritatea aceasta se face caz de către o anumită clasă de persoane, ele fiind caracteristice bisericii de nume şi contribuind la grăbirea judecăţii care va cădea în curând peste ea.
Dar, prea iubiţii mei fraţi, în cazul în care convingerea noastră cu privire la adevărul şi însemnătatea învăţăturii prezenţei Duhului Sfânt n-ar fi prea profundă, daţi-mi voie să vă amintesc că prezenţa aceasta a Duhului Sfânt în adunările sfinţilor este un fapt. Şi tocmai de o credinţă în acest fapt avem nevoie. Suntem înclinaţi să-l uităm. Şi uitarea sau necunoaşterea faptului acestuia este cauza principală a faptului că ne adunăm fără a avea vreun folos pentru sufletele noastre. Dacă ne-am aduna nu pentru altceva decât ca să fim în prezenţa lui Dumnezeu; dacă nu am crede altceva decât că atunci când suntem strânşi laolaltă El este în adevăr prezent, ce efect va avea convingerea aceasta asupra sufletelor noastre!
Fapt este că atât de real cum Hristos era prezent cu ucenicii Săi pe pământ, tot atât de real Duhul Sfânt este prezent acum în adunările sfinţilor. Dacă prezenţa aceasta ar putea în vreun fel să fie arătată simţurilor noastre - dacă am putea vedea aşa cum ucenicii Îl vedeau pe Domnul Isus - ce sentiment solemn am încerca şi cum ar fi inimile noastre stăpânite de el! Ce linişte profundă, ce atenţie respectuoasă, ce încredere în El ar rezulta! Ar fi cu neputinţă să aibă loc vreo grabă, vreun sentiment de rivalitate, de nelinişte, dacă prezenţa Domnului ar fi astfel descoperită vederii şi simţurilor noastre. Şi prezenţa Lui să aibă mai puţină influenţă pentru că este vorba de o problemă a credinţei şi nu a vederii? Este El oare mai puţin prezent cu adevărat pentru că este nevăzut? Lumea sărmană nu primeşte deloc lucrul acesta, pentru că ea nu-L vede. Şi noi să luăm aceeaşi poziţie ca a lumii şi s-o părăsim pe a noastră? "Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte. Dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că El rămâne cu voi şi va fi în voi" (Ioan 14:16-17 ).
"Dar voi Îl cunoaşteţi". Aşa să fie, prea iubiţilor! Sunt tot mai mult convins că cea mai mare lipsă a noastră este credinţa în prezenţa personală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt. N-au fost vremuri în care prezenţa Lui era realizată în mijlocul nostru, ca un fapt? Şi cât de binecuvântate erau astfel de clipe! Puteau să fie şi erau intervale de tăcere; dar cum erau folosite? Aşteptând cu toată seriozitatea toate de la Dumnezeu. Nu într-o îngrijorare fără încetare de a şti cine se va ruga sau cine va vorbi; nu întorcând foile Bibliei sau ale cărţilor de cântări pentru a găsi ceva care ne-ar părea potrivit. Nu; nici gânduri îngrijorate cu privire la ce vor zice cei ce erau acolo ca vizitatori. Dumnezeu era acolo! Fiecare inimă era preocupată cu El. Şi dacă cineva ar fi deschis gura numai pentru a întrerupe tăcerea, s-ar fi simţit că era în adevăr o întrerupere.
Când tăcerea era întreruptă, era printr-o rugăciune care întrupa dorinţele şi exprima năzuinţele tuturor celor prezenţi; sau printr-o cântare la care fiecare se putea uni cu tot sufletul: sau printr-un cuvânt care se adresa cu putere inimilor noastre. Şi cu toate că multe persoane puteau fi folosite pentru a indica o cântare sau alta, pentru a rosti rugăciunile sau cuvintele acelea, era atât de evident că un singur Duh îi călăuzea şi rânduia toate, ca şi cum un program ar fi fost mai dinainte făcut şi fiecare îşi va fi avut partea lui hotărâtă. Nici o înţelepciune omenească n-ar fi putut face un plan de felul acesta. Armonia era divină. Duhul Sfânt era Cel ce lucra prin mai multe mădulare, în locurile lor diferite, pentru a exprima adorarea şi pentru a răspunde nevoilor tuturor celor ce erau prezenţi.
Şi de ce n-ar fi totdeauna aşa? Repet, fraţii mei prea iubiţi, prezenţa Duhului Sfânt este un fapt şi nu o doctrină. Şi desigur, dacă El este prezent în realitate când suntem adunaţi laolaltă, nici un alt fapt nu poate fi asemănat cu el. Acesta este desigur marele fapt care umbreşte orice alte fapte şi care ar trebui să caracterizeze totul în adunare. Aici este vorba nu numai de o negaţie. Prezenţa Duhului Sfânt nu înseamnă numai că adunarea n-ar trebui să fie condusă după o rânduială omenească şi fixată mai dinainte; ea înseamnă mai mult decât atât: dacă Duhul Sfânt este prezent, El trebuie să dirijeze adunarea. Prezenţa Lui nu înseamnă deloc că fiecare ar avea libertatea de a lua parte la ce se face în adunare; dimpotrivă, ea înseamnă tocmai contrariul lucrului acestuia. Este adevărat, nu trebuie să existe vreo restricţie omeneasca; dar dacă Duhul Sfânt este prezent, nimeni nu trebuie să ia vreo parte oarecare în adunare, în afară de acela pe care Duhul îl pune la lucru şi pe care îl califică. Libertatea slujirii este libertatea Duhului Sfânt de a da fiecăruia în parte aşa cum voieşte El (1. Corinteni 12:11 ). Dar noi nu suntem Duhul Sfânt! Şi dacă uzurparea locului Lui de către o singură persoană este un lucru de netolerat, ce să spui de uzurparea locului Său de către un număr de persoane care ar lucra pentru că ar fi libertate de a lucra şi nu pentru că ar şti că tocmai acela este gândul pe care Duhul Sfânt îl are pentru clipa aceea, ca să fie făcut?
O credinţă reală în prezenţa personală a Domnului ar pune în ordine toate lucrurile acestea. Nu înseamnă că ar trebui dorită tăcerea pentru ea însăşi sau că cineva ar trebui să se reţină să lucreze numai din cauza prezenţei cutărui sau cutărui frate. Mai bine tot felul de neorânduieli, pentru ca starea adevărată de lucruri să se arate, decât să fii înăbuşit de prezenţa unui anumit frate. Ce este de dorit este ca prezenţa Domnului să fie realizată în aşa fel încât nimeni să nu rupă tăcerea decât sub călăuzirea Sa. Şi sentimentul prezenţei Sale să ne păzească astfel de tot ce este nedemn de El şi de numele Domnului Isus, pentru care suntem adunaţi.
Sub o altă dispensaţie citim îndemnul următor: "Păzeşte-ţi piciorul când intri în casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai degrabă să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căc i ei nu ştiu că fac rău. Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe" ( 5:1-2 ). Desigur, dacă harul în care suntem noi acum ne-a dat o libertate mai mare să mergem la Dumnezeu, nu trebuie să folosim o astfel de libertate ca o scuză pentru lipsa de respect şi pentru pripeală. Prezenţa reală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în mijlocul nostru ar trebui desigur să fie tot aşa un motiv pentru un respect sfânt şi o teamă evlavioasă, cum este şi faptul că Dumnezeu este în cer şi noi pe pământ. „De aceea, pentru că am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12:28,29 ).
Nădăjduind să reiau subiectul acesta, rămân, iubiţi fraţi, un slujitor al vostru în Hristos.
Adaos la cea dintâi scrisoare
Oricât de însemnată este învăţătura prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare, nu trebuie confundată cu cea a prezenţei personale a Domnului Isus în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său.
Unii gândesc că Domnul Isus ar fi prezent în adunare prin Duhul Sfânt, nefăcând deosebire între prezenţa personală a Domnului şi cea a Duhului. Duhul Sfânt administrează şi călăuzeşte, El nu este suveran; Domnul Isus este suveran.
Domnul Isus spune despre Mângâietorul, Duhul adevărului: „EI nu va vorbi de la Sine... El Mă va slăvi... EI va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”; Dar Domnul făgăduieşte să fie El Însuşi acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. El este în mijlocul celor pentru care S-a dat pe Sine Însuşi, în timp ce Duhul Sfânt nu S-a dat pe Sine Insuşi.
Este de toată însemnătatea să reţinem adevărul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare. Faptul acesta a fost pierdut din vedere de biserică şi pierderea aceasta a ruinat biserica. Ea a pus clerul în locul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt.
N-ar trebui totuşi ca, păstrând adevărul acesta, să nu ţinem seama şi de prezenţa personală a Domnului în adunare. În Matei 18:20 , Domnul nu spune: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, Duhul este prezent în mijlocul lor” (oricât de adevărat şi binecuvântat este lucrul acesta), ci „Eu sunt în mijlocul lor”.
Este o pierdere mare pentru suflet şi pentru adunare dacă prezenţa personală a Domnului, ca Domn, este înlocuită cu cea a Duhului, care nu este Domn, ci Mângâietor, care administrează şi conduce.
În 1. Corinteni 12:4-6 găsim trei nume: Duhul, Domnul şi Dumnezeu. Este diversitate de daruri dar este acelaşi Duh. Şi dacă este diversitate de daruri, este prin urmare diversitate de slujbe, însă acelaşi Domn. Slujitorii au primit de la Duhul darurile lor (vers. 11) şi ei îşi împlinesc slujba sub călăuzirea Duhului. Dar, ca slujitori, ei sunt sub autoritatea Domnului lor, care nu este Duhul, ci este Domnul Isus. Duhul distribuie şi călăuzeşte slujbele, dar slujitorii sunt slujitorii Domnului.
Tot aşa, dacă este vorba de cină, ea este cina Domnului. Moartea Domnului este vestită şi este vorba de paharul Domnului, masa Domnului (în contrast cu cea a demonilor). Deci El are autoritate aici, ca să hotărască cine sunt cei ce trebuie să ia parte (1. Corinteni 11 ).
Remarcaţi totuşi că numai prin Duhul Sfânt poate spune cineva: „Isus este Domnul” ( 12:3 ).
Dar fără să vrei, se poate nesocoti autoritatea Dornnului în adunare şi se poate înlocui cu cea a Duhului Sfânt, care nu este Domn, ci cârmuieşte din partea Celui ce este Domn. Biserica din evul mediu a căzut într-o extremă cu totul diferită, punând călăuzirea omului în locul călăuzirii Duhului Sfânt.
Este bine de observat că în Matei 18:18-20 , Domnul Isus nu vorbeşte despre Duhul, ci de autoritatea Sa ca Domn, de Numele Său şi de prezenţa Sa personală. Fără îndoială că acestea sunt realizate sub călăuzirea Duhului Sfânt, dar nu ne adunăm pentru numele Duhului Sfânt şi nici în jurul Lui. Dacă nu te gândeşti decât la prezenţa Duhului Sfânt, pierzi din vedere adevărul prezenţei personale a Domnului în adunare şi atunci faci Domn din Duhul Sfânt. Şi tocmai dimpotrivă, nu poţi avea adevărul prezenţei personale a Domnului ca suveran, fără a avea adevărul prezenţei şi lucrării Duhului, ca Cel ce cârmuieşte din partea Domnului, şi atunci ai tot ce trebuie.
