"Beneficiile crizei si pericolele abundentei - a doua parte"

Categorie: Baptist

Beneficiile crizei şi pericolele abundenţei

Deuteronom 8:1-9:6

A doua parte

Pastor Vasile Mich

2) PERICOLELE ABUNDENŢEI

,,Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încît să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei; care te-a dus în acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să-ţi ţîşnească apă din stânca cea mai tare, şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi. Vezi să nu zici în inima ta: „Tăria mea şi puterea mânii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.”(Deut.8:10-17) Desprindem din textul biblic citat trei pericole ale abundenţei: pericolul de a-L uita pe Dumnezeu, pericolul mândriei, şi pericolul încrederii în sine. Să reflectăm puţin asupra fiecăruia dintre ele:

a) Pericolul de a-L uita pe Dumnezeu.Cea mai mare iluzie a omului este că în viaţă totul se reduce la: pâraie, izvoare, lacuri, grâu, orz, vii, smochini, rodii, măslini, miere, pâine, fier, aramă, case frumoase, boi, oi, argint, aur, şi variantele moderne ale acestora, adică lucruri care se măsoară în euro, cai putere, gigabztes şi alte unităţi de măsură ale lumii contemporane. Mentalitatea generală omenească afirmă că dacă ai din belşug aceste lucruri, te poţi declara fericit, iar folosind un termen spiritual, eşti binecuvîntat. Această concepţie greşită despre fericire, respectiv binecuvântare, îi conferă omului care o atinge o stare de autosuficienţă şi automulţumire care îl împiedică să se mai gândească la Dumnezeu. Ce să mai aibă a face cu Dumnezeu cineva care are de toate şi care simte că nu-i mai lipseşte nimic. Însă lucrul care scapă din vedere în acest greşit raţionament, este că toate lucrurile pe care le avem, chiar şi cele care par mai neânsemnate, sunt o expresie a dragostei lui Dumnezeu. Sănătatea trupului, puterea fizică, căldura soarelui, lumina zilei, odihna nopţii, prospeţimea aerului, limpezimea apei, ploaia cerului, fertilitatea pământului, dragostea de mamă, edenul familiei, umbra copacilor, farmecul anotimpurilor, ciripitul păsărilor, dulceaţa fructelor, si lista ar putea continua la nesfârşit, nu sunt o aparitie pur întâmplătoare, ci sunt dovezi ale bunătăţii lui Dumnezeu, care se înoieşte faţă de noi în fiecare dimineaţă. Dar mai presus de toate acestea, Dumnezeu ni S-a dăruit pe Sine Însuşi, iar toate celelalte lucruri care ne-au fost date nu sunt decât cadrul în care Dumnezeu vrea să ne bucurăm de El. Prezenţa Sa în viaţa omului cântăreşte mai mult decât toate lucrurile din lume, şi dacă ar fi să alegi intre a fi bogat şi sănătos dar fără Dumnezeu, sau sărac şi bolnav dar cu Dumnezeu, atunci este cu mult mai preferabilă calea a doua. Aceasta era si convingerea lui Moise când a exclamat:„Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” Când în vremuri de abundenţă se întâmplă ca să-L uităm pe Dumnezeu, atunci pentru că ne iubeşte, El permite să alunecăm într-o criză doar pentru a ne ajuta să descoperim o şi mai mare abundenţă şi anume abundenţa unei vieţi trăite în comuniune cu Dumnezeu. Cei care au gustat cât de bun este Domnul sunt de acord că nimic nu poate fi pus alături cu acest gen de fericire, şi crizele vieţii sunt doar mici neplăceri în comparaţie cu catastrofa pierderii legăturii permanente cu cerul.

b) Pericolul mândriei Am văzut deja că unul din beneficiile crizei este smerenia. Am observat şi cât de importantă este smerenia, pentru că ea este esenţa naturii divine, iar mândria este esenţa naturii celui rău. Cadrul cel mai adecvat de germinare a mândriei este abundenţa. Omului când toate îi merg bine, atunci îi vine pofta să se mândrească. Cănd trupul îi plesneşte de sănătate, tinereţe si frumuseţe, când mintea îi sclipeşte de agerime, când buzunarele îi sunt doldora de bani, iar sertarele de titluri de proprietate, când toţi oamenii se înclină înaintea lui, îi sorb cuvintele de pe buze şi sunt nerăbdători sa-i împlinească toate mofturile şi capriciile. Atunci firea păcătoasă este gâdilată, orgoliul devine exacerbat, iar omul începe să se simtă deosebit de important, suficient de important încât să înceapă să-i dispreţuiască pe cei de lângă el devenind în cele din urmă o brută, un monstru, un prototip al diavolului, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. Dumnezeu în bunătatea Sa, cînd constată că suntem gata să cădem în această capcană, permite să treacă peste noi un val de criză în care să ne prăbuşim cu fruntea în tărână, ca să ne vedem adevărata ticăloşie şi mojicie şi să ne pocaim ajungând la starea de smerenie în care ne însuşim nu numai favorurile divine ci chiar şi natura Sa.

c) Pericolul Încrederii în sine După ce omul îl uită pe Dumnezeu, după ce se desfătează în conştienţa importanţei de sine, nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se aşeze el însuşi în locul lui Dumnezeu. Omul a fost creat în aşa fel încât să se închine unei divinităţi. Ori dacă Dumnezeul cerului şi al pământului a fost alungat, şi dacă creatura ajunge la concluzia că propria-i persoană este suficient de importantă pentru a lua locul Creatorului, rezultatul va fi exact aşa cum îl descrie Pavel în Romani 1:25 ,,căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” Aceasta este cea mai cumplită formă de idolatrie, închinarea adusă propriei persoane. Textul biblic din Deuteronom prezintă două forme ale acestui tip de idolatrie. Prima, o găsim în 8:17, în care omul atribuie tăriei sale toate realizările obţinute, şi ar putea fi numită forma clasică de închinare adusă sinelui. Însă în capitolul 9:4 întâlnim o formă de închinare la propria persoană mult mai subtilă şi mai periculoasă decât prima, şi ar putea fi numită, varianta care îmbracă formă religioasă. În această formă de închinare la propria persoană, omul recunoaşte că Dumnezeu este Cel care îl binecuvintează, dar motivul pentru care o face, este bunătatea şi meritele personale deosebite înaintea lui Dumnezeu.. A afirma că Dumnezeu te binecuvintează datorită performanţelor tale personale, nu înseamnă altceva decăt tot idolatrie şi încă una şi mai mizerabilă, care Îl necinsteşte şi mai mult pe Dumnezeu. Pentru a ne scăpa de acest soi cumplit de păcate, Dumnezeu permite crizei să ne copleşeasă, ca să descoperim că nu avem suficientă putere şi înţelepciune spre a ne lua viaţa în propriile mâini şi că cel mai inteligent lucru pe care îl putem face este să I-o încredinţam Lui, spre a ne-o conduce.

În concluzie: Nu lipsa banilor şi a sănătăţii ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult. Există tragedii şi mai mari pe care le-am putea trăi: a-L uita pe Dumnezeu, a fi plini de mîndrie, şi a ne încrede în propria persoană, iată adevăratele catastrofe. Deasemenea nu o viaţă trăită în îmbuibare şi îndestulare este dovada adevăratei fericiri. Adevărata fericire constă în a dobândi prin smerenie natura lui Dumnezeu, a fi declarat vrednic, de către El, în urma testului încercării, şi a descoperi hrana mai îndestulătoare şi mai satisfăcătoare decăt păinea, şi anume Cuvăntul lui Dumnezeu.

sursa: https://www.baptisti-arad.ro/