Categorie: Tineri crestini
1. Sfinţirea
1. Ce este sfinţirea?
Sfinţirea este acţiunea prin care Dumnezeu pune deoparte pentru El pe aceia pe care îi cheamă.
a) Sfinţirea desăvârşită a celui credincios în Domnul Hristos.
Această punere deoparte are loc odată cu naşterea din nou. Credinciosul este un ,,sfânt chemat” sau ,,sfânt prin chemare”, adică sfinţit în virtutea chemării lui Dumnezeu şi a lucrării de la cruce. ,,Noi suntem din Dumnezeu” (1. Ioan 5:19 ), ,,Voi sunteţi în Hristos” (1. Corinteni 1:30 ), ,,Aţi fost sfinţiţi”. (1. Corinteni 6:11 )
Această sfinţenie deplină este partea binecuvântată şi nealterabilă a oricărui suflet mântuit. Ea îi este acordată de Dumnezeu Însuşi, în Hristos şi credinciosul o primeşte şi se bucură de ea prin credinţă. ,,Hristos Isus a fost făcut pentru noi... sfinţire”. (1. Corinteni 1:30 ) Noi am fost ,,aleşi în El, înainte de întemeierea lumii, pentru ca să fim fără pată înaintea Lui, în dragoste”. (Efeseni 1:4 ) Adevărul acesta se sprijineşte pe lucrarea de la cruce: ,,Am fost sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna... Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna, pe cei sfinţiţi”. (Evrei 10:10,14 )
Aceasta este starea celui răscumpărat, pentru că este în Hristos, el este în ochii lui Dumnezeu, îmbrăcat în sfinţenia Domnului Hristos.
Fiecare dintre noi poate deci, într-o deplină siguranţă a credinţei şi prin puterea Duhului Sfânt, să-şi însuşească cu încredere, această descoperire: Hristos sfinţenia mea. Să nu căutăm nimic în afară de El, ci să ne bucurăm că suntem în El, una cu El şi în consecinţă, să ne bucurăm de tot ceea ce este El, în El Însuşi, pentru noi. Ce privilegiu slăvit avem de a poseda chiar sfinţenia lui Hristos! Dacă primim faptul acesta prin credinţă, ne vom da seama de realitatea lui.
b) Realizarea practică a acestei poziţii
Acelaşi har şi aceeaşi dreptate care ne asigură o poziţie de punere deoparte înaintea lui Dumnezeu în cer ne conferă o poziţie şi pe pământ, împreună însă cu răspunderea care este legată de ea. După ce a izbăvit un suflet de la moarte şi de sub puterea lui Satan, Dumnezeu îl modelează ca să îl facă tot mai asemenea cu Hristos. Sunt multe materiale nefolositoare de scos din ,,piatra brută”, dar Dumnezeu lucrează fără încetare în harul Său, pentru ca să producă în mod progresiv, în fiecare dintre ai Săi, o sfinţenie practică în toate privinţele: afecţiuni, obiceiuri, umblarea zilnică, etc. De aceea Cuvântul ne îndeamnă să urmărim sfinţenia (Evrei 12:14 ). Nu este vorba să o urmărim pentru că nu o posedăm, dimpotrivă, fiind sfinţi, trebuie să arătăm ce suntem în virtutea poziţiei noastre în Domnul Hristos. ,,Acum sunteţi lumină în Domnul; umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5:8 ) Credinciosul are o fire nouă, sfântă, cu scopuri noi. (1. Ioan 3:9 ; 5:18 ) Sfinţenia practică a devenit posibilă datorită acestei firi noi. Această sfinţenie este însă graduală (merge crescând), căci firea veche, incorigibilă, este şi ea prezentă. Dacă realizăm creşterea în sfinţenie, aceasta va aduce în viaţa noastră roadă spre slava Domnului Isus, ne vom bucura de părtăşia Sa şi El va fi văzut în noi. Acolo unde sfinţenia practică dă greş, Duhul Sfânt este întristat, mărturia credinciosului este împiedicată, în el nu este nici bucurie, nici pace, nici putere. Un astfel de credincios este firesc, căci firea păcătoasă lucrează în el şi nu Duhul Sfânt; în loc de a fi ,,un om matur” el este un ,,prunc care nu suportă bucatele tari”. (Evrei 5:12-14 ; Efeseni 4:13 ; 1. Corinteni 3:1-3 ) El nu ,,vede” pe Hristos chiar de pe acum, căci acesta este privilegiul aceluia care ,,urmăreşte sfinţenia”.
2. Cum se ajunge la sfinţenia practică?
a) Prin lucrarea lui Dumnezeu în noi
Însuşi Dumnezeu lucrează în noi prin harul Său ca să producă identificarea noastră progresivă cu Domnul Hristos pentru ca ,,Hristos să ia chip în voi”. (Galateni 4:19 ) Lucrarea aceasta se desfăşoară zi de zi şi se va încheia în ziua Lui Hristos: ,,Sunt încredinţat că Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua Lui Isus Hristos”. ,,Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcere şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 1:6 şi 2:13). Credinciosul îşi poate deci pune toată încrederea în Dumnezeu şi în făgăduinţa Lui că îl va păstra fără vina - duh, suflet şi trup – până la întoarcerea Domnului ,,Cel ce v-a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta” (1. Tesaloniceni 5:23,24 ).
Dacă noi însă împiedicăm această lucrare a harului dumnezeiesc în noi, prin neascultarea noastră, Dumnezeu trebuie să recurgă la disciplină spre binele nostru ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale. (Evrei 12:10 ) Atunci El lucrează faţă de noi ca faţă de nişte fii, ,,căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” O asemenea disciplină este expresia dragostei Lui Dumnezeu faţă de noi. ,,Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6 ) Când această disciplină a lucrat în noi, ea ,,aduce roada dătătoare de pace a neprihanirii”, manifestată prin sfinţirea practică.
De aceea suntem îndemnaţi să nu dispreţuim disciplina Domnului şi să nu ne pierdem curajul, mai ales atunci când El ne mustră (Evrei 12:4-11 ). Ba dimpotrivă, putem să binecuvântăm dragostea care ne educă şi să cerem ca şi David ,,Cerceteaza-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23,24 )
b) Prin mijlocirea Domnului Hristos
Domnul Isus, Marele nostru preot, mijloceşte pentru ai Săi la Tatăl, ca să fie păziţi de căderi, ,,...El rămâne în veac”,... ,,De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:24,25 ) El nu va îngădui să se piardă niciun singur răscumpărat în timpul trecerii prin pustia aceasta, ci, prin mijlocirea Sa puternică, El îi va ţine pe toţi în picioare. Ce mângâiere pentru cel credincios să aibă un Hristos viu, care se roagă pentru el!
c) Prin lucrarea Duhului Sfânt
,,...prin Duhul...” cel credincios, face ,,să moară faptele trupului...” (Romani 8:13 ), adică manifestările firii păcătoase care este în el. Trupul său este templul Duhului Sfânt şi nu-şi mai aparţine sieşi, căci a fost răscumpărat cu un preţ mare: sângele scump al lui Hristos. Deci, el trebuie să vegheze să nu împiedice lucrarea Domnului în El, pentru ca ,,să slăvească pe Dumnezeu în trupul Său”. (1. Corinteni 6:19,20 )
d) Prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu
Sufletul care se supune smerit lucrării Cuvântului, înaintează în sfinţenie ,,Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decăt o sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12 ) Să ne ferim de a ne sustrage de la pătrunderea acestei săbii! La rugăciunea Sa de Mare Preot, Domnul Isus cere lui Dumnezeu să-i sfinţească pe ai Săi prin adevăr şi adaugă: ,,Cuvântul Tău este adevărul”. (Ioan 17:17 ) ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. (2. Timotei 3:16,17 )
Dacă vrem însă ca acest Cuvânt să lucreze sfinţirea întregii noastre fiinţe, trebuie să-L cunoştem şi să-L ascultăm. Psalmistul putea să spună: ,,Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. (Psalmul 119:11 ) Este deci necesar ca să ne hrănim din Cuvânt, să-l înghiţim cum spunea Ieremia. (Ieremia 15:16 )
Şi apoi am spus, trebuie să ascultăm Cuvântul. Acolo unde această ascultare dă greş, Cuvântul nu poate să-şi exercite acţiunea sfinţitoare, inima se împietreşte, se înşeală singură. ,,Fiţi împlinitori ai Cuvântului nu doar ascultători, înşelându-vă singuri”. (Iacov 1:22 ) Domnul Isus a insistat de multe ori asupra nevoii de ,,a păzi” Cuvântul Său, poruncile Sale. (Ioan 14:15,21,23,24 ) În privinţa aceasta ne sunt date înştiinţări solemne: ,,Cine zice: Îl cunosc şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el”. (1. Ioan 2:3-6 ; 3:24 ; 5:3,4 )
e) Prin contemplarea slavei lui Hristos
Sfinţenia practică se leagă totdeauna de un Hristos care stă în Slavă. Domnul Isus ,,S-a sfinţit” pentru ai Săi, adică S-a pus deoparte ca Om în Slavă, „Ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. (Ioan 17:19 ) În măsura în care noi nu întristăm pe Duhul Sfânt, El leagă afecţiunile noastre de un Hristos slăvit, pentru ca astfel să ne facă în fiecare zi, tot mai asemenea Lui. Apostolul Pavel doreşte ca Domnul să întărească inima tesalonicenilor ,,să fie fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi”. (1. Tesaloniceni 3:13 ; vezi şi Ioan 3:2,3 ) Credinciosul a cărei comoară este Domnul Hristos va avea fără îndoială inima lui în cer. (Matei 6:21 ) Această contemplare a Domnului Isus în Slavă va produce în cel credincios o asemănare progresivă cu dumnezeiescul lui Model. „Noi toţi privind cu faţa descoperită slava Domnului suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2. Corinteni 3:18 ) Dacă facem din Persoana Lui slăvită, obiectul contemplării noastre statornice, desăvârşirile Lui se vor reflecta neapărat în noi, prin credinţa care le va reproduce în omul dinlăuntru şi în viaţa noastră. În adevăr această asemănare cu Hristos se manifestă în întreaga comportare a celui credincios care devine, astfel, o ,,epistolă a Lui Hristos cunoscută şi citită de toţi oamenii”. (2. Corinteni 3:2,3 )
3. Lucrarea sfinţeniei
Sfinţenia lucrează în tot ce suntem şi în tot ce facem.
