"Ce este convertirea"

Categorie: Viata crestina

Nevoia de a fi convertit

Capitolul unu al epistolei întâi către Tesaloniceni, prezintă o imagine foarte frumoasă şi frapantă a ceea ce putem să numim o convertire adevarată. Ne propunem să studiem această imagine în compania cititorului nostru. Dacă nu greşim prea mult, vom găsi studiul acesta pe de-o parte interesant  şi pe de alta parte extrem de profitabil. Vom primi un răspuns precis şi clar la întrebarea care stă ca subiect al acestui articol şi anume: ce este convertirea?

Convertirea nu este nicidecum un subiect de importanţă minoră. Este bine, în zile ca acestea ,să avem un raspuns divin la această întrebare. Auzim despre convertiri care se petrec în zilele în care trăim şi dorim să-L binecuvantăm pe Dumnezeu din toată inima pentru fiecare suflet într-adevar convertit la El. Credem, şi vrem să spunem lucrul acesta, în necesitatea absolută, indispensabilă, universală a convertirii divine. Fie omul orice ar fi: iudeu, grec, barbar, scit, rob sau liber, protestant sau romano-catolic. Pe scurt, indiferent de naţionalitate, de poziţia sa eclesiastică sau de crezul teologic, el trebuie să fie convertit, altfel este pe calea largă şi sigură care sfârşeşte în iadul vesnic.

Nu este nici un om născut creştin în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu se poate ca cineva să fie educat în creştinism. Este o greşeala fatală, o înşelare mortală, o înşelăciune din partea vrăjmaşului sufletelor noastre pentru orice om care crede că poate să fie creştin fie prin naştere, fie prin educaţie, sau că poate fi făcut creştin prin botezul cu apa sau prin orice alta ceremonie religioasa indiferent de numele acesteia. Un om devine creştin numai prin convertire divină. Am vrea să accentuăm în mod deosebit şi să punem în atenţia celor pe care îi priveşte lucrul acesta urgenta şi absoluta necesitate pentru  ca în cazul fiecărui om să existe o adevarată convertire la Dumnezeu.

Aceasta nu poate fi trecut cu vederea. Este o mare nebunie din partea oricui încearcă să neglijeze sau să trateze cu uşurinţă aceste lucruri. Pentru o fiinţă nemuritoare -una în faţa căreia se întinde o veşnicie fără sfârşit- a neglija o asemenea întrebare atât de solemnă cum este cea a convertirii este cea mai mare greşeală de care cineva poate să fie vinovat. În comparatie cu greutatea şi profunzimea acestui subiect, toate celelate lucruri se micşorează în importanţă. Nenumăratele subiecte care angajează gândurile şi absorb energia bărbaţilor şi femeilor în scena aglomerată a lumii din jurul nostru, nu sunt nimic altceva decât praful care se aşează pe o balanţă în comparaţie cu această intrebare atât de mare cum este cea a converitrii sufletului la Dumnezeu. Toate speculaţiile vieţii comerciale, toate schemele sau procedurile de a face bani, această problemă atât de presantă a unei investiţii profitabile, toate căile care urmăresc plăcerea, teatrul, concertul, sala de dans, sala de biliard, masa jocurilor de cărţi, masa unde se aruncă zarurile, cursele, vânătoarea, salonul unde se bea, toate aceste lucruri fără numar şi nume după care tânjeşte şi la care ţine  săraca inimă nesatisfăcută, toate nu sunt nimic altceva decât roua dimineţii, aburul de deasupra apei, fumul şemineului care se duce, frunza uscată a toamnei. Toate pier şi lasă în urmă un gol dureros. Inima rămâne nesatisfacută, sufletul nemântuit pentru că nu este convertit.

Ce este de facut? Impresionanta întrebare! Ce rămâne la sfârşitul scenei acesteia de excitare comercială, de lupte şi ambiţii politice, de alergătura după bani şi plăceri? Omul trebuie să se înfaţişeze înaintea morţii. « Îi este rânduit omului să moară o singură dată. » Peste acest lucru nu se trece. Nu există rezervişti în acest război. Toată bogăţia universului n-ar putea să cumpere amânarea momentului cuiva din mâna fără milă a duşmanului. Toată îndemânarea medicală pe care pământul şi-o poate permite, toate sentimentele şi cererea binevoitoare a rudelor şi a prietenilor, toate lacrimile lor, toate oftaturile lor, toate rugăminţile lor, nu pot ţine la distanţă înfricoşătorul moment sau să-l facă pe regele terorii să-şi acopere teribila sabie. Moartea nu poate fi aruncată prin nici-o artă a oamenilor. Trebuie să vina acel moment când legatura dintre inimă şi fascinantele scene ale vieţii umane va fi ruptă. Prieteni iubiţi, căutări încântătoare, obiecte tânjite, toate trebuie lăsate. O mie de lumi nu pot evita lovitura. Moartea trebuie privită drept în faţă. Este un mister îngrozitor, un fapt impresionant, o realitate severă. Ea stă, în plinătatea ei, în faţa fiecărui bărbat, femeie sau copil neconvertit de sub canopia cerului ; şi este o problemă de timp - ore, zile, luni sau ani- până când graniţa care separă timpul, cu toate căutările lui goale şi neclare, trebuie trecută în eternitatea cu realităţile ei uimitoare.

Ce să facem atunci? Să lăsăm Scriptura să ne raspundă. Nimic altceva nu poate să o facă. Oamenii ne vor raspunde cu plăcere în confirmitate cu propriile lor noţiuni lipsite de conţinut. Ei vor încerca să ne convingă că după moarte vine neantul, anihilarea. “Să mancăm si sa bem pentru ca maine vom muri”. Ce aroganţă goală! Amăgire zadarnică! Visul nebunesc al imaginaţiei orbită de dumnezeul acestei lumi! Cum poate fi un suflet nemuritor anihilat? Omul în Eden a devenit posesorul unui duh nemuritor. Domnul Dumnezeu a suflat in nările lui suflare de viaţă, si omul a devenit un suflet viu, nu un suflet mort. Sufletul trebuie să trăiască pentru totdeauna. Convertit, sau neconvertit are în faţă doar eternitatea. Cât de mare greutate ar trebui să aibă această consideraţie asupra fiecărui suflet care meditează la aceste lucruri! Nici-o minte omenească nu-i poate cuprinde  imensitatea. Este deasupra înţelegerii noastre, dar nu deasupra credinţei. Să ascultăm vocea lui Dumnezeu.

Ce ne învaţă Scriptura? Un singur rând din Sfanta Scriptură este suficient pentru a mătura zece mii de argumente şi de teorii ale minţii umane. Oare într-adevăr moartea anihilează? Nicidecum. “Pentru că este rânduit oamenilor să moară o singură dată iar dupa aceea vine judecata”. Subliniază aceste cuvinte: După aceea vine judecata!! Şi lucrul acesta se aplică doar celor care mor în pacatele lor doar celor necredinciosi. Pentru creştini, judecata a trecut pentru totdeauna, aşa cum Scriptura învaţă în multe locuri. Este important de subliniat lucrul acesta pentru că mulţi oameni ne spun că atâta timp cât viaţa eternă este în Hristos, toţi cei care nu sunt în Hristos vor fi anihilati. Nu aşa spune însă Cuvântul lui Dumnezeu. Există judecată după moarte. Şi care va fi  locul de desfăşurare? Din nou Scriptura vorbeşte  pe cât de solemn, pe atât de clar: “Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am vazut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe cei care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. “ Apocalipsa 20:11-15 .

Nimic mai clar decât aceasta. Nici măcar cea mai mică dificultate sau obiecţie. Pentru toţi cei care îşi au numele scrise în cartea vieţii nu există nicidecum judecată. Cei ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, ei vor fi judecaţi după faptele lor. Şi ce va urma după aceea? Anihilarea? Nicidecum. Ci iazul cu foc. Şi aceasta pentru totdeauna. Pentru eternitate. Gândul la aceasta este zdrobitor!  O persoana neconvertită indidferent de cine sau ce este are în faţă moartea, judecata şi iazul de foc, şi fiecare palpitaţie a inimii sale îl aduce mai aproape şi mai aproape de aceste realităţi îngrozitoare. Mai sigur decât răsăritul de soare într-un anumit moment, mâine dimineata de exemplu, este pentru cititorul nostru trecerea în eternitate şi daca numele său nu este scris în cartea vieţii, dacă el nu este convertit, dacă el nu este în Hristos, el va fi judecat cu siguranţă în conformitate cu faptele sale şi sfârşitul sigur al acestei judecăţi va fi iazul care arde cu foc şi pucioasă, şi aceasta în veacurile fără sfârşit ale unei veşnicii întunecate şi deprimate.  Oh! teribila monotonie a iadului.

S-ar putea ca cititorul nostru să se mire de ramânerea noastră îndelungată la o temă atât de îngrozitoare. S-ar putea ca să-şi pună următoarea întrebare: Va converti aceasta oamenii? Daca nu îi converteşte s-ar putea ca să-i conduca la gândul de a lua în serios nevoia lor de convertire. S-ar putea de asemenea ca să-i conduca la a vedea iminenţa pericolului în care se găsesc. S-ar putea să le inducă dorinţa de a fugi de mânia care urmeaza să vină. De ce binecuvântatul apostol Pavel discuta cu Felix despre acest subiect al judecăţii care urma să vină? Cu siguranţă pentru a-l convinge să se întoarcă de la căile sale rele şi să trăiască.

De ce binecuvantatul nostru Domn, El Însuşi, cu atâta insistenţă aducea în faţa ascultătorilor săi, realitatea solemnă a eternităţii? De ce a vorbit El atât de des despre viermele care nu moare şi despre focul care nu se stinge? Cu siguranţă că avea ca scop trezirea lor, cercetarea lor, sensibilizarea simţului pericolului în care se găsesc pentru ca să poată să fugă şi să-şi găsească adăpostul, odihna în speranţa care era pusă înaintea lor. Suntem noi mai inţelepţi decât El? Suntem noi mai sensibili? Am găsit noi o cale mai bună de a converti oamenii? Să ne fie oare teamă să insistăm în faţa cititorilor noştri asupra acestei teme solemne cu care Domnul Însuşi insistă asupra oamenilor care au trăit în timpul Său? Să ne ferim oare din politeţe să ofensăm urechie oamenilor care trebuie să audă această declaraţie deplină şi anume că toţi cei care mor neconvertiţi trebuie în mod inevitabil să stea în faţa marelui tron alb şi apoi să fie aruncaţi în iazul cu foc? Dumnezeu să ne ferească de acest lucru. Nu trebuie să fie aşa. Facem o chemare solemnă către cititorul neconverit pentru a-şi îndrepta întreagă atenţie spre această problemă atât de importantă a mântuirii sufletului său. Fie ca nimic să nu-l facă să neglijeze această problemă; nici grijile, nici plăcerile, nici datoriile nu trebuie să-l ocupe atât de mult încât să ascundă din faţa privirilor sale importanţa şi seriozitatea profundă a acestui subiect. “Căci ce i-ar folosi unui om să caştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”

Oh! Cititorule, dacă eşti nemântuit, neconvertit te implorăm fierbinte să meditezi la aceste lucruri ca ele să-ţi trezească simţul nevoii de a fi convertit în siguranţă la Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a intra în împaraţia Sa. Aşa ne spune în mod clar Domnul nostru Hristos; şi noi suntem încredinţaţi că ştii măcar acest lucru, că nimic, nici-o iotă din vorbele Sale sfinte nu va trece niciodată. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Său nu va trece niciodata. Toată puterea pământului şi a iadului, oamenii şi demonii nu pot anula cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru tine nu există decât două lucruri: convertirea aici, sau condamnarea eternă după aceea.

Astfel stau lucrurile dacă ne dorim călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu; şi în privinţa acestui subiect, este oare posibil ca să fim prea insistenţi, prea vehemenţi, prea lipsiţi de înţelepciune, insistând asupra fiecărui suflet neconvertit cu care venim în legătură fie prin voce fie prin scriere cu privire la necesitatea indispensabilă, chiar în acest moment, de a fugi de mânia care urmează să vină, adăpostirea la Acel binecuvântat Mântuitor care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră, care stă cu braţele deschise pentru a-i primi pe toţi ca să vină şi care declară prin harul Său dulce şi preţios: “Pe cel ce vine la Mine nicidecum nu-l voi izgoni afară”?

Ce nu este convertirea

În articolul anterior am căutat  să punem înainte nevoia absolută pentru oricine, a convertirii. Scriptura stabileşte această idee într-un asemenea fel că nu lasă loc niciunei îndoieli pentru o persoană care se înclină în faţa autorităţii ei sfinte.”Adevărat vă spun dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Aceasta se aplică, în toată forţa ei morală şi solemnitatea profundă, oricărui fiu sau fiică a lui Adam cel căzut. Nu există nici măcar o excepţie solitară printre milioanele de oameni ce populează acest glob. Fără convertire nu există intrare în Împăraţia lui Dumnezeu. Orice suflet neconvertit se găseşte în afara împaraţiei lui Dumnezeu. Nu contează, în cea mai mică măsură, cine sunt sau ce sunt; dacă sunt neconvertit sunt în „împăraţia întunericului” sub puterea lui Satan, în păcatele mele, pe calea spre iad.