O altă observaţie care face să arate ce deosebeşte prezenţa Duhului Sfânt de prezenţa personală a Domnului în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său este că Duhul Sfânt poate să fie întristat, din nefericire - acolo unde Domnul nu poate să fie. Într-o adunare sectară, sfinţii care o compun au totuşi pe Duhul Sfânt în ei şi cu ei. Ei pot să nu-şi dea seama de prezenţa Lui, să nu gândească decât la influenţa Lui şi să-L întristeze, dar El nu-i lasă, nu pleacă de la ei. "El rămâne cu voi şi va fi în voi”. Dar Domnul Isus Însuşi, El nu poate fi găsit într-o adunare sectară. În Matei 18:20 nu este vorba de atotprezenţa Lui, căci în sensul acesta El este peste tot, fără deosebire. Dar dacă este vorba de strângeri laolaltă religioase, Domnul n-a făgăduit să fie în toate, ci numai şi numai acolo unde Numele Său este centrul şi baza strângerii laolaltă. „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul Lor!”. Şi dacă El este acolo, El este Cel ce are autoritatea, iar Duhul Sfânt cârmuirea.
Dacă am avea sentimentul lăuntric că Domnul este acolo ca Domn, că noi suntem acolo unde El este, ce influenţă solemnă ar avea asupra inimilor noastre şi în acelaşi timp ce siguranţă, şi ce odihnă! Cum ar fi atunci liber Duhul Sfânt să ne dea binecuvântările lui Hristos, luând din ce este al Domnului ca să ne descopere.
Ce privilegiu imens este să fii adunat pentru Numele slăvit al Celui ce a murit, a înviat şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu, al Celui ce ne-a trimis Mângâietorul, al celui ce vine de acolo la noi! Da, Numele acesta slăvit este temelia strângerii laolaltă pentru care El spune: "Eu voi fi în mijlocul lor". Domnul nostru, trupeşte absent, Se află duhovniceşte prezent într-un mod real (şi nu numai prin Duhul Sfânt) în mijlocul celor pe care Numele Său i-a unit. El este acolo şi nu în altă parte când este vorba de strângeri laolaltă, şi ce siguranţă aduce faptul că acolo El este Domn!
Prea iubiţi fraţi,
Revenind la subiectul despre care v-am scris mai înainte, aş vrea să vă prezint câteva notiţe dintr-o broşură scrisă acum nouă sau zece ani. Autorul, dacă sunt bine informat, este un frate care a cinstit mult pe Dumnezeu printre noi şi este cunoscut personal de cea mai mare parte dintre voi. Broşura este sub forma unui dialog.
„- Am înţeles că dvs. spuneţi că fiecare frate este în stare să înveţe în adunarea celor credincioşi.
- Dacă aş spune aşa, L-aş tăgădui pe Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să înveţe pe alţii în adunarea sfinţilor, dacă n-a primit de la Dumnezeu un dar deosebit în scopul acesta.
- Dar dvs. credeţi că orice frate are dreptul să vorbească în adunare, dacă poate.
- Nicidecum. Tăgăduiesc acest drept oricui, în afara Duhului Sfânt. Un om poate să fie în mod natural foarte capabil să vorbească şi să vorbească bine, dar dacă el nu poate „să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” (Romani 15:2 ), Duhul Sfânt nu l-a calificat să vorbească. Dacă el totuşi vorbeşte, necinsteşte pe Dumnezeu, Tatăl său, întristează Duhul şi nesocoteşte biserica lui Hristos; mai mult, el nu face altceva decât să arate propria sa voinţă.
- Care este atunci vederea deosebită pe care o susţineţi în privinţa aceasta?
- Gândiţi poate că ar fi o vedere a mea să cred că, după cum biserica aparţine lui Hristos, tot aşa El i-a dat daruri şi numai prin ele poate să fie zidită şi cârmuită, pentru ca atenţia ei să nu fie îndreptată greşit şi timpul ei să fie pierdut, ascultând lucruri care nu i-ar fi de folos, oricât de interesante s-ar părea.
Desigur, admit lucrul acesta şi aş dori ca darurile acestea să fie râvnite mai mult şi să se combată folosirea oricăror altor mijloace, oricât de mare autoritate le-ar da elocvenţa sau autoritatea omenească.
Susţin apoi că Duhul Sfânt dă daruri cui voieşte El şi darurile pe care le voieşte El. Şi cei sfinţi ar trebui să fie atât de mult uniţi împreună, încât darurile unui frate n-ar trebui niciodată să împiedice exercitarea darurilor reale ale altuia, şi uşa să fie deschisă atât darurilor mici, cât şi darurilor mari.
- Lucrul acesta se înţelege de la sine.
- Şi totuşi nu se înţelege. Nici în biserica naţională, nici la cei ce sunt despărţiţi de ea, nu se găseşte pus în practică 1. Corinteni 14 . Şi spun cu tărie că nici un dar al lui Dumnezeu nu are de aşteptat aprobarea bisericii, ca să fie pus la lucru. Dacă darul este de la Dumnezeu, Dumnezeu îl va face să fie văzut, pentru ca sfinţii să-i recunoască valoarea.
- Sunteţi de acord cu o slujire regulată?
- Dacă printr-o slujire regulată înţelegeţi o slujire constatată (că adică în fiecare adunare, cei ce au primit daruri de la Dumnezeu pentru zidire sunt în număr limitat şi cunoscuţi de ceilalţi), sunt de acord. Dar dacă printr-o slujire regulată înţelegeţi o slujbă exclusivă, nu pot să fiu de acord. Printr-o slujire exclusivă înţeleg recunoaşterea anumitor persoane ca ocupând atât de exclusiv locul de învăţători, încât manifestarea unor daruri reale pe care le-ar avea alţii ar ajunge ceva cu totul neobişnuit, neregulat. Aşa se întâmplă, de exemplu, în bisericile oficiale şi chiar în cea mai mare parte a grupărilor mărunte, unde s-ar privi ca ceva cu totul neregulat o lucrare făcută de doi sau trei care ar fi într-adevăr dotaţi de Duhul Sfânt.
- Pe ce vă întemeiaţi deosebirea pe care o faceţi?
- În Fapte 13:1 văd că în Antiohia erau cinci persoane recunoscute de Duhul Sfânt ca fiind în stare să înveţe: Barnaba, Simeon, Luciu, Manaen şi Saul. Fără îndoială că în toate strângerile laolaltă, pe aceşti cinci se aşteptau fraţii să-i audă vorbind. Era acolo o slujbă constantă. Dar nu era o slujbă exclusivă; căci, atunci când Iuda şi Sila au venit între ei (Fapte 15:32 ), ei au putut fără nici o greutate să-şi ia locul printre ceilalţi şi atunci învăţătorii recunoscuţi au devenit mai numeroşi.
- Dar ce legătură ar putea avea lucrul acesta cu indicarea unei cântări, cu o rugăciune sau cu citirea unui loc din Cuvântul lui Dumnezeu?
- Şi acestea, ca de fapt toate, trebuie să rămână în totul sub căIăuzirea Duhului Sfânt. Vai de omul acela care, numai pentru că aşa vrea el, ar indica o cântare sau ar face o rugăciune sau ar citi ceva din Scriptură într-o adunare, fără să fie călăuzit de Duhul Sfânt. Făcând un astfel de lucru în adunarea sfinţilor, el face prin aceasta mărturia că este călăuzit de Duhul Sfânt; şi această mărturie, când nu este adevărată, este un lucru din cele mai îngâmfate. Dacă sfinţii ştiu ce înseamnă comuniunea, ei vor şti de asemenea cât de greu este să conduci o adunare în rugăciune şi în cântare. A te adresa lui Dumnezeu în numele adunării sau a propune adunării o cântare ca mijloc de exprimare către Dumnezeu a stării ei reale, cere mult discernământ sau cel puţin călăuzirea din acea clipă. din partea lui Dumnezeu.”
Iată lumina în care era înfăţişat subiectul acesta de către un frate cunoscut, gândesc, de cei mai mulţi dintre voi - unul din cei dintâi lucrători printre cei care de mai mult de patruzeci de ani au căutat să se adune pentru Numele Domnului Isus.
În sprijinul ideii principale din cuvintele de mai sus, că adică Dumnezeu nu pune la lucru pe toţi sfinţii ca să ia parte la slujirea publică a cuvântului sau pentru a conduce închinarea într-o adunare, aş vrea să vă îndrept mai întâi spre locul de la 1. Corinteni 12:29-30 : „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi fac minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în limbi? Toţi tălmăcesc?" Întrebările acestea n-ar fi avut sens, dacă n-ar fi fost evident că astfel de lucruri erau împlinite numai de unii în trup. Apostolul tocmai spusese: „Şi Dumnezeu a rânduit în adunare, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor etc”. După aceea el spune: „Oare toţi sunt apostoli?...” Astfel, tocmai în partea din Scriptură care tratează cu cele mai multe amănunte suveranitatea Duhului Sfânt în distribuirea şi exercitarea darurilor în trup, în biserică; - în partea aceasta la care ne referim mereu şi pe bună dreptate ca să dovedim că libertatea slujbei este rânduiala lui Dumnezeu în biserica Sa; - în însăşi partea aceasta ni se spune că nu toţi fraţii erau dotaţi de Dumnezeu, ci că Dumnezeu a rânduit pe unii în trup. După aceea vine enumerarea rânduielilor diferite şi a darurilor care îi deosebeau.
Citiţi de asemenea Efeseni 4 . S-au ridicat îndoieli cu privire la posibilitatea de a lucra potrivit principiilor cuprinse în 1. Corinteni 12 şi 14, când sunt lipsă o atât de mare parte din darurile enumerate în capitolele acestea. În ce mă priveşte, n-am astfel de îndoieli, iar pe cei ce le au îi voi întreba numai: unde se găsesc în Scriptură alte principii după care am putea lucra? Şi dacă nu se găsesc altele, ce autoritate am avea noi ca să ne purtăm după nişte principii care nu se găsesc nicidecum în Scriptură! Dar nici o îndoială de felul acesta nu poate exista cu privire la Efeseni 4:8-13 . „De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor... Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Şi observaţi de asemenea că darurile acestea sunt date până ce biserica va fi completă. Atâta timp cât Hristos are pe pământ un trup căruia îi este necesară slujba oamenilor acestora, El are grijă să le încredinţeze darurile acestea în dragostea Sa, pentru hrănirea şi întreţinerea trupului acestuia, a miresei Sale, "până ce vom ajunge toţi..."
Deci, prin slujirea unor oameni vii, al căror loc şi chemare este să slujească, Hristos are grijă de turma Sa şi o hrăneşte - şi în felul acesta Duhul Sfânt lucrează în trup, în care locuieşte. Este adevărat că aceşti oameni pot avea o meserie. PaveL făcea corturi. Dar ei sunt cu totul departe de orice fel de pretenţie la vreo demnitate clericală, la vreo poziţie oficială. Cu toate acestea, ei sunt dovada grijii pe care Hristos o are pentru zidirea sfinţilor Săi şi pentru chemarea sufletelor la El. Şi înţelepciunea adevărată a celor sfinţi este să deosebească darurile acestea acolo unde Hristos le-a pus şi să le recunoască la locul lor pe care El li l-a rânduit în trup. A-i recunoaşte în felul acesta, înseamnă a-L recunoaşte pe Hristos. A refuza să faci lucrul acesta, înseamnă atât a ne face nouă înşine un rău, cât şi a necinsti pe Domnul.
Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu a pus darurile acestea în trup, în tot trupul. Hristos a dat darurile acestea întregului trup; şi noi nu suntem tot trupul. Presupuneţi că biserica ar fi rămas în mod exterior una, aşa cum era în zilele apostolilor. Chiar şi atunci se putea foarte bine ca în cutare loc să nu fie nici un evanghelist şi în alt loc nici un păstor sau învăţător. În acelaşi timp, în altă parte puteau să fie mai mulţi evanghelişti, mai mulţi păstori şi învăţători. Dar acum, când biserica este atât de împrăştiată şi atât de divizată, cât de adevărat este lucrul acesta pentru adunările care sunt strânse ici şi colo pentru Numele Domnului Isus! A încetat Domnul Isus să aibă grijă de biserica Sa, pentru că în afară ea este sfâşiată şi divizată? Nicidecum! A încetat El să arate grija Sa pentru ea, dându-i daruri necesare şi potrivite? Niciodată! Dar numai în unitatea întregului trup se găsesc darurile acestea; şi avem nevoie să ne aducem aminte de lucrul acesta. Toţi credincioşii dintr-o localitate formează adunarea lui Dumnezeu din locul acela. Şi s-ar putea să fie evanghelişti, păstori şi învăţători printre mădularele trupului care sunt totuşi într-o biserică oficială sau printre metodişti sau neconformişti. Ce folos am avea din slujba lor? Sau cum ar putea fi folosiţi sfinţii care sunt printre ei de darurile pe care Hristos le-a pus printre noi?
Dacă printre cei şaptezeci care se adună în localitatea X în Numele Domnului, nu s-ar găsi nici unul care să aibă darurile despre care se vorbeşte în Efeseni 4 sau ar fi numai doi sau trei, faptul că sunt strânşi laolaltă în felul acesta nu va mări, prin însuşi faptul acesta, numărul darurilor. Un frate care nu a fost făcut păstor sau evanghelist de către Hristos Însuşi, nu va deveni păstor sau evanghelist dacă va începe să se adune acolo unde prezenţa Duhului Sfânt şi libertatea slujirii sunt recunoscute. Şi dacă, pentru că ar fi eliberare de restricţiile omeneşti, cei ce n-au fost daţi de către Hristos bisericii Sale ca păstori, învăţători sau evanghelişti, şi-ar atribui locul acesta şi ar lucra ca şi cum ar fi dăruiţi, ar rezulta din aceasta zidire? Nu, ci confuzie! Şi „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate adunările sfinţilor”.
Dacă astfel de daruri lipsesc din mijlocul nostru, să ne recunoaştem sărăcia. Dacă avem două sau trei daruri, să fim mulţumitori, recunoscându-le la locul pe care Dumnezeu li l-a rânduit şi să ne rugăm ca să căpătăm daruri şi slujbe mai numeroase şi mai bune. Dar să ne ferim de a presupune că lucrarea unui frate pe care Domnul nu l-a pus în poziţia aceasta, ar putea înlocui vreun dar. Singura urmare a unei astfel de activităţi este că întristează Duhul şi Îl împiedică să lucreze prin cei pe care altfel El i-ar folosi în slujba sfinţilor.
Un gând fericit îmi vine înainte, ajungând la sfârşitul scrisorii acesteia. Dacă poziţia în care ne găsim n-ar corespunde deloc cu ce găsim în Scriptură, astfel de probleme cu greu s-ar ridica printre noi. Când totul este aranjat, rânduit de un sistem omenesc, când oamenii numiţi de alţii, de o conferinţă sau de o biserică n-au decât să se conformeze unei rutine prescrise pentru ei de rânduielile cărora le sunt supuşi, astfel de probleme n-ar avea deloc raţiune a de a fi. Însăşi greutăţile poziţiei noastre dovedesc, prin felul lor de a fi, că poziţia însăşi este de la Dumnezeu. Da, şi Dumnezeu care ne-a adus aici prin Duhul Său, prin Cuvântul Său, este în totul de ajuns şi nu va lipsi în greutăţile noastre. El ne va face să trecem prin ele într-un mod folositor pentru noi şi pentru slava Sa. Să fim însă simpli şi modeşti. Să nu pretindem la ceva mai mult decât am avea sau să facem ceva pentru care Dumnezeu nu ne-a calificat.
Rezerv unele lucruri de amănunt pentru o altă scrisoare.
Aşteptând, rămân al vostru, în dragostea Domnului Isus Hristos, T.
Scrisoarea III
Prea iubiţi fraţi,
Sunt două lucruri asupra cărora aş vrea să fiu bine înţeles, înainte de a începe subiectul deosebit al scrisorii acesteia. Mă gândesc mai întâi la deosebirea care este între slujire şi închinare. Folosesc aici cuvântul închinare în sensul lui cel mai întins, pentru felurile diferite în care omul se adresează lui Dumnezeu, fie rugăciunea, mărturisirea sau, ceea ce este îndeosebi închinarea, adică adorarea, mulţumirea şi lauda. Deosebirea de căpetenie între închinare şi slujire este că în închinare omul vorbeşte lui Dumnezeu, iar în slujire Dumnezeu este Cel ce vorbeşte oamenilor prin slujitorii Săi.
Singurul nostru drept şi în totul de ajuns pentru a ne închina este harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, care ne-a adus atât de aproape prin sângele lui Isus, încât acum Îl cunoaştem şi Îl adorăm pe Dumnezeu ca Tatăl nostru şi suntem împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. În această privinţă, toţi sfinţii sunt egali. Cel mai slab şi cel mai puternic, cel ce are mai multă experienţă şi cel ce nu este decât un copilaş, toţi sunt la fel când este vorba de privilegiul acesta. Slujitorul lui Hristos cel mai dotat nu are mai mult drept de a se apropia de Dumnezeu decât are cel mai neştiutor dintre credincioşii printre care el îşi exercită darul. A admite contrariul ar însemna să faci aşa cum s-a făcut atât de mult în toată creştinătatea, adică să recunoşti o clasă deosebită de preoţi între biserică şi Dumnezeu. Avem un Mare Preot suveran. Singura preoţie care există în prezent alături de a Sa este preoţia la care iau parte toţi sfinţii, şi toţi iau parte în mod egal.
Astfel, n-aş putea înţelege ca într-o adunare creştină, cei pe care Dumnezeu i-a calificat să înveţe, să îndemne sau să predice evanghelia, să fie singurii chemaţi să indice cântări, să se roage, să laude pe Dumnezeu, să-I aducă mulţumiri. Se poate foarte bine ca Dumnezeu să folosească şi alţi fraţi ca să indice o cântare care să fie expresia închinării din acea clipă a inimilor celor ce sunt adunaţi; sau El îi poate folosi pentru a exprima în rugăciune dorinţele reale şi nevoile din acea clipă ale celor pentru care ei deschid gura. Şi dacă Dumnezeu găseşte de cuviinţă să lucreze în felul acesta, cine am putea fi noi să ne împotrivim Lui?
Totuşi, dacă astfel de acte de închinare nu pot să fie privilegiul exclusiv al celor ce au daruri, ele trebuie să fie subordonate călăuzirii din acea clipă a Duhului Sfânt. Şi toţi trebuie să ţină seama de principiile conţinute în 1. Corinteni 14 , potrivit cărora toate lucrurile trebuie să se facă în rânduială şi spre zidire.
Slujirea - adică slujirea cuvântului, în care Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin slujitorii Săi - este rezultatul punerii în mod deosebit într-un individ a unui dar sau a unor daruri, de folosirea cărora el este răspunzător faţă de Hristos. În dreptul nostru de a ne închina, toţi suntem egali. Răspunderea pentru slujire decurge din ceea ce ne deosebeşte. „Având felurite daruri, potrivit harului care ne-a fost dat...” (Romani 12:6 ). Chiar şi acest text arată deosebirea la care mă refer între slujire şi închinare.
Celălalt punct este libertatea slujirii. Ideea adevărată, ideea Scripturii cu privire la libertatea slujirii cuprinde nu numai libertatea în exercitarea darurilor, ci şi în dezvoltarea lor. Ea înseamnă că noi recunoaştem în strângerile laolaltă prezenţa şi lucrarea Duhului, în aşa fel încât să nu punem vreo piedică lucrării Lui, prin oricine vrea El. Este deci perfect de clar că cea dintâi dezvoltare a unui dar trebuie să fie lucrarea Duhului în cei pe care nu-i folosise mai înainte. Orice alte principii care ar împiedica lucrarea aceasta, socotesc că ar căuta să răstoarne privilegiile bisericii şi drepturile Duhului Sfânt.
Dar atunci trebuie să fie evident că, dacă cei credincioşi se adună împreună pe principiul acesta, ei lasă Duhului Sfânt libertatea să lucreze printr-un frate ca să propună o cântare, prin alt frate pentru a se ruga, printr-un al treilea pentru a da un cuvânt de îndemn sau o învăţătură. Şi Duhul trebuie să fie tot aşa liber să dezvolte, după cum este lăsat să şi folosească darurile, pentru zidirea trupului.
Este evident deci că această stare de lucruri nu ar putea avea loc fără ca, prin însăşi ocazia aceasta să se arate şi dorinţa omului firesc de a se arăta, de a lucra fără călăuzirea Duhului Sfânt. De aici însemnătatea de a şti cum să poţi face deosebirea între ce este de la firea pământească şi ce este de la Duhul. Sunt cu totul împotriva banalizării unor expresii ca acestea, „slujba firii pământeşti” şi „slujba Duhului”; totuşi ele cuprind un adevăr foarte însemnat atunci când sunt folosite cum trebuie. Fiecare creştin are în lăuntrul lui două izvoare de gândire, de sentimente, de motive, de cuvinte şi de acţiuni, şi aceste două izvoare sunt numite în Scriptură „firea pământească” şi „Duhul”. Lucrarea noastră în adunarea sfinţilor poate să provină din unul dau din altul din aceste izvoare. Este deci de cea mai mare însemnătate să ştim să facem bine deosebirea între ele. Este însemnat lucru pentru cei ce lucrează în adunare, fie de obicei, fie ocazional, să se judece ei înşişi în privinţa aceasta. Şi este un lucru de toată însemnătatea pentru toţi credincioşii, deoarece suntem îndemnaţi să „cercetăm duhurile”. Aceasta face ca adunarea să fie sub răspunderea de a recunoaşte ce este de la Dumnezeu, şi să nu fie de acord şi să înlăture tot ce ar veni din alt izvor.
Asupra unora din jaloanele principale, cu care am putea deosebi căIăuzirea Duhului de pretenţiile şi contrafacerile firii pământeşti, aş dori acum să vă îndrept atenţia. Şi mai întâi aş vrea să menţionez câteva lucruri care nu sunt pentru noi o îndreptăţire de a lua parte la o lucrare sau alta în adunarea sfinţilor.
Nimeni nu este îndreptăţit să lucreze numai pentru că este libertate de a lucra. Lucrul acesta este atât de evident, încât nici n-ar mai fi nevoie să-l dovedim; şi totuşi avem nevoie să ni se amintească. Faptul că nici o piedică formală nu se opune ca fiecare frate să lucreze în adunare, dă posibilitatea celor a căror singură calificare este de a şti să citească, să ia o mare parte din timp citind capitol după capitol şi propunând cântare după cântare. Desigur, orice copil care a învăţat să citească, ar putea să facă lucrul acesta. Şi în adevăr, puţini fraţi dintre noi nu ar fi în stare să dirijeze adunarea, dacă toată calificarea cerută pentru aceasta ar consta în a şti să citeşti cum trebuie capitole şi cântări. Este destul de uşor să citeşti un capitol; dar să înţelegi bine care este capitolul care ar trebui să fie citit şi care este timpul potrivit când trebuie citit, aceasta este cu totul alt lucru. Şi nu este greu să propui o cântare; dar, ca să propui o cântare care cuprinde în ea şi exprimă în adevăr adorarea adunării, iată ce este cu neputinţă de făcut fără calăuzirea Duhului Sfânt.
