"Experienţe ale credinţei"

Categorie: Biografii crestine
 

Charles Stanley (1821-1890) a fost binecuvântat de Domnul într-un mod minunat ca evanghelist în secolul al XIX-lea. Tractatele sale - în deosebi cunoscutele sale „railway-tracts“ - au fost o mare binecuvântare pentru mii de persoane din Anglia şi din toată lumea. Doar puţini scriitori au scris într-un stil aşa de uşor de înţeles despre mântuire ca el - mântuirea doar prin credinţa în lucrarea săvârşită de Hristos.
 

Dacă în următoarele reviste facem accesibilă cititorilor descrierea vieţii sale, atunci nu o facem cu intenţia de a înălţa un om, ci dorim să fie o îmbărbătare şi un imbold pentru a vedea călăuzirea minunată a Domnului ca răspuns la dependenţa deplină, ca răspuns la dorinţa inimii de a nădăjdui în Domnul în toate lucrurile mici şi mari şi la dorinţa de a fi călăuzit doar de El.
 

Celor care lucrau pentru Domnul Isus, Stanley le-a dat un sfat preţios, care este foarte actual: „Fie în scris, fie în predică, întotdeauna găseam binecuvântare şi roadă în măsura în care aveam părtăşie cu Hristos în dragostea Sa faţă de întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Nici un creştin nu poate rodi în propriul său suflet, dacă nu caută binele altora.“

Cât de preţios şi de adevărat este cuvântul Domnului adresat lui Moise: „Mă voi îndura de cine mă îndur.“ Scriitorul acestei cărţi doreşte să relateze, spre proslăvirea lui Dumnezeu, care a arătat har faţă de el, căile harului nemărginit al lui Dumnezeu cu el.

Deşi copil fiind am avut puţine posibilităţi să citesc, am fost interesat de cărţi şi am învăţat cu plăcere. Odată i-am spus unei femei sărace că nimic nu îmi este mai drag decât cărţile şi că totuşi nu am nimic de citit. „Cum“, a răspuns ea, „Cuvântul lui Dumnezeu se află pe masă, iar tu te plângi că nu ai nimic de citit?!“ Nu mi-a spus mai mult, dar nu am putut uita aceste cuvinte, căci, deşi aveam numai 12 ani, cunoşteam mult din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe atunci, Biblia era cartea de citire în şcolile de la sat.
 

Am înţeles că eram un păcătos, lucru despre care nu ştiusem până în acea clipă. Aşa cum se întâmplă în general cu toţi aceia care n-au simţit întreaga stricăciune a stării lor, şi eu am început să devin religios şi am încercat cu seriozitate să mă fac mai bun. Nu era nimeni care să-mi poată îndrepta privirile spre lucrarea lui Hristos. Toţi cei care păreau interesaţi de lucrurile dumnezeieşti încercau să-şi câştige mântuirea prin fapte. Din Scriptură ştiam că există o pace cu Dumnezeu, dar pe care nu o puteam găsi prin propriile mele străduinţe.

După luni de luptă şi de descurajare, mă aflam odată, într-o noapte ploioasă, în drum spre casă. Povara de pe sufletul meu devenise aşa de mare, încât am îngenuncheat pe stradă şi am strigat: „O, Doamne, nu mai pot face nimic!“ Simţeam că eram pierdut. În timp ce stăteam acolo, Duhul lui Dumnezeu mi-a descoperit lucrarea lui Hristos. Am văzut că ceea ce am încercat eu în zadar să fac a fost săvârşit deja prin Locţiitorul meu unic la cruce. Nu-mi amintesc să fi văzut mai mult, dar, ca odinioară Israel în Egipt, am găsit siguranţă şi ocrotire pe baza sângelui preţios. Când m-am ridicat, am fost o făptură nouă în Hristos Isus şi am ştiut sigur acest lucru. Am fost născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Dar ceea ce este firea a trebuit să învăţ încet, deseori prin experienţe amare.
 

Imediat ce m-am întors la Dumnezeu, am dorit foarte mult să am părtăşie cu Hristos. Dar în biserica din sat mi se oferea doar o dată pe săptămână o predică de 15-20 de minute. Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit vreodată acolo pe cineva, care să fi avut siguranţa că păcatele sale erau iertate. Din când în când aveam posibilitatea să ascult predici în alte locuri şi uneori eram mişcat de cântece şi de rugăciuni. Dar nu găseam nicăieri vestirea realităţii lucrării Domnului Isus, prin care Dumnezeu dăruise sufletului meu pace. La întoarcerea mea la Dumnezeu şi chiar mai târziu am avut mereu un sentiment adânc despre puterea suverană a lui Dumnezeu şi curând am observat că acest punct era trecut cu vederea foarte mult în predici.
 

Astăzi ştiu ceea ce dorea natura nouă: părtăşia cu copiii lui Dumnezeu, despărţiţi de lume.
 

Pe atunci a luat fiinţă printr-un sat din apropiere un mic grup de creştini şi acolo se predica după cum fusesem eu învăţat prin Sfânta Scriptură. Harul lui Dumnezeu a lucrat şi s-au întors multe suflete la Dumnezeu. În acel an - aveam pe atunci 14 ani - s-a întâmplat că odată predicatorul nu a putut veni. Atunci Domnul mi-a deschis gura pentru prima dată pentru a vorbi unei lumi pierdute despre dragostea Sa minunată. Textul a fost Ioan 3:16 . Când am vizitat după aproximativ 40 de ani din nou acel sat, am întâlnit un bărbat, care îşi mai putea aduce aminte foarte bine despre text şi despre cuvintele, pe care le-am spus. Astăzi, după 53 de ani, mi se pare interesant că prima mea predică a avut ca subiect ceea ce are Dumnezeu în inima Sa pentru noi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu...“ Nu e vorba de ceea ce suntem noi înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost aşa, eu aş fi fost pierdut de atunci de mii de ori. Dacă salvarea mea ar fi depins de ceea ce eram înaintea lui Dumnezeu, aş fi mers în pierzare. Numai un Mântuitor mare şi minunat a putut să mă salveze din păcat.

sursa: https://comori.org/