"Suferinta, obstacol sau oportunitate"

Categorie: Baptist

De-a lungul vieții Dumnezeu m-a trecut de multe ori prin ”văi ale umbrelor”, atât fizic cât și spiritual, și am realizat că nu sunt mai bun decât alții, cu toată știința și experiența vieții și a umblării cu Dumnezeu. Lucrul cel mai trist pe care l-am realizat este că fiecare situație de acest gen, cu toate detaliile și aspectele ei, îți ocupă atât de mult loc în minte și în inimă încât aproape că nu mai poți să te concentrezi pe altceva…iar cu cât cazi mai adânc în plasa descurajării, cu atât mai greu îți este să îi pui pe ceilalți mai presus de tine și de nevoile tale. Sindromul omului bolnav se manifestă cel mai adesea prin faptul că toată lumea trebuie să-i plângă de milă, să-i stea în preajmă, să-i împlinească nevoile…totul să se învârtă în jurul lui.

Datorită acestor situații inevitabile pentru oricare dintre noi m-am gândit să sistematizez atât câteva pericole care ne pasc în suferință (pericole care devin adevărate obstacole pe drumul vieții), cât și câteva soluții sau oportunități care se dezvoltă în asemenea contexte.

Printre cele mai diabolice și ucigătoare pericole, la mare distanță de următoarele, este izolarea și sentimentul de singurătate. Chiar și oameni mari ai Scripturii au trăit momente de auto-izolare: Moise, când fuge în Madian și spune ”sunt străin într-o țară străină”; Ilie, când trage să moară în pustie după biruința de pe Muntele Carmel; David, când părăsește palatul și fuge de Absalom; Domnul Isus, pe cruce, când afirmă ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”; Pavel, în temniță, când spune că toți l-au părăsit…Sentimentul izolării vine, dar nu trebuie neapărat să se și instaleze sau să se permanentizeze pentru că atunci se întrerupe comunicarea relațională, atât social, cât și spiritual, și atrage cu sine deznădejdea.

Un alt pericol este sentimentul paralizant de neputință asociat cu fatalismul. Este dezarmant atunci când specialiști și mai puțin specialiști dau din umeri și spun: ”asta-i tot ce putem face!”, când înțelegi că nu mai există nici o soluție la îndemâna omului. Cu toate astea, nu oamenii au ultimul cuvânt, iar dovezile medicale ale minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu în situații limită sunt nenumărate. Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu!

Sentimentul de non-valoare, că nu insemni nimic nici pentru tine, nici pentru ceilalți, este un alt pericol substanțial în suferință. Mă gândesc adesea la sentimentul pe care l-a trăit bolnavul de la scăldătoarea Betezda din Ierusalim, exprimat într-o expresie simplă, dar deosebit de profundă:”n-am pe nimeni!” Nu că te-ar înțelege prea mult ceilalți, sau că ar putea schimba cu ceva contextul…dar simpla compasiune și relaționare parcă ar mai atenua din profunzimea durerii. Și totuși, Dumnezeu este acolo, prezent, gata să ofere sprijin și încurajare, gata să intervină și să dea sens vieții în ciuda circumstanțelor dificile.

Neîncrederea în Dumnezeu și în ceilalți, asociată cu cârtirea și judecata subiectivă, este unul din cele mai mari pericole. Ironic, dar în felul acesta ne întoarcem tocmai împotriva Celui care mai poate schimba ceva, care poate influența cursul evenimentelor. În plus, suferința nu ne dă dreptul să îl judecăm pe Dumnezeu sau să ne comparăm cu ceilalți pentru că nu suntem cu nimic mai bun ca alții ca să merităm o altă soartă, mai bună.

Consumismul este un alt pericol: în loc să mai produci ceva pentru ceilalți și pentru Dumnezeu, devii o ”gaură neagră” care absoarbe și înghite tot doar pentru a uita de adevărata problemă sau pentru a evita confruntarea cu realitatea. Consumismul are de a face cu nevoia de uitare, de trăire a unei alte realități, dar efectul lui trece repede și realitatea ne ajunge din urmă din nou.

Disperarea este pericolul reprezentat de modul în care nu mai filtrezi din punct de vedere rațional sfaturile și soluțiile pe care contextul ți le oferă și ajungi să accepți orice sfat și să te arunci spre orice soluție, numai să scapi de suferință. Realitatea este că, până când nu înțelegem că suferința este un simptom, și nu o cauză, vom fi tentați mai mult să scăpăm de ea decât să îi înțelegem cauzele și lecțiile. Tendința orbească de a scăpa de durere cu orice preț, mai ales apelând la soluții aleatorii și nechibzuite, face ca disperarea să crească cu fiecare eșec al acelor soluții. Schimbarea de paradigmă vine din schimbarea modului de abordare a suferinței: în loc să căutăm soluții pentru a scăpa de ea, să căutăm să înțelegem scopul ei, lecțiile pe care le include și impactul asupra prezentului și viitorului nostru.