Vă mărturisesc, fraţilor, că atunci când, este ceva timp de atunci (nu chiar de curând, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu), citeam cinci sau şase capitole şi cântam tot atâtea cântări în jurul mesei Domnului, şi poate nu auzeam mai mult de o singură rugăciune de mulţumire, mă întrebam dacă ne-am adunat pentru a vesti moartea Domnului sau mai degrabă pentru a ne perfecţiona în citire şi în cântare. Binecuvântez pe Domnul cu toată sinceritatea pentru progresul care a avut loc în privinţa aceasta. Totuşi este bine să ne amintim fără încetare că libertatea de a lucra în adunări nu ne îndreptăţeşte să lucrăm după placul nostru.
Dacă nici un alt frate nu face ceva, aceasta nu este o îndreptăţire suficientă ca eu să lucrez în vreun fel în adunare. Tăcerea de dragul tăcerii nu poate fi îndeajuns dezaprobată. Ea poate deveni o formă, ca şi orice alt lucru. Dar tăcerea este mai bună chiar, decât a face sau a zice ceva numai ca să întrerupi tăcerea. Ştiu bine ce înseamnă să te gândeşti la persoanele prezente care nu fac parte din adunare, care poate sunt chiar neîntoarse la Dumnezeu şi să te simţi incomodat pentru ele de tăcerea aceasta. Când o astfel de stare de lucruri este frecventă sau obişnuită, poate că este nevoie de o îndreptare serioasă spre Dumnezu, ca să vedem de unde vine lucrul acesta. Dar niciodată situaţia aceasta nu poate îndreptăţi pe un frate să vorbească sau să se roage sau să propună o cântare, numai cu scopul ca să se facă ceva.
Mai mult, experienţele şi starea noastră individuală nu sunt călăuze sigure cu privire la partea de lucrare pe care o avem de luat în adunările sfinţilor. S-ar putea ca o cântare să fie tare plăcută sufletului meu sau poate am auzit-o cântându-se în altă parte cu o mare bucurie în prezenţa Domnului. Dar ar trebui eu să trag concluzia că sunt chemat să propun cântarea aceasta în cea dintâi adunare la care voi asista? S-ar putea ca ea să nu fie potrivită cu starea din acel moment a adunării. De asemenea, poate că n-ar fi deloc intenţia Duhului ca vreo cântare să fie cântată. „Este cineva printre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva bucuros? Să cânte cântări de laudă” (Iacov 5:13 ). O cântare trebuie să exprime sentimentele celor ce sunt adunaţi; altminteri, cântând-o, ei n-ar mai fi sinceri. Şi cine ar putea să găsească o astfel de cântare, în afară de Cel ce cunoaşte starea prezentă a adunării?
La fel este şi cu rugăciunea. Dacă cineva se roagă în adunare, el este mijlocul de exprimare a nevoilor şi cererilor ei. Eu poate am unele greutăţi ale mele, pe care să le arunc asupra Domnului în rugăciune, dar ele nu s-ar potrivi deloc să fie menţionate în adunare. Singurul efect ar fi, probabil, să coboare pe toţi fraţii mei la nivelul meu. De altă parte, s-ar putea ca sufletul meu să fie foarte fericit în Domnul; dar, dacă nu este tot aşa cu adunarea, atunci numai făcându-mă una cu starea ei voi fi capabil să aduc înaintea lui Dumnezeu cererile ei. Deci, dacă eu sunt călăuzit de Duhul să mă rog în adunare, lucrul acesta nu se va face ca în cămăruţa mea, unde nimeni altul nu mai este decât Domnul şi cu mine, şi unde nevoile mele personale şi bucuriile mele personale formează subiectul special al rugăciunilor şi mulţumirilor mele. Însă în adunare, va trebui să fiu adus în stare să fac Domnului mărturisirile şi să-I prezint mulţumirile şi cererile care sunt potrivite cu starea celor pentru care deschid gura când mă adresez astfel lui Dumnezeu.
Nu poate fi greşeală mai mare decât să-mi închipui că persoana mea şi ce este în legătură cu mine ar trebui să mă călăuzească în adunările sfinţilor. O anumită parte din Scriptură poate să fi fost de mare interes pentru sufletul meu şi poate că am avut folos din ea; dar nu înseamnă că eu ar trebui să citesc acel loc la masa Domnului sau în alte strângeri laolaltă ale credincioşilor. Se poate ca un anumit subiect să mă fi preocupat mult şi poate că a fost pentru binele sufletului meu; dar se poate în acelaşi timp ca el să nu fie deloc subiectul asupra căruia Dumnezeu vrea să îndrepte şi atenţia altor credincioşi.
Observaţi, nu tăgăduiesc că ne-am fi putut ocupa în mod deosebit noi înşine în particular de subiecte pe care Dumnezeu ar vrea să le aducem înaintea sfinţilor. Poate că deseori sau chiar de obicei, aşa se petrece cu slujitorii lui Dumnezeu. Dar ce vreau să afirm este că lucrul acesta în sine nu este o călăuză suficientă. Noi am putea avea nevoi pe care copiii lui Dumnezeu în general nu le au; şi ei pot avea nevoi care nu s-ar potrivi cu cazul nostru.
Daţi-mi voie să adaug că Duhul nu mă va călăuzi niciodată să propun o cântare pentru că ea ar exprima vederile mele personale. Se poate ca asupra unor amănunte de interpretare, sfinţii care sunt adunaţi împreună să nu fie în totul de aceeaşi părere. În cazul acesta, dacă vreunul dintre ei ar alege cântări cu scopul de a exprima propria părere - oricât de bune şi adevărate ar fi de altfel cântările acestea - este cu neputinţă ca ceilalţi din adunare să li se alăture în cântare. Şi, în loc de armonie, ar rezulta dezacord. Într-o adunare de închinare, cântările pe care Duhul Sfânt le va face să fie alese, vor exprima sentimentele comune tuturor. În orice timp, dar îndeosebi în adunare, să ne străduim „să păstrăm unitatea Duhului, prin legătura păcii”. Şi să ne aducem aminte că mijlocul de a ajunge aici este de a umbla „cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, suportându-ne unii pe alţii în dragoste”.
Lăsaţi-mă să vă amintesc aici că în cântare, în rugăciune, în închinarea de orice fel, oricare ar fi mădularul care deschide gura, adunarea este cea care vorbeşte lui Dumnezeu. Prin urmare, închinarea n-ar fi adevărată, sinceră, decât atât cât nu va trece dincolo de ce va exprima în mod fidel starea adunării acesteia. Şi totuşi, binecuvântat să fie Dumnezeu pentru faptul că El poate, prin Duhul Său, să facă să se audă o notă mai înaltă, care să facă să vibreze imediat în toate inimile şi să dea astfel închinării un ton mai ridicat; şi El face lucrul acesta deseori. Dar, dacă adunarea nu este în stare să răspundă de îndată tonului acestuia de laudă, nimic nu poate fi mai dureros decât să auzi pe un frate revărsând din sufletul lui mulţumiri şi adorări, în timp ce alte inimi sunt triste, reci şi împrăştiate. Cel ce exprimă închinarea adunării trebuie să aibă cu sine inimile celor din adunare; fără lucrul acesta nu este o închinare „în adevăr”.
De altă parte, slujirea fiind glasul lui Dumnezeu către noi, ea poate fi totdeauna mai ridicată decât starea noastră. Dacă un frate folosit în slujire este în adevăr, atunci când vorbeşte, glasul lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui să fie, ne va prezenta deseori adevăruri pe care noi încă nu le-am primit sau ne va aminti de altele care au încetat să lucreze cu putere asupra sufletelor noastre. Cât este de evident aici, ca în toate cazurile, că trebuie ca Duhul Sfânt să călăuzească toate!
Gândesc că ar fi bine să las pentru o altă scrisoare ce anume deosebeşte călăuzirea pozitivă a Duhului. În scrisoarea aceasta am prezentat numai partea negativă a subiectului.
Sunt, prea iubiţi fraţi, fratele vostru în Isus Hristos, T.
Scrisoarea IV
Prea iubiţi fraţi,
Cine ar încerca să definească lucrările Duhului, în trezirea sau întoarcerea la Dumnezeu a unui suflet, nu ar face decât să dea pe faţă propria lui ignoranţă şi ar tăgădui în plus suveranitatea Duhului, arătată în cuvintele acestea bine cunoscute:
"Vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine, nici încotro merge; tot aşa este cu oricine este născut din Duhul". Şi totuşi Scriptura e plină de semne care pot servi să recunoşti pe cei ce sunt născuţi din Duhul şi cei ce nu sunt.
Tot aşa este şi cu subiectul scrisorii acesteia. Nădăjduiesc să fiu ferit de perico1ul de a uzurpa locul Duhului Sfânt, crezând că aş putea defini modul Său de lucru şi lucrările Sale asupra sufletelor celor pe care-i călăuzeşte să lucreze în adunare, fie în închinare, fie făcând vreo slujbă în mijlocul celor credincioşi. Lucrul acesta poate să fie în unele cazuri mult mai clar şi mai de înţeles decât în altele. Dar, deşi este fără folos şi ar arăta mândrie să cauţi să dai o definiţie adevărată şi completă asupra subiectului acestuia, Scriptura ne oferă învăţături nenumărate în legătură cu semnele unei adevărate slujiri. Şi tocmai asupra unora din cele mai simple şi mai evidente din aceste semne doresc acum să vă îndrept atenţia.
Unele din ele se referă la obiectul slujirii şi altele privesc motivele care ne conduc să slujim sau să luăm o parte oarecare în lucrarea din adunare. Unele dau celor ce lucrează în felul acesta o piatră de încercare prin care se vor putea judeca pe ei înşişi; şi cu ajutorul celorlalte, toţi sfinţii vor putea deosebi ce este de la Duhul şi ce vine din alte izvoare. Unele vor servi să arate pe cei ce sunt daruri ale lui Hristos, date bisericii Sale pentru slujirea Cuvântului; şi celelalte îi vor ajuta pe cei ce au într-adevăr darurile acestea, să înţeleagă problema importantă de a şti când trebuie să vorbească şi când să tacă.
Sufletul meu tremură când mă gândesc la răspunderea mea, scriind despre un astfel de subiect. Dar ceea ce mă încurajază este că „destoinicia noastră vine de la Dumnezeu” şi că Scriptura „este de folos să înveţe, să convingă, să corijeze, să instruiască în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie deplin şi în mod desăvârşit pregătit pentru orice lucrare bună”. Puneţi la probă tot ce aş putea scrie, cu regula aceasta desâvârşită şi, dacă vreun lucru nu ar suporta încercarea aceasta, Dumnezeu să vă dea harul, prea iubiţi fraţi, să fiţi atât de înţelepţi ca să-l lepădaţi.
Nu prin impulsuri oarbe şi prin impresii fără raţiune călăuzeşte Duhul, ci umplând cunoştinţa spirituală cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în cuvântul scris, şi lucrând asupra afecţiunilor înnoite. La început este adevărat că erau daruri ale lui Dumnezeu a căror folosire putea să nu fie legată de priceperea spirituală. Mă refer la darul limbilor, când nu era nimeni care să traducă. Şi se pare că darul acesta era în ochii oamenilor mai minunat decât altele, şi corintenilor le plăcea mult să-l folosească şi să-l arate. De aceea apostolul îi corectează: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în adunare doresc mai bine să rostesc cinci cuvinte cu mintea mea, pentru ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbă. Fraţilor, să nu fiţi copii la minte, ci la răutate să fiţi prunci, dar la minte să fiţi oameni mari” ( 14:18-20 ).
