Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul?

Gravate în scoarţa fiecărui copac din grădina lui Dumnezeu sunt cuvintele, „Dacă moare aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Trei cuvinte sunt întipărite în natura oricărui creştin: „VOI ... AŢI ... MURIT” (Col. 3:3). Iar mărturisirea sinceră a oricărui credincios este, „Am fost răstignit împreună cu Cristos” (Gal. 2:2).

Dar ce înseamnă aceasta? Cine a murit atunci când am devenit creştin? Răspunsul: „firea mea pământească” a murit. „Cei care aparţin lui Isus Cristos şi-au răstignit FIREA PĂMÂNTEASCĂ” (Gal. 5:24).

Dar ce înseamnă „fire pământească”? Nu pielea mea. Nu trupul meu. Acesta poate fi un instrument al neprihănirii (Rom. 6:13). „Faptele firii pământeşti” sunt lucruri precum idolatria şi cearta, mânia şi invidia (Gal. 5:20 şi următoarele) – acestea sunt atitudini, nu doar acte imorale ale trupului.

Cel mai apropiat de o definiţie biblică a firii pământeşti este pasajul din Romani 8:7-8, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Aşadar, firea este „eul meu” vechi care obişnuia să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. În firea pământească eram ostil şi nesupus. Uram gândul de a recunoaşte că eram bolnav de păcat. Sfidam ideea că nevoia mea cea mai mare era de un Medic bun care să mă facă bine. În firea pământească mă încredeam în înţelepciunea mea, nu în cea a lui Dumnezeu. Ca urmare, nimic din ce am făcut în fire nu putea să-i placă lui Dumnezeu, căci „fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11.6). Iar firea nu face nimic din credinţă.

Aşadar, „firea pământească” este vechiul meu eu lipsit de credinţă şi încrezător în sine. Aceasta-i ceea ce a murit atunci când Dumnezeu m-a mântuit. Dumnezeu a legat arterele vechii mele inimi împietrite şi necredincioase. Şi când a murit, El a scos-o afară şi mi-a dăruit o inimă nouă (Ezechiel 36:26).

Care este diferenţa între această inimă nouă care trăieşte şi cea veche care a murit? Răspunsul este dat în Galateni 2:20. Acolo ni se spune, „Am fost răstignit cu Cristos ...şi viaţa pe care o trăiesc acum, O TRĂIESC PRIN CREDINŢA în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Inima cea veche care a murit se încredea în sine; inima cea nouă se încrede în Cristos zilnic.

Acesta este răspunsul la prima noastră întrebare: Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul? Ei duc lupta cu păcatul, încrezându-se în Fiul lui Dumnezeu. Ei sunt morţi faţă de minciuna lui Satan, care se prezintă astfel: „Vei fi mai fericit dacă te încrezi în propriile tale idei despre cum să fii fericit în loc să te încrezi în sfatul şi promisiunile lui Cristos.” Creştinii au murit faţă de această înşelăciune. Prin urmare, modul în care ei se luptă cu Satan este prin încrederea că promisiunile şi căile lui Cristos sunt mai bune decât ale lui Satan.”

Acest mod de a duce lupta cu păcatul este numit „lupta credinţei” (1 Tim. 6:12; 2 Tim. 4:7). Victoriile acestei lupte sunt numite „lucrările credinţei” (1 Tes. 1:3; 2 Tes. 1:11). Iar în această luptă creştinii „devin sfinţi prin credinţă” (Fapte 26:18; 2 Tes. 2.13).

Atunci să luăm în considerare această luptă a credinţei. Nu este asemenea jocurilor de-a războiul cu gloanţe oarbe. Veşnicia este în joc. Romani 8:13 este un verset cheie: „Dacă trăiţi după îndemnurile firii pământeşti veţi muri, dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi.” Acest verset este scris pentru creştinii practicanţi, iar ideea centrală este că viaţa noastră veşnică depinde de bătălia noastră cu păcatul.

