Anselm de Canterbury

Anselm de Canterbury sau de Aosta (născut în 1033, † 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog şi filosof neoplatonist, ieromonah în Biserica Anglicană şi Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul angumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei.

Deşi numit uneori „din Canterbury” , Anselm era originar din cetatea Aosta, Italia, unde s-a născut în 1033, în Regatul Burgundiei. Aosta se află în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, pe actuala frontieră cu Franţa şi Elveţia.



Anselm venea dintr-o familie nobilă, deţinătoare de moşii. Tatăl lui Anselm, Gundulf, era lombard, şi era de o fire violentă. Mama lui, Erenberga, era o femeie pioasă, căreia Anselm îi datorează eduaţia creştină. La cincisprezece ani, Anselm voi să intre în mănăstire, dar nu primi învoiala tatălui său.



Şi-a început educaţia sub tutela benedictinilor din locul natal. După moartea mamei sale cunoaşte o scurtă perioadă de rătăcire, dar, atras fiind de celebritatea abatelui Lanfranc al abaţiei benedictine din Bec, Normandia, Anselm pleacă într-acolo şi devine călugăr în 1060. Va deveni un erudit şi va preda la şcoala pe de lângă mănăstire.



După ce Normandia cucereşte Anglia, Lanfranc devine Arhiepiscop de Canterbury (1063) iar Anselm, în locul acestuia, abate la Bec.



Mai târziu, în 1093, Anselm va fi ales arhiepiscop de Canterbury şi va muri în 1109. Elevul său, Eadmer, va scrie o biografie amplă a lui Anselm, păstrată.



Textele sale celebre, Monologion şi Proslogion, au fost scrise în perioada de la Bec (primul, terminat în 1076 iar al doilea scris în 1077-1078). A mai scris, tot la Bec, De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii (între 1080 şi 1085), De casu diaboli (între 1085 şi 1090), Epistola de incarnatione verbi sau De fide trinitatis (1092-1094). Ulterior, la Canterbury, a scris Cur deus homo (De ce s-a făcut Dumnezeu om, în 1098) şi De conceptu virginali et de originali peccato (Despre concepţia imaculată şi despre păcatul originar, în 1099-1100). De asemenea, mai există rugăciuni şi meditaţii, scrisori oficiale.



Anselm se încadrează în tradiţia augustiniană specifică epocii (reprezentând chiar punctul culminant al acesteia), fiind influenţat însă şi de Boethius, a cărui autoritate creştea progresiv şi prin intermediul căruia se fac simţite, încă în Monologion, o serie de idei aristotelice. Anselm cunoştea prima parte din dialogul Timaios al lui Platon (până la 53c, tradus şi comentat de Chalcidius), ca şi, foarte probabil, textele areopagitice. Există, de asemenea, în De ce s-a făcut Dumnezeu om, o referire la celebrul argument aristotelic al „bătăliei navale”, pe care Anselm, necunoscător de greacă, putea să-l ştie tot din textele lui Boethius.



Raţiune şi credinţă



Preocupat, ca şi predecesorii săi (de exemplu Ioan Scotus Eriugena), de problema raportului dintre raţiune şi credinţă, Anselm încearcă să demonstreze anumite adevăruri ale credinţei, căutând aşa-numite rationes necessariae (raţiuni necesare) pentru acestea. În Proslogion încearcă să găsească astfel de raţiuni necesare pentru existenţa şi natura lui Dumnezeu, după ce în Monologion adusese raţiuni pentru ideea de Trinitate. De ce s-a făcut Dumnezeu om este o încercare similară privind întruparea.



Miza acestor încercări este o punere a raţiunii în situaţii similare ascezei, motiv pentru care textele lui Anselm nu abundă în citate sau referiri biblice cât mai ales în argumentaţii dense, menite a confirma compatibilitatea totală dintre raţiune şi credinţă. Pentru Anselm, argumentum nu înseamnă „argument logic” ci mai degrabă dovedirea cu ajutorul unei experienţe.



În acest fel Anselm încearcă să experimenteze totul, inclusiv existenţa Trinităţii. Toate acestea, fără a considera că nu mai trebuie să rămână nici un mister sau taină în credinţă. El demonstrează că Dumnezeu este treimic dar nu explică modul în care se raportează Persoanele divine una la alta.



Pe de altă parte, Anselm nu confundă demonstrarea (oferirea de „raţiuni necesare”) cu ideea de cauzalitate. Este foarte important, pentru Anselm, doar faptul că adevărurile credinţei pot fi demonstrate, ceea ce nu înseamnă şi stabilirea vreunei cauzalităţi în raportul omului cu Dumnezeu, sau anularea ideii de voinţă liberă.



Raţiunile necesare nu aduc în discuţie necesitatea absolută ci, în termenii lui Boethius, necesitatea condiţionată: dat fiind faptul că omul există, că el a fost creat pentru fericirea eternă, că a căzut prin alegere proprie, era necesară Întruparea; altfel, ea nu ar fi avut loc.



Apoi, trebuie să înţelegem faptul că, pentru Anselm, raţiunile necesare nu aveau rolul de a demonstra lucruri care altfel ar fi putut fi contrazise. El nu porneşte de la îndoială sau nesiguranţă pentru a ajunge să se convingă de adevărul – altfel incert – al unor propoziţii. Demonstrând – în Proslogion – existenţa lui Dumnezeu, Anselm nu porneşte de la afirmaţia că Dumnezeu nu există, pentru a ajunge în final să afirme contrariul. Anselm crede cu tărie, de la bun început, în adevărurile pe care le demonstrează. Altfel spus, el nu urmăreşte să construiască proptele pentru credinţă, ci să exploreze raţional adevăruri în care crede deja, cu scopul întăririi raţiunii însăşi.



Demonstraţiile lui Anselm au rolul unor explorări; el îşi doreşte să vadă ceea ce ştie deja că există. Credo ut intelligam, cred pentru a putea înţelege, este celebra axiomă pe care ne-a lăsat-o Anselm. Sau, pentru a completa: „fides quaerens intellectum” (credinţa căutând înţelegerea), acesta fiind titlul iniţial al Proslogion-ului. Credinţa este condiţia înţelegerii adevărurilor, lipsa credinţei putând însemna un handicap pentru exercitarea corectă a raţiunii.

Anselm a scris lucrări filosofice şi teologice. Pe lângă acestea îi sunt atribuite şi o serie de rugăciuni lungi, formulate în vechiul stil patristic latin, precum şi patru sute şaptezeci şi cinci de scrisori.



* Monologion ori Cuvântul dintâi despre fiinţa dumnezeiască sau pilda despre credinţa raţiunii (Monologium de divinitatis essentia sive exemplum de ratione fidei)

* Proslogion ori Cuvântul următor sau credinţa în căutarea înţelegerii (Proslogium sive fides quærens intellectum)

* Gramatica ori Dialog despre gramatică (Dialogus de grammatico)

* Despre adevăr (De veritate)

* Despre libertatea de a alege (De libertate arbitrii)

* Despre căderea diavolului (De casu diaboli)

* Epistola despre întruparea Cuvântului (Epistola de incarcatione)

* De ce Dumnezeu s-a făcut om (Cur deus homo)

* Despre zămislirea feciorelnică şi despre păcatul strămoşesc

* Despre putinţă şi neputinţă

* Despre credinţa treimică (De fide trinitatis)

* Despre purcederea Duhului Sfânt (De processione spiritus sancti)

* Epistola despre euharistie ori Epistola despre jertfirea dospitelor şi azimilor

* Epistola despre tainele Bisericii