S-ar putea să fiu o persoană de o moralitate imaculată; cu o reputaţie fără pată, un mare profesor de religie; un viticultor; un profesor de şcoală duminicală; un slujitor într-o anume ramură a unei biserici; un slujitor ordinat; un diacon, presbiter, pastor sau episcop; cea mai filantropică persoana; un donator generos către instituţii religioase sau caritabile ; privit cu admitraţie şi căutat; respectat de toţi datorită valorii mele personale şi influenţei morale. S-ar putea să fiu toate acestea şi chiar mai mult. S-ar putea să fiu şi să am tot ceea ce este posibil pentru o fiinţă umană să fie sau sa aibă, şi totuşi neconvertit, deci afară din Împăraţia lui Dumnezeu, totuşi în împărăţia lui Satan, în vina mea şi pe drumul larg care duce direct în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Acesta este înţelesul evident, clar şi puternic, al cuvintelor Domnului de la Matei 18:3 . Nu este nici o posibilitate de ocolire. Cuvintele sunt la fel de clare ca şi o rază de soare. Nu le putem trece cu vederea. Ele apasă cu ceea ce am putea numi o solemnitate remarcabilă asupra fiecărui suflet neconvertit de pe faţa pământului.”Daca nu vă veţi întoarce nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor.” Aceasta se aplică într-o egală măsură beţivului degradat care se rostogoleşte de-a lungul străzii mai rău decât un animal, şi de asemenea Templierului sau ascetului care se mandreşte cu sobrietatea lui, şi se laudă neîncetat cu numărul zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor în care s-a abţinut de la orice băutură otravitoare. Ambii se găsesc în afara Împaraţiei lui Dumnezeu, ambii în păcatele lor; ambii pe calea distrugerii lor eterne.

Este adevărat ca unul s-a întors de la beţie la sobrietate- o mare binecuvântare într-adevăr din punct de vedere moral şi social - o convertire de la beţie la cumpătare, instalându-se pe moralitatea lui şi deci amăgindu-se degeaba şi neintrând în împărăţia scumpului Fiu al  lui Dumnezeu. Există între cei doi o singură diferenţă; ascetul  construieşte pe propria cumpatare, bazându-se pe propria moralitate,amăgindu-se deci în noţiunea falsă că este întru totul drept cand de fapt nu este. Beţivul este în mod palpabil şi fără îndoială greşit. Oricine ştie că nici-un beţiv nu va moşteni Împarăţia lui Dumnezeu dar tot la fel nici un ascet neconvertit. Amândoi sunt afară. Convertirea la Dumnezeu este indispensabilă atât unuia cât şi celuilalt; şi la fel se poate spune despre orice clasă socială, orice nivel, orice castă şi condiţie a omului de sub soare. Nu este nici-o diferenţă în privinţa acestei  mari probleme. Este importantă pentru oricine indiferent de caracter sau poziţie socială. „Dacă nu vă veţi întoarce nu puteţi  intra în Împarăţia Cerurilor”.

Cât de importantă atunci - da, cât de actuală - este pentru fiecare întrebarea „Sunt oare convertit?” Este imposibil limbajului omenesc să redea măreţia şi solemnitatea acestei întrebări. Dacă cineva merge de la o zi la alta de la un an la altul fără a avea o convingere clară şi profundă a acestei probleme atât de importante, aceasta poate fi privit ca cea mai mare nebunie de care o fiinţă umană se face vinovată. Dacă un om şi-ar lăsa afacerile seculare într-o stare nesigură şi nerezolvată ar fi vinovat de cea mai  mare neglijenţă şi nepăsare. Dar ce sunt cele mai urgente şi cele mai grele afaceri în comparaţie cu interesele sufletului nemuritor-marile realităţi ale eternităţii.

Este deci în cea mai mare măsură iraţional ca cineva să rămană măcar o oră fără a avea o asigurare fermă şi clară că este convertit la Dumnezeu. Un suflet convertit a trecut graniţa care separa pe cei convertiţi de cei neconvertiţi - pe copiii luminii de copiii întunericului - Biserica lui Dumnezeu de veacul rău de acum. Sufletul convertit are judecata si convertirea în urma lui, iar gloria înainte. El este atât de sigur de cer ca şi cum ar fi deja acolo; şi în adevar ca om în Hristos aprţine deja acelui loc. Are un nume fără pată, o perspectivă fără nor. El Îl cunoaşte pe Hristos ca Domn şi Salvator; pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten; pe Duhul Sfânt ca pe binecuvântatul său Mângâietor, Călăuzitor şi Învăţător. Cerul este casa Lui luminoasă şi fericită. Oh ce nespusă binecuvântare să fii convertit ! Cine ar putea s-o spună ? „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc”. Iar Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu.(1. Corinteni 2:9-10 ).

Să cercetăm deci ce este această convertire despre care vorbim. Ei bine va trebui să fim instruiţi divin în această privinţă. O singură greşeală se va dovedi dezastruoasă având în vedere subiectul cercetat. Noţiunile greşite în legatură cu convertirea sunt multe. Am putea ajunge în adevăr la concluzia, dedusă din vasta importanţă a subiectului, că marele duşman al sufletelor noastre şi al Hristosului lui Dumnezeu, va cauta prin orice mod posibil să ne induca în eroare. Dacă nu poate să-i ţină pe oameni nepăsători faţă de acest subiect al convertirii, el va încerca să-i orbească în legatură cu adevarată ei natură. Dacă de exemplu, o persoană a fost trezită, printr-o metodă sau alta, în a simţi goliciunea şi insatisfacţia care se găsesc în distracţiile lumeşti, şi apoi nevoia unei schimbări în viaţă, înşelătorul tuturor va căuta să convingă o asemenea persoană să devină religioasă, să se ocupe cu porunci, ritualuri şi ceremonii, să renunţe la baluri şi petreceri, teatre şi concerte, băutură, pariuri, vânătoare şi curse de cai ; într-un cuvânt să renunţe la orice bucurie sau distracţie pentru a se angaja în ceea ce este cunoscut sub numele de viaţă religioasă; să fie harnic în a fi prezent la activităţile publice ale religiei, să citească Biblia, să spună rugăciuni, să dea milostenie, să contribuie la susţinerea marilor instituţii religioase sau caritabile ale ţării.

Aceasta nu este convertire. S-ar putea ca cineva să facă toate aceste lucruri şi totuşi să fie în totul  neconvertit. Un devotat religios a cărui întreagă viaţă se petrece în veghe, posturi, rugăciuni, ascetism şi donatii poate fi la fel de neconvertit, de departe de Împărăţia lui Dumnezeu ca cel mai nepăsător vânător de plăceri, a cărui întreagă viaţă este consumată în căutarea unor obiecte la fel de lipsite de valoare ca o frunză uscată sau o floare ofilită. Cele doua personaje sunt fără îndoială foarte diferite, la fel de mult pe cât ar putea sa fie. Ambii însă sunt neconvertiţi, amândoi în afara cercului binecuvântat al mântuirii lui Dumnezeu, amândoi în păcatele lor. În adevăr unul este angajat în „fapte imorale” celălalt în „fapte moarte”, amândoi fără Hristos, nemântuiţi, se găsesc pe drumul către o mizerie fără speranţă şi fără sfârşit. Şi unul şi celălalt, în mod cert, dacă nu sunt convertiţi în mod sigur, îşi vor găsi partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Convertirea nu înseamnă întoarcerea de la un sistem religios la altul. Un om se poate întoarce de la iudaism, păgânism, islamism sau « papism » la protestantism şi totuşi să rămână neconvertit. Fără îndoială că privind din punct de vedere social, moral sau intelectual este cu mult mai bine sa fii protestant decat musulman; dar în legatură cu articolul nostru se găsesc amândoi pe aceeaşi platformă comună, neconvertiţi. Se poate spune la fel de adevărat despre unul cât şi despre celălalt că, dacă nu este convertit, nu poate intra în Împăraţia lui Dumnezeu.

Convertirea nu însemnă alipirea la un sistem religios, indiferent cât de pur, sănătos, sau de ortodox ar fi acesta..Un om poate să fie membru al celui mai respectat corp religios din creştinism, şi totuşi să fie neconvertit, nemântuit, pe calea spre o pierzare veşnică.

La fel este şi cu crezurile teologice. Un om poate subscrie oricăror standarde religioase măreţe, celor 39 de Articole, Confesiunii Westminister, predicilor lui John Wesley, Fox şi Barclay, sau oricărui alt crez şi totuşi să fie neconvertit, mort în păcate şi nelegiuire, pe drumul său către acel loc unde, în înfricoşătoarea solemnitate a veşniciei, nu poate pătrunde nici măcar o rază de speranţă.

Ce folos, ne întrebăm pe bună dreptate, poate să aibă un sistem religios sau un crez teologic pentru un om care nu are nici macar o scânteie de viaţă divină? Sistemele şi crezurile nu pot mişca, nu pot mântui,nu pot da viaţă eternă. Un om poate munci într-o maşinărie religioasă ca un cal la moară, învârtindu-se mereu în cerc, de la un an la altul, sfârşind exact de unde a plecat, într-o monotonie seacă de fapte moarte. Ce valoare au toate acestea? La ce sunt bune ? Unde se sfârşesc? În moarte! Da, şi apoi ? Aceasta este întrebarea!  Dacă s-ar înţelege mai bine greutatea şi seriozitatea unei astfel de întrebări în faţa lui Dumnezeu!

Mai mult, chiar creştinismul însuşi, în toată lumina caracterului său, poate fi îmbrăţisat ca un sistem de crez religios. Se poate ca cineva să fie delectat intelectual-aproape fermecat de glorioasele doctrine ale harului, de evanghelia libera, mântuire fără fapte, îndreptăţire prin credinţă; pe scurt tot ceea ce face valoros creştinismul Noului Testament. O persoană poate marturisi credinţa şi se poate delecta în aceasta; s-ar putea să devină chiar un scriitor puternic în apărarea doctrinei creştine, un predicator elocvent şi devotat al evangheliei. Toate acestea pot fi adevarate şi totuşi omul neconvertit, mort în păcate şi fărădelegi, împietrit, înşelat şi distrus de propria familiaritate cu preţioasele adevăruri ale evangheliei-adevăruri care nu au trecut niciodată mai departe de regiunea înţelegerii -care nu i-au ajuns niciodata la conştiinţă, nu i-au atins niciodata inima, nu i-au convertit sufletul.

Aceasta este cel mai teribil lucru dintre toate, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât cazul unui om care mărturiseşte că crede şi se delecteaza în aceasta , chiar predicând Evanghelia lui Dumnezeu, învaţând pe alţii marile adevăruri ale creştinismului şi totuşi neconvertit, nemântuit, pe propria cale spre o eternitate de o mizerie, negrăita-mizerie care cu siguranţă că va fi intensificată la cel mai înalt nivel prin amintirea faptului că odată a marturisit credinţa şi chiar s-a angajat să predice cele mai glorioase veşti care au ajuns vreodata la urechile muritorilor.

O cititorule, oricine ai fi, te implorăm, priveşte cu mare atenţie la aceste lucruri. Nu te odihni, nici măcar o oră, până nu eşti sigur de convertirea ta reală, adevarată, la Dumnezeu!

Ce reprezintă această convertire

Văzând până acum necesitatea absolută, în fiecare caz, a convertirii şi punctând într-o oarecare măsură ce nu este convertirea trebuie ca acum să investigam ce este. Aici trebuie să ne ţinem aproape de adevărata învăţătură a  Sfintei Scripturi. Nu putem accepta nimic mai puţin, nimic altceva.

Există o mare teamă că mult din ceea ce, în zilele noastre, trece drept convertire nu este deloc convertire. Multe aşa zise cazuri de convertire sunt publicate şi dezbătute dar ele nu pot trece testul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi din cei ce profesează convertirea, fiind acreditaţi ca atare, se dovedesc a fi doar ascultători cu inima de piatră. Nu există profunzime a lucrării spirituale în inimă, lipseşte acţiunea adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nu se vede o ruptură clară cu lumea. S-ar putea ca sentimentele să fie atinse de influenţa umană, iar anumite adevăruri evenghelice să fi fost însuşite de minte ; dar eul nu a fost judecat ; există o alipire de lume şi de fire. Absenţa unei seriozităţi profunde şi a unei realităţi adevărate ce caracterizeaza atât de remarcabil convertirile menţionate în Noul Testament, la care putem privi totdeauna acolo unde lucrarea este divină. Nu vom încerca să explicăm toate aceste cazuri superficiale; facem referire la ele doar ca cei implicaţi în lucrarea binecuvântată de evanghelizare să fie conduşi în a considera acest subiect în lumina Sfintei Scripturi, şi să vedem cât de mult propriul fel de a lucra cere o corecatre sfântă. S-ar putea ca în lucrarea noastră să fie prea mult element uman. Nu lăsăm ca Duhul Sfânt să acţioneze. Suntem deficitari în credinţă, în puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos Însuşi. S-ar putea să fie prea mult efort în a lucra la sentimente, prea mult emoţional şi senzaţional. Poate că de asemenea în dorinţa de a avea rezultate - dorinţă care s-ar putea să fie bună în ea însăşi- suntem prea grăbiţi să acredităm şi să anunţăm ca fiind cazuri de convertire multe care, vai!  sunt efemere.

Toate acestea cer o serioasă atenţie. Este de cea mai mare importanţă ca să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să arate - aşa cum cu siguranţă o va face - roada lucrării Sale.Tot ceea ce El face este bine făcut şi va vorbi de la sine la timpul potrivit. Nu este nevoie ca să ne mândrim cu cazurile noastre de convertire. Tot ceea ce este divin adevărat va străluci spre lauda celui caruia i Se cuvine toată închinarea  iar apoi lucrătorul va avea o bucurie profundă şi sfântă. El va vedea roadele lucrării sale şi se va gîndi la ele ca un omagiu de adorare şi închinare la picioarele Stăpânului său-singurul loc sigur şi fericit în care poate gândi la ele. Va slăbi oare aceasta râvna noastră? Dimpotrivă ; aceasta va intensifica imens râvna noastră. Vom fi mai plini de râvna în a mijloci cu Dumnezeu în secret, şi în a mijloci cu ai noştri în public.

