Avantajele rămânerii păcatului

Ultimele mele două scrisori s-au concentrat asupra unui subiect trist, depravarea inimii, care ne împiedică să facem binele atunci când vrem să-l facem şi poluează cu răutate cele mai bine intenţionate acţiuni ale noastre. Avem motive, din pricina aceasta, să deznădăjduim în toate zilele vieţii noastre; şi totuşi, nu trebuie să ne întristăm, ca cei ce nu au nici o speranţă. Domnul a asigurat poporului Său alinare pentru aceste dureri, şi ne învaţă să luăm ce-i mai bun din ele. Dacă răul pe care îl simţim nu ar putea fi transformat în bine, El nu i-ar permite să rămână în noi. Putem deduce acest lucru din ura Sa pentru păcat, şi din dragostea pe care o poartă poporului Său.

În ce priveşte remediul, nici starea noastră şi nici onoarea Lui nu sunt afectate de lucrările păcatului care locuieşte în noi, în inimile celor pe care El ne-a învăţat să ne împotrivim, să luptăm şi să plângem din cauza a ceea ce simţim. Deşi păcatul se războieşte, el nu va domni; deşi ne tulbură pacea, el nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face nimic incompatibil cu sfinţenia şi desăvârşirea Sa atunci când dă dovadă de bunăvoinţă faţă de nişte făpturi atât de sărmane şi murdare, sau atunci când le primeşte în părtăşie cu El; pentru că aceşti oameni nu sunt priviţi aşa cum sunt, ci ca fiind una cu Isus, Cel la care au căutat refugiu, şi prin care trăiesc o viaţă de credinţă. Sunt primiţi în Preaiubitul, au un Avocat înaintea Tatălui, Unul care cândva a făcut ispăşire pentru păcatele lor şi trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei. Deşi ei nu pot împlini legea, El a împlinit-o în locul lor; deşi ascultarea mădularelor e întinată şi imperfectă, ascultarea Capului e fără pată şi completă; deşi în ei există mult rău, există şi ceva bun, roada Duhului Său îndurător. Ei acţionează pe baza unui principiu al dragostei, nu urmăresc nimic altceva decât slava Lui, iar dorinţele lor de zi cu zi sunt îndreptate la modul suprem către El. Există o diferenţă de substanţă între cele mai slabe eforturi ale credinţei unui credincios adevărat, care e acoperit de ruşine la gândul eşecurilor sale, şi cele mai înalte şi mai înşelătoare realizări ale celor care se consideră înţelepţi în proprii lor ochi, şi se văd oameni cu judecată. Acest conflict nu va mai dura mult, ca nu cumva duşmanul să îi biruie în cele din urmă. Ei sunt sprijiniţi de o forţă atotputernică şi conduşi către o victorie sigură. Ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt acum; încă puţină vreme, şi vor fi eliberaţi de acest trup respingător, care e la fel ca o casă a unui lepros, contaminată fără speranţă de vindecare şi trebuind distrusă în întregime. Ei Îl vor vedea pe Isus aşa cum este, vor fi ca El şi cu El, pentru totdeauna. Scopurile faţă de care Domnul subordonează sentimentul depravării noastre sunt multiple. În felul acesta, puterea, înţelepciunea, credincioşia şi dragostea Lui sunt manifestate mai vizibil: puterea Sa, prin menţinerea lucrării Sale în mijlocul unei opoziţii atât de puternice, ca o scânteie care arde în apă, sau ca un tufiş care nu e mistuit de flăcări; înţelepciunea Sa, prin învingerea şi controlarea tuturor uneltirilor pe care Satan, cunoscând răutatea naturii noastre, e încurajat să le pună în aplicare împotriva noastră. El i-a răsturnat pe mulţi dintre cei ce-şi proclamau deschis credinţa, şi acum, la fel ca în cazul lui Goliat, aruncă provocarea împotriva întregii oştiri a lui Israel; şi totuşi, descoperă că există unii pe care, deşi îi atacă puternic, nu îi poate birui; indiferent de avantajele aparente pe care le câştigă câteodată, ei sunt eliberaţi, pentru că Domnul e de partea lor. În acelaşi fel, dragostea neschimbată a Domnului, bogăţiile îndurării Sale, sunt mai bine exemplificate prin mulţimea de iertări acordate poporului Său, decât în cazul în care nu ar fi deloc nevoie de iertare.