Deci este de aşteptat ca cei ce fac vreo slujbă să cunoască Scriptura, să aibă înţelegerea gândului lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Cuvântul Său. Cunoaşterea aceasta, priceperea aceasta, observaţi, poate să se găsească la un frate şi să nu fie însoţită de vreun dar de vorbire, de o capacitate de a comunica altora. Dar fără toate acestea, ce să comunice? Desigur, copiii lui Dumnezeu se adună regulat pentru Numele lui Isus, nu ca să li se prezinte gânduri cu totul omeneşti sau pentru ca să li se repete ce au spus sau au scris alţii. O cunoaştere personală a Scripturii, înţelegerea conţinutului ei sunt lucruri esenţiale pentru slujirea Cuvântului. „Isus le-a zis: "Aţi înţeles toate lucrurile acestea?" Ei I-au răspuns: "Da, Doamne!" Şi El le-a zis: "De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din comoara lui lucruri noi şi lucruri vechi" (Matei 13:51,52 ). Când Domnul nostru era aproape să-i trimită pe ucenici ca să-I fie martori, "El le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile" (Luca 24:45 ).
Şi de câte ori citim că Pavel, când vorbea iudeilor, discuta cu ei din Scriptură (Fapte 18:4,19 )! Dacă apostolul se adresa romanilor ca unor creştini capabili să se îndemne unii pe alţii, făcea aceasta pentru că putea să le spună: "Sunt încredinţat, fraţii mei, cu privire la voi, că voi înşivă sunteţi plini de bunătate, plini de orice cunoştinţă, în stare să vă îndemnaţi unii pe alţii" (Romani 15:14 ). În părţile din Scriptură care tratează în mod deosebit lucrarea Duhului în adunare, în 1. Corinteni 12 de exemplu, nu prin înlăturarea Cuvântului se spune că ar avea loc lucrul acesta. "Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh" ( 12:8 ). Când apostolul enumeră lucrurile prin care el şi alţii se recomandau ca slujitori ai lui Dumnezeu, găsim cele scrise în lista aceasta admirabilă: "prin cunoştinţă... prin Cuvântul adevărului... prin armele neprihănirii din mâna dreaptă şi stângă" ( 6:6,7 ). Şi dacă daţi atenţie la ce este armura aceasta, veţi afla că ea este adevărul, care este o cingătoare pentru mijloc şi "sabie a Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" ( 6:14,17 ). Apostolul, amintind ceea ce spusese deja efesenilor, spune: "pe care, citindu-le, veţi putea înţelege care este priceperea mea în taina lui Hristos" ( 3:4 ).
Când acelaşi apostol îi învaţă pe sfinţi să se îndemne unii pe alţii, iată ce menţionează el înainte de toate, ca o condiţie esenţială şi cerută să fie mai întâi: "Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti, cântând în har în inimile voastre lui Dumnezeul!" (Coloseni 3:16 ). De asemenea, el spune lui Timotei: "Spunând fraţilor acestea, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum". Şi îl îndeamnă: "Până ce voi veni, ia seama la citire, la îndemnare, la învăţătură... îndeletniceşte-te cu lucrurile acestea. Fii cu ele în totul, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătura ta. Stăruieşte în lucrurile acestea, căci, făcând astfel, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" ( 4:6,13,15,16 ). În cea de a doua epistolă, Timotei este îndemnat în feluI acesta: "Şi lucrurile pe care le-ai auzit de la mine înaintea multor martori, încredinţează-le unor oameni credincioşi, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2. Timotei 2:2 ). Şi cu privire la Timotei însuşi, citim: "Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu dovedit bun, un lucrător, care nu are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept cuvântul adevărului" (15). Printre calităţile cerute ca cineva să fie episcop sau supraveghetor, aşa cum sunt arătate în Tit 1 , găsim acestea: "Ţinându-se de cuvântul adevărului, potrivit învăţăturii, pentru ca să fie în stare atât să îndemne în învăţătura sănătoasă, cât să şi înfrunte pe potrivnici” (v.9).
Toate acestea dovedesc cu claritate, fraţii mei, că nu numai prin fragmente mici ale adevărului, prezentate ori de câte ori avem îndemnul să facem lucrul acesta, s-ar putea zidi biserica. Nu! Fraţii prin care Duhul Sfânt poate să pască, să hrănească şi să îndrume pe sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei al căror suflet este bine înrădăcinat în Cuvântul lui Dumnezeu; ei sunt cei care, "prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul" (Evrei 15:14 ). Cum am spus, minimum necesar care este de aşteptat de la cei ce au o slujbă în adunare este ca ei să aibă o astfel de cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu.
Totuşi această cunoaştere nu este de ajuns. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie de asemenea să fie aplicat cugetului celor sfinţi, în aşa fel încât să răspundă nevoilor lor din acel moment. Pentru aceasta trebuie sau să înveţe să cunoască starea sfinţilor, fiind în legătură cu ei (şi cunoaşterea aceasta nu va fi totuşi decât foarte imperfectă) sau, mai bine, să fie călăuziţi direct de Dumnezeu.
Lucrul acesta este adevărat în privinţa fraţilor care, fiind evanghelişti, păstori sau învăţători, sunt în sensul cel mai complet al cuvântului şi cel mai evident darurile lui Hristos pentru biserica Sa. Numai Dumnezeu este Cel ce poate să-i facă să găsească părţile de adevăr care vor atinge şi vor răspunde nevoilor sufletelor. Numai El singur poate să-i facă în stare să prezinte adevărul în aşa fel încât să ajungă scopul acesta. Duhul Sfânt cunoaşte nevoile tuturor în general şi ale fiecăruia în parte în adunare şi El poate să dea celor ce vorbesc, chiar adevărul care este potrivit, care este necesar, fie că ei cunosc sau nu starea celor cărora li se adresează. Deci, cât de însemnat lucru este să fii fără rezerve şi în mod sincer, supus Duhului!
Un lucru care ar trebui să deosebească totdeauna o slujire făcută în Duhul este îndemnul dragostei personale pentru Hristos. "Mă iubeşti?" a fost întrebarea repetată de trei ori lui Petru şi în legătură cu ea i s-a încredinţat de trei ori să pască turma lui Hristos. "Căci dragostea lui Hristos ne constrânge", spune Pavel. Cât de mult se deosebeşte lucrul acesta de atâtea motive care ne-ar putea influenţa fireşte! Cât de însemnat este să putem fi în stare să spunem, cu un cuget bun, ori de câte ori facem vreo lucrare: "Motivul meu, când am vorbit, n-a fost dorinţa de a mă arăta mai pe sus de alţii, nici puterea obişnuinţei, nici nerăbdarea care n-ar putea suporta ca să nu se facă nimic - ci dragostea pentru Hristos şi pentru turma Lui, din pricina Celui ce Şi-a câştigat-o cu preţul propriului Său sânge". Desigur, tocmai acesta era motivul care lipsea robului rău care ascunsese în pământ talantul stăpânului său.
În afară de asta, slujirea în duhul şi orice lucrare făcută în adunare sub călăuzirea Duhului se va distinge totdeauna printr-un sentiment adânc de răspundere faţă de Hristos. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, fraţii mei, şi să mi-o pun în acelaşi timp şi mie însumi. Presupuneţi că uneori, la sfârşitul strângerii laolaltă am fi întrebaţi: „De ce ai indicat cutare cântare, de ce ai citit capitolul cutare sau ai spus cuvintele acelea şi te-ai rugat în felul acela?" Am putea răspunde cu un cuget curat şi bun: "Singurul meu motiv, făcând ce am făcut, a fost convingerea sinceră că aceea era voia Stăpânului meu"? Am putea noi spune: "Am indicat cântarea aceasta pentru că îmi dădeam seama că ea ar răspunde intenţiei Duhului din momentul acela. Am citit capitolul acela sau am spus cuvintele acelea, pentru că simţeam clar înaintea lui Dumnezeu că aceea era slujba pe care Domnul şi Stăpânul meu mi-o dădea. M-am rugat în felul acesta, pentru că eram conştient că Duhul lui Dumnezeu mă călăuzea să cer, ca fiind glasul adunării, binecuvântările implorate în rugăciunea aceasta"? Fraţii mei, am putea răspunde noi în felul acesta - sau lucrăm adesea mai degrabă fără nici un simţământ al răspunderii noastre faţă de Hristos?
"Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar vorbi cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu", spune apostolul Petru. Aceasta nu înseamnă să vorbească potrivit Scripturii, deşi desigur lucrul acesta trebuie de asemenea să fie adevărat. El vrea să spună sau mai degrabă spune că cei ce vorbesc trebuie să vorbească ca şi cum cele spuse ar fi cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu. Dacă nu pot spune că "Dumnezeu m-a învăţat ce am de spus în adunare şi că trebuie să-l spun în acel timp", ar trebui să tac. Desigur, cineva s-ar putea înşela spunând lucrul acesta şi este partea sfinţilor să judece potrivit Cuvântului lui Dumnezeu tot ce se vorbeşte. Dar nimic altceva decât convingerea sinceră înaintea lui Dumnezeu că El i-a dat ceva de făcut sau de spus, nimic decât convingerea aceasta n-ar trebui să-l mâne pe cineva să vorbească sau să lucreze în alt fel în strângerile laolaltă. Dacă cugetul nostru ar fi învăţat să lucreze în mod obişnuit sub această răspundere, lucrul acesta ar fi fără îndoială o piedică în calea a multor lucruri; dar în acelaşi timp, Dumnezeu ar putea în mod liber să manifeste prezenţa Sa, pe care noi uneori n-o realizăm îndeajuns.
Cât de izbitor este la apostolul Pavel sentimentul acesta de răspundere directă faţă de Domnul Hristos! "Căci, dacă vestesc evanghelia", spune el, "n-am de ce să mă slăvesc, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine dacă nu vestesc evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată; şi chiar dacă l-aş face de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată" (1. Corinteni 9:16,17 ). Şi cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea pe care le adresează aceloraşi creştini: "Am fost printre voi în slăbiciune, în teamă şi într-un mare cutremur" (1. Corinteni 2:3 ). Ce reproş pentru uşurătatea de inimă şi îndrăzneala mândră cu care noi tratăm adesea Cuvântul sfânt al Dumnezeului nostru! Acelaşi apostol mai spune: "Căci noi nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu, cum fac mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos" ( 2:17 ).
Aş dori să ating şi un alt punct. "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă" ( 1:7 ). "Un duh de chibzuinţă" este "un duh de bun simţ". Se poate ca un om să aibă puţină învăţătură omenească sau deloc, să nu fie în stare să se exprime elegant sau chiar gramatical; s-ar putea să fie lipsit de toate acestea şi totuşi să fie "un bun slujitor al lui Hristos". Dar trebuie ca el să aibă un duh de bun simţ.
În legătură cu subiectul acesta, mi se poate îngădui să spun un lucru care uneori m-a întristat tare mult, în alte locuri ca şi printre noi? Vreau să spun despre confuzia dintre Persoanele Dumnezeirii, confuzie care se arată uneori în rugăciune. Când un frate, începând să se roage lui Dumnezeu Tatăl şi continuă ca şi cum El ar fi murit pe cruce şi a înviat; sau când, adresându-se Domnului Isus, Îi mulţumeşte că L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume, vă mărturisesc că îmi zic: "Oare poate Duhul Sfânt să inspire astfel de rugăciuni?" Desigur, toţi cei ce se manifestă în adunarea de închinare au nevoie şi de un duh de "bun simţ!" pentru a evita astfel de confuzii. Nici unul dintre ei nu crede că Tatăl a murit pe Golgota, nici că Hristos a trimis pe FiuI Său în lume. Unde deci să găseşti duhul liniştit, duhul plin de pricepere, care ar trebui să caracterizeze pe cei ce se prezintă ca nişte canale ale închinării sfinţilor, când limbajul de care ei se folosesc exprimă ceea ce ei înşişi nu cred!