a) În trupul nostru
Cuvântul lui Dumnezeu declară că trupul nostru ,,este pentru Domnul”. El este templul Duhului Sfânt, de aceea trebuie să ,,slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru.” (1. Corinteni 6:19,20 ) Credinciosul este îndemnat ,,să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei... Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.” (1. Tesaloniceni 4:4-7 ) Noi avem preţiosul privilegiu de ,,a aduce trupurile nostre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”, adică de a le consacra în întregime lucrării Sale. (Romani 12:1 ; Romani 6:13,19 )
b) În gândurile noastre
Dumnezeu îndeamnă la sfinţenia ,,omului din lăuntru”. ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbe 4:23 ). ,,Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii...” (Psalmul 51:6 ). Apostolul Pavel îndemna pe Corinteni să se curăţească de orice întinăciune a cărnii şi a Duhului ducând până la capăt sfinţenia în frică de Dumnezeu (2. Corinteni 7:1 ). Viaţa lui Hristos în noi nu va putea să-şi găsească bucuria acolo unde Hristos nu şi-o poate găsi. Duhul Lui Hristos în noi n-ar putea să fie diferit de Duhul care era în Hristos, ,,Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.” (1. Corinteni 6:17 )
c) În vorbirea noastră
Sfinţirea vorbirii noastre decurge din sfinţirea gândurilor noastre. Trebuie să evităm trei primejdii:
-defăimările (1. Petru 2:1 )
-vorbele deplasate şi nesănătoase (Efeseni 4:29 ; 5:4 )
-minciuna (care include şi exagerările)
Câte tulburări şi despărţiri au fost provocate de defăimări (bârfeli, clevetiri, vorbiri de rău)! Un frate bătrân a scris: ,,Nimic nu arată o stare de inima mai de plâns, şi nimic nu poate fi o piedică mai mare în calea binecuvântării, decât un duh de cenzură şi de critică”. Cuvântul condamnă de asemenea cu asprime ,,vorbele murdare, cuvintele nechibzuite şi uşuratice”. În sfârşit minciuna, al cărei tată este Satan, este incompatibilă cu sfinţenia. ,,Nu vă minţiţi unii pe alţii...” (Coloseni 3:9 ) ,,Lepădaţi... orice vicleşug...” (1. Petru 2:1 ) Minciuna reflectă o falsitate interioară de care Dumnezeu are oroare, căci El vrea ca adevărul să fie în omul dinlăuntru. (Psalmul 51:6 )
d) În umblarea noastră
Credinciosul este chemat să manifeste sfinţenia în toată umblarea sa, după modelul desăvârşit pe care Domnul ni l-a lăsat. ,,Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1. Ioan 2:6 ) Tot ce este nedemn de Hristos este nedemn de un credincios. Această sfinţenie va fi caracterizată prin lumină în toata comportarea noastră. Voi ,,...sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii... Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului,...” (Efeseni 5:8,10 )
Deci, scopul sfinţeniei este ca cel credincios să se asemene tot mai mult cu Domnul Isus, încă de aici de pe pământ. Desăvârşirea va fi atinsă în cer căci acolo ,,vom fi făcuţi asemenea Lui”. Atunci nu va mai fi nicio diferenţă. Modelul şi aceia pe care i-a sfinţit El. Scopul slăvit al Lui Dumnezeu va fi realizat din plin: ,,vom fi asemenea chipului Fiului Său”, care ,,va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale”. (Ioan 3:2 ; Romani 8:29 ; Filipeni 3:21 ) Ceea ce face posibilă împlinirea acestui minunat plan al lui Dumnezeu, este lucrarea lui Hristos de la cruce. Vom înainta în sfinţenie în măsura în care vom aprecia la adevărata ei valoare această lucrare a lui Hristos. Aceasta este dorinţa Domnului, ca toţi preaiubiţii Lui să ajungă la ,,starea de om matur, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” şi să crească ,,până la El care este Capul, Hristos” (Efeseni 4:12 şi următoarele).
2. Eliberarea
De citit: Romani 6:14-23 ; 7:14-25 ; 8:1-4 ; 12 - 17
1. Ce este eliberarea?
Termenul acesta desemna altădată actul juridic prin care un sclav era pus în libertate. Pe plan spiritual, eliberarea este izbăvirea de sub puterea păcatului. Omul nenăscut din nou nu are decât o fire în el: firea (sau natura) adamică, ale cărei roade nu sunt decât păcat. Prin lucrarea Duhului Sfânt care vine să locuiască în el, omul născut din nou primeşte de la Dumnezeu o fire nouă, dumnezeiască, desăvârşită, asemănătoare cu cea a lui Hristos; care nu poate păcătui căci ea este, după chipul Celui ce l-a creat (Coloseni 3:10 ). Puterea acestei vieţi noi este Duhul Sfânt.
Totuşi, naşterea din nou nu înlătură firea veche. Aceasta rămâne deci în cel credincios până la sfârşitul vieţii sale, ba mai mult, ea se străduieşte în mod constant să subjuge firea cea nouă. În cel credincios este deci o permanentă luptă nu între el însuşi şi firea păcătoasă ci între Duhul lui Sfânt care locuieşte în el şi firea păcătoasă care este în el. ,,Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” (adică voia firii păcătoase)-Galateni 5:17 . Această luptă se datorează faptului că firea păcătoasă nu suportă să fie pusă la o parte, în virtutea judecăţii pe care Dumnezeu a pronunţat-o şi executat-o împotriva ei la cruce, în Hristos, când a ,,condamnat păcatul în firea pământească”. Dar acei care prin credinţă, acceptă cu recunoştinţă această judecată împotriva firii păcătoase, au dreptul şi puterea de a se socoti morţi, pentru că Hristos a murit şi trăiesc viaţa prin învierea Sa.
Se întâmplă totuşi, şi vai prea adeseori, ca firea păcătoasă să biruiască şi chiar să stăpânească atât de mult pe cel credincios încât Duhul nu poate deloc sa-şi manifeste puterea în el. Un astfel de om este un credincios firesc, a cărui comportare nu se deosebeşte, decât foarte puţin, de aceea a oamenilor nenăscuţi din nou. Astfel era de exemplu, cazul Corintenilor, cărora apostolul Pavel a trebuit să le spună: ,,Nu sunteţi voi lumeşti şi nu umblaţi voi în felul oamenilor?” (1. Corinteni 3:1-4 )
Sunt deci, credincioşi lumeşti (fireşti) şi credincioşi duhovniceşti - primii supuşi firii păcătoase, ceilalţi călăuziţi de Duhul Sfânt; prunci în Hristos şi oameni maturi - pruncii nu suportă decât ,,lapte”, ceilalţi se hrănesc cu ,,hrană tare”. În mod simbolic câteva seminţii ale lui Israel au rămas în partea de dincoace de Iordan şi altele care l-au trecut - simbolul morţii împreună cu Hristos - au intrat în ţara făgăduinţei. Seminţiile care nu au luat în stăpânire nimic din ţara făgăduinţei simbolizează pe creştinii care nu cunosc nici răstignirea firii păcătoase în Domnul Hristos, nici puterea unei vieţi de înviere în El, nici bucuria binecuvântărilor duhovniceşti ale Canaanului ceresc. (Efeseni 1:3 )
Şi nu aceasta este ceea ce vrea Dumnezeu de la ai Săi; El vrea ca ei să fie oameni duhovniceşti, oameni maturi în Hristos, care trăiesc o viaţă de înviere, de bucurie, de putere şi care se bucură în mod real de moştenirea lor cerească în Domnul Isus. Cum se poate aceasta? Izbăvindu-i de puterea păcatului, dar în acelaşi timp făcându-i capabili să trăiască viaţa cea nouă care le-a fost dată, pentru că ei au înviat împreună cu Hristos.