Nu înseamnă că noi ne câştigăm viaţa veşnică prin omorârea păcatului. Nu, noi ne luptăm „prin Duhul”. El va primi gloria, nu noi. Nici nu spune Romani 8:13 că noi ne luptăm, având un simţământ de nelinişte şi incertitudine în legătură cu victoria în luptă. Dimpotrivă, chiar atunci când ne luptăm noi avem încrederea că „Cel care a început în noi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filip. 1:6). Nici nu spune Romani 8:13 că noi trebuie să fim desăvârşiţi acum în victoria noastră asupra păcatului. Pavel renunţă la pretenţia de perfecţiune (Filip. 3:12).

Cerinţa din Romani 8:13 nu este să fim complet lipsiţi de păcat, ci să luptăm până la moarte cu păcatul. Acest lucru este întru totul esenţial în viaţa creştină. Altfel nu oferim nicio dovadă a faptului că firea pământească a fost răstignită. Şi, dacă firea nu a fost răstignită, noi nu aparţinem lui Cristos (Gal. 5:24). Importanţa consecinţelor în această bătălie este foarte mare. Nu ne jucăm de-a războiul. Urmarea este cer sau iad.

Atunci, cum anume oamenii morţi „omoară faptele (păcătoase) ale trupului”? Am răspuns, „Prin credinţă!” Dar ce înseamnă aceasta în mod exact? Cum te lupţi împotriva păcatului prin credinţă?

Să presupunem că sunt ispitit de pofta lascivă. O imagine sexuală îmi apare în minte şi mă ademeneşte s-o urmez. Modul în care această ispită capătă putere este prin convingerea mea de a crede că voi fi mai fericit dacă o urmez. Puterea oricărei ispite este perspectiva că mă va face mai fericit. Nimeni nu păcătuieşte dintr-un simţ al datoriei atunci când ceea ce doreşte cu adevărat este să facă binele.

Deci, ce ar trebui să fac? Unii oameni ar spune, „Aminteşte-ţi porunca lui Dumnezeu de a fi sfânt (1 Petru 1:16) şi exercită-ţi voinţa ta de a asculta fiindcă El este Dumnezeu!” dar ceva de o importanţă capitală lipseşte din acest sfat, şi anume, CREDINŢA. Mulţi oameni care se străduiesc în privinţa unui progres moral nu pot spune, „Viaţa pe care o trăiesc, o trăiesc PRIN CREDINŢĂ” (Gal. 2:20). Mulţi oameni care încearcă să iubească nu înţeleg faptul că, „Ceea ce contează este CREDINŢA care lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6).

Lupta împotriva poftei (sau a lăcomiei, a fricii sau a oricărei alte ispite) este o luptă a credinţei. Altfel rezultatul este legalism. Voi încerca să explic cum ne luptăm împotriva păcatului prin credinţă.

Când apare ispita de a pofti, Romani 8:13 spune, „Dacă o omorâţi prin Duhul veţi trăi.” Prin Duhul! Ce înseamnă aceasta? Din toată armura pe care Dumnezeu ne-o dă să luptăm împotriva lui Satan, doar o singură piesă este folosită pentru a omorî – sabia. Este numită sabia DUHULUI (Efes. 6:17). De aceea, când Pavel spune, „Omorâţi păcatul prin Duhul,” eu înţeleg aceasta ca însemnând, „depindeţi de Duhul”, îndeosebi de sabia Lui.

Care este sabia Duhului? Este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17). Aici este locul unde intervine credinţa. „Credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17). Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde prin ceaţa minciunilor lui Satan şi îmi arată unde anume trebuie să fie găsită fericirea adevărată şi trainică. Şi astfel, Cuvântul mă ajută să încetez a mă încrede în potenţialul păcatului de a mă face fericit, şi, în schimb, mă atrage ca să mă încred în promisiunile bucuriei lui Dumnezeu (Psalmul 16:11).

Mă întreb cât de mulţi credincioşi de astăzi înţeleg că, de fapt, credinţa nu înseamnă doar a crede că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. Credinţa înseamnă şi a fi deplin încredinţat că, practic, calea Lui este mai bună decât păcatul. Voia Lui este mai înţeleaptă. Ajutorul Lui este mai sigur. Promisiunile Lui sunt mai preţioase şi răsplata Lui mai satisfăcătoare. Credinţa începe cu o privire înapoi la cruce, dar trăieşte cu o privire înainte la promisiuni.” Avraam a fost „întărit prin CREDINŢA lui... deplin încredinţat că Dumnezeu ce FĂGĂDUIEŞTE, poate să şi împlinească” (Rom. 4:20 şi următoarele). „Credinţa este încrederea neclintită în lucrurile NĂDĂJDUITE” (Evrei 11:1).