Lăsând şi alte puncte pentru o altă scrisoare, rămân acelaşi în Hristos, T.
Adnotare
Când un frate, rugându-se în adunare, se adresează personal, spunând "Dumnezeul meu", lucrul acesta desigur nu poate fi de la Duhul, care îi face pe toţi una cu cel ce deschide gura.
Când o rugăciune sau o mulţumire cuprinde expuneri lungi de doctrină, nu pot să văd nici în aceasta o lucrare a Duhului Sfânt. Cel ce se roagă, vorbeşte lui Dumnezeu şi nu fraţilor. Şi nu ni se potriveşte să predicăm lui Dumnezeu.
Mă îndoiesc că strângerile laolaltă care se fac totdeauna în aceeaşi ordine, ar fi totdeauna sub călăuzirea Duhului. Oare Duhul este Cel ce vrea ca orice adunare să se termine cu o rugăciune, fără care n-ai îndrăzni să te ridici ca să pleci? Fără îndoială, o rugăciune la sfârşit este foarte potrivită şi la locul ei, dacă Dumnezeu este Cel ce o dă. Dacă nu, ea nu este decât o formă sărmană, care nu preţuieşte mai mult ca o liturghie.
Scrisoarea V
Prea iubiţi fraţi,
Observaţiile mele în scrisoarea aceasta vor fi pentru lucruri mai mărunte ca în celelalte scrisori, scopul meu fiind de a sublinia câteva puncte care nu puteau fi discutate odată cu subiectele tratate mai înainte.
Mai întâi, pot să vă amintesc că tot ce se face într-o adunare de zidire laolaltă trebuie să fie roada comuniunii. Adică, dacă eu gândesc să citesc un capitol din Cuvânt, nu trebuie să tot întorc paginile Bibliei mult timp, pentru a găsi un capitol care s-ar potrivi să fie citit; ci, admiţând că ştiu mai mult sau mai puţin ce cuprinde Cuvântul, Duhul Sfânt îmi pune pe inimă partea pe care El ar vrea s-o citesc. Tot aşa, dacă o cântare ar trebui cântată, lucrul acesta nu va fi pentru că voi simţi că ar fi venit timpul de a cânta şi atunci am să caut în cartea de cântări o cântare care mi-ar place. Nu; ci trebuie ca, potrivit măsurii de cunoştinţă pe care o am despre cartea de cântări, Duhul Sfânt să-mi fi adus aminte de un cântec şi să mă călăuzească să-l propun. Gândul la vreo cinci, şase fraţi care ar tot răsfoi cărţile lor de cântări şi Biblia pentru a găsi capitoIul şi cântarea potrivită, ar înlătura caracterul adevărat al unei adunări de zidire laolaltă, în dependenţă de Duhul Sfânt. Se poate, este adevărat, din cauza cunoştinţei mele imperfecte a Bibliei, să fie nevoie să caut un capitol pe care Duhul mi l-ar pune pe inima să-l citesc. Tot aşa şi când este vorba de o cântare. Dar este clar ca acesta este singurul scop care trebuie avut în vedere când caut ceva în una din aceste cărţi, atunci când suntem adunaţi pe principiul dependenţei de Duhul Sfânt, principiu înţeles de toţi fraţii, pentru a ne zidi laolaltă.
În al doilea rând, dacă ce am spus ar fi bine înţeles, ar urma, ca o consecinţă naturală, ca atunci când ai vedea un frate deschizând Biblia sau cartea de cântări, să înţelegi că el face lucrul acesta cu gândul de a citi o parte din Cuvânt sau de a propune o cântare. Cuvântul "astfel, fraţii mei, când vă adunaţi laolaltă ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unul pe altul" (1. Corinteni 11:33 ) ar împiedica pe orice frate să aibă gândul de a lucra în adunare, până ce acela care şi-ar fi manifestat dorinţa de a citi, să fi citit sau să fi renunţat la gândul acesta. Aceasta mă aduce la subiectul dependenţei unuia de altul, asupra căruia va fi bine să gândim puţin.
În capitolul acesta (1. Corinteni 11 ), problema pentru corinteni nu era slujirea, ci felul de a lua cina Domnului. Problema slujirii se prezintă în capitolul 14. Dar rădăcinile morale ale neorânduielii erau aceleaşi în amândouă cazurile. Corintenii nu deosebeau trupul lui Hristos şi de aceea fiecare din ei era preocupat cu propria sa persoană. "Căci, atunci când mâncaţi, fiecare ia mai înainte propria lui hrană". (v. 21) şi rezultatul era că "unul era flămând, iar altul, beat". Principiul eului era acolo îngăduit să producă roade atât de vizibile şi atât de urâcioase, încât erau izbite chiar şi sentimentele fireşti.
Dacă, ducându-mă la strângerile acestea laolaltă, eu n-aş face altceva decât să mă gândesc la capitolul pe care aş vrea să-l citesc, la cântarea pe care s-o propun, cu un cuvânt, la partea pe care eu o voi lua la închinare, eul este, în lucrurile spirituale, pivotul pe care se mişcă gândurile şi grijile mele. Tot aşa cum făceau corintenii în lucrurile fireşti, eu aş fi adus o mâncare pe care eu s-o mănânc, în timp ce fratele meu sărac, care n-a putut face rost de ceva, va pleca fără să fi mâncat ceva. Şi noi, tocmai în unitatea singurului trup al lui Hristos, adus la viaţă, însufleţit, învăţat şi stăpânit de un singur Duh, ne adunăm. Şi desigur, gândul inimilor noastre, adunându-ne astfel, n-ar trebui să fie nici mâncarea pe care eu am adus-o, nici partea pe care eu o voi avea în adunare, ci bunătatea şi harul demn de admirat al Celui care ne-a încredinţat în paza Duhului Sfânt, care nu va întârzia, dacă noi aşteptăm totul cu smerenie de la El, să arate fiecăruia locul şi lucrarea care i se potriveşte, fără ca să fie în noi vreo preocupare îngrijorată în privinţa aceasta.
În trupul lui Hristos, fiecare creştin nu este decât un mădular. Şi corintenii, dacă ar fi deosebit şi ar fi înţeles lucrul acesta, desigur, cel ce avea o mâncare ar fi aşteptat pe cei ce nu aveau, ca să împartă cu ei. Tot aşa, dacă sufletul meu înţelege unitatea aceasta preţioasă a trupului şi locul smerit pe care îl am în el, fiind numai unul din mădularele lui, mă voi feri să am vreo parte în adunare, cu o grabă care ar putea împiedica pe alţii să lucreze în vreun fel. Şi, dacă îmi dau seama că am un cuvânt de spus din partea Domnului sau că El mă cheamă la o anumită slujbă, îmi voi aduce mereu aminte că alţii poate au de asemenea ceva de spus, vor fi primit aceeaşi chemare, şi eu le voi lăsa timp să se manifeste. Şi mai ales, dacă observ că un frate are cartea deschisă pentru a citi o parte din Cuvânt sau pentru a propune o cântare, voi aştepta ca el să facă lucrul acesta, în loc să mă grăbesc să i-o iau înainte.
Cuvintele "aşteptaţi-vă unii pe alţii" se pot aplica atât la situaţia aceasta, cât şi la frângerea pâinii. Şi în capitolul 14 vedem că, atunci când proorocii vorbeau în adunare, având o descoperire care li se dădea tocmai atunci, ei trebuiau să fie atât de supuşi unii altora, încât atunci când unul dintre ei vorbea, dacă un altul ar fi primit în acel timp o descoperire, cel dintâi avea să tacă. În afară de asta, dacă, aşa cum am spus, am înţelege locul nostru în trup şi am înţelege unitatea acestuia, însemnătatea generală şi morală a cuvintelor acestora: "orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire" (Iacov 1:19 ) ne va învăţa să ne aşteptăm unii pe alţii.
În al treilea rând, scopul strângerii noastre laolaltă este zidirea. Şi asupra lucrului acestuia insistă apostolul în 1. Corinteni 14 . În capitolul 12 avem trupul lui Hristos, supus Lui ca Cel ce este Domn şi mărturia suveranităţii Lui, datorită locuirii şi lucrării Duhului Sfânt, care împarte fiecăruia cum vrea El. Capitolul acesta se termină cu lista darurilor, apostoli, prooroci etc, pe care Dumnezeu le-a pus în biserică în locurile lor diferite, ca să fie de folos pentru tot trupul. Ni se recomandă să râvnim darurile cele mai bune, dar în acelaşi timp se arată o cale nespus mai bună, adică dragostea, despre care vorbeşte capitolul 13, fără care darurile cele mai măreţe nu sunt nimic şi care trebuie să stăpânească exercitarea tuturor darurilor, pentru ca rezultatul să fie într-adevăr zidirea. Şi zidirea este subiectul capitolului 14.
Darul limbilor fiind cel mai strălucit în ochii oamenilor, corintenii aveau plăcere să-l arate. În locul dragostei care caută zidirea tuturor, nu era decât deşertăciunea care căuta să facă paradă cu darurile acestea. Şi erau daruri reale - darurile Duhului! Şi aici este pentru noi, prea iubiţi fraţi, un lucru deosebit de serios de cântărit: că se poate să fie puterea Duhului pentru slujire, fără o căIăuzire vie a Duhului în exercitarea darurilor acestora. Călăuzirea aceasta nu se poate arăta decât acolo unde eul este răstignit şi Hristos este totul pentru suflet. Scopul Duhului Sfânt nu este să slăvească sărmanele vase de pământ care conţin darurile Lui; ci, printr-o folosire smerită, plină de har, de renunţare de sine a acestor daruri, să-L slăvească pe Hristos, de la care vine orice dar. Şi lucrul acesta se împlineşte în zidirea întregului trup.
Cât de frumoasă este această renunţare de sine la apostolul Pavel! Având toate darurile, cu ce simplitate de inimă caută el nu să-şi desfăşoare darurile, ci să-L înalţe pe Domnul său şi să zidească pe sfinţi! "Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în adunare doresc să rostesc mai bine cinci cuvinte înţelese, pentru ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbă". Cât de puternice sunt, ieşite din scrisul unui astfel de om, cuvintele acestea ale Duhului Sfânt! "Toate să se facă spre zidire". "Tot aşa şi voi, pentru că doriţi mult darurile duhovniceşti, căutaţi să le aveţi din belşug pentru zidirea bisericii" ( 14:12 ).
Şi apoi, orice slujitor, ca să fie credincios, trebuie să lucreze în totul potrivit îndrumării stăpânului său. De aici importanţa gândului asupra căruia am insistat în cealaltă scrisoare, că adică, dacă lucrez ceva în adunarea sfinţilor, nimic altceva nu trebuie să-mi dea imbold pentru aşa ceva, decât convingerea deplină şi hotărâtă în sufletul meu şi înaintea lui Dumnezeu, că fac lucrul acesta potrivit voiei Lui pentru acel moment. "Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât cea care se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia" (Romani 12:3 ). Măsura de credinţă pe care Dumnezeu mi-a dat-o, trebuie să fie măsura lucrării pe care o fac; şi Dumnezeu va avea grijă ca slujitorii Săi să ştie astfel ce trebuie să facă. O convingere tare şi sinceră că aceasta este voia lui Dumnezeu, numai ea poate să mă îndreptăţească să lucrez în adunare sau oriunde în altă parte, ca slujitor al lui Dumnezeu.