Ar trebui să simţim mai profund seriozitatea divină a lucrării si profunda noastra insuficienţă. Trebuie să preţuim mereu convingerea sănătoasă că lucrarea trebuie să fie de la Dumnezeu de la început la sfârşit. Aceasta ne va ţine la locul potrivit, acela al dependenţei golite de sine de Dumnezeu, care este Făcătorul tuturor  lucrărilor  facute pe pământ. Ar trebui să fim mai mult cu faţa la pămînt în faţa scaunului îndurării, atât în cămăruţă cât şi în adunare în legatură cu glorioasa lucrare de convertire ; apoi când vor apărea snopii de aur şi ciorchinii aromaţi, când se vor arăta cazurile adevărate de convertire - cazuri care vorbesc singure şi care poartă cu ele propriile dovezi înaintea tuturor celor capabili să le judece - atunci în adevar inimile noastre se vor umple de laudă faţă de Dumnezeul tuturor îndurărilor care a făcut mare numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea preţioaselor suflete.

Cu mult mai bine este aceasta decât să ne umflăm săracele noastre inimi cu mândrie şi mulţumire de sine prin socotirea cazurilor noastre de convertire. Cu mult mai bine, mai sigur şi mai fericit este să fii îngenunchiat în închinare înaintea tronului, decât sa avem nume de mari predicatori şi minunaţi evanghelişti vestite până la marginea pământului. Nu există comparaţie în judecata unei persoane cu adevarat spirituale. Vor fi inţelese demnitatea, realitatea şi seriozitatea lucrării; fericirea, siguranţa morală, şi adevarata eficacitate a lucrătorului vor fi promovate; iar Gloria lui Dumnezeu asigurată şi menţinută.

Să vedem acum cum sunt toate acestea ilustrate în 1. Tesaloniceni 1 . „Pavel şi Silvan şi Timotei către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har voua şi pace. Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, amintind de voi în rugăciunile noastre aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei -marile elemente ale adevăratului creştinism - în Domnul nostru Isus Hristos înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru ştiind fraţi preaiubiţi de Dumnezeu alegerea voastră.” Cum de ştia el acest lucru? Prin evidenţa clară şi de netăgăduit văzută în viaţa lor practică - singura cale prin care alegerea oricui poate fi cunoscuta. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină; dupa cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi.”

Binecuvântatul apostol a fost, în viaţa lui de zi cu zi, exponentul evangheliei pe care a predicat-o. El a trăit evanghelia. El nu a dorit şi nu a cerut nimic de la ei. El nu a fost o greutate pentru ei. El le-a predicat fără bani evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu; şi pentru a putea face acest lucru a muncit din greu zi şi noapte. El a fost ca o doică care-şi îngrijeste cu drag copii. Nu erau la el cuvinte răsunatoare despre propria persoană, sau despre slujba sa, autoritatea sa ,darurile sale, predicarea sa, sau despre lucrările minunate făcute în alte locuri.  El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, fără pretenţii, serios, devotat a cărui lucrare vorbea de la sine, şi a cărui întreagă viaţă, duh, stil, comportament şi obiceiuri erau într-o armonie frumoasă cu predicarea sa.

Câtă nevoie este ca toţi lucrătorii să mediteze la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării noastre este roada superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea ? Unde este dovada Duhului? Unde este „siguranţa deplină”? Oare nu este o lipsă teribilă a acestor lucruri în predicarea noastră? S-ar putea să fie o cantitate mare de vorbire fluentă, o aşa zisă deşteptăciune; şi mult din aceasta gâdilă urechea, atinge imaginaţia, trezeşte un interes temporar şi slujeşte doar curiozitatea. Dar vai! unde este ungere sfântă, seriozitatea trăită, solemnitatea profundă? Şi apoi exemplul viu, trăit şi obiceiurile - unde sunt? Fie ca Domnul să reînvie lucrarea Sa în inimile lucrătorilor Săi şi apoi vom putea căuta mai multe roade în lucrare.

Încercăm noi oare să învăţăm că lucrarea de convertire depinde de lucrător. Departe de noi această noţiune monstruoasă! Lucrarea depinde în întregime şi absolut de puterea Duhului Sfânt aşa cum o dovedeşte fără niciun dubiu chiar capitolul deschis înaintea noastră acum. Rămâne pentru totdeauna adevărată, în fiecare aspect şi etapă a lucrării, ca „nu prin mărime nici prin putere ci prin Duhul Meu, zice Domnul.” Dar ce fel de instrument foloseşte Duhul Sfânt de obicei? Nu este oare aceasta o întrebare cu greutate pentru noi lucrătorii ? Ce fel de vase „sunt folositoare Stăpânului” ? Vase goale-curate. Aşa suntem? Suntem noi goliţi de noi înşine? Sunten noi oare vindecaţi de ocuparea cu sinele? Suntem „curaţi”? Avem noi mâinile curate?  Sunt oare legăturile noastre, căile noastre, circumstanţele noastre curate? Dacă nu sunt atunci cum să ne folosească Stăpânul în slujba Sa sfântă? Fie ca noi toţi să primim harul de a cântări aceste întrebari în prezenţa Sa divina! Fie ca Domnul să ne provoace şi sa facă din noi din ce în ce mai mult vase pe care să le poată folosi spre gloria Sa!

Vom trece acum la pasajul citat. Întregul pasaj este plin de putere. Caracterul lucrătorului pe de-o parte şi cel al lucrarii pe de alta ne cer în cel mai serios mod atenţia. „Și voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că de la voi Cuvântul a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc; încât nu avem nevoie să vorbim ceva pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi.”

Aceasta era lucrare adevărata. Îşi purta propriile argumente. Nu era nimic vag sau nesatisfăcător în legatură cu ea - nici-o ocazie pentru a fi  rezervat în a forma sau exprima o  judecată în legatură cu ea. Era clară, evidentă, şi de neconfundat. Purta pecetea mâinii Stăpânului, aducând convingere fiecărei minţi capabile să cântărească evidenţele. Lucrarea de convertire era înfăptuită şi roadele ei urmau într-o abundenţă încântătoare. Mărturia mersese peste tot iar lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea sa. El nu a avut ocazia să numere şi să publice numărul convertirilor la Tesalonic. Totul era divin şi real. Era o lucrare profundă  a Duhului Sfânt faţă de care nu se putea greşi şi despre care era inutil să se vorbească.

Apostolul predicase pur şi simplu Cuvântul în puterea Duhului Sfânt în mare siguranţă. Nu era nimic vag, nimic îndoielnic despre mărturia sa. El predica ca unul care intrase profund si credea deplin  în ceea ce predica. Nu era doar exprimarea unor anumite adevăruri  ştiute şi cunoscute - nu o declaraţie corectă şi uscată a unor dogme seci. Nu; era revărsarea vie a glorioasei evanghelii a lui Dumnezeu, venind dintr-o inimă care simţea profund fiecare enunţ, căzând apoi pe inimile pregătite de Duhul Sfânt s-o primească.

Aşa a fost lucrarea la Tesalonic - o lucrare divină binecuvântată - totul real, roada adevărată a Duhului Sfant. Nu era doar o excitare religioasă, nimic senzaţional, nimc tensionat, nici-o încercare de a „produce o trezire”. Totul era minunat de calm. Lucrătorul, aşa cum ni se spune in Fapte 17 , „a venit la Tesalonic unde era sinagoga iudeilor şi dupa obiceiul său a intrat la ei şi în trei sabate a stat de vorba cu ei din Scripturi”- preţioasă, puternică stare de vorba. De-ar face Dumnezeu să avem şi noi mai multă în mijlocul nostru - „descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu.”

Ce simplu! Să-L predici pe Isus din Scripturi! Da, aici stă marele secret al  predicării lui Pavel. El a predicat despre o Persoană vie, cu o putere vie, în autoritatea unui Cuvant viu, iar acest Cuvânt a fost primit printr-o credinţă vie, aducând roade vii în vieţile celor convertiţi. Aceasta este predicarea pe care Dumnezeu a poruncit-o şi pe care o foloseşte. Nu predici, nu vorbire religioasă, ci predicarea lui Hristos prin Duhul Sfânt vorbind prin oameni care la randul lor sunt sub puterea celor predicate. Dumnezeu să ne daruiasca mai mult din aceasta!

Natura convertirii

Ultimele două versete din capitolul nostru (1. Tesaloniceni 1 ) necesită din partea noastră o atenţie deosebită. Ele constituie o declaraţie remarcabilă cu privire la carcaterul veritabil al convertirii arătând foarte clar adâncimea, claritatea,plinătatea şi realitatea lucrării Duhului lui Dumnezeu în acei tesaloniceni convertiţi. Nu era nici o îndoială. Lucrarea îşi purta propriile acreditări. Nu era deloc o lucrare nesigură. Nu a presupus vreo examinare atentă înainte de a fi acreditată. A fost o lucrare manifestată neîndoielnic şi absolut, ale cărei roade au putut fi văzute de toţi. „Ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.”

Aşadar avem aici o definiţie divină a convertirii - scurtă dar cuprinzătoare. Este o întoarcere “de la” şi o întoarcere “la”. Ei s-au întors de la idoli. A fost o ruptură completă de trecut, o întoarcere cu spatele odată pentru totdeauna faţă de viaţa şi obiceiurile din trecut. O renunţare completă a tuturor detaliilor care le-au stăpânit inimile şi care le-au călăuzit energia în trecut.

Acei dragi tesaloniceni au fost călăuziţi să cântărească drumul lor din trecut în întregime în lumina adevărului divin, şi nu numai să-l cântărească ci să-l abandoneze fără nici o rezervă. Nu a fost nicidecum o lucrare a jumătăţilor de măsură. Nu a avut vreun aspect dubios sau neclar. Ci această lucrare a constituit o perioadă distinctivă în istoria existenţei lor - un punct de întoarcere măreţ în viaţa lor morală şi practică. Nu a fost pur şi simplu o schimbare de opinie, sau primirea unui nou set de principii, o anumită modificare în perspectivele lor intelectuale. A fost cu mult mai mult decât oricare din aceste lucruri. A fost descoperirea solemnă că întreaga lor viaţă din trecut fusese o mare, întunecată şi monstruasă minciună. A fost convingerea veritabilă a inimii cu privire la aceste lucruri. Lumină divină a pătruns puternic în sufletele lor şi în puterea acestei lumini s-au judecat pe ei înşişi împreună cu întreaga istorie a existenţei trecute a lor. A fost o renunţare cu totul la acea lume care stăpânise până atunci afecţiunile inimilor. Nici o fărâmă din ea nu a fost scutită de această renunţare.

Am putea să întrebăm: „ce a produs această minunată schimbare?”. Pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu adus în sufletele lor în puterea mare a Duhului Sfânt. Am făcut referire la relatarea inspirată a vizitei apostolului la Tesalonic. Ni se spune că „a stat de vorbă cu ei din Scripturi”. El a căutat să le aducă sufletele în legătură cu Cuvântul cel viu şi etern al lui Dumnezeu. Nu a încercat deloc să acţioneze la nivelul sentimentelor sau imaginaţiei lor. Binecuvântatul lucrător a apreciat că toate acestea sunt cu totul lipsite de valoare. Nu avea nici un fel de încredere în ele. Încrederea lui era în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Duhul lui Dumnezeu. I-a asigurat pe tesaloniceni de lucrul acesta în modul cel mai mişcător în 1. Tesaloniceni 2 : „pentru aceasta”, spune el  „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că, după ce aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, aţi primit nu un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este, în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care şi lucrează în voi care credeţi”.

Aceasta este ce am putea să numim un punct vital şi cardinal. Cuvântul lui Dumnezeu, şi numai el, în mâna puternică a Duhului Sfânt, a produs aceste rezultate măreţe în tesaloniceni, iar aceasta a umplut inima preaiubitului apostol cu mulţumire sinceră către Dumnezeu. El s-a bucurat că ei nu se alipiseră de el, ci de Însuşi Dumnezeul cel Viu prin intermediul Cuvântului Său. Aceasta este o legătură nepieritoare. Este la fel de durabilă ca acel Cuvânt care a creat-o. Cuvântul omului este la fel de pieritor ca omul însuşi; însă Cuvântul Domnului rămâne pentru totdeauna. Apostolul, ca un lucrător veritabil, a simţit şi înţeles toate acestea şi prin urmare, gelozia sfântă poate fi văzută în toată lucrarea lui pentru ca nu cumva sufletele cărora le predica să se sprijine pe el în vreun fel în loc să se sprijine pe Acela al cărui lucrător şi mesager era el.

Auziţi ce le spune corintenilor: „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă  mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” ( 2:1-5 ).

Aici avem lucrarea autentică - „mărturia lui Dumnezeu” şi „dovada Duhului” - Cuvântul şi Duhul Sfânt. Nimic altceva nu are vreo valoare. Orice mică influenţă omenească, putere umană şi rezultatele produse de înţelepciune şi energie omenească sunt deplin inutile - da, absolut vătămătoare. Lucrătorul este umflat de rezultatele aparente ale lucrării sale lăudate şi discutate, iar bietele suflete asupra cărora s-a exercitat această influenţă greşită sunt înşelate şi conduse într-o poziţie cu totul falsă şi o mărturisire de asemenea falsă. Într-un cuvânt totul este extrem de dezastruos.

