"John Wycliffe (3)"

Categorie: Biografii crestine

Inca din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea din Oxford si ordinele cersatoare, franciscan si dominican, care acaparasera aproape toate demnitatile bisericesti.

In timpul lui era vasala din timpul regelui Ioan fara tara (1215) scaunului papal care ii cerea in fiecare an plata unui impozit. Cand papa Urban al V-lea a cerut regelui Eduard al III-lea sa plateasca suma de 1000 de marci ca parte a datoriei fata de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerand regelui sa nu accepte o cerere care rapea independenta statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator impotriva papalitatii. Pentru ca nemultumirea crestea fata de Papa a parut ideea ca biserica din Anglia sa se supuna autoritatii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldura.  De asemenea s-au auzit, in aceasta perioada, voci aspre care criticau stransa legatura intre papalitate si Franta. Wycliffe slujea in aceasta perioada ca si consilier teologic al Guvernului. El a compus un tratat polemic in care vorbea despre tribut si prin care cauta sa apere un calugar, fara nume, de conducerea parlamentului si a guvernului. Acest tratat politic a insemnat intrarea lui  Wycliffe in politica in jurul anilor 1265/1366. Cu toate acestea legaturile sale cu casa regala nu au inceput mai devreme de 1374 cand a fost plecat in misiune diplomatica la Bruges dar legatura sa cu John of Gaunt, Duke of Lancaster, protectorii sai, dateaza probabil din 1371.[1]

Dar participarea pregnanta a inceput odata cu congresul de pace de la Bruges (desi ). In 1374 negocierile erau purtate intre Franta si Anglia si, in acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimisi papali asupra problemei bisericesti. Wycliffe facea parte dintre acestia din urma ca urmare a unui decret datat in 26 iulie 1374. Opozitia virulenta impotriva sistemului de la Avignon a pus capat negocierilor de pace.

In lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate coruptia si lacomia prelatilor si a calugarilor, care au pus mana pe posturile de conducere si detineau mari proprietati, afirmand ca numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplina. [2] El sustine ca nu e permis bisericii sa aiba bunuri temporale si ca puterea civila poate sa retraga clerului aceste bunuri de care se abuzeaza.

[1] http://plato.stanford.edu/entries/wyclif/

[2] Istorie Bisericeasca Universala, Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, pagina 416

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/