Totuşi, pentru că se poate face abuz de acest principiu, Dumnezeu a găsit că e bine să ne dea îndrumarea aceasta: "Proorocii să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece" ( 14:29 ); ea are ca scop să fie o frână a abuzului acestuia în adunare. În primul rând, sufletul meu trebuie să judece şi să ştie dacă Domnul mă cheamă să vorbesc sau să lucrez într-un fel în adunare; dar când am vorbit sau am acţionat, partea fraţilor mei este să judece şi, în cea mai mare parte din cazuri, eu trebuie să mă supun judecăţii lor. În adevăr, rareori se întâmplă ca un slujitor al lui Hristos să se simtă îndreptăţit să continue să lucreze în strângerile laolaltă, chiar şi atunci când lucrarea sa ar fi dezaprobată de fraţi.
Dacă Dumnezeu mă cheamă să vorbesc sau să mă rog în strângerile laolaltă - dacă într-adevăr de la El mi-a venit convingerea că sunt chemat la o anumită lucrare - este evident că Lui Îi este tot atât de uşor să dispună inimile sfinţilor să primească slujirea mea şi să se unească rugăciunilor mele, tot atât de uşor cum Îi este să dispună inima mea pentru o astfel de lucrare. Dacă într-adevăr Duhul este Cel ce mă face să acţionez, acelaşi Duh este şi în ceilalţi credincioşi şi în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, Duhul din cei credincioşi va răspunde slujirii sau închinării prin Duhul din partea oricărui frate. De aceea, dacă de obicei văd că lucrarea mea în adunare, în loc să zidească pe sfinţi, le-ar fi o povară şi un necaz, voi fi îndreptăţit să trag concluzia că mă înşelam când luam poziţia aceasta şi că nu eram chemat să lucrez în felul acesta.
Presupuneţi apoi că raţiunea care face ca slujba unui frate să nu fie apreciată un timp, s-ar găsi nu în starea fratelui acestuia, ci în cea a adunării. Presupuneţi că fratele acesta, ar fi mult mai duhovnicesc decât adunarea care nu-i poate gusta, nici aprecia slujirea. În cazul acesta, care nu este prea des, ar trebui ca slujitorul lui Hristos să cerceteze dacă nu are de învăţat să fie ca Stăpânul lui, care învăţa şi "vestea Cuvântul potrivit cu ceea ce puteau ei să înţeleagă". Să vadă dacă nu are nevoie de ceva mai mult din duhul pe care îl avea Pavel, care putea să spună: "Am fost blânzi în mijlocul vostru, ca o doică care îşi creşte cu drag copiii", şi cum spune de asemenea în alt loc: "V-am hrănit cu lapte, nu cu carne, căci n-o puteaţi suporta; şi chiar acum n-o puteţi suporta".
Dacă, cu toată gingăşia aceasta şi grija plină de discernământ, slujirea fratelui acestuia continuă să nu fie primită, aceasta va fi desigur o încercare pentru credinţa lui. Dar, deoarece scopul oricărei slujiri este zidirea, şi este cu neputinţă ca sfinţii să fie zidiţi printr-o slujire care nu poate aduce ceva cugetelor lor, nu ar putea fi de vreun folos să li se impună o anumită slujire, când ei n-ar fi în stare s-o primească. Starea generală de slăbiciune şi de boală a unui trup poate aduce scoaterea afară a vreunei încheieturi. Într-un astfel de caz, nu forţând să funcţioneze încheietura scoasă de la locul ei, se va îmbunătăţi starea trupului.
Poate să fie un lucru foarte trist că încheietura aceasta nu poate să lucreze. Dar singura cale de a aduce totul la o stare bună este de a-i da un repaus total, în timp ce se va căuta să se restabilească sănătatea trupului prin alte mijloace. Tot aşa este şi în cazul presupus. A continua să faci o slujbă acolo unde ea nu este primită, chiar şi atunci când cauza stă în starea joasă a adunării, n-ar însemna decât a adăuga la iritarea stării generale rele de lucruri şi astfel a o face şi mai rea. Slujitorul Domnului va găsi atunci că înţelepciunea lui va fi să tacă. Sau poate Stăpânul lui îl va face să înţeleagă în felul acesta că voia Lui este să-şi exercite slujirea în altă parte.
De altă parte, prea iubiţi fraţi; îngăduiţi-mi să vă pun în gardă cu toată seriozitatea împotriva cursei pe care deseori Satana va căuta să ne-o pună: duhul de critică cu privire la ceea ce se face în adunare. Silinţele vrăjmaşului au totdeauna ca scop să ne ducă de la o extremă la alta. Şi dacă n-am greşit prin indiferenţă la ceea ce se face, este foarte probabil să fim expuşi unui pericol contrariu lui. Domnul să ne păzească în îndurarea Sa.
Nimic nu arată o stare de inimă mai de plâns şi nimic nu poate fi o piedică mai mare în calea binecuvântării, ca un duh de verificare a toate şi de critică. Ne adunăm ca să-L adorăm pe Dumnezeu şi să ne zidim unii pe alţii, şi nu să ne ocupăm să judecăm pe fraţii noştri cum lucrează, să hotărâm că unul îşi face lucrarea într-un mod firesc, în timp ce un altul se roagă prin Duhul. Când firea pământească se arată, trebuie fără îndoială ca ea să fie judecată. Dar este un lucru trist şi umilitor să faci deosebire între fraţi şi să-i judeci, în loc să te bucuri împreună de plinătatea Mântuitorului şi Căpeteniei noastre dumnezeieşti. Să ne ferim deci de un duh de vânare a greşelilor. Sunt daruri mai mici, cum sunt şi daruri mai mari şi ştim Cine este Cel ce a dat mai multă cinste mădularelor trupului care sunt mai lipsite de cinste. Lucrarea unui frate în adunare nu este numaidecât în totul firească, pentru că el a lucrat până la un punct fireşte.
Şi în această privinţă ar fi bine pentru noi toţi să cântărim aceste cuvinte ale unui slujitor al lui Dumnezeu dintre cei mai preţuiţi printre noi: „Este de foarte mare însemnătate să ţinem seama în primul rând de felul darului nostru şi în al doilea rând de măsura lui.” Cu privire la aceasta din urmă nu mă îndoiesc, îngăduiţi-mi să vă spun, că multe daruri ale fraţilor ar fi recunoscute, dacă ei n-ar merge dincolo de măsura lor. "Cine prooroceşte, să proorocească după măsura credinţei lui". Tot ce depăşeşte limita aceasta este de la firea pământească. Omul caută să se vâre înainte, lucrul acesta este simţit şi darul lui nu mai este primit. Şi aceasta, pentru că fratele care a căutat să lucreze, n-a ştiut să rămână în măsura darului său. Firea lui pământească lucrează uneori şi tot ce spune el este atunci atribuit firii pământeşti; şi nu este de mirare lucrul acesta. Tot aşa cu privire la felul darului; dacă cineva se apucă să înveţe, în loc să se ţină de îndemnare (dacă poate să îndemne), el nu va zidi. Aş dori mai ales ca atenţia fiecărui frate folosit în slujirea cuvântului să fie îndreptată asupra acestei observaţii, care poate că nu le va veni la cunoştinţă în alt fel, din cauza lipsei de îndrăzneală şi credincioşie din partea ascultătorilor.
Cuvintele acestea sunt adresate celor care fac o lucrare, dar eu le citez, prea iubiţi fraţi, pentru ca să învăţăm să nu osândim tot ce poate un frate să spună sau să facă, pentru că am vedea şi ceva firesc. Să recunoaştem cu mulţumire ce este de la Duhul, deosebind-o de orice alt lucru, din însăşi slujirea şi faptele aceleiaşi persoane.
Mai sunt două sau trei amănunte asupra cărora aş vrea să adaug câteva cuvinte. Mai întâi în ce priveşte împărţirea pâinii şi vinului la masa Domnului. Pe de o parte, ar fi de dorit ca această împărţire să nu fie mereu şi în mod exclusiv făcută de unul sau doi fraţi, ca şi cum ar exista vreo deosebire clericală. Dar de altă parte, nu văd nimic în Scriptură care ar putea pe un frate sau altul să-i îndreptăţească să rupă pâinea sau să dea paharul, fără să aducă mulţumiri. În Matei 26:26-27 , Marcu 14:22-27 , Luca 22:19 şi 1. Corinteni 11:24 ni se spune că Domnul Isus a mulţumit atunci când a frânt pâinea şi când a luat paharul. Şi în 1. Corinteni 10:6 paharul este numit paharul binecuvântării sau al mulţumirii. Dacă deci Scriptura trebuie să fie călăuza noastră, nu este clar că cel ce frânge pâinea sau care dă paharul, ar trebui să mulţumească în acelaşi timp? Şi dacă vreunul dintre noi nu s-ar simţi în stare să mulţumească, nu ar fi pentru aceasta o pricină să se întrebe dacă este într-adevăr chemat să împartă pâinea şi vinul?
Apoi, în ce priveşte cârmuirea sau supravegherea în adunare şi de asemenea în ce priveşte calificarea care trebuie să se găsească la cei ce fac o slujbă de felul acesta printre sfinţi; trebuie toţi să cercetăm cu rugăciune 1. Timotei 3 şi Tit 1 . Cel dintâi din aceste capitole, la versetul 6 cuprinde o caracteristică de care cred că este bine să ne amintim: "Să nu fie de curând întors la Dumnezeu, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în judecata diavolului". Este cu putinţă ca chemarea lui Dumnezeu şi darul lui Hristos să fie la un tânăr ca Timotei (sau, în Vechiul Testament, ca Ieremia). Şi cuvintele acestea, "nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea" se vor aplica în zilele noastre unui astfel de tânăr, ca şi altădată lui Timotei. Însă lui Timotei i se spune: "să nu fie de curând întors la Dumnezeu" etc. Tinereţea lui nu avea să fie o încurajare să lucreze, pentru cei în care nu se găsea nici harul, nici darul care îi fusese dat lui. Şi chiar bunul simţ face ca cel tânăr să ia un loc de supunere, mai degrabă decât de supraveghere, lucru care din nefericire ni se pare uitat uneori. "Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni; şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi îmbrăcaţi cu smerenie; căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (1. Petru 5:5 )
Domnul, în îndurarea Sa, prea iubiţi fraţi, să ne facă să umblăm smeriţi cu El şi în felul acesta nimic să nu se opună lucrării Duhului Său Cel Sfânt în mijlocul nostru.
Al vostru, cu o dragoste neprefăcută, T.
Adaos la scrisoarea V
Dragă frate,
Cu privire la cea dintâi întrebare, "cum poate un frate să ştie dacă vorbeşte sau lucrează prin Duhul?" trebuie să fim clari ce înseamnă lucrul acesta, căci s-ar putea pretinde la un fel de inspiraţie spontană în clipa când cineva se ridică să vorbească, fapt care în general nu este decât imaginaţie sau proprie voinţă. Este inexact să consideri lucrarea Duhului Sfânt în adunare, ca şi cum El ar fi un preşedinte în mijlocul ei, fără a fi în fiecare în parte şi punând când pe unul, când pe altul să lucreze ceva. Nu se găseşte aşa ceva în Cuvânt, de la coborârea Duhului Sfânt. Oricine poate cerceta, începând cu capitolul 7 din evanghelia după Ioan până la capitolul 2 al celei dintâi epistole a lui loan, vreo cincizeci de locuri care vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt în cei sfinţi şi în mijlocul lor; şi se poate convinge că nu este nici urmă de această pretinsă prezidenţă a Duhului Sfânt în adunare.