În felul acesta, Domnul Isus este mai drag sufletului; orice laudă este efectiv exclusă, iar gloria unei mântuiri depline şi gratuite Îi este atribuită doar Lui. Un marinar surprins de furtună care, după o noapte petrecută în pericol, este adus de îndată în siguranţa portului, deşi se va bucura de salvarea sa, aceasta nu îl va afecta la fel de mult ca şi în cazul în care, după o lungă perioadă în care a fost aruncat încoace şi încolo de furtună, şi după ce a trecut prin numeroase ocazii în care a scăpat ca prin urechile acului, ar ajunge în sfârşit la limanul dorit. Despre cei neprihăniţi se spune că scapă cu greu, nu pentru că scăparea nu ar fi un lucru cert, pentru că scopul lui Dumnezeu în ce-i priveşte nu poate fi împiedicat, ci din pricina temerilor lor, şi a marilor dificultăţi prin care trebuie să treacă. Dar, după ce au experimentat îndelung înşelăciunea inimilor lor, după dovezi repetate ale slăbiciunii, încăpăţânării, nerecunoştinţei şi insensibilităţii lor, când descoperă că nici unul din aceste lucruri nu îi pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, Isus devine şi mai preţios pentru sufletele lor. Ei iubesc mult, pentru că li s-a iertat mult. Ei nu îndrăznesc să îşi atribuie vreun merit, şi nu o vor face, ci se bucură să confirme că ar fi pierit de mii de ori (de-ar fi fost posibil) dacă Isus nu ar fi fost Mântuitorul lor, păstorul lor, şi scutul lor. Când se rătăceau, El i-a adus înapoi; când au căzut, i-a ridicat; când s-au rănit, El i-a vindecat; când au căzut de oboseală, El i-a înviorat. Prin El, slăbiciunea i-a făcut puternici; El le-a deprins mâinile la luptă, şi le-a acoperit capetele în ziua bătăliei. Într-un cuvânt, unele din cele mai clare dovezi pe care le-au primit cu privire la desăvârşirea Lui au fost prilejuite de dovezile umilitoare cu privire la propria lor ticăloşie. Nu ar fi cunoscut atât de multe din primele, dacă nu ar fi aflat atât de multe despre ei înşişi.

Mai mult, un duh de smerenie, care este atât Decus et Tutamen, tăria şi frumuseţea mărturiei noastre, este în mare măsură promovat atunci când simţim, ca şi atunci când citim, că ori de câte ori vrem să facem binele, răul este lipit de noi. Un duh zdrobit şi copleşit de remuşcări este plăcut Domnului, care a promis să locuiască în cei ce îl au; iar experienţa arată că măsura în care experimentăm binecuvântările noastre este în raport cu sentimentul umilitor pe care îl avem despre depravarea naturii noastre. Dar adevărul că suntem în totalitate depravaţi nu e unul pe care cineva l-a învăţat vreodată pur şi simplu pentru că altcineva i l-a spus. Într-adevăr, dacă am putea primi, şi păstra în viaţa de zi cu zi, o judecată dreaptă în ce ne priveşte, doar prin ceea ce este atât de clar declarat în Scriptură, probabil că am fi scutiţi de multe ore de jale, dar experienţa este şcoala Domnului, iar cei învăţaţi de El descoperă de obicei că le lipseşte în totalitate înţelepciunea prin greşelile pe care le fac, şi că nu au nici o putere prin alunecările şi căderile de care au parte. Fiecare zi aduce la suprafaţă o nouă stricăciune, care mai înainte nu a fost observată, sau cel puţin o descoperă într-o lumină mai puternică decât înainte. Astfel, treptat ei sunt dezvăţaţi să se bazeze pe vreo presupusă înţelepciune, putere sau bunătate care ar exista în ei înşişi; ei simt adevărul din cuvintele Domnului, ,,Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic;" şi cât de necesar este să strige împreună cu David, ,,O, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă, pentru Numele Tău." Această stare sufletească constituie principala deosebire dintre un creştin şi altul; pentru că, deşi e un sentiment lăuntric, are efecte foarte vizibile în exterior, care sunt sugerate foarte expresiv, Ezechiel 16:63: ,,Ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu." Cunoscând iertarea Mea totală şi gratuită acordată pentru nenumăratele tale căderi şi păcate, te vei ruşina şi vei reduce la tăcere planurile mârşave ale inimii tale. Îţi vei deschide gura ca să Mă lauzi, şi nu te vei mai lăuda singur, nu-i vei mai critica pe alţii şi nu vei mai murmura împotriva destinului pe care ţi l-am hărăzit. În toate aceste privinţe, noi suntem extrem de dispuşi să ne deschidem gurile în mod nesăbuit. Dar un sentiment puternic de mare nevrednicie şi multă iertare împiedică aceste lucruri rele. Oricine e cu adevărat smerit, nu se va mânia cu uşurinţă, nu va fi sigur pe sine sau un temerar nechibzuit, ci va fi plin de compasiune şi blândeţe faţă de slăbiciunile celorlalţi păcătoşi ca şi el, ştiind că, dacă există vreo diferenţă, doar harul este cel ce a făcut-o, şi că are în inima lui sămânţa fiecărui păcat; iar, în timpul încercărilor şi necazurilor, el va privi la mâna Domnului, şi îşi va pleca faţa la pământ, recunoscând că suferă mult mai puţin decât ar fi meritat pentru nelegiuirile lui. Acestea sunt câteva din avantajele şi roadele bune pe care Domnul ne îngăduie să le obţinem din acea rădăcină amară, păcatul care locuieşte în noi.