Însă nu aşa se întâmplă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu în măreaţa sa putere morală şi energia Duhului Sfânt sunt aduse asupra inimii şi conştiinţei. Atunci putem vedea rezultate divine ca în cazul tesalonicenilor. Şi atunci, într-adevăr, este evident şi în afara oricărei îndoieli cine este lucrătorul. Lucrătorul nu este Pavel, Apolo sau Chifa, ci Dumnezeu Însuşi, a cărui lucrare se confirmă singură şi va rămâne pentru totdeauna; toată cinstea Sfântului Său nume! Apostolul nu avea nevoie să socotească şi să publice rezultatele lucrării sale de la Tesalonic sau mai degrabă lucrarea lui Dumnezeu prin intermediul său. Lucrarea vorbea de la sine. Era autentică. Ea purta asupra ei,cu o claritate de negreşit, pecetea lui Dumnezeu şi lucrul acesta era suficient pentru apostolul Pavel; şi aceasta este suficient pentru orice lucrător golit de sine şi cu inimă sinceră. Pavel a predicat Cuvântul şi acel Cuvânt a fost adus, prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, acasă în inimile tesalonicenilor. Cuvântul a căzut pe pământ bun, a prins rădăcină şi a adus roadă din belşug. 

Să remarcăm rodul: „V-aţi întors de la idoli”. Aici avem într-un cuvânt întreaga viaţă a fiecărui bărbat, femeie sau copil neconvertiţi de pe faţa pământului. Totul este împachetat şi adus înaintea noastră într-o singură expresie, “idoli”. Nu este deloc nevoie să te închini la un animal sau la o piatră pentru a fi un idolatru. Orice pune stăpânire pe inimă este un idol; supunerea inimii faţă de acel lucru este idolatrie, şi cel care se supune este un idolatru. Acesta este adevărul clar şi solemn cu privire la acest subiect, oricât de neplăcut ar fi pentru inima mândră a omului. Să luăm de exemplu acel păcat universal, grosolan şi strigător la cer al “lăcomiei”. Cum îl numeşte inspiratul apostol?. Îl numeşte “idolatrie”. Cât de multe inimi sunt stăpânite de bani! Cât de mulţi închinători se pleacă înaintea aurului! Ce este lăcomia? Fie dorinţa de a avea mai mult, fie iubirea a ceea ce deja ai. Găsim în Noul Testament ambele aspecte. Limba greacă are un cuvânt care le reprezintă pe amândouă.  Dar fie că e vorba de dorinţa de a pune stăpînire, sau dorinţa de a păstra, în ambele cazuri e vorba de idolatrie.
Totuşi cele două lucruri pot fi foarte diferite în exprimarea lor exterioară. Primul aspect, şi anume dorinţa de a dobând mai mult, se găseşte adesea în legătură cu o promptitudine de a cheltui; al doilea aspect este dimpotrivă în general legat de un spirit intens de a economisi. Iată, de exemplu, un om cu o capacitate deosebită pentru afaceri - un geniu comercial temeinic - în a cărui mână totul pare să prospere. El are o râvnă autentică pentru afaceri, o sete de nestins pentru a câştiga bani. Singurul său scop este să câştige mai mult, să adauge mie la mie, să-şi întărească temelia comercială, şi să-şi lărgească orizonturile. El trăieşte, propăşeşte, şi se desfată în atmosfera comerţului.

Şi-a început cariera având câţiva bănuţi în buzunar, şi a crescut atingând poziţia mândră de prinţ al negoţului. El nu este un zgârcit. Este la fel de gata să cheltuie cât să câştige. Călătoreşte somptuos, tratează pe ceilalţi cu ospitalitate deosebită, dăruieşte cu generozoitate pentru diverse proiecte publice. El este privit bine şi tratat cu respect de toate clasele societăţii.

Însă îl încântă să câştige mai mult. El este un om lacom - un idolatru. Într-adevăr, îl dispreţuieşte pe bietul avar care doarme noaptea pe sacii săi cu bani, “păstrând o ciudată părtăşie cu aurul său”; delectându-şi inima şi hrănindu-şi ochii cu priveliştea prafului fascinant, şi refuzându-şi lui şi familiei lui chiar şi lucrurile simple necesare vieţii; cel care mai degrabă ar umbla în cârpe şi nenorocire decât să cheltuiască un banuţ din strânsoarea lui preţioasă; cel care iubeşte să strângă nu pentru a cheltui, ci pentru a păstra; cel a cărui dorinţă stăpânitoare este să moară cu cât mai mult din acest praf nenorocit - dorinţă ciudată vrednică de dispreţ!

Aceşti doi oameni par foarte diferiţi dar se întâlnesc într-un anume punct; se află pe o platormă comună; amândoi sunt lacomi şi amândoi sunt idolatri. [Cele două cuvinte greceşti la care ne-am referit în text sunt: (pleonexia - dorinţa de a câştiga mai mult) şi (philarguria - iubirea de bani).Primul termen este cel care apare în Coloseni 3:5 - “lăcomie, care este idolatrie” ; şi acolo se află în aceaşi categorie teribilă cu unele din cele mai josnice păcate care pătează paginile istoriei omului.] Aceasta poate suna aspru şi dur, însă este adevărul lui Dumnezeu şi trebuie să ne plecăm înaintea autorităţii sale sfinte. Este adevărat că nimic nu pare mai greu de adus înaintea conştiinţei ca păcatul lăcomiei - acel păcat pe care Duhul Sfânt îl numeşte idolatrie. Mii de oameni o pot aplica la bietul avar degradat însă ar fi şocaţi să îi afle aplicaţia la un prinţ al comerţului.

Una este să vedem ceva în alţii şi alta să judecăm acel lucru în noi. Problema este că în afară de lumina Cuvântului lui Dumnezeu care străluceşte în suflet şi pătrunde fiecare cameră a existenţei noastre morale, nimic nu ne poate permite să detectăm păcatul detestabil al lăcomiei. Alergarea după câştig - dorinţa de a avea mai mult - spiritul comercial - abilitatea de a face bani - dorinţa de a înainta în bani - toate acestea sunt atât de “mult stimate între oameni” , încât foarte puţini sunt pregătiţi să vadă ca aceste lucruri sunt cu adevărat “o ruşine în ochii lui Dumnezeu”. Inima naturală este modelată după gândurile oamenilor. Ea iubeşte, adoră, şi se închină lucrurilor pe care le găseşte în această lume; şi fiecare inimă are propriul ei idol. Una se închină aurului, alta se închină plăcerii, alta se închină puterii. Fiecare om neconvertit este un idolatru; şi chiar oamenii convertiţi nu sunt dincolo de raza de acţiune a influenţelor idolatre, după cum înţelegem clar din avertismentul ridicat de venerabilul apostol: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1. Ioan 5:21 ).

Dragul meu cititor, îmi permiţi să îţi pun o întrebare simplă şi directă înainte de a trece mai departe? Eşti convertit? Mărturiseşti cu gura că eşti convertit? Te aşezi pe terenul celor creştini? Dacă da, te-ai întors de la idoli? Ai renunţat într-adevăr la lume şi la eul tău din trecut? A intrat Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta, conducându-te la a judeca întreaga ta viaţă din trecut, fie că e vorba de o viaţă de veselie şi lipsită de griji, de o viaţă ocupată cu câştigul de bani, o viaţă de vicii şi răutăţi dezgustătoare, sau o viaţă caracterizată numai de rutină religioasă - fără Hristos, fără credinţă, fără rost?

Spune-mi, cum e? Fii complet sincer. Să fi sigur că este o nevoie urgentă de sinceritate cu privire la această întrebare. Nu putem ascunde de tine că suntem dureros de conştienţi de lipsa tristă între noi a deciziilor ferme. Nu “ne-am întors de la idoli” cu suficientă intensitate şi claritate. Există obiceiuri dintre cele vechi păstrate; pofte trecute şi scopuri din trecut domnesc în inimă. Caracterul, stilul, spiritul şi comportamentul nu arată convertire. Într-u mod trist suntem prea asemănători cu sinele nostru din trecut  - prea asemănători cu oamenii deschişi lumeşti mărturisitori din jurul nostru.

Toate acestea constituie ceva groaznic. Ne temem că este o piedică tristă la înaintarea evangheliei şi mântuirea sufletelor. Cuvintele cad fără efect asupra urechilor celor cărora le vorbim, pentru că nu dăm impresia că noi înşine credem cu adevărat ce spunem. Apostolul nu ne-ar putea spune aşa cum le-a spus dragilor săi tesaloniceni convertiţi, „De la voi Cuvântul Domnului a răsunat…încât nu avem nevoie să vorbim ceva”. Există o nevoie de profunzime, putere şi mărturie în convertirea noastră. Schimbarea nu este suficient de evidentă. Chiar şi acolo unde se face o lucrare există timiditate, şubrezenie şi neclaritate, iar aceasta este deplorabil şi descurajator.

Aduşi la Dumnezeu

Suntem acum invitaţi să privim la ceea ce am putea numi partea pozitivă a subiectului măreţ al convertirii. Convertirea am văzut că înseamnă întoarcere de la idoli - o întoarcere de la acele lucruri care ne-au stăpânit inimile şi ne-au angajat afecţiunile - deşertăciunile şi prostiile, poftele şi plăcerile care au alcătuit întreaga noastră existenţă în zilele întunericului şi orbirii noastre. Este după cum citim în Fapte 26:18 , o întoarcere de la întuneric şi din puterea lui Satan; şi, aşa cum citim în Galateni 1:4 , o întoarcere din veacul rău de acum.

Însă convertirea este mult mai mult decât atât. Ar fi într-un fel prea puţin dacă ar fi fost numai o întoarcere “de la păcat, lume şi Satan”. Nici o îndoială că este o îndurare însemnată să fi eliberat odată pentru totdeauna de toată nenorocirea şi degradarea morală a vieţii noastre trecute; din groaznica robie a dumnezeului şi prinţului acestei lumi; de falsitatea şi deşertăciunea unei lumi care zace în braţele celui rău; şi din iubirea şi practica păcatului - sentimentele vulgare care ne-au dominat. Nu putem fi prea recunoscători pentru tot ceea ce este inclus în această parte a convertirii.

Însă, spunem din nou, există mult mai mult decât atât. Inima ar fi dispusă să întrebe: “Ce am primit în locul celor la care am renunţat? Este creştinismul numai un sistem de negări? Dacă am renunţat la lume şi la noi înşine - dacă am renunţat la plăcerile şi distracţiile de odinioară - pe scurt, dacă, am întors spatele la tot ceea ce alcătuieşte viaţa în lumea aceasta, ce primim în schimb?” 1. Tesaloniceni 1:9 furnizează într-un cuvânt răspunsul la toate aceste întrebări - un răspuns bogat, evident, distinct şi cuprinzător: “v-aţi întors...la Dumnezeu”

Preţios răspuns! Da, nespus de preţios pentru toţi cei care ştiu ceva despre însemnătatea lui. Ce am primit în locul vechilor mei “idoli”? Dumnezeu! În locul plăcerilor păcătoase şi deşarte ale acestei lumi? Dumnezeu! În locul bogăţiilor, onorurilor şi titlurilor? Dumnezeu! O, binecuvântat, desăvârşit Înlocuitor! Ce a primit fiul risipitor în locul zdrenţelor ţării îndepărtate? Haina cea mai bună în casa tatălui! În locul lăturilor de la porci?  Viţelul îngrăşat din turma tatălui său. În schimbul sclaviei din ţara îndepărtată? Primirea tatălui, inima lui, masa lui!

Drag cititor, nu este acesta un schimb binecuvântat? Nu găsim noi în istorisirea cunoscută, dar totdeauna fermecătoare a risipitorului, o ilustrare atât de mişcătoare şi impresionantă a convertirii cu ambele ei aspecte? Putem să nu exclamăm privind la această imagine incomparabilă “Ce convertire! Ce întoarcere dinpre-înspre!” Cine o poate spune? Ce limbă omenească poate să exprime adecvat sentimentele pe care le-a avut rătăcitorul întors, atunci când era strâns la pieptul tatălui şi se scălda în lumina şi dragostea casei tatălui? Zdrenţele, lăturile, porcii, sclavia, egoismul rece, sărăcia, foametea, nefericirea şi degradarea morală - toate dispar şi aceasta pentru totdeauna;  şi în locul acestora bucuria de nedescris a acelei case strălucite şi fericite, şi peste toate sentimentul ales că toată acea bucurie festivă care l-a înconjurat a fost trezită chiar de reîntoarcerea lui - faptul că tatăl era fericit să-l primească înapoi!

Dar vom spune poate, că această întâmplare este doar o imagine. Da; însă o imagine a ce? A unei realităţi divine şi preţioase;o imagine a ceea ce se întâmplă cu fiecare caz de convertire veritabilă, dacă doar ar fi fi privită din perspectiva cerească; nu este o simplă renunţare la lume, cu o mie şi una deşertăciuni şi flecăreli ale ei. Este, fără îndoială şi aceasta, însă cu mult mai mult de atât. Este o imagine a ceea ce înseamnă să fii adus la Dumnezeu, adus acasă, adus la pieptul Tatălui, adus în familie; făcut - nu prin pronunţarea unor formule goale, ci în puterea Duhului, şi prin lucrarea puternică a Cuvântului - un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos, un moştenitor al împărăţiei. 

