"Cum depistezi un pocait?"

Categorie: Baptist

Sucit mai este și numele „pocăit”. Modificat în matca autohtonă, asociat cu unele secte „periculoase”, vorbă peiorativ-caustică, confuzie de termeni, imagini ambigue – cam asta e tot ce putem emite pe tema acră a pocăinței. Dacă unul nu fumează, nu bea, dacă e și doamnă și poartă „batic”, n-are cercei, e clar, ai de-a face cu o pocăită. Să rosteşti în public, ori într-o discuție restrânsă, expresii de genul: „Domnul Isus”, „mântuire”, „suflet”, „rai”... e clar (!) ai tendințe sectare. Părăsind –trist – domeniul cleios al etichetării strâmbe, haideți să avansăm totuși o subtemă a pocăinței, și anume, cum recunoști un „pocăit”? Trebuie să spun (ar trebui să urlu!) că viciul generalizării e zăpăcitor. Adică, dacă ai un prieten care merge la „pocăiți” și te trezești că „băiatu” are o etică îndoielnică, ispita este să declari (cu ton satisfăcut, cum altfel): las’, că m-am lămurit, și pocăiții fac asta și asta, știu eu pe cineva care... și cică e „pocăit”. Dacă ai tendințe de generalizări abrupte, află că te îndepărtezi amenințător de pragul înțelepciunii.
Şi totuşi, cum afli, cum depistezi, cum îți dai seama că cineva e pocăit?
a) Pocăitul nu e înger. Cum vedem un om cu Biblia sub braț, cum ne așteptăm să fie cel puțin perfect. Să oglindească în detaliu rigoarea sfințeniei. Să fie ceresc, suprapămânesc, să nu găsești o scamă de imperfecțiune pe gulerul sfântului din fața ta. Oo, s-a enervat, a ridicat tonul, sau... e trist, are mici doze de descurajare, ți-a greșit, nu a venit la timp... e clar, te-a dezamăgit. Nu e pocăit! Pocăitul trebuie să aibă o calitate asumată de un singur om de la Vatican: infailibilitatea! E failibil, oscilant, greșit, neputincios, ezitant, mai comite răutăcisme... gata! Lipește-i eticheta, fă reclamă în sat și spune la toți de ce sunt în stare „pocăiții”. Dacă te îndoiești de faptul că un pocăit trebuie să fie perfect imaculat, te înșeli. El trebuie să fie „țais”, formidabil de angelic, fără pete, Dumnezeu întrupat. Sau? Nu e oare prea mult?
b) Pocăitul e cineva conștient. De păcatele sale, de realitatea morții, de defectele umanității, de rău, de diavol, de judecăți pripite... Are un tip firesc de depistare a situațiilor. Vede cu un pas în față. Dacă e luat de val și cade, se ridică, cere şi iertare, crede în iertare, plânge, încearcă să repare greșeala, spune că a greșit și nu ține răutatea în el, în afară de dozele scurte în care da, devine rău și spune prostii sau face prostii; dar apoi vine corectarea, are remușcări, insomnii, nu ține morțiș să fie apreciat, lăudat, crede în identitatea lui cerească, crede că este „copil de Dumnezeu”. Citește Biblia, nu o împlinește exact, iar acest lucru îl roade. Este idealist, escatologic, așteaptă convertirea altora, nu-i obligă, spune adevărul, şi chiar dacă e aspru, are intenții curate. E un om conștient de el, de neputința altora, e un mic filozof care își pune întrebări. Este ispitit de iubirea de arginți, de lume, de avere, de materialist, gustă, scuipă cu regret gustul amar, postește, se roagă în inimă... se plimbă, are mașină, casă, copii, e un om rezonabil, e un gentilom... e unul care se pocăiește în mod repetat.

Întrebare de baraj: De ce nu a găsit Isus ceva mai savant, superior, să ne propovăduiască, în afară de pocăință?

sursa: https://www.baptisti-arad.ro/