Cel credincios este deci chemat să pună stăpânire, prin credinţă, pe un întreit adevăr şi să-l trăiască în realitatea fiecărei zile:
1. El este mort faţă de păcat, căci a fost răstignit împreună cu Hristos (Romani 6:2,6 ) (el a intrat în Iordan).
2. El a fost înviat împreună cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt (Coloseni 2:20 ; 3:1-4 ) (el a ieşit din Iordan)
3. El este aşezat în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 2:4-7 ), poziţia pe care o cunoaşte din Cuvânt, prin Duhul Sfânt şi de care se bucură prin puterea aceluiaşi Duh Sfânt care este în cel credincios (el a intrat în Canaan).
Cuvântul scoate în evidenţă această identificare a celui credincios cu Hristos, folosind, în multe rânduri expresia ,,împreună cu”.
Noi suntem răstigniţi împreună cu El (Romani 6:6 ), morţi împreună cu El (Romani 6:8 ; Coloseni 2:20 ), îngropaţi împreună cu El (Efeseni 2:5 ), înviaţi împreună cu El (Efeseni 2:6 ).
Am fost identificaţi cu El ,,în moartea ca şi învierea Sa”. După textul original: ,,am fost făcuţi o tulpină cu Hristos”. Una cu El în moartea Sa, noi suntem într-adevăr morţi; una cu El în învierea Sa, noi suntem în adevăr vii prin viaţa Lui. Judecata Lui Dumnezeu cu privire la păcatele noastre s-a efectuat în persoana Domnului Isus, pe cruce, dar această judecată fiind deja executată, noi suntem acum în întregime izbăviţi de orice condamnare (Romani 8:1 ), judecata a rămas în urma noastră şi fiind înviaţi împreună cu Hristos noi trăim viaţa Lui de înviere. ,,Cum este El, aşa suntem şi noi…” (1. Ioan 4:17 ).
Astfel, suntem uniţi cu Hristos pe cruce, în mormânt şi în locurile cereşti în aşa fel că împărţim cu El biruinţa Sa de la cruce, puterea învierii Lui şi plinătatea unei vieţi slăvite.
Însuşindu-ne prin credinţă această realitate o luăm în stăpânire ca pe o parte binecuvântată care ne aparţine. Nu este deci vorba deloc de a încerca să o câştigăm prin propriile noastre eforturi pentru că am obţinut-o deja în Domnul Isus Hristos. De îndată ce am primit acest preţios adevăr, prin Duhul Sfânt, în inima noastră, încetăm de a fi ocupaţi înaintea lui Dumnezeu cu omul cel vechi, gândind să scoatem ceva bun din el şi încetăm de a striga: ,,O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” Ar fi, să aştepţi ce nu se va întâmpla niciodată, pentru că deja s-a întâmplat în Domnul Hristos. Omul cel vechi a fost complet anulat la cruce în moartea lui Hristos, astfel încât, înaintea Lui Dumnezeu, el nu mai există. Prin har, omul cel vechi a fost pus în mormânt, acum mai bine de 19 secole; prin credinţă vom menţine acest adevăr. Tiranul a fost detronat prin biruinţa pe care Domnul Isus Hristos a câştigat-o la cruce şi acum domneşte şi trăieşte în noi Hristos.
Cu alte cuvinte eliberarea arată în cel credincios viaţa şi puterea dumnezeiască:
Viaţa. Când anunţă ucenicilor Săi venirea Mângâietorului, Domnul Isus spune: ,,În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu că voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan 14:20 ). Dacă expresia ,,voi sunteţi în Mine” exprimă poziţia noastră în Domnul Hristos aşa cum ne vede şi ne priveşte Dumnezeu în El, expresia ,,Eu în voi” exprimă viaţa nouă pe care o are cel credincios. Prin credinţă eu ştiu că Hristos trăieşte în mine.
Puterea acestei vieţi noi este Duhul Sfânt cu care este pecetluit cel credincios (Efeseni 1:13 ; 4:30 ), dar de care va trebui să fie plin, ca de o putere care lucrează manifestând realitatea şi roadele vieţii noi pe care credinciosul o posedă.
2. Cum se înfăptuieşte eliberarea
Ca să ne bucurăm de puterea acestor adevăruri, trebuie nu numai să le luăm ca învăţături, dar trebuie şi să învăţăm să le punem în practică, ceea ce nu înseamnă deloc că trebuie să învăţăm lecţia noastră prin păcat şi căderi (de pildă ca Petru). Dimpotrivă, o inimă evlavioasă şi lipită de Domnul va învăţa lecţia în prezenţa lui Dumnezeum în părtăşie cu El şi lăsându-se învăţată de Duhul Sfânt. Aşa a fost cazul apostolului Pavel.
Găsim în Romani 7 descrierea unor astfel de experienţe. Credinciosul trebuie să înveţe:
a) Că în el este o fire coruptă în întregime: ,,...eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” (versetul 14) Căci ,,Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea păcătoasă,…” (versetul 18). Descoperirea aceasta, este dureroasă şi produce în noi o adâncă dezamăgire. Atâta timp cât credinciosul a recunoscut că roadele pomului sunt rele (păcatele făcute în firea veche), dar n-a recunoscut că pomul în el însuşi este în totul corupt, el nu se poate vedea izbăvit, căci va încerca întotdeauna să se silească să-şi înbunătăţească firea păcătoasă, încercare cu totul zadarnică. Iată cea de a doua experienţă:
b) Că el nu are nici o putere ca să-şi stăpânescă sau să amelioreze firea pământească. ,,Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.” (versetul 15) ,,…pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (versetul 18) ,,Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (versetul 19) Firea păcătoasă este deci o natură neîmblânzită şi imposibil de a fi îmblânzită (Romani 8:7 ). De aceea Dumnezeu n-a încercat să o îmbunătăţească, ci prin lege El a demonstrat totala neputinţă în bine şi corupţia iremdiabilă a firii păcătoase. Dumnezeu nu se aşteaptă de la copiii Săi ca ei să se silească s-o corijeze, ci dimpotrivă, El aşteaptă ca ei să fie în totul de acord cu El. Însuşi apostolul Pavel a trebuit să facă o experienţă că firea păcătoasă în el era atât de incorijibilă încât Dumnezeu a fost constrâns să-i trimită un ţepuş în carne, un înger al lui Satan ca să-l pălmuiască, pentru ca omul cel vechi să nu se îngâmfe din pricina extraordinarelor descoperiri care îi fuseră făcute când a fost răpit în al treilea cer (2. Corinteni 12:7-10 ).
c) Că păcatul este lipit de această fire pământească şi nu credinciosul însuşi, care face ceea ce nu vrea. ,,Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine,...” (versetul 17) ,,Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (versetul 20) Credinciosul descopere că firea lui pământească este o fire păcătoasă care nu poate să lucreze decât în conformitate cu ce este ea şi că produce numai păcat. Dar el are privilegiul de a nu recunoaşte decât firea cea nouă ca fiind el însuşi; firea veche este numai un vrăjmaş pe care trebuie să-l trateze ca atare.
d) Concluzia acestor constatări atât de neplăcute şi umilitoare este următoarea: ,,Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...” (versetele 21-24) Îndată după aceea însă apostolul Pavel mulţumeşte pentru izbăvirea pe care a lucrat-o Dumnezeu prin Domnul Hristos, izbăvire ale cărei slăvite rezultate el le expune în capitolul 8. Deşi în capitolul 7 pronumele ,,eu” şi ,,pe mine” se întâlneşte de mai multe ori, pe când Duhul Sfânt nici nu este menţionat, în capitolul 8 nu găsim acest pronume decât de trei ori, dar Duhul Sfânt este menţionat, de 16 ori; ,,eu” este pus deoparte şi îi ia locul puterea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului eliberat: ,,…legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Romani 8:2 ) O putere dată de Dumnezeu, Duhul de viaţă, intervine în cel credincios şi îl eliberează de această putere care-l constrânge să păcătuiască; credinciosul izbăvit este eliberat de puterea păcatului, el ştie că nu mai trebuie să păcătuiască, el nu mai este robul păcatului, este liber şi ca atare, supus neprihănirii.
