"Dependenţa de Dumnezeu"

Categorie: Biografii crestine
 

Tocmai din acea perioadă îmi amintesc de o întâmplare care îi poate îmbărbăta şi stimula pe mulţi părinţi să se roage cu stăruinţă. Cu mai mult de 70 de ani înainte de evenimentul pe care vreau să-l istorisesc, o femeie temătoare de Dumnezeu l-a încredinţat pe copilul ei Domnului, în credinţa că El îl va atrage spre Sine. Fiind convinsă că îl va întâlni în cer, a plecat acasă la Domnul (2. Corinteni 5:8 ). Au trecut 70 de ani, dar nu se putea observa nici un răspuns la rugăciunea mamei. Copilul a crescut şi a devenit un tânăr fără griji. Toate mergeau după dorinţa lui. Avansase bine în meseria de marinar ajungând până la urmă ofiţerul unui vapor de război. Dar într-o zi i-au fost smulse ambele călcâie printr-o schijă de obuz. Acum era un bărbat bătrân, sărac şi paralizat. Sosise timpul lui Dumnezeu care, în îndurarea Lui, s-a gândit la fiul pierdut.
 

Într-o seară a fost dus de câţiva prieteni la o adunare de vestire a Evangheliei, în care am vorbit despre Mefiboşet. Am descris starea complet pierdută a păcătosului şi bunătatea lui Dumnezeu, care s-a descoperit nu numai în faptul că L-a dat pe Domnul Isus pentru a muri pentru păcatele noastre, ci şi ca să-l ducă pe păcătos, aşa cum este, în prezenţa Sa. Ca exemplu l-am citat pe Mefiboşet, pentru că David a arătat faţă de el bunătatea lui Dumnezeu. Am spus: „Voi toţi, păcătoşi paralizaţi, aţi fost aduşi în această seară în prezenţa lui Dumnezeu. Unde sunteţi?“ Sărmanul căpitan a simţit că Dumnezeul atotştiutor îi vorbea. A încercat să se ridice şi a strigat: „Sunt aici!“ Dumnezeu, care a văzut dorinţa inimii acestui om, a răspuns şi l-a salvat chiar în acea seară. Astfel a fost ascultată rugăciunea mamei. Era o privelişte minunată să-l vezi pe bătrânul căpitan plin de bucurie în Isus Hristos, putând să şadă ca un fiu de împărat la masa împărătească.
 

Într-o sâmbătă seara eram adunaţi pentru rugăciune şi am simţit foarte sigur chemarea de a merge din nou la Scarborough pentru a vorbi acolo a doua zi. M-am dus acasă, dar, deoarece soţia mea nu avea aceeaşi convingere, L-am rugat pe Domnul să ne dea aceeaşi convingere dacă e după voia Sa. Apoi ne-am dus la culcare şi am adormit. Noaptea la ora două m-am trezit dintr-o dată şi am observat că mă aflam pe hol şi că Domnul îmi spunea: „Trebuie să mergi la Scarborough“. I-am povestit aceasta soţiei mele, iar ea nu m-a mai reţinut. După o mică gustare, m-am dus la gară. Tocmai trecea un tren spre York în care m-am urcat în credinţă. Şi într-adevăr, după ce am aşteptat acolo puţin, a venit un tren care mergea la S. Pe atunci, în Anglia, duminica dimineaţa circulau puţine trenuri pe liniile prinicipale, iar pe cele secundare nici unul.
 

Deoarece era prea devreme ca să merg la adunare, m-am plimbat puţin pe malul apei. Deodată l-am observat pe fratele G.A. mergând în faţa mea încet şi abătut. L-am ajuns, mi-am pus mâna pe umărul lui şi l-am întrebat: „Cum vă merge?“ El s-a întors şi m-a privit uimit. „Dumnezeu îmi dă o lecţie!“ a exclamat el. „Fratele B. a trebuit să plece la o înmormântare  la Londra, iar astă-seară vor veni mulţi. Gândul că nu este nimeni aici ca să vorbescă m-a apăsat mult. Iar acum Dumnezeu v-a trimis pe dumneavoastră.“

Nu am avut bunuri pământeşti, dar am avut întotdeauna mijloacele necesare pentru a merge acolo unde m-a trimis Dumnezeu. Probabil, cititorul doreşte să ştie cum. Aveam un mic portmoneu pe care îl numisem „punga lui Dumnezeu“. Ceea ce îmi dădeau copiii lui Dumnezeu pentru cheltuielile de călătorie intra în această pungă şi în toţi aceşti ani nu a fost niciodată goală. Aşa au decurs lucrurile până ce Domnul m-a învăţat cu privire la textul din Fapte 20:35 .

sursa: https://comori.org/