Dragostea nu se laudă şi nu este arogantă

În acest studiu în serial despre dragostea biblică, am ajuns să înţelegem că a iubi este cea mai mare poruncă dată în Scriptură şi că cel mai extraordinar exemplu de dragoste ne-a fost dat prin sacrificiul lui Isus Cristos pentru păcatele omenirii. Am văzut că dragostea biblică este necondiţionată - nedepinzând de meritele celui iubit - şi este gata de sacrificiu. Am realizat, de asemenea, că noi nu suntem în stare prin propriile noastre puteri sau resurse să iubim şi că depindem de Duhul Sfânt pentru a produce dragostea lui Dumnezeu în noi, pe măsură ce circumstanţele care ne solicită dragostea apar.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă să iubeşti ca şi creştin în situaţiile practice ale vieţii, ne-am adâncit în studiul capitolului 13 din 1Corinteni, unde Pavel ne dă o descriere a dragostei. Ca şi creştini, vom dori să umblăm în dragoste, nu numai pentru că ne este poruncit, dar şi pentru că experimentăm mai mult şi mai mult dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi.

Câteodată, pentru a înţelege ce este ceva, trebuie să înţelegem şi ce nu este acel ceva. Deci Pavel, descriindu-ne dragostea, începe prin a ne spune că ea este răbdătoare şi plină de bunătate. Dar după aceea el începe a ne spune cum nu este dragostea. În ultimul articol am vorbit despre faptul că dragostea nu este invidioasă şi acum vom vedea că dragostea nu se laudă şi nu se umflă de mândrie (v.4).

Sunt sigur că am cunoscut cu toţii oameni cărora le plăce să se laude cu realizările lor sau cu capacităţile lor extraordinare. Unii oameni nu se sfiesc deloc să îşi exprime înalta lor viziune despre ei înşişi, în timp ce alţii o fac într-un mod mai subtil, îmbinând-o cu o atitudine smerită, care în realitate este falsă. Noi toţi ne-am făcut, într-o oarecare măsură, vinovaţi de lăudăroşenie, pentru că este în natura omului să fie egocentrist şi să atragă atenţia asupra lui. De multe ori lăudăroşenia noastră ia o tentă arogantă când nu numai că ne autostimăm, ci, în acelaşi timp, îi desconsiderăm pe alţii. În trupul lui Cristos, acestea sunt lucruri care nu ar trebui să existe. Suntem acum creaturi noi în Cristos, noi trebuie să umblăm în dragoste şi dragostea nu se laudă şi nu se umple de mândrie.

În ultima parte a versetului 1 din 1Corinteni 8, Biblia spune: "Cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte". În acest verset Pavel vorbeşte despre creştini care au devenit aroganţi în probleme spirituale datorită înţelegerii pe care Dumnezeu le-a dat-o.

În trupul lui Cristos se găsesc persoane aflate la toate nivelele de maturitate, la fel ca în orice familie. Sunt acei copii în credinţă - cei mai mulţi creştini noi - şi sunt alţii care au atins un anumit nivel de maturitate, învăţaţi fiind prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Biblia spune că există un pericol care vine cu această cunoştinţă. Mulţi dintre noi venind la Cristos, am fost eliberaţi de o mulţime de practici religioase care, odată erau considerate de noi ca esenţiale pentru a menţine o bună relaţie cu Dumnezeu. Sau am avut o anumită convingere că, dacă nu respectăm aceste practici, păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu, la timpul Lui, ne-a arătat că aceste convingeri nu au nici o importanţă pentru El. Oricum, la fel ca şi în biserica din Corint, există pericolul de a deveni arogant datorită noii noastre libertăţi. Sunt, poate, credincioşi în biserică având încă rămăşiţe ale acestor convingeri, iar noi nu ar trebui să adoptăm o atitudine superioară în ce-i priveşte, desconsiderându-le convingerile şi, eventual, dându-le prin aceasta un prilej de poticnire în umblarea lor creştină. Nu ar trebui să îi încurajăm să facă ceea ce ei consideră păcat, chiar dacă pentru noi nu este păcat. Pavel spunea: "Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi." (1Corinteni 8:9). Dragostea zideşte (v.1); nu dărâmă trupul lui Cristos. Pavel atinge această problemă şi în Romani. 14:

"Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice." (v.1)

"Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos!" (v.15)

"Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire." (v.19-21)

Trebuie să fim foarte sensibili în a sesiza unde se află fraţii noştri din punct de vedere spiritual şi să nu devenim aroganţi datorită cunoştinţei pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Trebuie să ne amintim că nici o binecuvântare spirituală, nici măcar mântuirea, nu ne-a fost dată datorită vreunui merit de al nostru.

"Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?" (1Corinteni 4:7)

"Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." (Efeseni 2:8,9)

Nu avem nici un motiv de a ne lăuda. Până nu recunoaştem acest fapt, mai devreme sau mai târziu, ne vom trezi lăudându-ne cu spiritualitatea noastră, în acelaşi timp punându-i pe alţii mai prejos de noi. Vedem un asemenea exemplu în parabola pe care a spus-o Isus anumitor oameni care erau convinşi de neprihănirea lor şi îi priveau pe alţi cu dispreţ (Luca 18:10-14):

"Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: 'Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.' Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: 'Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!' Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat."

Nu ai avut niciodată atitudinea Fariseului? Ia aminte, dragostea nu se laudă şi nu se umflă de mândrie. Care ar trebui, deci, să fie atitudinea noastră în ce-i priveşte pe cei din jur? Găsim răspunsul privind la Isus.

"Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce." (Filipeni 2:5-8)

Care a fost atitudinea lui Cristos când a umblat pe pământ? De umilinţă. Dacă cineva a avut motiv să se laude, acela a fost Isus. Dar El ce-a făcut? A luat chip de rob. Într-o ocazie, El a spălat chiar picioarele ucenicilor Săi ca un servitor al acelor timpuri. Şi, în cele din urmă, S-a smerit până acolo că a murit pentru păcatele întregii lumi. Isus a trăit o viaţă de iubire perfectă. El nu a fost niciodată plin de mândrie, nici lăudăros; a trăit o viaţă de slujitor. El a spus: "...Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:28). "Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!" (Marcu 9:35). Aceasta ar trebui să fie atitudinea în trupul lui Cristos. După cum este spus în Filipeni 2:3,4:

"Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora."

Avem această atitudine? Dacă da atunci nu vom fi nici lăudăroşi, nici plini de mândrie. Dacă vrem să umblăm în dragoste, trebuie să umblăm cu smerenie. Şi, după cum ştii, smerenia nu este ceva ce avem în mod natural. Tendinţa noastră naturală este de a ne pune interesele noastre înaintea altora. O altă tendinţă naturală a noastră este să vrem ca alţii să ne servească şi să vrem să fim deasupra celorlalţi, chiar şi în problemele spirituale. Aceasta, însă, nu este dragoste; aceasta este firea - vechiul om. Din nou spun, după cum am mai spus în trecut, trebuie să ne amintim mereu că vechiul om a fost răstignit cu Cristos şi nu mai are putere asupra noastră. Cristos trăieşte în noi acum şi El vrea să pună în noi atitudinea Lui iubitoare. Trebuie să respingem firea şi dorinţele ei şi să-i permitem lui Isus să împlinească dorinţele Lui în noi. Fără El este imposibil, dar toate lucrurile sunt posibile prin El, care ne întăreşte. Haide să închinăm vieţile noastre Celui care cu adevărat ne iubeşte şi vrea să facă din noi exemple ale iubirii Lui în faţa lumii.