S-a dat o ilustrare a acestei realităţi, macaraua echipată cu un puternic electro-magnet şi de care se serveşte pentru descărcarea fierăriei. De îndată ce curentul lucrează asupra electro-magnetului, fierăria este eliberată de forţa de gravitaţie şi macaraua poate s-o transporte în altă parte. Acolo, curentul se întrerupe şi gravitatea face să cadă încărcătura pe locul dorit. Legea păcatului - legea gravităţii ei din exemplul nostru - va face totdeauna să se păcătuiască. Dar de îndată ce curentul anulează gravitatea (atracţia păcatului), legea Duhului de viaţă în Isus Hristos ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii. Atâta timp cât lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze, legea păcatului este neutralizată. Dar dacă un cablu este tăiat electro-magnetul nu mai primeşte curentul şi nu mai are nici o eficacitate. Tot aşa, dacă Duhul este împiedicat prin manifestarea voinţei prorpii sau întristat prin lucrarea firii păcătoase, acţiunea Lui nu poate continua şi noi suntem fără putere şi fără roadă. ,,Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:10 ) ,,Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” (1. Petru 2:11 )
3. Care sunt efectele eliberării?
Credinciosul eliberat realizează practic:
-că a murit împreună cu Hristos
-că a înviat împreună cu El
-că el are pe Duhul Sfânt, puterea de viaţă nouă în Domnul Hristos.
Vom considera în lumina Scripturii, consecinţele care decurg din aceste trei fapte.
a) Efectele morţii împreună cu Hristos
Prin identificarea sa împreună cu Hristos în moartea Sa, credinciosul, eliberat de legea păcatului şi a morţii, nu mai este sub lovitura condamnării. ,,Acum deci, nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” (Romani 8:1 ) Nu poate fi condamnat un mort. Nici păcatele pe care le-au făcut, nici păcatul care locuieşte încă în firea lor pământească, nu mai pot expune la vreo condamnare pe cei ce sunt în Hristos. Judecata lor este în întregime împlinită, pentru că Domnul Hristos a suferit-o în locul lor: El a murit şi a înviat pentru ei. ,,Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10:14 ) ,,…pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8:30 )
Noi deci ne bucurăm pentru totdeauna în Cel Înviat, de o poziţie desăvârşită şi de nezdruncinat. Deşi firea păcătoasă este încă în noi, noi nu mai suntem în firea păcătoasă, ci în Domnul Isus Hristos, deci morţi faţă de păcat: fiindcă El a murit şi trăim viaţa Sa, fiindcă El a înviat. ,,Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.” (Romani 8:12 ) Păcatul nu mai are nici un drept asupra noastră. Desigur, păcatul este încă în noi, dar nu are putere asupra noastră. Altădată eram robii păcatului, dar acum, prin moartea noastră împreună cu Hristos, suntem izbăviţi de această robie, suntem eliberaţi. Aşa va fi pentru fiecare credincios care, prin har, se socoteşte mereu mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Isus Hristos. Dacă Dumnezeu ne cere să ne socotim morţi, nu facem aceasta ca să murim, ci pentru că suntem morţi. Dumnezeu nu ne cere niciodată să recunoaştem ceea ce nu corespunde unei realităţi.
Firea a fost judecată, şi atât de absolut încât noi avem în Domnul Hristos o răscumpărare reală şi totală. Eliberarea noastră a fost săvârşită într-un mod desăvârşit, pentru că ceea ce face Dumnezeu nu poate fi decât desăvârşit. El n-ar putea să fie mulţumit să ne ierte păcatele, lăsându-ne în acelaşi timp sub puterea păcatului. De asemenea, o izbăvire incompletă, n-ar putea să dea inimilor noastre decât o pace şubredă, nesigură. O izbăvire totală ne este câştigată: iertarea păcatelor, pe de o parte şi pe de altă parte, izbăvirea de sub puterea păcatului. Dumnezeu în dragostea Lui, a avut grijă de una şi de alta prin dăruirea Fiului Său.
Identificarea credinciosului cu moartea Domnului Hristos are ca rezultat şi de a-l izbăvi de subjugarea oricărui fel de legalism, ,,Dacă aţi murit împreună cu Hristos... de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ce acestea: ,,Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” (Coloseni 2:20-23 ).
Firii pământeşti îi place să prescrie ordonanţe, a căror observare (ascultare) îi pare că dă merit oarecare, în ochii Lui Dumnezeu, celui care se supune lor. Credinciosul, fiind răstignit împreună cu Domnul Hristos, nu mai este supus unor astfel de ordonanţe: el este mort faţă de lege şi faţă de toate poruncile. ,,Tot astfel, fraţii mei, prin trupul Lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.” (Romani 7:4-6 ) ,,Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” (Galateni 2:19 ) O lege nu are efect nici autoritate faţă de un mort. Prin moartea noastră împreună cu Hristos, suntem dezlegaţi de puterea legii, adică nu numai de legea pe care a dat-o Dumnezeu în Sinai, dar şi de orice principiu legal, adică de orice sistem care încearcă să stabilească neprihănirea omului înaintea Lui Dumnezeu prin fapte. Să nu ne înşelăm, legalismul este înnăscut în inima omului, fie că este evreu sau nu, şi dacă noi nu veghem, suntem în primejdia de a urma exemplul Colosenilor şi să stabilim ordonanţe pentru satisfacerea firii pământeşti. Ori, în ochii Lui Dumnezeu, faptele aşa zise religioase sunt tot atât oribile ca şi celelalte fapte ale firii păcătoase. Numai roada Duhului Sfânt Îl slăveşte pentru că este produsă nu prin strădania omului, ci prin puterea Dumnezeiască. Astfel, noi nu mai avem deloc de a face cu legea. Asta nu înseamnă totuşi că noi faţă de Dumnezeu, suntem fără lege, ci noi suntem de drept supuşii Lui Hristos (1. Corinteni 9:21 ). Din acest fapt, cerinţele drepte ale Legii Lui Dumnezeu sunt realizate în aceia care, fără să fie aşezaţi sub autoritatea şi blestemul legii, umblă nu după firea păcătoasă, ci după îndemnurile Duhului (Romani 8:4 ), pe urmele binecuvântate ale Modelului lor desăvârşit.
Un al treilea efect al morţii noastre împreună cu Domnul Hristos este faptul că noi trebuie să ,,dăm morţii mădularele care sunt pe pământ”. (Coloseni 3:5 ) Un mădular sau organ care nu mai primeşte hrana necesară slăbeşte treptat şi moare. În viaţa practică este exact ceea ce trebuie să facă un credincios cu privire la mădularele trupului (curvia, necurăţia, patima etc), trebuie să le retragă orice hrană.
Credinciosul trebuie de asemenea să ,,renunţe” la alte manifestări ale firii păcătoase: mânie, răutate, defăimare, vorbe ruşinoase etc. Chiar dacă acestea nu sunt dorinţe atât de puternice ca cele dinainte, ele sunt poate mai ascunse, mai perfide, şi cel credincios are nevoie de puterea Duhului Sfânt ca să renunţe la ele. Totuşi trebuie să ne fie foarte clar faptul că cel credincios nu lucrează această ,,omorâre” a cărnii pentru ca el să poată muri faţă de păcat, ci pentru că el este mort şi înviat împreună cu Hristos. Această mortificare este deci rezultatul binecuvântat al identificării noastre cu moartea şi învierea Domnului Isus.
În sfârşit a patra consecinţă a morţii noastre împreună cu Domnul Hristos este izbăvirea noastră faţă de lume. Apostolul Pavel spunea ,,În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14 ) Crucea condamnă în mod hotărât lumea care a lepădat pe Domnul Isus. Pe de o parte ea dezvăluie adevăratul caracter al lumii; ea este vrăjmaşă lui Dumnezeu, şi „oricine este prieten cu lumea este vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4 ). Pe de altă parte, crucea este o barieră de netrecut între lume şi cel credincios: ea este un stâlp de hotar dincolo de care se află teritoriul vrăjmaşului. Credinciosul nu va risca să se expună acolo, ci îşi va aminti că el murit împreună cu Hristos, faţă de lume, şi că el nu este din lume după cum Hristos nu este din lume (Ioan 17:14,16 ).
