Povestea zilei fără de noapte

Incă de când a început timpul să se rostogolească pe pământul fără formă, omul își numără vremelnicia în zile. A fost învățat de Marele Făuritor că timpul se măsoara în zile, când trece o seara și o dimineață e semnul că s-a mai scurs o zi.

Păreau că trec atât de repede încât simțea nevoia să le oprească cumva, încerca să le prindă în mâini dar rămase cu mâinile goale căci timpul nu se poate prinde. Atunci își spuse, dacă nu-l pot opri măcar să-l rup în bucăți mai mici și s-a uitat la soare și la stele și a împărțit ziua în ore.

Gata, am rezolvat-o, de acum timpul va trece mai încet, își spuse el, dar după ce au trecut 12 ore cu soare și 12 ore cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede.

Omul pentru că nu dorea să se dea bătut, spunându-și că el le poate rezolva pe toate, și-a modelat o clepsidră împărțind ziua în ore și ora în 60 de minute gândindu-se el că dacă împart ziua în cât mai multe bucăți va trece mai încet. S-a așezat uitându-se cu mulțumire la realizarea sa, dar după ce au trecut 720 de minute cu soare și 720 de minute cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede.

Oarecum descumpănit dar având aceeași dorință de a rezolva problema cu timpul care trece fără să poata fi oprit sau măcar încetinit, omul se puse pe meșteșugit, și a adunat laolalta o sumedenie de rotițe făcându-le să se miște toate împreună și își spuse mulțumit uitându-se la maiestosul ceasornic pe care îl crease: acum a reușit, am împărțit ziua în ore, orele în minute și minutele în secunde. Dar după ce au trecut 43200 de secunde cu soare și 43200 de secunde cu stele și-a dat seama că a mai trecut o zi tot la fel de repede. 

Omul s-a dus atunci și a bătut la poarta Marelui Făuritor ca să se certe cu El de ce timpul trece atât de repede. I s-a deschis poarta și el a început să își descarce supărarea explicând și arătând cum a încercat să oprească timpul dar fără nici un folos. Ochii Marelui Făuritor îl priveau plini de milă și îi spuse într-un târziu: dragul Meu, de când te-am făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, am pregătit pentru tine fiecare zi dar nu le vedeai cum trec pentru că te plimbai alături de Mine și eternitatea Mea te umplea; însă ai pierdut-o căci știi foarte bine că nu mai vrut lângă tine.    

Poarta s-a închis după el, pentru că locul lui era de acum între cei muritori și atunci și-a adus aminte că i s-a spus în ziua în care vei mânca din pom vei muri negreșit.

Omul se uita în fiecare dimineață cum soarele urca pe cer iar apoi seara îi luau locul stelele, toate arătându-i că a mai trecut o zi, și încă o zi, și apoi o săptămână, iar apoi o lună după care ani de-a rândul treceau cu fiecare dimineață și seară. Când se privea în oglindă, pe fața lui apăreau încet încet semnele că se apropie de moarte și parcă timpul e prea scurt. Atunci se revoltă, căci știa că primul om a trăit 930 de ani, un altul după el a trăit 600 de ani, un altul 205 ani iar el se apropie de 80 de ani și simte că va muri curând. Se duse așadar la Marele Făuritor să-L întrebe de ce nu poate trăi și el 930 de ani sau măcar 600 de ani. Ajunse iar la poartă și fu primit și de această dată ca să afle răspuns, dar nu-i plăcu răspunsul primit: dragul Meu adu-ți aminte că atunci când primul om a mâncat din pom ți-am spus că blestemat este pământul de acum din pricina ta, și soarele te arde mai tare și aerul e tot mai puțin iar plantele și animalele sunt tot mai rele.

Omul s-a întors la patul său de jale gândind că nu mai are scăpare pentru că vedea capătul timpului său cum se apropie din ce în ce mai mult. 

Auzise vorbindu-se ca prin povesți despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ce mult i-ar fi plăcut să le aibă, ah tinerețe fără bătrânețe se gândea el, sigur cineva a găsit cum să oprească timpul.

Tresări când cineva îi șopti la ureche Eu sunt Viața, dar era atât de afundat în visul său despre viață fără de moarte încât abia reuși să zărească chipul plin de pace și lumină care îi vorbi. Totuși reuși să pună trei întrebări: Unde? Când? Cum? Primi trei răspunsuri la fel de simple ca și întrebările sale: Aici! Acum! Prin Mine! Omul păru că nu înțelege, și privi cumva descurajat lumina care stătea lângă el. Pot primi viață chiar aici pe patul meu de jale? se gândi el, o pot primi chiar acum în acest moment? Și prin această lumină, cum anume? Așa de simplu să am viață fără să mă chinui să construiesc o mașinărie care să împartă timpul și mai mult? Da, așa de simplu, fu răspunsul celui care putea să-i citească omului chiar și gândurile nu doar durerea de pe față, doar să crezi în Mine. Dar omul era prea complicat, el care are iscusință să meșteșugească tot felul de lucruri și să le prindă cu gândirea sa întortocheată se afla în fața unei alegeri unice, să creadă sau să nu creadă. Cine ești Tu să cred în Tine? întrebă într-un final omul. Atunci îi veni înapoi în minte amintirea încercărilor sale de a încetini timpul și aroganța pe care o avea crezând că el este singur înțelept. Însă nici nu termină de pus întrebarea și își dădu seama că era aceeași voce cu a Marelui Făuritor. Da, Eu și Tatăl suntem una, veni răspunsul din partea luminii care începea să strălucească din ce în ce mai tare. Trebuie să lasi deoparte pata de întuneric din inima ta prin care ai încercat sa te ridici mai sus de Marele Făuritor crezând că poți rezolva problema timpului pe care care prin iscusința Lui l-a făurit.

Aaaa, da, acum CRED, murmură omul, și fu purtat de lumină pe tărâmul zilei fără de noapte unde nu erau nici stele, nici clepsidre și nici ceasornicare pentru că timpul era etern și nimic nu-l putea măsura.