Din perspectiva oportunităților pe care le oferă suferința, de departe cea mai mare oportunitate o reprezintă cea de cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu. Este trist că ne apropiem de Dumnezeu în cel mai profund mod doar atunci când ne ajunge cuțitul la os, dar este o lege a firii care spune că cele mai deosebite esențe și arome se obțin prin zdrobire…în mijlocul teascului descoperi dulceața părtășiei cu Cel care s-a apropiat de noi prin zdrobire. Rugăciunea, postul, Scriptura au o cu totul altă valență în mijlocul teascului, decât în afara lui, și ar trebui să profităm la maximum de această oportunitate.

O altă oportunitate este legată de cunoaștere mai profundă a capacităților și limitelor personale. De atâtea ori ne plângem de tot felul de mărunțișuri, ne speriem de orice umbră, credem că vom claca dacă ni se întâmplă ceva rău și chiar ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de rău, dar în suferință descoperim că putem purta mult mai mult decât am crezut. E adevărat că nu prin noi înșine, ci prin Acela care duce toate împreună cu noi, dar nu am fi descoperit asta fără suferință. În utimă instanță suferința crește capacitatea de reziliență: cu fiecare durere, cu fiecare necaz, cu fiecare dificultate, suntem tot mai întăriți și mai maturi.

Dezvoltarea unei empatizări mai profunde față de ceilalți este o oportunitate ce nu trebuie ratată atunci când este vorba de suferință. Numai așa înțelegem ce simt alții, ce trăiesc cei care au probleme mult mai mari, și ne deschidem inima mai mult pentru cei din jur. Empatizarea are și rolul de a minimiza durerea personală și de a înțelege că se putea și mai rău, că altora viața le este mai grea și mai dificilă.

Evaluarea valorilor, principiilor și priorităților este o altă oportunitate pe care nu putem să o cântărim corect decât în suferință. Un medic de pe o secție de ATI din spital spunea odată că atunci când vezi un bolnav în fază terminală, sau când îți dai seama că viața atârnă de un fir de păr, nu prea mai contează ce culoare are canapeaua din living, sau că trebuie să îți iei altă mașină, sau că ți s-a stricat telefonul…(ironia sorții: ”Doamne, câtă tragedie când nu se asortează canapeaua cu biblioteca, sau rămâi fără telefon”…) În suferință înțelegem că sunt lucruri mai importante decât lucrurile materiale, că ceea ce suntem este mai important decât ceea ce avem, mai ales în plan spiritual.

În ultimă instanță, suferința aduce cu sine oportunitatea unei reevaluări a identității și a semnificației existențiale. Cine suntem cu adevărat? Pentru ce trăim? Ce urmează? Ce lăsăm după noi? Încotro ne îndreptăm? Toate aceste întrebări sunt efectiv propulsate în mintea omului care suferă și aduc cu ele provocarea căutărilor profunde după răspunsuri. Deși nu a suferit fizic, cred că Solomon a fost unul dintre cei mai chinuiți oameni din punct de vedere lăuntric – o dovedește căutarea lui continuă după fericire, după împlinire și, totodată, concluzia amară pe care o trage după fiecare răspuns nepotrivit: totul este deșertăciune și goană după vânt. Spre sfârșitul vieții acesta declară: ”să ascultăm, dar, încheierea tuturor învățăturilor. Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiast 12:13)

Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost oameni ai suferinței: au fost trecuți prin cuptorul ei, au fost zdrobiți în teascul ei, au fost aruncați în groapa ei, dar niciodată nu au văzut suferința ca un obstacol, ci întotdeauna au privit la ea ca la o ocazie prin care să demonstreze cine sunt, cui îi aparțin și care este menirea vieții lor. Uneori suntem geloși pe măreția lor, dar nu suntem gata să plătim prețul pe care l-au plătit ei!

Domnul găsește cu cale să ne zdobească prin suferință…și pentru că știm că Dumnezeu nu face niciodată greșeli și că perspectiva cu care vede El lucrurile este cu mult superioară față de a noastră, nu putem decât să spunem: ”Doamne, facă-se voia Ta!”

Pastor Florin Iosub

sursa: https://www.baptisti-arad.ro/