Credinciosul care realizează cu adevărat că el este o fiinţă cerească, socoteşte ca o întinare orice amprentă a lumii în viaţa sa. Dacă suntem conştienţi că lumea a lepădat şi răstignit pe Domnul nostru, noi n-avem altă dorinţă decât aceea de a fi părtaşi cu lepădarea şi cu Crucea Lui. În felul acesta în mod practic ne vom socoti morţi faţă de lume iar lumea va vedea în noi nişte morţi pe care nu-I poate atrage prin poftele ei. Să luăm însă seama, că lumea se strecoară foarte uşor în inima noastră. Ori, o inimă împărţită îşi pierde bucuria şi părtăşia cu Domnul Isus. ,,Sarea şi-a pierdut gustul”; mărturia noastră este fără putere, când, în ciuda cuvintelor noastre, faptele noastre dovedesc că în ochii noştri un Hristos lepădat are puţin preţ.
b) Efectele învierii împreună cu Hristos
Credinciosul nu a fost identificat cu Hristos numai în moartea Sa, dar şi în învierea Sa (Romani 6:5 ; Coloseni 2:12, 3 :1; Efeseni 2:5 ). ,,…nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20 )
Fiind înviaţi împreună cu Domnul Isus, Dumnezeu ne vede acum în Hristosul înviat. Prin moartea noastră împreună cu El, noi am fost izbăviţi de vechea noastră stare naturală. Prin învierea noastră împreună cu El, El ne prezintă pentru totdeauna înaintea Lui Dumnezeu, într-o poziţie nouă. Prin credinţă, noi prindem aceste adevăruri şi prin puterea Duhului Sfânt, suntem făcuţi capabili să le realizăm în viaţă noastră zilnică. Atunci putem să umblăm într-un fel potrivit cu poziţia noastră de înviaţi în Hristos. Nu prin umblarea noastră putem căpăta această poziţie de desăvârşire înaintea Lui Dumnezeu, ci ne este dată în virtutea lucrării Domnului Hristos. Noi suntem în stare să arătăm această desăvârşire în mersul nostru, tocmai pentru că avem o poziţie desăvârşită. Este important ca fiecare din noi să înţelegm că este în afara lui, în Hristosul înviat, o plinătate de viaţă pe care noi o avem prin credinţa în El.
Această viaţă nouă ne aparţine, dar ea este în Hristos, ascunsă cu El în Dumnezeu, în siguranţă, în izvorul ei veşnic. Lumea nu o poate cunoaşte, da lumea va vedea în noi roadele dacă suntem credincioşi. ,,Oamenii nu pot vedea izvorul, dar trebuie să vadă că apa curge.” (J.N.D.) În Hristos, noi găsim o putere vie care ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii. (Romani 8:2 ) Prin unirea noastră cu El, noi avem deci viaţa şi puterea.
Care sunt efectele practice ale învierii noastre cu Hristos?
,,Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor,... Să nu vă daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca unelte ale nelegiurii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi, şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca nişte unelte ale neprihănirii.” (Romani 6:12,13 ) ,,Vă îndemn dar, fraţilor... să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujire duhovnicească.” (Romani 12:1 )
Credinciosul se pune deci în totul la dispoziţia Domnului. El ştie ca nu-şi mai aparţine lui însuşi căci a fost cumpărat cu sângele scump al lui Hristos, în aşa fel că acum el are cinstea de a slăvi pe Dumnezeu în trupul său (1. Corinteni 6:19,20 ). Hristos ,,…a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” (2. Corinteni 5:15 ) Iar noi nu ne predăm viaţa noastră ca să fim ai Lui, ci pentru că suntem ai Lui.
După ,,…cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Romani 6:4 ) Atâta timp cât suntem încă în trup în firea păcătoasă, noi slujim păcatului, şi aducem roade pentru moarte. Dar prin învierea noastră împreună cu Hristos, noi suntem robi ai neprihănirii, ca să aducem roade pentru Dumnezeu. Slujirea noastră este cu totul diferită; altădată era pentru păcat; astăzi este pentru neprihănire. Roada acestei slujiri este deasemenea cu totul alta; altădată era pentru păcat; acum, este în sfinţenie pentru viaţa veşnică. (versetul 22) Izbăvirea aceasta de robia păcatului şi viaţa aceasta după voia Lui Dumnezeu nu pot fi realizate decât prin credinţă şi în puterea Duhului Sfânt.
Această consacrare (predare) Domnului, cuprinde toate mădularele trupului nostru. Totul este cuprins nimic nu este omis. Ea se produce ca o lucrare de temelie la naşterea din nou, dar trebuie reînnoită zilnic. În fiecare zi, trebuie ca şi la început să-I deschidem Domnului uşa inimii noastre spunându-I; ,,Doamne vino să locuieşti în mine. Tu eşti în fiinţa mea peste tot la Tine acasă!” să-I spunem: ,,Doamne iată-mă! Ce vrei să fac pentru Tine?” Avem pilda apostolului Pavel care, ştiind că nu a ajuns la desăvârşire ,,alerga căutând să apuce premiul” (Filipeni 3:12 ); era un efort neîntrerupt. Cât priveşte identificarea noastră cu moartea Lui Hristos - temelia eliberării - Pavel spunea: ,,Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” (2. Corinteni 4:10 ) Era un lucru înoit în permanenţă în umblarea sa de fiecare zi ,,Întotdeauna, peste tot”; fie ca aceste cuvinte să se sape în inimile noastre!
c) Efectele prezenţei Duhului Sfânt în cel credincios.
Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios îl încredinţează de poziţia lui de fiu şi îi aduce bucuria legăturii lui cu Tatăl. ,,Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul Lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:14 ) Bucuria acestei legături este foarte scumpă, căci prin ea, credinciosul eliberat gustă din plin dragostea Lui Dumnezeu în desăvârşita libertate a unui fiu. ,,Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă ,,Ava” adică ,,Tată”! Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu;...” (Galateni 4:6,7 ) Noi nu mai suntem robi, noi n-am primit un duh de robie, noi nu mai suntem sclavi pe care un stăpân aspru i-a vândut altui stăpân tot aşa de aspru, ci suntem fii, am primit Duhul de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată! (Romani 8:15 ) Duhul acesta de înfiere ne permite să ne apropiem de Dumnezeu cun încredere, ca de un Tată cu inimă iubitoare, pentru că ştim că Dumnezeu este pentru noi, că nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos şi că nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui Dumnezeu. Noi suntem în Domnul Hristos şi Dumnezeu ne iubeşte cum Îl iubeşte pe Hristos. Tu ,,…i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine... pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei,...” (Ioan 17:23,26 ) Dar fiecare credincios trebuie să-şi însuşească în mod personal aceste adevăruri scumpe: ,,Tu nu mai eşti rob, ci fiu”. De îndată ce credinciosul striga: ,,Ava, Tată!” înseamnă că a primit Duhul Sfânt de înfiere, căci trebuie mai întâi să fii fiu ca să primeşti Duhul de înfiere.
Credinciosul eliberat umblă prin Duhul, ceea ce îl face capabil să nu mai împlinească poftele firii pământeşti. (Galateni 5:16 ). ,,Noi nu trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului...” (Romani 8:4 ) Izbăviţi de păcat, liberi înaintea lui Dumnezeu, el ,,face să moară prin Duhul, faptele trupului (adică ale firii pământeşti)”. (Romani 8:13 ) În loc să împlinească faptele firii păcătoase, el va arăta roada Duhului, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia. (Galateni 5:22 ) Cum se face aceasta? Prin faptul că el şi-a ,,...rastignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Galateni 5:24 ) şi deci, el se poate socoti mort faţă de păcat, şi viu pentru Dumnezeu în Isus Hristos. (Romani 6:11 ) Credinciosul care trăieşte prin Duhul a înţeles că Hristos este viaţa sa şi că este unit cu El prin Duhul Sfânt. Atâta timp cât Duhul nu este întristat, El ne face să ne bucurăm de o părtăşie neîntreruptă cu Domnul Hristos, care este viaţa noastră. Astfel, noi umblăm prin Duhul, cu ochii aţintiţi asupra Domnului Isus şi cu inima atât de plină de El încât suntem în afara firii păcătoase şi a dorinţelor ei. Sufletul nostru trăieşte fiind ocupat de Hristos, admirându-L, stând de vorbă cu El; credinciosul, ca să spunem aşa, este izbăvit de el însuşi şi trăieşte prin Duhul, viaţa Altuia. Firea păcătoasă fiind ţinută la locul pe care i l-a hotărât Dumnezeu, adusă la tăcerea morţii, atunci Duhul Sfânt Îşi manifestă toată puterea şi produce în noi roada Lui spre slava Lui Dumnezeu.
