Grade ale păcatului şi Iertarea de sine

Există grade ale păcatului?

Tresar puţin atunci când îmi puneţi această întrebare, pentru că am în memorie amintiri nu tocmai plăcute despre anumite ocazii din trecut când am răspuns la această întrebare şi oamenii s-au supărat foarte tare din cauza afirmaţiilor mele. Ce mă uimeşte e faptul că par să existe o mulţime de creştini care susţin că nu există grade ale păcatului, că tot păcatul e păcat şi că nu există nici o diferenţă între păcatele mai puţin grave şi cele foarte grave.

În istoria sa, biserica romano-catolică a făcut din totdeauna o deosebire între păcatele scuzabile şi păcatele de moarte, înţelegând prin aceasta că unele păcate sunt mai oribile decât altele. Păcatele de moarte sunt numite aşa pentru că sunt suficient de grave ca să distrugă harul mântuitor din suflet. Ele ucid harul, de aceea sunt numite păcate de moarte.

Reformatorii protestanţi din secolul al şaisprezecelea au respins conceptul distincţiei între scuzabil şi mortal. Calvin, de exemplu, a spus că orice păcat este mortal, în sensul că merită moartea, dar nici un păcat nu este mortal, cu excepţia blasfemiei împotriva Duhului Sfânt, în aşa măsură încât să distrugă mântuirea pe care Hristos a dobândit-o pentru noi. În reacţia lor la distincţia romano-catolică între păcate scuzabile şi păcate de moarte, reformatorii protestanţi nu au negat faptul că există grade ale păcatului. Ei au menţinut un punct de vedere potrivit căruia există grade mai mici şi mai mari ale păcatului. Vreau să spun că în creştinismul tradiţional, atât romano-catolicii cât şi denominaţiunile protestante au adoptat poziţia care afirmă că există unele păcate care sunt mai grave decât altele. Ei au susţinut această deosebire pentru că ea este prezentată atât de clar în Scriptură. Dacă privim la Legea Vechiului Testament, vedem că anumite încălcări ale Legii trebuiau pedepsite în această lume prin pedeapsa capitală, iar altele prin pedepse corporale. Se face deosebire, de exemplu, între crima premeditată şi ceea ce noi numim omor prin imprudenţă. Există cel puţin douăzeci şi cinci de ocazii în care Noul Testament face deosebire între forme mai uşoare şi mai grave ale răului. Isus spune, de exemplu, în timpul propriei Sale judecăţi: "Cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat."

Există o mulţime de dovezi în Scriptură care ne permit să afirmăm că există grade ale păcatului. Nu doar atât, chiar şi cele mai simple principii ale justiţiei indică acest lucru. Cred însă că oamenii se poticnesc în acest punct din două motive. Unul este afirmaţia Sfântului Iacov: "Cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate." El pare să afirme că, dacă spui o mică minciună "de convenienţă", eşti la fel de vinovat ca un criminal care ucide cu sânge rece. Dar Iacov spune de fapt că orice păcat este serios, pentru că este o ofensă adusă la adresa Dătătorului Legii, astfel că eu păcătuiesc împotriva Legii lui Dumnezeu chiar şi prin cel mai mic păcat. Am încălcat întregul context al acelei Legi în multe feluri. De aceea, orice păcat e serios, dar logica nu ne permite să tragem de aici concluzia că orice păcat e la fel de serios.

Oamenii se referă de asemenea la afirmaţia lui Isus care spune că, dacă te uiţi la o femeie ca s-o pofteşti, ai încălcat legea împotriva adulterului. Isus nu spune că poftitul e la fel de grav ca şi comiterea actului în sine. El spune doar că prin faptul că te reţii de la înfăptuirea actului propriu-zis nu eşti în totalitate curat; există puncte mai mici ale Legii pe care le-ai încălcat.

Ştiu că Dumnezeu m-a iertat pentru păcatele mele, dar cum pot să încep să mă iert şi eu?

Deseori în epistolele sale, Apostolul Pavel descrie pe larg ceea ce noi numim libertatea creştină. În aceste probleme Dumnezeu ne îngăduie libertatea; El nu stabileşte legi care să interzică un anumit lucru sau să îl poruncească. Apostolul ne avertizează să nu ne judecăm fraţii, dând ca exemplu întrebarea ridicată în comunitatea din Corint cu privire la consumarea cărnii oferite idolilor. Pavel afirmă că aceasta nu are nimic de-a face cu Împărăţia lui Dumnezeu. El spune: "Aceia dintre voi care aveţi mustrări de conştiinţă în această privinţă, nu-i judecaţi pe cei ce nu le au", şi invers. Avem aici un caz în care pur şi simplu trebuie să ne respectăm unii pe alţii.

În aceste avertismente, Pavel foloseşte ca bază următoarea afirmaţie: "Nu trebuie să îi judecăm pe cei pentru care a murit Hristos." El ne aminteşte că "fratele sau sora ta Îi aparţine lui Hristos. Dumnezeu l-a iertat. Cine eşti tu să refuzi iertarea unui om pe care Dumnezeu l-a iertat?"

Haideţi să privim problema în felul următor. Dacă cineva păcătuieşte împotriva mea şi acelei persoane îi pare rău pentru ce a făcut, Dumnezeu o iartă. Dacă eu refuz să o iert, vă puteţi imagina cât de oribil e acest lucru înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu nu e obligat să ierte acea persoană. Ea a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a păcătuit împotriva nimănui, niciodată. Şi iată-mă pe mine - un păcătos care refuză să ierte alţi păcătoşi, în timp ce Dumnezeu, care e fără păcat, e gata să îi ierte. V-aţi oprit vreodată să vă gândiţi cât de aroganţi putem fi atunci când refuzăm să iertăm o persoană pe care Dumnezeu a iertat-o?

Însă cum poţi să te ierţi pe tine însuţi după ce Dumnezeu te-a iertat? Au fost situaţii în care oamenii au venit la mine şi mi-au spus: "R.C., am făcut cutare şi cutare păcat, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte. M-am dus înaintea Lui de zece ori şi L-am rugat să mă ierte, dar încă nu mă simt iertat. Ce pot să mai fac?" Nu am vreun răspuns teologic genial la această întrebare. Le pot spune doar să Îl roage încă o dată pe Dumnezeu să îi ierte. După ce au făcut-o, le spun că acum vreau ca ei să Îl roage pe Dumnezeu să-i ierte pentru aroganţa lor. "Aroganţă!?" întreabă ei. "Cum adică aroganţă? Eu sunt cel mai smerit om din America. Am mărturisit acest păcat de zece ori." Oare nu spune Dumnezeu că, dacă îţi mărturiseşti păcatul o dată, El te va ierta? Cine eşti tu să refuzi iertarea lui Dumnezeu, şi cine eşti tu să condamni pe cineva, după ce Dumnezeu l-a iertat? Asta se numeşte aroganţă. Poate nu te simţi arogant, poate nu vrei să fii arogant, poate te scalzi în smerenie din pricina numeroaselor tale mărturisiri ale păcatului. Dar eu îţi spun că, dacă Dumnezeu te-a iertat, e datoria ta să te ierţi şi tu. Nu e o opţiune. Trebuie să îi ierţi pe cei pe care Dumnezeu i-a iertat, inclusiv pe tine.