Aceasta, şi nimic mai puţin, este convertire. Cititorul să se asigure că o înţelege în totalitate. Să nu se mulţumească cu nimic mai puţin decât această realitate măreaţă - această întoarcere de la întuneric la lumină, din puterea lui Satan şi de la închinarea la idoli, la Dumnezeu. Creştinul este, într-un anumit sens, atât de adus la Dumnezeu ca şi cum deja ar fi în cer. Aceasta poate părea o afirmaţie îndrăzneaţă, însă este binecuvântat de reală. Să auzim ce spune apostolul Petru cu privire la această idee: „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi , ca să ne aducă la” - ce? La cer după ce murim? Nu; ci „ca să ne aducă la Dumnezeu” acum. În acelaşi fel citim în Romani 5 : „Pentru că, dacă fiind vrăjmaşi am fost împacaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui! Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

Acesta este un principiu major. Este în afara posibilităţii de exprimare a limbajului uman să prezentăm ce implică expresia a fi “întors” sau “adus la Dumnezeu”. Scumpul nostru Domn Isus Hristos îi aduce  pe toţi cei care cred în Numele Lui în prezenţa lui Dumnezeu având asupra lor toată acceptarea Lui proprie înaintea lui Dumnezeu. Ei intră în toată onoarea,virtutea şi valoarea sângelui lui Isus şi în întreaga mireasmă a Numelui Său minunat. El ne aduce în aceaşi poziţie în care se află El Însuşi. El ne leagă de El Însuşi şi împărtăşeşte cu noi tot ce are, şi tot ce este El în afară de divinitatea Lui care nu se poate transmite. Suntem identificaţi cu El într-un mod desăvârşit.

„Încă puţină vreme, şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi mă veţi vedea; pentu că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.” Din nou, “Vă las pacea; vă dau pacea Mea; Eu nu vă dau cum vă dă lumea. Să nu vi se tulbure inima nici să nu se înspăimânte.” “V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” “Nu vă mai numesc robi pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscut”.

La fel în acea rugăciune minunată din Ioan 17 citim: “le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu, şi ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat pentru că sunt ai Tăi (şi toate ale Mele sunt ale Tale şi toate ale Tale sunt ale Mele) şi Eu sunt glorificat în ei.” “le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume după cum Eu nu sunt din lume.” “Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.”

“Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi că i-ai iubit cum m-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi mai face cunoscut, ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei. ”

Este cu totul imposibil să concepem ceva mai înalt sau mai binecuvântat decât ceea ce tocmai am citit. Să fim atât de complet identificaţi cu Fiul lui Dumnezeu, să fim atât de întru-totul una cu El încât să împărtăşim aceaşi dragoste cu care El este iubit de Tatăl, să luăm parte la pacea Lui, bucuria Lui, gloria Lui - toate acestea implică cea mai înaltă măsură şi caracter al binecuvântării posibile cu care ar putea fi înzestrată o fiinţă creată. Să fim salvaţi de la groaza eternă a gropii iadului; să fim iertaţi, spălaţi şi îndreptăţiţi; să fim readuşi/reinstauraţi în tot ceea ce a pierdut Adam; să fim primiţi în Cer indiferent de caracterul sau poziţia pe care am avea-o acolo. Toate acestea ar fi o îndurare, bunătate şi  favoare plină de dragoste minunate; însă a fi adus la Dumnezeu în toată dragostea şi favoarea propriului Său Fiu preaiubit, a fi intim asociat cu El în întregimea poziţiei Sale înaintea lui Dumnezeu - acum primirea Lui - în curând gloria Lui - aceasta, cu adevărat, este ceva ce numai inima lui Dumnezeu ar putea concepe şi numai puterea Lui ar putea împlini.

Ei bine, toate acestea sunt incluse în convertirea despre care vorbim. Acesta este harul măreţ al lui Dumnezeu, aceasta este dragostea cu care El ne-a iubit, chiar şi atunci când eram morţi în păcate şi fărădelegi, vrăjmaşi în gândurile noastre prin lucrări rele, slujind diverselor pofte şi plăceri, închinători la idoli, robi depravaţi ai păcatului şi ai lui Satan, copii ai mâniei, şi îndreptându-ne direct spre iad.

Iar cel mai preţios este că, numele lui Dumnezeu este glorificat şi în acelaşi timp inima Lui este mulţumită să ne aducă în acest loc de binecuvântare, dragoste şi slavă de neconceput. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc care se află mai jos decât cel al propriului Său Fiu. Aşa de bine exclama inspiratul apostol referindu-se la acest har ameţitor: “Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste; El ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1 ).

Ce adâncime de dragoste, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este scopul lui Dumnezeu să se glorifice pe Sine, de-a lungul veacurilor nenumărate ale eternităţii, în felul Său de a se ocupa cu noi. El va arăta, în Hristos Isus, în faţa tuturor făpturilor inteligente luminate, bogăţiile harului Său şi bunătatea Sa faţă de noi. Iertarea noastră, îndreptăţirea noastră, desăvârşita noastră eliberare - toate binecuvântările pe care ni le-a conferit în Hristos - sunt în vederea expunerii slavei divine în întregimea vastului univers pentru totdeauna. Cererile gloriei lui Dumnezeu nu ar mai fi împlinite sau afecţiunile inimii Lui nu ar găsi răspuns, dacă ne-ar avea în altă poziţie decât cea a Singurului, Propriului Său Fiu Preaiubit.

Toate acestea constituie ceva minunat. Pare prea frumos să fie adevărat. Însă aceste lucruri sunt vrednice de Dumnezeu, şi este buna sa plăcere să acţioneze faţă de noi. Aceasta este de ajuns pentru noi. Poate să fie, şi cu siguranţă că este mult prea mult pentru noi să le primim, însă nu este prea  mult pentru Dumnezeu să le dea. El se poartă faţă de noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi de asemenea pe terenul vredniciei lui Hristos. Fiul risipitor poate cere să fie făcut ca unul dintre argaţi, dar aceasta nu se poate. Nu ar fi potrivit cu inima Tatălui să îl aibă în casă ca slujitor. Trebuie să fie acolo ca fiu sau nu se va afla acolo deloc. Dacă ar fi vorba de merit noi nu merităm locul unui slujitor cu atât mai puţin acela al fiului. Însă, binecuvântat fie Dumnezeu, nu este potrivit meritelor noastre ci potrivit dragostei fără margini ale inimii Sale, şi pentru gloria sfântului Său nume.
Aceasta deci, este convertirea. Astfel suntem aduşi la Dumnezeu. Nimic mai puţin. Nu suntem doar întorşi de la idolii noştri oricare ar fi ei, ci suntem de fapt aduşi în chiar prezenţa lui Dumnezeu, să ne găsim desfătarea în El, să ne bucurăm în El, să umblăm cu El, să ne găsim toate izvoarele în El, să depindem de resursele Sale inepuizabile, să găsim în El răspunsul desăvărşit la toate nevoile noastre în aşa fel  încât sufletele noastre să fie satisfăcute şi asta pentru totdeauna. 

Dorim să ne întoarcem la idoli? Niciodată! Tânjim în vreun fel după vechile noastre lucruri? Nu dacă inimile noastre înţeleg poziţia şi partea noastră în Hristos. Oare fiul risipitor tânjea în vreun fel la roşcove sau la porci când era strâns la pieptul tatălui, îmbrăcat în casa tatălui şi aşezat la masa tatălui? Nu credem şi nici nu ne putem imagina aşa ceva. Nu ne putem imagina că ar fi ridicat vreun oftat tânjind la acea ţară îndepărtată odată ce s-a aflat în cercul sfânt al acelei case strălucitoare şi fericite a dragostei.

Spunem acestea raportându-ne la standardul divin. Vai! Mulţi mărturisesc convertirea şi par să o trăiască un timp;  dar nu trece mult şi încep să se răcească şi să fie obosiţi şi nemuţumiţi. Lucrarea nu a fost autentică. Nu au fost cu adevărat aduşi la Dumnezeu. Se poate ca idolii să fi fost puşi deoparte un timp, însă Dumnezeu nu a fost niciodată atins. Ei nu au găsit în El partea satisfăcătoare a sufletelor lor - nu au cunoscut niciodată cu adevărat ce înseamnă comuniunea cu El - nu au gustat niciodată mulţumirea şi odihnirea inimii în Hristos. Prin urmare, odată cu trecerea timpului biata inimă a început să tânjească din nou după lume, şi s-a întors plonjând în nebuniile şi deşertăciunile lumii cu o lăcomie mai mare ca niciodată.

Asemenea cazuri sunt foarte triste, foarte dezamăgitoare. Ele aduc mare ocară cauzei lui Hristos, şi sunt folosite de vrăjmaş ca o pârghie, ca o  piatră de poticnire pentru căutătorii dornici. Însă aceste cazuri nu mută principiul convertirii divine de unde era. Sufletul care este cu adevărat convertit este unul care nu a fost numai întors de la veacul cel rău de acum şi toate pretenţiile şi făgăduinţele lui, dar care a fost condus de lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt să găsească în Dumnezeul Cel Viu şi în Fiul Său Isus Hristos tot ce ar putea să dorească pentru timp şi pentru eternitate. Unul ca acesta a terminat-o cu lumea într-un mod divin. S-a despărţit de lume odată pentru totdeauna. El a avut ochii deschişi să pătrundă în întreagime imaginea lumii. El a judecat-o în lumina prezenţei lui Dumnezeu. A evaluat-o folosind standardul crucii lui Hristos. A cântărit-o în balanţa sanctuarului, şi i-a întors spatele pentru totdeauna pentru a găsi un obiect captivant şi impunător  în persoana  Acelui Om binecuvântat care a fost bătut în cuie pe lemnul blestemat pentru a-l elibera nu numai de chinurile veşnice ci şi de această lume rea de acum.

Găsind toate resursele în Dumnezeu

Cu cât vom medita mai mult la 1. Tesaloniceni 1:9 , cu atât mai mult vom fi uimiţi de profunzimea minunată, de desăvârşirea şi forţa acestui verset. Pare a fi asemenea unei galerii într-o mină inepuizabilă. Am privit puţin la acea afirmaţie atât de sugestivă şi de plină de înţeles: „v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu”. Cât de mult cuprinde o singură expresie! Înţelegem oare deplin puterea şi plinătatea ei? Este minunat ca sufletul să fie adus la Dumnezeu - să Îl cunoască ca singura noastră resursă în slăbiciune şi nevoie - izvorul bucuriei noastre - puterea şi scutul nostru - Călăuza şi Sfătuitorul nostru - totul în toate pentru noi - să renunţ în totul la mine, şi să depind în totul doar de El.

Cititorule, cunoşti în sufletul tău această binecuvântare profundă? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet convertit cu adevărat, atunci ai privilegiul minunat de a te bucura de ea, şi nu ar trebui să te mulţumeşti cu mai puţin. Dacă “ne-am întors la Dumnezeu”, ce altceva înseamnă aceasta decât a găsi în El tot ceea ce ne putem dori, pentru timp şi veşnicie? Nimic nu poate satisface vreodată sufletul omului, decât Dumnezeu Însuşi. Nu există nimic pe tot cuprinsul pământului care să poată satisface dorinţele inimii. Dacă am avea bogăţia întregului univers, şi tot ceea ce am putea obţine cu acea bogăţie, totuşi inima ar dori mai mult; ar rămâne un gol dureros pe care nimic de sub soare nu l-ar putea umple.

Priviţi istoria lui Solomon. Ascultaţi cum el însuşi descrie experienţele prin care a trecut: “Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: 'Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştiinţă'. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt”.

“Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: 'Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!'. Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: 'Nebunie!'. Şi despre bucurie: 'Ce foloseşte aceasta?'. Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi năcuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii: mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le-am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici-o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut niciun folos sub soare.” (Eclesiastul 1 , 2).

Acesta este comentariul amar pe care îl face pana unuia care a avut tot ceea ce îi putea oferi acest pământ despre toate resursele lumii - unul care a putut să bea până la fund drojdiile din fiecare cupă a plăcerii omeneşti şi pământeşti. Si ce au fost toate? “Deşertăciune şi goană după vânt”. “Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind”. Sărmana inimă a omului nu poate niciodată să fie satisfacută de resursele pământeşti. Tot ceea ce este creat nu poate satisface vreodată setea unui suflet nemuritor. Lucrurile materiale nu ne pot face nicidecum fericiţi, nici chiar dacă ar fi veşnice. “Totul este deşertăciune şi goană după vânt”.

Orice inimă omenească trebuie să aprobe acest adevăr. Mai devreme sau mai târziu trebuie să îl afle. Se poate ca oamenii să îi întoarcă acum o ureche surdă; se poate ca ei să refuze să asculte avertizarea Duhului; se poate să îşi imagineze în van că această sărmană lume le poate oferi comfort şi plăcere reală; pot aduna neobosiţi bogăţiile, onorurile, distincţiile, plăcerile ei, toate avantajele materiale pe care le oferă, dar cândva îşi vor realiza greşeala. Şi o, cât de groaznic este să o descoperi prea târziu! Cât de cumplit să îţi deschizi ochii în iad, la fel ca bogatul din pildă! Ce limbă omenească ar putea exprima grozăvia chinului unui suflet care este închis pentru totdeauna departe de prezenţa lui Dumnezeu, în întunericul de afară, acolo unde este plânsul, şi vaietul, şi scrâşnirea dinţilor? Gândul acesta este copleşitor. Cum va fi să realizezi aceasta? Cum va fi să te găseşti în flăcările chinuitoare ale iadului, de partea cealaltă a unei prăpăstii de netrecut, acolo unde nu poate străluci nici măcar o singură rază de speranţă, în întunericul adânc al veşniciei?

Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceasta! Dacă ar fugi de mânia care vine, şi dacă ar lua în stăpânire speranţa minunată care le este prezentată în evanghelie; ca să se “întoarcă la Dumnezeu”. Dar vai! dumnezeul acestei lumi le orbeşte inimile, pentru ca evanghelia gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei. El îi preocupă cu lucrurile prezente - afaceri, bani, plăceri, griji, pofte, totul şi orice, mai puţin un singur lucru, acela în comparaţie cu care toate cele pământeşti sunt doar un fir de praf în balanţă.

Însă trebuie să ne întoarcem la subiectul de la care ne-am abătut. Dorim mult de tot să arătăm cititorului creştin cât de important este să caute să îşi găsească toate resursele în Dumnezeul cel viu. Ne-am abătut doar pentru un moment de la scopul acesta, pentru a lansa o avertizare către urechea vreunei persoane neconvertite şi indiferente care ar putea citi acest articol. Îl rugăm solemn pe unul ca acesta să se întoarcă la Dumnezeu. Iar pe cel despre care am vorbit la început îl îndemnăm să caute o cunoaştere mai profundă a Celui către care s-a întors prin har. Am avut înainte aceste două scopuri atunci când am scris aceste rânduri despre “convertire”.  Şi putem spune cu adevărat că dorim nespus să vedem suflete preţioase care se întorc la Dumnezeu, şi tot aşa dorim să vedem sufletele întoarse la Dumnezeu bucuroase în El.

Suntem tot mai convinşi de importanţa practică pe care o are mărturia celor creştini în viaţa de fiecare zi despre faptul că au găsit în Dumnezeu odihna adevărată pentru inimile lor. Aceasta are o influenţă extrem de importantă asupra celor din lume. Atunci când putem, prin har, să declarăm în faţa lumii că suntem independenţi faţă de ea, câştigăm o biruinţă măreaţă; şi singurul fel de a face aceasta este trăind conştienţi permanent de ceea ce avem în Dumnezeu.  Lucrul acesta ar imprima un caracter înălţător vieţii şi umblării noastre. Ne-ar elibera complet de tendinţa puternică pe care o avem să ne bazăm pe sprijinul omului şi să apelăm la izvoare de pe pământ, tendinţă de care ne plângem cu toţii, şi care va aduce doar dezamăgire pentru noi şi dezonoare pentru Dumnezeu.

Cât de înclinaţi suntem cu toţii, în diferite împrejurări, să căutăm la alţi oameni simpatie, alinare şi sfaturi, în loc să privim direct şi exclusiv la Dumnezeu! Este o greşeală serioasă. În principiu înseamnă a părăsi pe Izvorul apelor vii şi a ne face cisterne crăpate care nu ţin apa. Şi la ce ne putem aştepta? Care va fi rezultatul inevitabil? Uscăciune şi dezamăgire. Dumnezeul nostru, din credincioşie faţă de noi, va face ca omul de lângă noi să ne dezamăgească, pentru a ne învăţa cât de nebuneşte am acţionat când ne-am sprijinit pe un braţ de carne.

Ascultaţi ce spune profetul legat de această problemă practică: „Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locuri arse  ale pustiuliu, într-un pământ sărat şi nelocuit”.

Şi remarcaţi contrastul: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este în Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17 ).

O! Cititorule, este atât de minunat să înveţi să te sprijini pe braţui Dumnezelui celui Viu - să găseşti în El alinarea şi resursa în orice împrejurare, în orice loc, şi în orice moment. El nu va trăda niciodată o inimă care se încrede în El. Niciodată nu ne va dezamăgi. S-ar putea ca El să vadă potrivit să ne lase să aşteptăm un răspuns la chemarea noastră, dar timpul pe care îl petrecem aşteptând nu este pierdut, şi atunci când vine răspunsul inimile noastre sunt pline de laudă, şi putem spune: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei care se tem de Tine, pe care o arăţi celor care se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31:19 ).

Este minunat să te poţi încrede în Dumnezeu înaintea fiilor oamenilor, să poţi mărturisi suficienţa Sa în orice nevoie a noastră! Dar lucrul acesta trebuie să fie o realitate, nu doar o mărturisire. Nu are niciun rost să vorbim despre a ne sprijini pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să privim într-un fel sau altul la vreun om pentru ajutor. Este o amăgire tristă. Dar, vai! cât de des cădem toţi sub puterea ei! Adoptăm un limbaj al dependenţei faţă de Dumnezeu, dar în realitate privim la om şi îi facem cunoscute nevoile noastre. Ne înşelăm şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu, iar finalul este doar dezamăgire şi ruşine a feţei.

Cititorule, să privim cu atenţie şi cu sinceritate la această problemă. Să avem grijă să înţelegem sensul acestor cuvinte preţioase, „Întors la Dumnezeu”. În ele este conţinută tocmai estenţa adevăratei fericiri şi adevăratei sfinţenii. Atunci când inima este cu adevărat întoarsă la Dumnezeu, ea a găsit secretul adevărat, divin al păcii, odihnei şi satisfacţiei depline; toate acestea le găseşte în Dumnezeu, şi nu are niciun motiv să se întoarcă spre vreo fiinţă creată. Nu ştiu ce să fac? Privesc la Dumnezeu pentru călăuzire. El a promis că mă va călăuzi cu ochiul Său. Ce călăuzire minunată! Ar putea oare omul să facă mai mult pentru mine? Cu siguranţă nu. Dumnezeu vede sfârşitul lucrurilor de la început. El cunoaşte toate implicaţiile, toate legăturile, toate rădăcinile şi dedesubturile cazului meu. El este o călăuză infailibilă. Înţelepciunea Sa nu poate greşi şi, mai mult, dragostea Sa pentru mine este desăvârşită. Unde aş putea găsi o călăuză mai bună?

Am vreo nevoie? Pot merge la Dumnezeu cu ea. El este Stăpânul cerului şi al pământului. Comorile universului sunt la dispoziţia Sa. El mă poate ajuta, dacă El crede că aşa este bine pentru mine; şi dacă nu, atunci este cu mult mai bine să trec prin acea problemă sau lipsă. „Dumnezeul Meu vă va împlini orice trebuinta, potrivit bogăţiilor Sale în glorie, în Hristos Isus”. Nu este oare destul? De ce să privesc la resurse de aici de jos? De ce să mă întorc de la un astfel de Dumnezeu şi să mă îndrept cu nevoile mele spre vreun alt om? De fapt, aceasta înseamnă că, într-o oarecare măsură, aş abandona terenul credinţei, al vieţii de dependenţă simplă de Dumnezeu. Adică, mi-aş dezonora Tatăl.

A cere ajutor de la un om ar fi sinonim cu a spune că Dumnezeu m-a dezamăgit. În realitate înseamnă că Îl trădez pe Tatăl care mă iubeşte, care m-a luat în grija Sa cu trup, suflet şi duh pentru a se ocupa de mine pentru timp şi veşnicie. El a promis că va purta de grijă pentru toate nevoile mele, oricât de multe, de mari sau de variate ar fi ele. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”.

Uneori auzim oameni care afirmă că Domnul le-a spus, sau le-a pus pe inimă să apeleze la vreo resursă omenească. Este un lucru foarte discutabil. Nu cred că Dumnezeul nostru ne-ar conduce vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să apelăm la vreo cisternă spartă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!”.

Este adevărat că Dumnezeu se foloseşte de oameni pentru a împlini nevoia; dar este un lucru cu totul diferit. Apostolul binecuvântat putea spune: „Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”. Pavel aştepta mângâierea de la Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a trimis pe Tit ca să îl mângâie. Dacă Pavel ar fi aşteptat mângierea de la Tit, ar fi fost cu siguranţă dezamăgit.

Aşa este întotdeauna. În orice nevoie ar trebui să alergăm imediat şi exclusiv la Dumnezeu. „Ne-am întors la Dumnezeu de la idoli”, şi de aceea în orice nevoie El este resursa noastră. Putem merge la El pentru sfaturi, pentru ajutor, pentru călăuzire, pentru compasiune, pentru orice. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina”.

Oare acest obicei binecuvântat de a privi doar la Dumnezeu ne va determina să subestimăm canalele prin care se revarsă către noi harul Său preţios? Dimpotrivă. Cum aş putea să îl subestimez pe cel care vine la mine direct de la Dumnezeu, ca instrument al Său pentru a împlini nevoia mea. Imposibil. Dar îl apreciez ca pe un instrument, în loc să îl privesc ca pe sursă. Aceasta face diferenţa. Niciodată nu trebuie să uităm că adevărata convertire înseamnă a fi aduşi la Dumnezeu; şi, cu siguranţă că, dacă suntem aduşi la Dumnezeu aceasta este pentru a găsi în El o ţintă desăvârşită pentru privirile noastre, un obiect perfect pentru inimile noastre, o resursă perfectă în orice nevoie, de la prima şi până la ultima. Un suflet convertit cu adevărat este unul care s-a întors de la orice încredere în creatură, de la aşteptări de la om, de la speranţe pământerşi, pentru a găsi tot ceea ce doreşte în Dumnezeul cel viu şi adevărat, pentru totdeauna.

Slujindu-L pe Dumnezeul cel viu şi adevărat

Suntem chemaţi acum să considerăm un aspect extrem de practic al subiectului nostru. El se găseşte în propoziţia „ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat”. Această propoziţie este plină de interes pentru sufletul convertit cu adevărat, pentru orice creştin adevărat. Suntem chemaţi „să slujim”. Toata viaţa noastră, din momentul convertirii până în cel al încheierii vieţii noastre pe pământ, ar trebui să fie caracterizată de un duh sincer, adevărat şi inteligent de slujire. Acesta este marele nostru privilegiu, ca să nu spunem datoria noastra sfanta. Nu contează care este sferă noastră de acţiune, linia vieţii noastre sau chemarea noastră; după convertire avem de făcut un singur lucru, şi anume să-L slujim pe Dumnezeu. Dacă în chemarea noastră este ceva care este contrar voii descoperite a lui Dumnezeu - împotriva învăţăturii directe a Cuvântului Său- atunci acel lucru trebuie abandonat indiferent de cost. Primul pas al unui slujitor ascultător este să-şi părăsească pozitia greşită.

Să presupunem de exemplu că proprietarul unui han este convertit la Dumnezeu. Ce trebuie să facă acum? Poate el contiua cu o asemenea afacere ? Poate el rămâne la această ocupatie cu Dumnezeu? Poate el continua sa vânda ceea ce duce la ruina, mizeria, degradarea, moartea şi pierzarea a mii şi sute de mii de oameni ? Poate el să slujească pe Dumnezeul viu şi adevărat la barul unui han?

Nu credem lucrul acesta. S-ar putea să fim consideraţi aspri, severi şi înguşti scriind aceste lucruri. Nu ne putem abţine. Trebuie să scriem ceea ce credem că este adevărul. Suntem convinşi că prima faptă a unui hangiu convertit ar trebui să fie închiderea hanului său, şi apoi să-şi întoarcă spatele cu o hotărâre fermă unei asemenea ocupaţii atât de neevlavioase şi oribile. Să vorbeşti despre a-L sluji pe Dumnezeu având o asemenea ocupaţie înseamnă, după părerea noastră o amăgire mizerabilă.

Fără îndoială acelaşi lucru poate fi spus despre multe alte ocupaţii, iar cititorul s-ar putea să fie dispus să întrebe: „ ce ar trebui să facă un creştin? Cum să-şi câştige pâinea?” Raspunsul nostru este pur şi simplu acesta :
Noi suntem chemaţi să-L slujim pe Dumnezeu şi totul trebuie testat cu acest standard. Creştinul trebuie să-şi pună o singură întrebare : „Pot împlini obligaţiile acestei situaţii pentru gloria lui Dumnezeu? Dacă nu atunci ea trebuie abandonată. Dacă nu putem lega numele lui Dumnezeu de  ocupaţia noastră în viaţă, atunci, în mod sigur dacă vrem să umblam cu Dumnezeu, dacă avem ca scop să-i slujim Lui, dacă singura noastră dorinţă este să fim plăcuţi înaintea Lui, atunci trebuie să ne părăsim ocupaţia aceea şi să cerem de la El să ne deschidă o cale pe care să mergem spre lauda Lui.

El va face aceasta, binecuvantat fie Numele Său. El nu face să cadă un suflet încrezător. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne lipim de El cu toată inima şi El ne va netezi calea. S-ar putea să pară dificil la început. S-ar putea ca drumul  să pară îngust, aspru, izolat; dar simpla noastră lucrare este să fim de partea lui Dumnezeu, şi să nu mai continuăm nici măcar o oră  în nimic contrar voii Sale descoperite. O conştiinţă sensibila, un ochi simplu, o inimă devotată, vor răspunde la multe întrebări, vor rezolva multe dificultăţi, vor da la o parte multe bariere. În adevăr doar instinctele naturii divine dacă ar fi lăsate să se manifeste ar conduce pe mulţi la perplexitate. „Lumina trupului este ochiul; deci dacă ochiul tău este curat tot trupul tău va fi plin de lumină.”

Când scopul inimii este fidel lui Hristos, fidel Numelui şi cauzei Sale, fidel slujbei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt descoperă sufletului comorile preţioase ale revelaţiei divine şi revarsă un potop de lumina vie asupra înţelegerii astfel încât să putem vedea limpede ca o raza de soare calea slujbei noastre nerămânându-ne decât să o călcăm cu un pas sigur.