Faptul că cel credincios are Duhul lui Dumnezeu este, în sfârşit garanţia învierii trupului. ,,Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 ) Trupul nostru are parte şi el de puterea învierii. Va veni ziua când trupul va fi în armonie cu viaţa nouă pe care o avem prin Duhul Sfânt.
Izbăvirea de sub puterea păcatului constituie pentru viaţa practică a credinciosului, unul din rezultatele cele mai slăvite ale lucrării Domnului Hristos. Creştinul izvăvit umblă în puterea Duhului Sfânt, ceea ce îl face în stare să trăiască o viaţă de biruinţă şi de sfinţenie, într-o mereu mai mare asemănare cu Domnul Isus. Viaţa Domnului Isus se arată în el, şi puterea Duhului Sfânt însufleţeşte această viaţă aducând roadă sprea slava lui Dumnezeu.
3. Vegherea pentru luptă
De citit: 1. Petru 1:13-25, 5 :8-11, 2. Petru 3:11-14, 17-18
Credinciosul care vrea să ,,urmărească sfinţenia”, va întâmpina pe calea lui piedici, greutăţi, ispite, vrăjmaşi dinlăuntru şi din afară. El va avea deci să susţină o luptă. Desigur, lupta aceasta nu reprezintă singurul aspect al luptei creştine, dar experienţa învaţă că un loc important în ea îl are lupta împotriva păcatului, poate în mod mai deosebit în viaţa tânărului credincios. În capitolul de faţă, am dori să cercetăm ce ne învaţă Cuvântul cu privire la pregătirea pentru acest fel de luptă creştină.
Lupta poate veni pe negândite; credinciosul trebuie să facă faţă la ispite deosebite, neobişnuite, vrăjmaşul lansează un atac neaşteptat, brusc, violent. Dar este o luptă permanentă pe care o avem de susţinut, în ce privesc slăbiciunile noastre, în mersul nostru zilnic.
Ce resurse pune Dumnezeu la dispoziţia a lor Săi ca să îi pregătească pentru această luptă şi să facă în stare să iasă biruitori din ea? Care trebuie să fie atitudinea lor faţă de luptă? Cum trebuie să se antreneze ei ca să poată s-o înfrunte ca biruitori?
În adevăr, este nevoie să ne pregătim pentru luptă, să ne antrenăm în mod metodic, să ne înfrânăm în toate lucrurile (1. Corinteni 9:25 ), antrenament care are scopul să facă din noi nişte luptători. Avem de susţinut o luptă permanentă din pricină că Satan, lumea şi firea noastră păcătoasă se silesc să ne împiedice să manifestăm ceea ce suntem în Hristos. Noi avem viaţa lui Hristos, suntem sfinţi. De aceea, scopul luptei noastre nu este de a ne face sfinţi, ci de a arăta ce-a făcut Dumnezeu din noi, adică nişte oameni sfinţiţi. Dumnezeu ne-a chemat în sfinţenie (nu la sfinţenie) (1. Tesaloniceni 4:7 ) Este important să prindem clar acest adevăr, pentru ca pregătirea noastră de luptă - şi lupta însăşi - să nu devină ceva legalistic, care să dea importanţă firii vechi.
(Traducerea noastră de la .1. Tesaloniceni 4:7 nu este cea mai corectă când spune: ,,Căci Dumnezeu... ne-a chemat la sfinţire”. Textul grecesc ca şi J.N.D. spune: ,,...ne-a chemat în sfinţenie” şi este mai corect deoarece, noi am fost sfinţiţi mai înainte de a exista, când Domnul Isus a împlinit voia şi sfatul Lui Dumnezeu care ne-a ales mai dinainte de veşnicii. La Evrei 10:10 spune: ,,Prin această ,,voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna.” Complementul circumstanţial de loc ,,în” arată spaţiul în interiorul căruia se află ceva sau cineva. Noi suntem în Hristos, în consecinţă în sfinţenie - nota traducătorului.)
1. Condiţiile morale ale pregătirii de luptă
Pasajele din epistolele lui Petru citate la începutul capitolului de care ne ocupăm, pun în lumină un anume număr de condiţii morale pe care cel credincios trebuie să le respecte dacă vrea să fie un luptător adevărat. Cu alte cuvinte, este vorba de răspunderea lui.
a) Ascultarea
Această însuşire este reamintită de trei ori. Aleşi ,,...prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultare... Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi de poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă... prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele...” (1. Petru 1:2,14,22 ) Dumnezeu cere ascultare de la copiii Lui. Aceasta se arată printr-un duh de atârnare care dă de o parte voinţa proprie. ,,Calităţile principale ale firii noi sunt atârnarea de Dumnezeu sau dependenţa şi supunerea.” (J.N.D.) Sufletele noastre n-au fost curăţite prin cunoaşterea adevărului, ci prin ascultarea de adevăr. Şi tot prin ascultarea de adevăr (Cuvântul lui Dumnezeu) sufletele noastre sunt curăţite în mersul nostru de fiecare zi. Este vorba de o primire cu inimă bucuroasă a voii lui Dumnezeu şi nu de o supunere prin constrângere. ,,Nu a ceda, ci a asculta” (Vinet). A iubi pe Domnul, înseamnă a păzi poruncile Lui şi a căuta să faci ce-I este plăcut. (2. Corinteni 5:9 ; Efeseni 5:10 ; Coloseni 1:10 )
b) Vegherea şi cumpătarea
Domnul în multe rânduri a îndemnat pe ucenici să vegheze, în deosebi în Grădina Ghetsimani. Deşi El îi rugase să vegheze împreună cu El, ei au adormit. Astfel, a trebuit să le spună: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:41 ) Duhul este plin de râvnă: are toată dorinţa să vegheze împreună cu Domnul. Dar carnea aceasta este neputincioasă: ea este fără putere şi nu poate nimic. Trebuie veghere şi rugăciune. Vigilenţa trebuie legată de rugăciune. ,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea” (Coloseni 4:2 ), ,,vegheaţi şi rugaţi-vă” (1. Petru 4:7 ). În evanghelia după Marcu, Domnul Îşi încheie învăţăturile printr-un îndemn solemn la veghere: ,,Vegheaţi dar,... Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Marcu 13:35,37 )
Cât priveşte cumpătarea, ea constituie una din condiţiile morale cele mai importante ale pregătirii de luptă. Ea nu se aplică numai la mâncare şi băutură ci implică un control de sine în toate lucrurile vieţii. Pasajele citate la începutul capitolului nostru, ne îndeamnă de două ori în privinţa aceasta (1. Petru 1:13 ; 5:8 ). (În traducerea noastră, în loc de ,,fiţi cumpătaţi” este tradus ,,fiţi treji”). Ne este de asemenea spus să ne purtăm ,,cu frică” (1. Petru 1:17 ). Cumpătarea este una din însuşirile fiilor zilei. Pentru că suntem astfel, spune apostolul Pavel ,,...să veghem şi să fim treji.” (1. Tesaloniceni 5:6 )
c) Fermitatea (tăria)
Calitatea aceasta este amintită de trei ori în textele citate. Fiţi fermi (tari) ,, ...în credinţă... Dumnezeul oricărui har... vă va întări, vă va da putere... Aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria”. (1. Petru 5:9,10 ; 2. Petru 3:17 ) Ca să înfrunte lupta, credinciosul trebuie să fie întărit în credinţă, adică în adevăr. Vedem, prin învăţăturile apostolului Pavel către Timotei, că se poate îndepărta cineva de la credinţă (1. Timotei 4:4, 6 :21), se poate abate de la adevăr (2. Timotei 2:18 ), apoi se poate rătăci de la credinţă (1. Timotei 6:10 ) ceea ce duce la naufragiu cu privire la credinţă (1. Timotei 1:19 ) la negarea credinţei (1. Timotei 5:8 ), la călcarea credinţei (1. Timotei 5:12 ), în timpurile din urmă falşii creştini se vor lepăda de credinţă şi astfel vor fi reprobaţi (găsiţi nevrednici) (1. Timotei 4:1 , 2. Timotei 3:8 ). Având în vedere această creştere a răului, credinciosul este îndemnat să păstreze credinţa (1. Timotei 1:19 ; 2. Timotei 4:7 ), să urmărească credinţa (1. Timotei 6:11 ; 2. Timotei 2:22 ), să fie o pildă de credinţă (1. Timotei 4:12 ), să se lupte lupta cea bună a credinţei (1. Timotei 6:12 ), în aşa fel încât să dobândească o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus. (1. Timotei 3:13 )
Cum putem nădăjdui să biruim în luptă fără acest ferm ataşament al inimii faţă de adevăr? Acolo unde adevărul lipseşte, foarte uşor se va lăsa omul ,,târât de rătăcirea nelegiuiţilor”.
d) Evlavia
Este important ca cel credincios să menţină o părtăşie statornică cu Domnul, să întreţină o legătură cu El prin rugăciune, să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu, să-i slujească cu râvnă şi devotament, punându-şi toată încrederea în El pentru împrejurările pe care le întâmpină pe drum, străduinde-se să facă ce-I place Lui. O inimă care se va menţine neîntrerupt aproape de de izvorul îndurării Lui, va realiza că Domnul este cu el în mijlocul ispitei. Aşa cum spunea odată cineva, chiar dacă vijelia şi furtuna fac uneori ca acul busolei să tremure, ea se orientează totuşi totdeauna către nord. Tot aşa inima aceluia care trăieşte în permanenţă lângă Domnul, care Îl iubeşte şi care se bucură de dragostea Lui, se îndreaptă mereu către El ca să fie sprijinit în ispitele şi greutăţile prin care trece.