Atunci când credinţa deţine poziţia de control în inima mea, eu sunt satisfăcut cu Cristos şi promisiunile Lui. Aceasta-i ceea ce Isus a dorit să spună când a afirmat, „Cine CREDE în Mine nu va ÎNSETA NICIODATĂ” (Ioan 6:35). Dacă setea mea după bucurie, semnificaţie şi pasiune este satisfăcută de prezenţa şi de promisiunile lui Cristos, puterea păcatului este distrusă. Noi nu cedăm în faţa ofertei de sandviş cu carne câtă vreme putem vedea friptura care sfârâie pe grătar.

Lupta credinţei este lupta de a rămâne satisfăcut cu Dumnezeu. „Prin credinţă Moise... a abandonat plăcerile de o clipă ale păcatului ...avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11:24-26). Credinţa nu este mulţumită cu „plăcerile trecătoare”. Este intens dornică după bucurie. Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune, „Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta” (Psalmul 16:11). Aşadar, credinţa nu va fi abătută spre păcat. Ea nu va renunţa atât de uşor în căutatea ei după bucuria maximă.

Rolul Cuvântului lui Dumnezeu este să alimenteze apetitul credinţei după Dumnezeu. Şi făcând acest lucru îndepărtează inima mea de dependenţa de gustul înşelător/ademenitor al poftei. Mai întâi pofta începe să mă amăgească, făcându-mă să simt că voi pierde într-adevăr o mare satisfacţie dacă urmez calea purităţii sau a curăţiei. Însă atunci iau sabia Duhului şi încep să lupt. Citesc că este mai bine să-mi scot ochiul decât să poftesc (Mat. 5:29). Citesc că dacă mă gândesc la lucruri care sunt curate, vrednice de iubit şi bune sau excelente, pacea lui Dumnezeu va fi cu mine (Filip. 4:8 şi următoarele). Citesc că umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când concentrarea minţii asupra lucrurilor Duhului aduce viaţă şi pace (Rom. 8:6).

Şi când mă rog ca credinţa mea să fie satisfăcută cu viaţa şi pacea lui Dumnezeu, sabia Duhului îndepărtează otrava poftei amăgitoare. O văd aşa cum este, otrăvitoare, şi, prin harul lui Dumnezeu, puterea ei ademenitoare este distrusă.

Acesta este modul în care oamenii morţi se luptă cu păcatul. Aceasta-i ceea ce înseamnă să fii creştin. Noi suntem morţi în sensul că eul cel vechi necredincios (firea pământească) a murit. În locul ei este o nouă creaţie/făptură. Ceea ce o face nouă este CREDINŢA. Nu doar o credinţă care priveşte în urmă la moartea lui Isus, dar şi o credinţă care priveşte înainte la promisiunile lui Isus. Nu doar a fi sigur de ceea ce El a făcut, ci şi a fi satisfăcut cu ceea ce El va face.

Cu toate consecinţele eterne înaintea noastră, noi ne luptăm lupta credinţei. Duşmanul nostru cel mai mare este Minciuna care spune că păcatul va face viitorul nostru mai fericit. Arma noastră principală este Adevărul care spune că Dumnezeu va face viitorul nostru mai fericit. Iar credinţa este victoria care biruieşte minciuna, deoarece credinţa este satisfăcută cu Dumnezeu.

Deci provocarea din faţa noastră nu este doar să facem ceea ce spune Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu, ci să dorim ceea ce spune Dumnezeu fiindcă El este bun. Provocarea nu este doar să urmărim neprihănirea, ci să preferăm neprihănirea. Provocarea este să ne trezim dimineaţa şi să medităm în rugăciune la Scripturi până când experimentăm bucurie şi pace, crezând „promisiunile nespus de mari şi scumpe” ale lui Dumnezeu (Rom. 15:13; 2 Pet. 1:4). Cu această bucurie înaintea noastră, poruncile lui Dumnezeu nu vor fi grele (1 Ioan 5:3), iar compensaţia păcatului ne va apărea prea superficială şi de scurtă durată ca să ne amăgească.