Dar nu trebuie ca niciodată, nici măcar pentru un moment, să uităm că am fost convertiţi în slujba lui Dumnezeu. Efectul vizibil al vieţii pe care o avem trebuie să ia totdeauna forma slujbei faţă de Dumnezeul viu şi adevărat. În zilele neconvertirii noastre ne închinam la idoli, şi slujeam diverse pofte şi plăceri ; acum, dimpotrivă ne închinăm lui Dumnezeu în Duhul şi suntem chemati să-L slujim pe El cu toate puterile noastre răscumpărate. Ne-am întors la Dumnezeu, şi am găsit în El odihnă deplină şi satisfacţie. Nu este nici macar un singur lucru în toată gama nevoilor unei creaturi, în timp şi veşnicie, pe care să nu-l putem găsi în graţiosul nostru Dumnezeu şi Tată. El a pus în Hristos, Fiul dragostei Sale tot ceea ce poate să satisfacă dorinţele noii vieţi din noi.  Este privilegiul nostru să-L avem pe Hristos locuind prin credinţă în inimile noastre şi să fim atât de înrădăcinaţi şi zidiţi în dragoste astfel încât să fim în stare să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea şi să cunoaştem dragostea lui Hristos, care întrece cunoştiinţa ca să fim umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

Astfel umpluţi, satisfăcuţi şi întăriţi suntem chemaţi să ne dam pe noi înşine suflet, duh şi trup slujbei lui Hristos; să fim tari, neclintiti, totdeauna abundand in lucrarea Domnului. N-ar trebui sa avem de facut nimic altceva in aceasta lume. Nimic din ceea ce nu poate fi facut ca slujbă pentru Hristos nu trebuie nicidecum făcut. Aceasta simplifică uimitor problema. Este privilegiul nostru dulce de a face totul în numele Domnului Isus si pentru Gloria lui Dumnezeu. Auzim uneori oameni care spun despre o “ocupaţie seculară” în contrast cu ceea ce este “sacru”. Punem la îndoiala corectitudinea unei astfel de împărţiri. Pavel a facut corturi şi a plantat adunari dar în ambele L-a slujit pe Domnul Isus Hristos.

Tot ceea ce face un creştin trebuie să fie sacru, pentru că este făcut ca serviciu lui Dumnezeu. Dacă am avea în minte lucrul acesta, ne-ar face să conectăm cele mai simple datorii ale vieţii de zi cu zi cu Domnul Însuşi şi să-L aducem în ele într-o manieră care să imprime o demnitate şi un interes sfânt în tot ceea ce trebuie să facem de dimineaţa până noaptea. În felul acesta în loc să facem din datoriile ocupaţiei noastre un obstacol în calea părtăşiei cu Dumnezeu, ar trebui să le facem o ocazie de a aştepta de la El har şi înţelepciune pentru a le îndeplini cu dreptate, pentru ca Numele Lui Sfânt să fie glorificat în cele mai minuţioase detalii ale vieţii practice.

Cert este că slujirea lui Dumnezeu este cu mult mai simpla decât ne imaginăm noi. Ea nu consta în a face minuni în afara limitelor divine date sferei noastre de acţiune. Să luăm cazul unei slujitoare domestice. Cum poate ea să-L servească pe Dumnezeul viu şi adevărat? Ea nu poate merge în vizită şi nici să vorbească. Sfera ei de acţiune este în umbra şi izolarea nevăzută a stapânului casei. Dacă ar trebui să fugă din casă în casă şi-ar neglija propria lucrare, ocupaţia primită în mod divin. Ascultaţi următoarele cuvinte atât de sănătoase şi de cuprinzătoare: „Robii să fie supuşi stăpânilor lor, să fie placuţi în toate, necontrazicând, nefurând, ci aratând toată buna credcincioşie ca în toate să împodobească învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor” (Tit 2  :9-10).  

Aici îl vedem pe rob care prin ascultare, umilinţă şi onestitate poate împodobi învăţăura lui Dumnezeu la fel de eficace, în limitele măsurii ei pe cât o face un evanghelist care străbate lumea îndeplinindu-şi sfânta şi înalta trimitere. Din nou citim „Robilor ascultaţi de stăpânii pământești cu teama şi tremur în simplitatea inimii voastre ca de Hristos; nu in slujire de ochii lor ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunavoinţă ca Domnului, şi nu ca oamenilor ştiind că orice bine va face fiecare aceasta va primi de la Domnul fie rob fie liber.”

Ce minunate sunt toate aceste lucruri. Ce câmp de lucru bun se deschide aici pentru noi ! Ce frumoase aceste „teama si tremur” ! Unde se mai vad acestea în zilele noastre? Unde este supunerea sfânta la autorităţi? Unde este simplitatea ochiului? Unde este slujirea din toată inima? Vai!  Vedem încapăţânare şi părere proprie, voinţă proprie, plăcere proprie, interes propriu. Cât de mult dezonorează pe Domnul aceste lucruri şi întristează Duhul Sfânt ! Câtă nevoie este ca sufletele noastre să fie trezite la înţelegerea că trebuie să devenim noi cei care suntem chemaţi să slujim pe Dumnezeul cel viu si adevarat ! Nu este oare un semn de îndurare pentru orice creştin adevarat să ştie că poate să-L slujească şi să-L glorifice pe Dumnezeu în normalul obligaţiilor de servici? Dacă nu ar fi aşa ce s-ar întâmpla cu 99 din fiecare 100 de creştini?

Ne-am ocupat cu cazul simplu al unui slujitor domestic pentru a ilustra această linie de adevăr practic care se găseşte acum în atenţia noastră. Nu este oare o mare binecuvantare pentru noi să ştim că Dumnezeu se coboară graţios şi-şi leagă numele şi Gloria de cele mai umile obligaţii care ne sunt date în viaţa noastră de zi cu zi? Aceasta da demnitate, interes şi prospeţime celei mai mici acţiuni de dimineaţa până noaptea. „Orice faceţi, faceţi din inimă ca pentru Domnul nu ca pentru oameni”. Acesta este secretul preţios al întregii probleme. Nu a lucra pentru un salariu ci slujind pe Domnul Hristos, şi aşteptând de la El pentru  a primi răsplata moştenirii.

De s-ar înţelege şi practica mai mult printre noi lucrul acesta! Ce înalţare morală ar da întregii vieţi creştine ! Ce răspuns triumfător ar furniza necredicosului ! Ce mustrare nimicitoare rânjetelor şi şicanelor! Cu mult mai bine decât zece mii de argumente învăţate! Nu există argument mai puternic decât o viaţă sinceră, devotată, sfantă, fericită, de sacrificiu şi această viaţă poate fi aratată de unul a cărei zona de acţiune este limitată de cei patru pereţi ai bucătăriei.

Este remarcabil că în ambele capitole Efeseni 6 şi Coloseni 3 adresa către robi este cu mult mai elaborată decât faţă de celalate categorii. În Tit 2 sunt scoşi în evidenţă robii. NU este nici-o adresă soţilor, stăpânilor sau copiilor. Nu vrem să tinem socoteala, dar nu ne putem abţine să nu observăm că pe un fapt interesant; şi cu siguranţă ne învaţă ce loc important este dat în creştinism aceluia care, în acele zile de început ale istoriei Adunării, ocupa poziţia de sclav. Duhul Sfânt a folosit culori speciale pentru a instrui o asemena persoană despre felul în care să se poarte în cea mai încercată sferă de lucru. Săracul sclav ar fi putut să-şi închipuie că el este scos (dezactivat) din slujba lui Dumnezeu. Departe de lucrul acesta, el este învaţat că doar prin împlinirea slujbei  lui ca în faţa lui Dumnezeu putea împodobi învaţătura Dumnezeului şi Mântuitorului, şi să aducă glorie numelui lui Isus. Nimic nu poate întrece harul care straluceşte din aceasta.

Şi nu numai că viaţa practică a unui creştin adevărat oferă cel mai bun răspuns posibil scepticului şi celui necredincios, dar de asemenea întampină în cel mai satisfactor mod posibil obiecţiile celor care vorbesc despre lucrări, şi insistă în a-i pune pe creştini sub lege, pentru a-i învaţa cum să traiască. Atunci când oameni ne provoacă în legatură cu nepredicarea faptelor îi întrebăm simplu, pentru ce sa predicăm fapte ? Omul neconvertit nu poate face nici-o lucrare, decât „nelegiuire” şi „fapte moarte”. Cei care sunt în carne - oameni neconvertiţi - nu pot plăcea lui Dumnezeu. Ce folos să predici lucrări unor asemenea oameni? Nu faci decât să le arunci praf în ochi, să le orbeşti mintea, să le înşeli inima şi să-i trimiţi în iad cu o minciună în mâna dreaptă.

Trebuie să existe o convertire adevarată la Dumnezeu. Aceasta este o lucrare divină de la început până la sfârşit. Ce are deci de făcut omul convertit? Cu siguranţă nu trebuie să munceasca pentru viaţă, pentru că o are, chiar viaţa eterna, ca darul gratis de la Dumnezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru. El nu trebuie să muncaesca pentru mântuire pentru că este deja mântuit - „mântuit în Domnul cu o mântuire deplină”. Ce este deci chemat să faca ? „Să slujeasca Dumnezeului viu şi adevărat”. Cum? Când? Unde? În toate: tot timpul şi în orice loc. Omul convertit nu are nimic altceva de făcut decât să-L slujească pe Dumnezeu. Dacă face altceva, el este nesincer, necredincios acelui binecuvântat Domn şi Mântuitor care, L-a chemat numaidecât la slujbă, l-a înzestrat cu viaţa, cu harul, şi cu puterea fără de care slujba nu se poate face.

Da, creştinul este chemat să slujească. Să nu uităm niciodată lucrul acesta. El este privilegiat să-şi „aducă trupul ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea lui înţeleaptă”. Aceasta clarifică întreaga problemă. Dă la o parte toate dificultăţile; face să tacă toate obiecţiile. Aşează totul în locul potrivit. Nu se pune problema a ceea ce fac eu, cum o fac - nu unde sunt ci cum mă port. Creştinismul Noului Testament este arătarea vieţii lui Hristos în cel credincios; este Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Tot ceea ce creştinul atinge, face, spune, toată viaţa lui practică de duminică dimineata până sâmbătă noaptea, ar trebui să poarte marca şi să respire duhul acelei propoziţii practice mareţe cu care ne ocupam -„să slujească Dumnezeului viu şi adevărat”.  Fie ca aşa să fie din ce în ce mai mult ! Fie ca toţi preaiubiţii lui Dumnezeu, oriunde, să fie încurajaţi să dorească un devotament sincer din toată inima faţă de Hristos şi pretioasa Lui slujire!

Aşteptându-L pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri

În atenţia noastră sunt aduse acum ultimele cuvinte ale capitolului nostru - 1. Tesaloniceni 1 . Ele constituie o dovadă foarte izbitoare şi convingătoare a clarităţii, deplinătăţii, profunzimii şi întinderii mărturiei apostolului la Tesalonic şi de asemenea a strălucirii şi realităţii lucrării în noii convertiţi ai acelui loc. Nu a fost numai întoarcerea de la idoli la Dumnezeu ca să slujească Dumnezeului viu şi adevărat. Aceasta au făcut-o prin har; şi au făcut-o cu o putere, prospeţime şi ardoare neobişnuită.

Însă a fost ceva mai mult; şi putem afirma, cu toată încrederea posibilă că ar fi fost o mare lipsă în convertire şi în creştinismul acelor iubiţi ucenici dacă ar fi lipsit acel element. Ei au fost convertiţi să aştepte “din ceruri pe Fiul Său”.

Fie ca cititorul să acorde acestui fapt plin de greutate atenţia lui cea mai sinceră. Speranţa strălucită şi binecuvântată a venirii Domnului a constituit o parte integrală a evangheliei predicată de Pavel, şi a creştinismului celor care erau convertiţi prin lucrarea lui. Acel slujitor binecuvântat a predicat o evanghelie deplină. Nu a spus numai că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să împlinească lucrarea măreaţă a răscumpărării, şi să pună temelia veşnică a gloriei şi planurilor divine, dar şi că El s-a întors la ceruri luându-şi locul de om biruitor, înălţat şi glorificat, la dreapta tronului lui Dumnezeu; şi că El vine din nou; mai întâi pentru a-şi primi poporul la Sine şi a-i duce în cel mai intim cerc pregătit pentru ei - casa Tatălui Său; şi apoi să vină împreună cu ei pentru a exercita judecata asupra vrăjmaşilor Săi - să scoată din împărăţia Sa pe toţi cei care-L insultă şi pe toţi cei ce comit nelegiure, şi să-Şi stabilească domnia Sa glorioasă de la mare la mare şi de la râu până la marginile pământului.

Toate acestea au fost incluse în evanghelia preţioasă predicată de Pavel şi pe care au primit-o convertiţii tesaloniceni. Găsim o menţiune indirectă dar foarte interesantă în legătură cu aceasta într-un pasaj din Fapte 17 in care scriitorul inspirat consemnează ce au gândit şi au spus evreii necredincioşi despre predicarea lui Pavel. “Dar iudeii care n-au crezut, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negasindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: “Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat, Isus”.

