Tratarea păcatelor încăpăţânate

Ce ar trebui să facem în cazul păcatelor care se încăpăţânează să rămână în vieţile noastre, de care se pare că nu scăpăm nici după multă rugăciune şi o dorinţă de schimbare sinceră şi din toată inima?

Una din marile lucrări clasice ale creştinismului este o broşură devoţională scrisă de Sfântul Thomas a Kempis, intitulată Imitarea lui Hristos. În acea carte el vorbeşte despre lupta pe care atât de mulţi creştini o poartă cu obiceiurile păcătoase. El spune că lupta pentru sfinţire este adesea dificilă, iar biruinţele pe care le câştigăm par să fie atât de puţine şi de rare, încât chiar şi în cazul celor mai mari sfinţi, puţini sunt cei ce au fost în stare să învingă obiceiurile cu care s-au deprins. Vorbim aici despre oameni care mănâncă prea mult şi sunt ispitiţi în felul acesta, nu despre cei înrobiţi de păcate odioase şi scandaloase. E adevărat, cuvintele lui Thomas a Kempis nu sunt sacre aşa cum e Scriptura, dar el ne oferă înţelepciune din viaţa unui mare sfânt.

Autorul cărţii Evrei spune că suntem chemaţi să ne împotrivim păcatului care ne înfăşoară aşa de lesne şi suntem avertizaţi şi îndemnaţi pur şi simplu să încercăm mai din greu să biruim aceste păcate. Mă întrebaţi cum putem scăpa de aceste păcate care se încăpăţânează să rămână în vieţile noastre, în ciuda dorinţei noastre sincere şi din toată inima de a nu le înfăptui? Dacă dorinţa de a nu le înfăptui este într-adevăr sinceră şi din toată inima, suntem 90% victorioşi. De fapt, trebuie să lămurim un lucru. Motivul pentru care continuăm să facem aceste păcate în mod repetat este pentru că dorim din toată inima să le continuăm, nu pentru că dorim din toată inima să le oprim. Mă întreb oare cât de sincer este angajamentul nostru de a renunţa la ele. Există tendinţa să ne înşelăm singuri în această privinţă ori de câte ori îmbrăţişăm un păcat favorit. Trebuie să înţelegem faptul că înfăptuim păcatul pentru că în acel moment dorim să îl facem mai mult decât dorim să ascultăm de Hristos. Asta nu înseamnă că nu dorim să scăpăm de el, dar nivelul dorinţei noastre oscilează. E uşor să treci pe regim după un banchet; e greu să continui regimul dacă n-ai mâncat nimic toată ziua. Aşa stau lucrurile mai ales în cazul păcatelor cu care ne-am obişnuit şi care implică dorinţe fizice sau senzuale. Fluxul şi refluxul dorinţei este crescut şi scăzut. Ea creşte şi se atenuează. Hotărârea de a ne pocăi e mare atunci când dorinţele ne-au fost săturate, dar atunci când nu sunt, există o atracţie sporită să practicăm acele păcate, oricare ar fi ele.

Cred că ce trebuie să facem mai întâi de toate este să fim sinceri şi să recunoaştem că de fapt avem un conflict de interese între ceea ce vrem noi să facem şi ceea ce Dumnezeu vrea să facem. Cred că trebuie să ne hrănim sufletele cu Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să înţelegem clar ceea ce Dumnezeu vrea să facem şi apoi să ne întărim dorinţa de a asculta.

Scripturile ne spun că "omul este aşa cum gândeşte în inima lui". Adesea gândurile mele par să fie pline de păcat, şi totuşi sunt creştin. Cum rezolv această problemă?

Versetul pe care l-aţi citat este unul foarte crucial. [Prov. 23:7, în traducerea engleză -n.trad.] Sună un pic ciudat, pentru că atunci când vorbim despre gândire, de obicei identificăm gândurile şi procesul gândirii cu capul, cu creierul. De ce spune Biblia: "omul este aşa cum gândeşte în inima lui"? Noi nu gândim în inimile noastre; gândim în capetele noastre. Cred că Scriptura foloseşte cuvântul inimă pentru a descrie ceea ce noi numim miezul, esenţa. Însuşi cuvântul miez [core în engleză -n.trad.] vine din cuvântul latin pentru inimă. Se referă la lucrul asupra căruia ne concentrăm întreaga atenţie, astfel încât centrul, miezul, inima gândurilor noastre este ceea ce face din noi ce suntem. În alte cuvinte, lucrul asupra căruia se concentrează mintea mea determină ce devin eu ca persoană.

E un concept critic pentru că oamenii îmi spun întotdeauna că nu vor să studieze teologia şi nu vor să studieze probleme intelectuale, pentru că singurele lucruri care-i interesează sunt dimensiunile practice ale trăirii creştine. Şi totuşi, pentru fiecare practică există întotdeauna o teorie. Fiecare din noi trăieşte o teorie semnificativă a vieţii. Noi trăim de fapt conform cu ceea ce gândim. Poate că nu putem articula acea teorie într-un mod tehnic, dar toţi avem o teorie după care trăim viaţa noastră practică. De aceea Isus ne spune să ne corectăm gândirea. Ceea ce consideri ca fiind important îţi va controla aspectele practice ale modului în care trăieşti.

Aţi menţionat frustrarea pe care o simţiţi din cauza conflictului dintre lucrurile la care ştiţi că trebuie să vă gândiţi şi lucrurile care se furişează de fapt în minţile voastre. Unul dintre cele mai bune tratate despre rugăciune pe care l-am citit vreodată a fost scris de John Calvin, teologul reformator francez, în Institutele sale. Întotdeauna le-am cerut studenţilor mei să citească capitolul său despre rugăciune înainte de orice altceva, ca să se poată familiariza cu Calvin, gigantul spiritual, omul care a avut o pasiune atât de mare pentru inima lui Dumnezeu. El a avut o viaţă devoţională deosebit de aprinsă. Calvin se plânge de faptul că, în mijlocul rugăciunii fiind, mintea sa era invadată de gânduri păcătoase. Acest lucru e normal, pentru că suntem fiinţe umane, şi trebuie să învăţăm să biruim astfel de gânduri cotropitoare, la fel cum învăţăm să tratăm alte aspecte ale naturii noastre păcătoase. Apostolul ne spune că orice lucru curat, orice lucru adevărat şi vrednic de iubit, acestea sunt lucrurile la care trebuie să ne gândim. În lumea calculatoarelor există o expresie numită Principiul GIGO: gunoi înăuntru, gunoi afară. Dacă ne umplem minţile cu gunoi, vieţile noastre vor începe să împrăştie mirosul greu al acelui gunoi. Cred că cheia este să ne umplem minţile cu lucrurile lui Dumnezeu.