Dar menţinerea evlaviei cere energie şi statornicie. De aceea apostolul îi spunea lui Timotei: ,,...Caută să fii evlavios.” (1. Timotei 4:7 ) De aceea Petru spune: ,,...ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă...” (2. Petru 3:11 )
e) Aşteptarea întoarcerii Domnului
Gândul că Domnul vine în curând, aşteptarea vie a întoarcerii Lui, sunt foarte potrivite ca să ne facă să înaintăm în sfinţenie, lipindu-ne inimile de Domnul Isus şi întorcând spatele la lucrurile care se văd. Dacă trăim în aşteptarea constantă a arătării lui Hristos, nu ne va fi greu să ne despărţim de ceea ce va fi judecat şi nimicit când va veni El.
(Cineva spunea: ,,Să trăim ca şi când Domnul Isus a murit ieri, a înviat azi şi se va întoarce mâine”. Aceasta înseamnă că moartea Lui trebuie să fie mereu proaspătă în inima noastră ca şi cum ar fi fost ieri; învierea Lui să fie chezăşia vie a învierii noastre împreună cu El, iar reîntoarcerea Lui să fie atât de dorită şi sigură în sufletul nostru încât să-L aşteptăm cu multă grijă, ca o mireasă care-şi aşteaptă mirele cu dor - nota traducătorului).
Instituirea anului jubiliar ne dă o învăţătură de mare folos cu privire la subiectul acesta. La fiecare 50 de ani, pământurile vândute reveneau vechilor proprietari. Tot aşa preţul era fixat în funcţie de numărul de ani care s-a scurs până la anul jubiliar; se socoteau recoltele posibile până la anul jubiliar: cu cât acest an era mai aproape, cu atât mai ieftin era pământul (Levitic 25:8-16 ). Fie ca apropiata întoarcere a Domnului să îndepărteze din inimile noastre atracţia pe care o au lucrurile de pe pământ. După îndemnul apostolului Petru, să ne punem toată nădejdea în Harul care ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos (1. Petru 1:13 ). Cu cât vom aştepta pe Domnul în mod viu şi real, cu atât mai debranşaţi vom fi de deşertăciunile pământeşti.
Să luăm seama la starea inimilor noastre în privinţa aceasta! Robul rău a zis în inima lui: ,,Stăpânul meu întârzie să vină!” Această uitare a întoarcerii Domnului produce un dublu efect: dispreţ şi asprime faţă de alţii (el a început să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el) şi o stare subjugată de pofte carnale (mănâncă si bea împreună cu beţivii) (Matei 14:28 şi următoarele). Aceasta scoate relief importanţa aşteptării Domnului Isus raportată la sfinţenie. ,,Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1. Ioan 3:3 ) Apostolul Petru spune că noi putem chiar să grăbim, ,,...printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,... venirea zilei lui Dumnezeu...” (2. Petru 3:12 )
f) Atitudinea faţă de rău
Citim în 1. Petru 1:15,16 ,,...după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ,,Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt.” Credinciosul care doreşte să slăvească pe Domnul Isus şi să învingă toate cursele vrăjmaşului, trebuie deci să se ţină departe de rău, sub toate formele lui. ,,Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.” (Romani 12:9 ) Mai întâi, este important ca credinciosul să nu se plaseze singur în situaţii în care se va expune la ispite, fie că este vorba de întovărăşiri, de distracţii sau de citirea literaturii lumeşti. De asemenea, trebuie ca el să se abţină de la orice lucru care l-ar putea îndepărta de Dumnezeu. Şi exact la aceasta se referă îndemnul apostolului Petru: ,,...siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2. Petru 3:14 )
2. Vrăjmaşii noştri
Cei numiţi în pasajele care urmează, fac parte din adversarii noştri de fiecare zi. Am face bine să fim atenţi cu privire la ei, căci dacă nu luăm seama vom fi fără putere în ziua ispitei şi a luptei.
a) Voinţa personală
Se mai numeşte şi ,,eu”. Este manifestarea voinţei firii vechi care doreşte să domine, să conducă, să joace un rol care să-i dea importanţă şi protestează când acestea nu izbutesc. Atâta timp cât ,,eul” comandă în noi, este o dovadă că noi n-am acceptat cu totul şi din plin poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu ca ,,morţi împreună cu Hristos”. ,,Nu este mai mare izbăvire decât de a fi terminat cu noi înşine, în aşa fel că nu mai avem importanţă în proprii noştri ochi”. (J.N.D) Pentru Pavel acest ,,eu” vinovat şi asupritor era socotit ca şters de pe lista celor vii. Trăiesc ,,...dar nu mai trăiesc eu,...” (Galateni 2:20 ) Tot ce nu era de la Domnul Hristos era de la ,,eu” şi nu mai putea fi socotit ca aparţinând vieţii. Dumnezeu nu ne cere să îmbunătăţim ,,eul”, El ne spune că el este mort. Suntem noi gata să primim această declaraţie prin credinţă? Este o mare favoare să ştim că, pentru Dumnezeu şi prin credinţă, Domnul Isus a pus la cruce capăt acestui ,,eu” atât de îngâmfat şi de dezgustător.
Dar lucrarea Domnului Hristos n-a avut ca efect numai să pună ,,eul” deoparte; ea îl înlocuieşte, în noi, cu un alt şef, Domnul Isus. De aceea apostolul adaugă: ,,Ci Hristos locuieşte în mine”. Domnul Hristos Cel înviat este viaţa oricărui crede, în aşa fel că cel credincios trăieşte înaintea lui Dumnezeu, în Hristos şi prin Hristos. Puterea acestei vieţi noi, este Duhul Sfânt, care locuieşte în cel credincios (1. Corinteni 6:19 ), alcătuieşte legătura care-l uneşte în mod vital de Hristos şi manifestă viaţa lui Hristos în el. Problema cea mare, pentru noi, este de a primi prin credinţă aceste mărturii dumnezeieşti şi atunci ,,eul” va fi cu adevărat detronat, răstignit şi îngropat.
b) Poftele de altădată
,,Nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.” (1. Petru 1:14 ) Aici este vorba de persoane care au trăit în lume, neţinând seama de Domnul şi de voia Sa. (1. Petru 4:2 ) Cei care au avut privilegiul de a fi crescuţi într-o familie creştină sunt scutiţi de multe ispite. Datorită acestui fapt, după întoarcerea lor la Dumnezeu, s-a produs în ei o schimbare înlăuntru mai mult decât în afară. Suntem toţi îndemnaţi să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să fim transformaţi pentru că mintea noastră a fost înoită. (Romani 12:2 ) Să nu uităm niciodată că Domnul nostru Isus Hristos ,,...S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” (Galateni 1:4 ) De aceea noi trebuie să respingem lipsa de evlavie şi poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie. (Tit 2:12 ) Lumea poate să considere acest fel de comportare ca ciudat (1. Petru 4:4 ), şi uneori trebuie să înduri batjocură şi dispreţ.
c) Somnul spiritual
Dacă suntem chemaţi sa veghem, este pentru ca suntem întotdeauna în pericolul de a ne lăsa prinşi în somnul spiritual. ,,Să mai dormi puţin, să mai aţipeşti puţin să mai încrucişezi puţin mâinile ca să dormi!... Şi sărăcia vine peste tine, ca un hoţ, şi lipsa ca un înarmat.” (Proverbe 6:10,11 ) Nu este propriu zis intenţia de a adormi, ci numai dorinţa de puţină odihnă. Într-o dimineaţă se renunţă la o sculare mai devreme pentru a medita în prezenţa Domnului: ,,Este aceasta atât de grav, dacă se întâmplă o dată?” Într-o seară, nu este dorinţa de a merge la adunare şi rămâi acasă. Te laşi dus de puţină viaţă lumească, şi aşa mai departe până în clipa în care te găseşti căzut într-un adânc somn spiritual împreună cu primele lui consecinţe, sărăcia sufletească şi lipsa de putere care în ziua luptei vor aduce în mod sigur înfrângerea, ruşinea şi chiar lacrimi.