Aşa erau ideile pe care aceşti necredincioşi ignoranţi şi plini de prejudecată le-au adunat din predicarea iubiţilor slujitori ai Domnului; şi putem vedea în acestea elemente de bază ale adevărurilor măreţe şi solemne - răsturnarea completă a sistemului de lucruri din prezent, şi stabilirea împărăţiei fără sfârşit a Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos: “O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna! Aceasta de asemenea nu va mai fi până nu va veni acela Căruia Îi aparţine dreptatea, şi lui i-o voi da” (Ezechiel 21:27 )

Dar venirea Domnului şi împărăţia Lui nu numai că ocupă un loc proeminent în predicarea apostolului, ci acestea strălucesc luminos mai departe în toată învăţătura lui. Tesalonicenii nu numai că erau convertiţi la această speranţă binecuvântată, ci pe baza ei erau crescuţi, întăriţi şi de ea erau conduşi. Ei erau învăţaţi să trăiască în strălucriea ei în fiecare oră din zi. Nu era o dogmă uscată şi stearpă care să fie primită şi menţinută ca parte dintr-un crez lipsit de putere şi de valoare; era o realitate vie, o putere morală măreaţă în suflet - o speranţă preţioasă, curăţătoare, sfinţitoare, înălţătoare, care desprindea inima de lucrurile prezente într-un mod complet, şi o determina să aştepte clipă de clipă - da, repetăm aceste cuvinte accentuându-le: clipă de clipă - întoarcerea preaiubitului nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. 
Este interesant să observăm că în cele două epistole către Tesaloniceni se face referire la venirea Domnului cu mult mai mult decât în toate celelalte epistole laolaltă. Aceasta este cu atât mai remarcabil cu cât ele au fost primele epistole ale lui Pavel, şi au fost scrise unei adunări foarte tinere în credinţă.

Dacă cititorul ar trece rapid prin aceste două scrieri atât de preţioase va observa că speranţa revenirii Domnului este adusă în discuţie în fiecare din cele opt capitole şi pusă în legătură cu tot felul de subiecte. De exemplu în 1. Tesaloniceni 1 aceasta ni se prezintă ca obiectul măreţ care să fie păstrat întotdeauna înaintea inimii credinciosului îndiferent de maturitatea lui - lumina strălucitoare care luminează la capătul călătoriei sale îndelungate prin această lume întunecată şi plină de trudă. „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşeptaţi” - ce? Momentul morţii? Nici măcar nu se face aluzie la aşa ceva. Moartea, pentru credincios este desfiinţată şi nu este niciodată prezentată ca obiectul speranţei lui. Atunci ce erau tesalonicenii învăţaţi să aştepte? “ …din ceruri pe Fiul Său, pe care l-a înviat dintre morţi”.

Apoi, să observăm frumoasa completare! “Isus, care ne scapă de mânia care vine”. Aceasta este Persoana pe care o aşteptăm: scumpul nostru Mântuitor; marele nostru Eliberator; Cel care a luat asupra Sa situaţia noastră disperată; care a luat în locul nostru, paharul mâniei din mâna Dreptăţii infinite şi l-a golit pentru totdeauna; care a dat la o parte orice nor ca să putem privi sus în cer şi înainte în eternitate şi să nu vedem nimic altceva decât strălucirea şi binecuvântarea propriei Sale iubiri şi glorii în ceea ce reprezintă căminul nostru fericit de-a lungul veacurilor fără sfârşit. 

Ce binecuvântare să aşteptăm dimineaţa, la prânz, seara şi la miezul nopţii venirea Salvatorului nostru plin de har! Ce realitate sfântă să aşteptăm oricând revenirea Domnului şi Mântuitorului nostru iubit! Cât de mult ne înalţă, despărţindu-ne de ce este în jur, trezirea în fiecare dimineaţă pentru a începe cursul slujbei noastre zilnice - oricare ar fi această slujbă, fie curăţarea unei podele, fie predicarea evangheliei - păstrând în suflet speranţa strălucită şi binecuvântată că înainte ca umbrele serii să se adune în jurul nostru se poate să fim chemaţi pentru a urca în norul de slavă spre a-L întâlni pe Domnul nostru care vine!

Este acesta visul unui fanatic nebun sau al unui vizionar entuziast? Nu, ci este un adevăr nepieritor care se odihneşte pe aceaşi temelie care susţine întreaga construcţie a creştinismului glorios. Este adevărat că Fiul lui Dumnezeu a păşit pe acest pământ al nostru în persoana lui Isus din Nazaret? Este adevărat că El a trăit şi a lucrat aici în mijlocul păcatelor şi durerilor bietei umanităţi căzute? Este adevărat că a oftat şi a plâns şi a suspinat înţelegând dezolarea atât de larg răspândită pe care păcatul a lucrat-o în această lume?

Este adevărat că a mers la cruce, şi s-a oferit acolo ca jertfă fără pată lui Dumnezeu pentru a mulţumi Maiestatea Divină? să răspundă cerinţelor tronului lui Dumnezeu; să distrugă toate lucrările diavolului; să expună public toate puterile iadului; să dea la o parte păcatul prin jertfa Sa; să poarte păcatele celor care de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor urmau să creadă, prin har în numele Său? Este adevărat că a stat trei zile şi trei nopţi în inima pământului, iar în prima zi a săptămânii s-a ridicat triumfător din mormânt fiind Cap al creaţiei celei noi, şi S-a ridicat la ceruri după ce a fost văzut de cel puţin cinci sute de martori?

Este adevărat că la cincizeci de zile după învierea Sa a trimis Duhul Sfânt pentru a umple şi a pregăti apostolii Săi să-I fie martori până la marginile pământului? Este adevărat că de la ziua Cincizecimii până în această clipă el a lucrat de partea alor Săi ca Apărător la Tatăl, un Mare Preot măreţ la Dumnezeu; mijlocind pentru noi în toate eşecurile, păcatele şi nereuşitele noastre şi având milă de noi în toate slăbiciunile şi necazurile noastre; şi prezentând permanent jerfele noastre de laudă şi rugăciune, în întreg parfumul propriei Sale persoane glorioase?

Sunt toate aceste lucruri adevărate? Da, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, toate acestea sunt adevărate într-un mod divin, toate fiind prezentate pe paginile Noului Testament cu cea mai minunată plinătate, claritate, profunzime şi putere; toate se odihnesc pe temelia fermă a Sfintei Scripturi - o temelie de care nu se va putea atinge vreodată  nici o putere de pe pământ sau din iad, oameni sau demoni.

Înseamnă deci, că speranţa binecuvântată a venirii Domnului se odihneşte pe aceaşi autoritate. Faptul că Domnul nostru Isus Hristos a stat culcat într-o iesle din Betleem, că a crescut devenind un om în toată firea, că a umblat pe pământ făcând numai bine, că a fost bătut în cuie pe cruce şi pus în mormânt, că este acum aşezat pe tronul Măririi în ceruri nu este mai adevărat decât faptul că va veni din nou să-i primească la Sine pe ai Săi. Ar putea veni în această seară. Nimeni nu poate spune când va veni însă El poate veni în orice moment. Singurul lucru care Îl reţine este îndelunga Sa răbdare, nedorind ca cineva să piară ci ca toţi să vină la pocăinţă. Douăzeci de secole întregi a aşteptat în dragoste, îndurare şi compasiune persistentă; şi de-a lungul tuturor acestor ani mântuirea a fost gata să se descopere, iar Dumnezeu a fost gata să judece; însă El a aşteptat şi încă mai aşteaptă în răbdare şi har îndelung răbdător.

Însă El va veni, şi noi trăim pururea în speranţa venirii Lui. În felul acesta i-a învăţat să trăiască pe tesaloniceni iubitul apostol. În felul acesta a trăit el însuşi. Speranţa binecuvântată era legată întim de toate obiceiurile şi sentimentele vieţii sale de zi cu zi. Era oare o chestiune de a culege rodul ostenelilor sale? Iată ce spune el: “Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi, înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa?” El avea să-i vadă pe toţi atunci şi acolo. Nici unui vrăjmaş nu-i va fi permis să împiedice acea întâlnire.

“Am dorit să venim la voi, chiar eu, Pavel o dată şi chiar de două ori; dar ne-a împiedicat Satan”. Ce surprinzător! Ce misterios! Şi totuşi aşa a fost. Satan a împiedicat un înger al lui Dumnezeu în îndeplinirea sarcinilor sale în vremea lui Daniel; a împiedicat un apostol al lui Hristos în împlinirea dorinţei lui iubitoare de a-şi vedea fraţii în Tesalonic. Însă mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, el nu va putea să împiedice întâlnirea plină de bucurie a Lui Hristos cu sfinţii Săi pe care o aşteptăm. Ce moment va fi acela! Ce reuniune scumpă! Ce revederi duioase! Ce salutări pline de afecţiune între dragi prieteni vechi! Dar, mult peste toate acestea, El Însuşi! Zâmbetul Lui! Primirea Lui călduroasă! Acel “bine rob bun” spus de El atât de mişcător pentru suflet!

Ce speranţă scumpă ne susţine sufletul! Ne mai mirăm de locul proeminent pe care l-a ocupat în gândurile şi învăţăturile binecuvântatului apostol? El revine la ea cu orice prilej şi în legătură cu orice subiect. Este cumva ceva care să urmeze unui progres în viaţa divină şi unei evlavii manifestată practic? Iată cum o spune el: “Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, după cum facem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului Isus cu toţi sfinţii Săi”.

Citiorul să observe ultima expresie a acestui citat frumos şi emoţionant: “cu toţi sfinţii Săi”. Ce înţelepciune admirabilă străluceşte aici! Apostolul urma să atingă direct o eroare în care căzuseră credincioşii tesaloniceni referitor la prietenii lor care plecaseră dintre ei. Ei se temeau că cei care adormiseră nu mai urma să participe la bucuria venirii Domnului. Eroarea este complet dărâmată de acea propoziţie scurtă : ”cu toţi sfinţii Săi”. Nici unul nu va lipsi de la acea întâlnire plină de bucurie, acel cadru festiv. Binecuvântată siguranţă! Răspuns triumfător pentru toţi cei care vor să ne facă să credem că nimeni nu va împărtăşi bucuria venirii Domnului nostru în afară de unii care văd aceasta, aceea şi cealaltă! “Cu toţi sfinţii Săi”, în ciuda ignoranţei şi greşelilor lor, rătăcirilor şi căderilor lor, slăbiciunilor şi eşecurilor lor. Binecuvântatul nostru Mântuitor, Preaiubitul sufletului nostru pentru totdeauna nu ne va opri să participăm la acel moment fericit.

Oare acest har nemaiîntâlnit ne va face nepăsători? Doamne fereşte! Nu, ci numai rămânerea în înţelegerea acestui har ne poate păstra vii faţă de responsabilitatea să judecăm totul în noi şi în căile noastre care s-ar opune gândului lui Hristos. Şi nu numai atât, speranţa revenirii Domnului nostru păstrată strălucitoare şi proaspătă în inimă, va curăţi, sfinţi şi înălţa întregul nostru caracter şi drum aşa cum n-o poate face nimic altceva. “Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte după cum El este curat”.

Este imposibil din punct de vedere moral pentru oricine să trăiască în speranţa de a-L vedea pe Domnul în orice moment şi totuşi să-şi aibă inima concentrată pe lucrurile lumii - pe câştigul de bani, toleranţă de sine, plăcere, deşertăciune, nebunie. Să nu ne înşelăm singuri. Dacă vom aştepta zilnic pe Fiul lui Dumnezeu din cer, vom da drumul lucrurilor care ţin de timp şi simţuri. Putem ţine în intelect învăţătura venirii Domnului doar ca pe o simplă dogmă; putem avea întinsă înaintea ochilor minţii noastre toată gama adevărului profetic fără ca ea să producă nici cel mai mic efect asupra inimii, caracterului sau vieţii noastre practice. Dar este cu totul altceva să avem întreaga fiinţă morală, întreaga viaţă practică  guvernată de speranţa strălucită şi binecuvântată de a-L vedea pe Acela care ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre în propriul Său sânge scump.
De am avea mai mult această speranţă între noi! Ne temem că mulţi dintre noi au pierdut prospeţimea şi puterea speranţei noastre reale. Adevărul venirii Domnului a ajuns la fel de familiar ca o simplă doctrină de care putem vorbi superficial; putem discuta diferite aspecte în legătură cu ea, putem dezbate cu alţi oameni referitor la ea şi în tot acest timp căile noastre, comportarea noastră, duhul şi starea noastră de spirit să arate că de fapt minţim prin ceea ce mărturisim că ţinem.  

Însă nu vom continua în această direcţie tristă şi umilitoare a discuţiei. Domnul să privească la noi şi, în harul Său, să ne vindece, restaureze şi ridice sufletele! El să renască în inimile tuturor iubiţilor Săi adevărata speranţă creştină -  speranţa de a-L vedea pe Luceafărul strălucitor de dimineaţă! Fie ca exprimarea inimii şi a întegii noastre vieţi să fie “Amin! Vino Doamne Isuse!”

Aici vom încheia acest articol. Am sperat să citim în cele două epistole către tesaloniceni împreună cu cititorii noştri pentru a arăta şi a demonstra că speranţa revenirii Domnului era legată de inima apostolului prin toate cadrele, toate împrejurările şi tot ce este asociat vieţii creştine. Însă vom lăsa pe cititor să facă asta pe cont propriu. Sperăm că s-a spus suficient pentru a arăta că adevărata convertire, potrivit cu învăţătura apostolică nu poate exclude binecuvântata speranţă a venirii Domnului.

Un om cu adevărat convertit este unul care s-a întors de la idoli - s-a despărţit de lume - s-a despărţit de fostul sine - s-a întors la Dumnezeu pentru a găsi în El tot cu ce-şi  poate dori pentru timp şi eternitate, să-L slujească pe El şi numai pe El - şi în sfârşit, să-l aşepte “din ceruri pe Fiul Său”. Acesta considerăm că este răspunsul autentic la întrebarea “Ce este convertirea?”
Cititorule, eşti tu convertit? Dacă nu, atunci ce eşti? Dacă eşti convertit, viaţa ta o arată?

sursa: https://comori.org/