Uitarea sau ne-uitarea?

"El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele lor. " Mica 7:19

"Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate." 2 Petru 1:9

Uitarea sau ne-uitarea?

În mediile creștine umblă o învățătură despre uitarea păcatelor, susținând că dacă Dumnezeu a aruncat greșelile noastre în ”marea uitării” noi suntem chemați să le lăsăm acolo. Pericolul acestei învățături nu se întrevede ușor, este subtil, însă pentru că este o jumătate de adevăr, învățătura aceasta nu vine de la Isus Hristos – Învățătorul nostru, care este Adevărul. Întreg, nu pe jumătate.

Învățătura completă cu privire la vechile păcate, este mai mult decât uitarea lor.

În argumentul despre ”marea uitării”, ar trebui știut că, mai înainte ca Dumnezeu să arunce păcatele mele în fundul mării, El a ”călcat în picioare nelegiuirile noastre” (tot în Mica 7:19), cum? zdrobind pe însuși Fiul Său pe cruce!... Cine poate uita asta?

Înțelegerea pe care mi-o dă credința din inimă este că eu, orice păcat aș fi făcut (și asta nu am cum să uit, nu sunt amnezic) au lovit în Isus, iar Isus, lovit fiind, Și-a dat sângele Lui pentru ca eu să fiu curățat de păcatele mele. Și nu numai curățit spiritual de păcatele mele ci chiar și sufletește – cugetul meu de consecințele lor ( Evr.9:14).

Așadar păcatele mele nu pot să le uit, pentru că nu voi uita niciodată ceea ce L-a pus pe Isus pe cruce.

Totuși pacea mea, pacea minții mele vine din credința inimii mele că, măcar că tot ce a fost rău și murdar a fost aievea și că toate acestea au lovit în El și L-au omorât... ei bine, pacea mea vine din cunoștința faptului că Sângele lui Isus a strigat mai bine decât sângele lui Abel (Evr.12: 24).

Sângele lui Abel strigă ”Răzbunare, răzbunare!” însă Sângele lui Isus strigă ”Îndurare și iertare!”.

Jertfa care a fost dată de Fiul a fost primită de Tatăl, care L-a și înviat din morți – și asta chiar nu am cum să uit!

Astfel că pacea mea, pacea minții mele, pacea inimii mele vine acum din pricina faptului că eu (care am făcut atâtea!), am fost socotit neprihănit, pentru că Isus, măcar că a murit din pricina lor, a fost înviat (Rom.4:25).

Dacă aș închide ochii la tot ceea ce am făcut nu voi putea niciodată înțelege de ce Mielul lui Dumnezeu poartă acele semne în palme și picioare...

Dacă aș închide ochii la tot ceea ce I-am făcut eu Lui, nu voi pricepe niciodată ceea ce mi-a făcut El mie. Nici în viața aceasta nici în cea viitoare...

Dar Duhul Sfânt mărturisește acum în duhul meu că Dumnezeu mi-e Tată, că a dat pe singurul lui Fiu pentru mine, și că Fiul care mi-a slujit de bunăvoie, m-a iubit până la capăt, dându-Și sângele pentru mine și duhul pentru Tatăl, însă nu înainte de a rosti ”Tată, iartă-l...”.

Aceasta este iertarea pe care am primit-o și nu o voi uita! Aceasta este și atitudinea mea față de păcatele pe care le-am făcut eu - de ne-uitare.

***

Cum voi reacționa însă față de cei ce mi-au greșit mie? Le voi ierta și eu, precum și Tatăl mi-a iertat mie (Efes.4:32), aruncând păcatele acelea în fundul mării, și neaducând niciodată aminte de ele (Mica 7:19).

Când mă gândesc la greșeala fiului meu, care nu demult a înfipt un cuțit în inima mea, Duhul Sfânt îmi pune înainte singura atitudine: cea a tatălui fiului risipitor.

Firea mea se zvârcolește și ar vrea să scape, însă Duhul m-a prins – îmi arată spre  tatăl fiului risipitor și îmi cere să fac la fel. Brusc, Duhul mă învață să mă pun în rolul lui Dumnezeu. Măcar că diavolul mă iscodește ”Dar cine poate ierta păcatele? Numai Unul Singur, Dumnezeu”, Duhul Sfânt mă încurajează: "Domnul a zis: „Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt." Ps. 82:6, iar în altă parte: "Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" 1 Cor.3:16, tocmai de aceea: "Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi." Col. 3:13. Deci se poate!

Tatăl fiului risipitor nu numai că a iertat pe fiul său – după legea iudaică putea să fie dat la moarte prin lapidare, dar l-a și primit în casă, l-a reconsiderat fiu și l-a ospătat, dându-i cinste.

Așadar putea să-l omoare dar a ales să-l ierte, iar acum odată iertat putea să-l dojenească, dar a ales să uite.

Binecuvântat să fie fericitul nostru Dumnezeu și Tatăl, care pe lângă curățirea de păcate și mântuirea sufletelor noastre date prin Fiul, ne-a dat și Duhul Său cel Sfânt, să ne sfințească, să ne desăvârșească, să ne facă asemenea chipului Fiului Său: buni, blânzi, îngăduitori și iertători, după buna plăcere a voii Sale! Amin.

***

 În concluzie, învățătura completă despre atitudinea prezentă față de păcatele trecute este:

1. ne-uitarea sau amintirea păcatelor mele mărturisite înaintea lui Dumnezeu, privind la Hristos (2Petr.1:9). Aceasta duce la smerirea sinelui.

2. uitarea sau ne-amintirea păcatelor iertate ale altora făcute în dreptul meu, privind la Tatăl (Efes.4:32; Mica7:19). Aceasta duce la zdrobirea sinelui.

Ambele conferă bucurie duhului și pace sufletului. Ai nevoie de așa ceva?