d) Descurajarea
Apostolul Petru ne îndeamnă ,,să nu ne pierdem tăria”. (2. Petru 3:17 ) Credinciosul poate să treacă prin perioade de descurajare, fie la servici, fie ca urmare a unei încercări personale. De aceea încuraja Pavel pe Timotei ca să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el (2. Timotei 1:6 ). Domnul Isus este Acelaşi şi în zilele de bucurie ca şi în zilele de suferinţă. Apostolul Pavel, atât de des încercat, învăţase să fie mulţumit în el însuşi, în împrejurările în care se găsea, oricare ar fi fost ele. (Filipeni 4:11 ) Dacă suntem descurajaţi să cercetăm pricinile descurajării noastre şi să ne lăsăm povara la picioarele Aceluia care cunoscând aceleaşi încercări, simte cu noi în slăbiciunile noastre (Evrei 2:18, 4 :15), şi vom face experienţa lui Pavel care, părăsit de toţi, nu s-a descurajat ci spunea: ,,Însă Domnul a stat lângă mine, şi m-a întărit,...” (2. Timotei 4:17 , 2. Corinteni 4:8,9 )
În felul acesta noi nu vom fi din aceia cărora Cuvântul le spune: ,,Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea.” (Proverbe 24:10 )
e) Şarpele şi leul
Satan recurge la două forme de acţiune, ilustrate una prin şarpe şi alta prin leul care răcneşte. Sub prima formă el foloseşte viclenia, minciuna; el se preface în înger de lumină ca să semene rătăcirea. El este înşelătorul care se sileşte să strice, să pervertească chiar mintea credincioşilor. În loc ca ei să primească simplu şi cu credinţă descoperirile lui Dumnezeu, se fac adăugări, se fac scoateri, se fac amestecări cu propriile lor puncte de vedere. Şi puţin câte puţin, gândurile sunt abătute de la simplitatea care este în Hristos (2. Corinteni 11:3 ). Tânărul credincios, în special cel care studiază, trebuie să rămână în gardă, ca să nu se lase antrenat de ,,rătăcirea acelor nelegiuţi”.
Când Satan se manifestă ca un leu care răcneşte, diavolul recurge la violenţă, la prigoană, la omor. Chiar în ţările noastre, noi nu-l mai cunoaştem, de destul de multă vreme sub aspectul acesta, să rămânem totuşi vigilenţi.
3. Resursele noastre
a) Harul lui Dumnezeu
Apostolul Petru a trăit personal acest har, fiind din plin ridicat prin el, după ce s-a lepădat de Domnul Isus. De aceea el putea să spună: ,,...să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, de care v-aţi alipit.” (1. Petru 5:12 ) ,,Dumnezeul oricărui har” va desăvârşi pe ai Săi şi-i va întări. ,,...întăreşte-te în harul care în Hristos Isus.” (2. Timotei 2:1 ), scria Pavel lui Timotei. Aceasta este resursa cea mai importantă a celui credincios.
Harul lui Dumnezeu n-are scopul de a ne scuti de ispite, ci de a ne face să le biruim. În privinţa aceasta, Dumnezeu ne făgăduieşte două lucruri: 1. El nu va îngădui să fim vreodată ispitiţi peste puterile noastre. 2. Împreună cu ispita, El a pregătit şi ieşirea din ea ca s-o putem suporta. Cu cât este mai mare slăbiciunea noastră cu atât mai mult se manifestă puterea Sa. Să ne ferim să căutăm în noi putere şi înţelepciune, ci să ne abandonăm cu totul harului dumnezeiesc care ne-a iertat, care ne întăreşte, care ne învaţă. ,,Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice situaţie în care să se poată găsi un credincios şi în care să nu poată căuta prezenţa lui Dumnezeu pentru a fi ajutat.”
b) Cuvântul lui Dumnezeu
Printre resursele pe care Dumnezeu, în harul Său, ni le pune la dispoziţia noastră ca să ne facă să înfruntăm lupta credinţei ca biruitori, Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi veşnic este unul din cele mai eficace. Îndemnurile Cuvântului fac parte din grijile lui Dumnezeu în vederea curăţirii noastre de orice întinare a cărnii şi a duhului (2. Corinteni 7:1 ). Cuvântul lucrează asupra cugetului nostru în puterea Duhului Sfânt care produce în noi simţăminte sfinte şi ne izbăveşte de sub stăpânirea păcatului. Din pricina aceasta Însuşi Domnul Isus, puţin înainte de a părăsi pe ai Săi, cerea lui Dumnezeu: ,,Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17 )
c) Rugăciunea
,,Pe când era încă întuneric de tot”, Domnul Isus s-a dus într-un loc pustiu ca să se roage (Marcu 1:35 ). Seara deasemenea se ruga pe munte. De multe ori a spus alor Săi: ,,Vegheaţi şi vă rugaţi”.
Pentru că a neglijat rugăciunea, Petru ,,a intrat în ispită”, atunci când Învăţătorul său, în agonia luptei din Ghetsimani, se ruga mai fierbinte (Luca 22:44 ). Numai datorită rugăciunii Domnului Isus a fost Petru deplin ridicat ca să poata ,,să întărească pe fraţii lui” (Luca 22:32 ), şi ,,să pască turma Domnului.” (Ioan 21:17 ) Isus Hristos ne-a lăsat o pildă ,,ca să călcăm pe urmele Lui”. (1. Petru 2:21 )
d) Părtăşia frăţească
Dragostea frăţească este un mijloc preţios pentru întărirea celui credincios. În adevăr, ce îmbărbătare se găseşte în îndemnurile reciproce, atât în grup cât şi individual, în prietenia care uneşte în Hristos pe tinerii credincioşi care se pot ruga împreună, îşi pot împărtăşi unii altora experinţele lor, problemele lor; înţelegându-se, de pildă, să citească aceeaşi carte din Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi să comenteze împreună prin corespondenţă sau cu ocazia unei întâlniri; să lupte împreună, chiar dacă sunt departe unii de alţii, printr-o mijlocire conştientă cu privire la nevoile personale. Nu putem să insistăm îndeajuns asupra valorii părtăşiei frăţeşti în viaţa practică, în raport cu sfinţenia. ,,Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima...” (1. Petru 1:22 )
e) Nădejdea izbăvirii
Credinciosul este supus unei pregătiri lăuntrice aici pe pământ la vederea clipei slăvite când va fi introdus lângă Domnul Isus. În măsura în care aşteptăm cu adevărat întoarcerea Sa, Duhul Sfânt ne abate privirile de la orice altceva şi le fixează asupra Domnului Hristos. Noi suntem chemaţi să curăţăm tocmai în vederea venirii Lui apropiate. ,,...puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1. Petru 1:13 ) ,,Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2. Petru 3:13 ) Scopul suprem al mântuirii noastre, este slava Domnului Isus. Slava aceasta va străluci în toată măreţia ei ,,când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut...” (2. Tesaloniceni 1:10 ) Această nădejde glorioasă, prinsă din plin prin credinţă, este un izvor puternic pe calea sfinţeniei în viaţa noastră: Şi ,,Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1. Ioan 3:3 )
f) Alipirea de Domnul Isus
Ultimul îndemn al apostolului Petru, este ca să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2. Petru 3:18 ). Sfinţenia îşi are modelul în Domnul Hristos. Să putem deci să-L cunoaştem mai bine pe Domnul Isus şi să ne asemănăm cu El tot mai mult! Esenţa sfinţeniei în noi, s-o spunem din nou, este viaţa cea nouă pe care am primit-o de la Domnul Hristos Cel înviat, împreună cu Duhul Sfânt care ne-a unit cu El, după cum viţa unită vu butucul, face o singură plantă cu el şi trăieşte viaţa sa. Viaţa aceasta a Domnului Hristos este ceea ce este în El Însuşi: neafectată de puterea răului, ,,Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (1. Ioan 3:9 ) Domnul Hristos care a devenit viaţa noastră, este modelul, sursa şi puterea de viaţă în noi.
Sfinţirea practică decurge din alipirea inimii noastre de Domnul Isus. Această alipire se realizează printr-o viaţă de părtăşie zilnică cu El şi de consacrare în slujba Lui. Dar Domnul nu sileşte pe nimeni şi aşteaptă ca noi să-i deschidem uşa inimii noastre. Atunci El va intra în viaţa noastră, va avea grijă de ea şi va deveni Stăpânul ei. ,,Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20 )
sursa: https://comori.org/