Gândesc că reacţia obişnuită împotriva principiilor clerului, care stabilesc un om pentru a face totul în biserică, te poate duce să cazi în cealaltă extremă şi să faci din adunare un fel de republică democrată sub pretinsa prezidenţă a Duhului Sfânt. Textul cel mai important în această privinţă este 1. Corinteni 12:11 , care deseori este foarte greşit aplicat, ca şi cum ar îndreptăţi ideea aceasta de prezidenţă. "Toate acestea însă le lucrează unul şi aceiaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum voieşte." Întrebarea este să ştim când împarte Duhul un dar cuiva: odată pentru totdeauna sau de fiecare dată când darul acesta este în lucrare? Desigur, odată pentru totdeauna.
Ideea că Duhul Sfânt ar imboldi deodată pe un frate să-l facă să se ridice în adunare ca un resort, pentru a mulţumi, pentru a citi, a medita, nu se găseşte în Scriptură, după coborârea Duhului Sfânt.
Aş putea zidi adunarea, vorbindu-i şi despre ceea ce Duhul Sfânt mi-a dat prin Cuvânt acum zece ani. Spun hotărât că un frate care se ridică în unul din cazurile citate mai sus, n-ar putea spune, atunci când se ridică, că prin Duhul Sfânt face el ceea ce face. Chiar şi când un frate ia loc pe scaun, după ce a mulţumit, de exemplu, el nu are cum să verifice el însuşi dacă a lucrat într-adevăr potrivit Duhului (deşi s-ar putea să fi fost conştient de lucrul acesta), însă adunarea care ascultă mulţumirile îşi dă seama imediat dacă mulţumirile aduse erau roada Duhului sau a firii pământeşti. Aminul pe care ea îl spune, confirmă lucrul acesta. Vorbesc de adunare, ca adunare; nu vorbesc de persoane care din antipatie, ar fi mai dinainte hotărâte să nu primească lucrarea cutărui sau cutărui frate. Aceştia n-ar vedea în jur decât oameni ca Nadab şi Abihu, în timp ce adunarea spune amin prin Duhul.
Vedem ca principiu, în 1. Corinteni 14 , că nu era totul să se vorbească prin Duhul în adunare; trebuia de asemenea să se vorbească la timpul potrivit, în vederea zidirii adunării. Cei ce aveau darul limbilor vorbeau desigur prin Duhul, dar când în adunare ei ar fi folosit darul acesta care era un semn pentru cei de afară ( 14:22 ), ei n-ar fi zidit adunarea. Şi apostolul le spune că, dacă nu are cine să tălmăcească, ei trebuie să tacă în adunare.
Ţinând seama de principiile acestea, întrebarea ar trebui mai degrabă să fie aceasta: "Lucrarea unui frate care vorbeşte în adunare, zideşte adunarea?" Dacă adunarea, ca adunare (nu este vorba de indivizi) poate să răspundă "da", atunci fratele acesta are mărturia că el vorbeşte potrivit Duhului Sfânt, fără a pretinde la vreo inspiraţie atunci când vorbeşte. Dar dacă adunarea (presupunând a fi în starea ei normală) ar răspunde că lucrarea acestui frate nu zideşte, atunci potrivit principiilor din 14:22 , fratele acesta ar trebui să tacă. Toată problema, aici se află. Cuvântul ne învaţă în capitolul acesta că nu este de acord cu vreo altă lucrare în adunare, decât cu cea care zideşte adunarea, fie că este vorba de mulţumire, fie de învăţătură (vezi vers.13-25). S-ar putea chiar să te rogi prin Duhul, fără să fii "gura" adunării şi atunci ea nu te înţelege ca să poată spune "amin".
Întrebarea "poate Duhul să cheme pe un frate să evanghelizeze în timpul adunării de închinare?" se bazează pe aceeaşi noţiune greşită a inspiraţiei spontane. Un frate învăţat de Dumnezeu nu va evangheliza în adunarea de închinare, deoarece este la această adunare pentru Dumnezeu şi nu pentru oameni (1. Petru 2:5 ).
Întrebarea "ce este de făcut în adunările de închinare?" îşi găseşte răspunsul îndeosebi în acelaşi loc de la 1. Petru 2:5 şi în altele, în cuvintele Donmului din Ioan 4:23-24 , apoi în Luca 22:19-20 , în legătură cu cina, care este baza închinării, apoi în Fapte 20:9 , unde aflăm că scopul deosebit al strângerii laolaltă în prima zi a săptămânii era "pentru a frânge pâinea".
Ultima întrebare pe care o puneţi este dacă, atunci când un frate care are darul de evanghelizare, în trecere ţine o strângere laolaltă, poate un frate dintre ascultători să. intervină să-l ajute? Şi trebuie acest evanghelist să fie recunoscut ca fiind trimis?"
Răspund mai întâi că e bine să recunoaştem pe fratele acesta cu dar de evanghelist, ca fiind trimis. Şi Cuvântul nu cunoaşte alţi evanghelişti, decât pe cei pe care Domnul i-a dat, după ce S-a înălţat în slavă (Efeseni 4:11,12 ). Nu pun aici la îndoială libertatea de a vesti pe Hristos, pe care o are orice credincios acolo unde se află. Dar trebuie observat că un evanghelist din Efeseni 4 - ca şi un învăţător sau păstor - îşi exercită darul sub propria sa răspundere, înaintea Domnului, care l-a chemat. Un astfel de frate lucrează pentru Domnul. El este răspunzător de propria sa lucrare înaintea Domnului său, care l-a trimis. Şi când fratele acesta îşi exercită darul înaintea unor ascultători convocaţi pentru el, dacă unul din ascultători s-ar amesteca să-i vină în ajutor, ascultătorul acesta ar trece cu vederea atât drepturile lui de evanghelist, cât mai ales drepturile Domnului, care l-a trimis. Pentru mine, principiul acesta este de toată însemnătatea. Când sunt ascultător al unui frate care a convocat o strângere laolaltă pentru a-şi exercita darul, eu n-aş indica nici chiar o cântare, dacă el nu nu mi-a cerut lucrul acesta.
Doi fraţi pot să fie de acord să lucreze împreună; este treaba lor. Duhul a pus deoparte pe Barnaba şi Pavel (Fapte 13 ); totuşi chiar şi atunci, se vedea clar că îndeosebi Pavel lua cuvântul (Fapte 14:12 ).
În ce priveşte evanghelizarea, este bine de remarcat că evanghelistul este un individ. Cuvântul nu cunoaşte o adunare evanghelizatoare.
Voi mai adăuga, cu privire la daruri şi la exercitarea lor în adunare, că un frate care are un dar, nu trebuie, în strângerile laolaltă ale adunării, să ia asupra lui sarcina de a ţine strângerea laolaltă, mai ales într-o adunare locală. Un astfel de frate va fi mai fericit să audă pe alţi fraţi aducând mulţumiri, indicând o cântare şi exprimând unele gânduri, nu totuşi pe principiul că fiecare ar avea dreptul de a vorbi. Observaţi în această privinţă că locul din 1. Corinteni 14:26 este mai degrabă un reproş, decât un îndemn. Nu se spune: "dacă fiecare are..." Fiecare avea ceva şi aştepta momentul să arate ce avea el; fără să se îngrijească dacă aceasta era spre zidire.
Un frate care are un dar, trebuie cu atât mai puţin să-şi închipuie că ar fi numai partea lui la închinare, duminica dimineaţa, fie în adunarea locală, fie în altă parte. Ca preot şi închinător, el este în aceeaşi situaţie ca toţi cei ce compun adunarea. Ca bărbat ( 2:8 ), având ca parte lucrarea publică în contrast cu femeia, care nu are lucrarea aceasta, el nu are vreun rol mai mare ca altul, pentru ca numai el să fie cel ce să aducă mulţumiri din partea adunării. Dacă însă, ca frate, el este în legătură bună cu Domnul, poate să aducă mulţumiri mai bine decât un altul care, de exemplu, ar fi înlănţuit de treburile vieţii. Ar putea chiar mulţumi de trei, patru ori în aceeaşi adunare de închinare şi de fiecare dată să fie în adevăr gura adunării. Dar în acelaşi timp, fratele acesta va fi foarte fericit să asculte şi să spună amin la mulţumirile altor fraţi. Şi el va suferi, dacă va vedea că ceilalţi aşteaptă ca el să mulţumească sau că unii se vor jena să mulţumească din cauza prezenţei lui.
Dar, când este vorba de învăţătura din Cuvânt, fratele acesta are totdeauna sentimentul, la închinare ca oriunde, că este răspunzător de darul pe care Domnul i l-a încredinţat pentru zidirea adunării. Şi dacă lucrarea lui e roada comuniunii cu Domnul, el va fi recunoscut de fiecare dată de adunare, în ciuda chiar a elementelor care tot cârtesc.
Gândul că un frate dăruit n-ar trebui să-şi exercite darul în strângerile laolaltă pentru închinare, nici să aducă mulţumiri, ca ceilalţi, nu are vreun temei scripturistic. Cum s-ar putea presupune că unul ca Timotei, un Tit, un Epafra, un Stefana (ca să nu mai numim pe Pavel, Petru, Ioan) ar fi fost mai puţin potriviţi ca alţii să fie gura adunării în mulţumirile aduse la închinare? Şi oare ar trebui aceşti fraţi să tacă, numai ca să lase loc altora?
Unii gândesc de asemenea că închinători sunt numai fraţii care se ridică pentru a aduce mulţumiri. Dar nu este aşa! Toate surorile sunt adoratoare şi totuşi ele nu trebuie să se ridice vreodată ca să aducă mulţumiri. Toţi fraţii sunt adoratori, dar din nefericire nu toţi sunt duhovniceşti, evlavioşi, destul de bine în legătura lor cu Dumnezeu pentru a putea fi gura adunării, atunci când este vorba de mulţumiri. Tot aşa, unii nu sunt atât de simpli pentru a face lucrul acesta cum îl fac acasă.
În sfârşit, în ce priveşte lucrarea prin Duhul, să luăm şi exemplul lui Pavel şi Barnaba, din Fapte 13 . Iată nişte oameni care erau dăruiţi de Domnul Cel înălţat în slavă, potrivit locului de la Efeseni 4:11,12 . În Fapte 13 , Duhul Sfânt îi pune deoparte şi îi trimite. Ei sunt desemnaţi deci de către Duhul Sfânt odată pentru totdeauna, pentru a merge să vorbească despre Domnul peste tot, în toate zilele, sub dependenţa Sa, desigur. Ei nu aveau deci să se întrebe, când se găseau în faţa mulţimilor în locurile publice, în sinagogi şi mai târziu prin adunările fraţilor, dacă Duhul Sfânt îi chemase să vorbească în acea clipă. Ei erau acolo tocmai cu scopul acesta; fiind trimişi din Antiohia de către Duhul Sfânt.
Când, mai târziu, Pavel era pentru o singură duminică şi pentru ultima oară într-o adunare (Fapte 20:7-12 ) unde şi-a lungit convorbirea, ce ai fi zis despre vreun frate din Troa care ar fi spus altora că Pavel a luat prea mult loc în adunarea de închinare? Iau exemplul acesta ca principiu; nu toţi sunt Paveli. Ferice de sfinţii care, izbăviţi de spiritul acesta nivelator, ştiu să-L recunoască pe Domnul acolo unde El a acordat vreun har pentru folosul comun. În afară de Efeseni 4:11,12 şi 12 , citiţi cu atenţie şi 16:15-18 ; 5:12,13 ; Evrei 13:17 .
sursa: https://comori.org/