Spălarea picioarelor.

Practica spălării picioarelor este și ea, ca și altele, un subiect discutat și chiar controversat.

În unele Biserici această practică nu și-a atins scopul de ai uni pe credincioși și ai aduce la același „numitor comun” ci mai degrabă i-a divizat. Așa că putem spune că spălarea picioarelor împarte Biserica în 4 categorii:

Cei ce fac spălarea picioarelor și știu de ce o fac.

Cei ce fac spălarea picioarelor și nu știu de ce o fac.

Cei ce nu fac spălarea picioarelor și nu știu de ce n-o fac.

Cei ce nu fac spălarea picioarelor și știu de ce n- o fac. (accentul este pus pe: „a ști”)

Vrând- nevrând fiecare din noi facem parte din una din aceste categorii, dar este bine să știm exact din ce categorie?

Dar pentru a înțelege mai bine această formă de slujire reciprocă, „unii-altora” trebuie să vedem de unde își are originea această practică?

Dacă citim în Gen. cap 18/4 vom observa că ea își are „rădăcinile” în cele mai îndepărtate timpuri biblice. Una din slugile lui Avraam a spălat (la porunca stăpânului) picioarele înalților oaspeți - chiar dacă nu li s-a cerut aceasta - dar a fost un gest de politețe față de musafiri. Așa cum era de așteptat această practică „inaugurată” de părintele Avraam s-a transmis din generație în generație făcând parte din „sfânta tradiție” a evreilor.

Nu-i de mirare că Pavel evreu convins a solicitat ca o văduvă să fie trecută în lista văduvelor trebuia să fi spălat picioarele sfinților. Însă nu se știe după care criterii erau evaluați musafirii pentru a intra în categoria „sfinților”.

Altă practică care făcea parte din sfânta tradiție era sărutul.

Pavel folosește des această expresie salutând Bisericile cu „o sărutare sfântă”.

Însă nici în acest caz nu se știe exact care era diferența dintre o „sărutare sfântă” și una „nesfântă”. Deoarece se știe că în spatele acestei aparente manifestări a dragostei, s-au ascuns în unele cazuri, ura și fățărnicia. (ex: 2Sam. 20/9,0, Matei 26/48)

Ungerea musafirului pe frunte cu untdelemn mirositor (mir) - era altă practică tradițională.

Era socotită ca un gest de apreciere pentru oaspeți mai ales pentru faptul că mirul era un produs deosebit de prețios. (Ioan 12/5). Este surpinzător că Domnul Isus în casa lui Simon, nu trece peste aceste reguli „tradiționale”, ci mai degrabă îi reproșează gazdei că nu le-a respectat.

Revenind la subiect: Domnul Isus ajunge într-o casă ca și oaspete. Nu ni se spune nimic de slujitori și nici despre gazdă.
În lipsa lor, conform obiceiului vremii, unul dintre ucenici trebuia să spele picioarele celorlalți.
Dar ucenicii tocmai se certase pe drum care să fie cel mai mare (Luca 22/24). Și pentru că nimeni nu s-a oferit de bună voie și din dragoste, Domnul a luat un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor începând cu Simon Petru. Să fi fost o întâmplare? Nu. Petru era cel mai înverșunat în ceea ce privește dorința de întâietate, el fiind totdeauna în „linia întâi”.

Se pare că acestă „lecție” de „a privi pe altul mai pe sus de tine însuți” trebuia bine tipărită în mintea ucenicului.

Petru se simte mustrat în cugetul lui și refuză: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? ”
Răspunsul a fost: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.”

Câteva întrebări sunt necesare:

Ce trebuie să pricepi când cineva îți spală picioarele?
De câtă teologie ai nevoie să înțelegi această practică?
De ce n-o fi reacționat Petru imediat? : Doamne, vreau să pricep acum și nu „după aceea”.

Este posibil ca Petru să fi înțeles pe parcurs motivul pentru care Domnul i-a spălat picioarele, dar am voie să cred că sunt mulți credincioși care au practicat toată viața spălarea picioarelor, dar timpul numit „după aceea” n-a mai venit niciodată pentru ai înțelege rostul. Una din cele patru categorii este tocmai aceasta:
Faci spălarea picioarelor și nu știi de ce o faci. Ritual sau formalitate?

Mergând pe aceeași linie „a priceperii”, în final Isus i-a întrebat pe toți: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?”

Așadar miezul duhovnicesc este: „înțelegerea”

Ar fi putut Învățătorul să-i întrebe: Ați văzut cum vi le-am spălat Eu? Dar nu. El a întrebat: „Ați înțeles ce v-am făcut Eu?” Deoarece El nu a dorit să-i învețe cum se spală picioarele, ci „de ce se spală picioarele”.

Foarte important: Spălarea picioarelor făcută de Domnul și Învățătorul, a fost o „lecție” adresată minții.

Deci, „o predică” pentru minte și nu pentru ochi sau pentru urechi.

O fi priceput Petru „după aceea” că cine vrea să fie cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor?

Putem spune că această practică a avut drept scop promovarea spiritului de slujire reciprocă, într-un înțeles duhovnicesc și nu doar la nivel literal.

Tocmai în sensul acesta Domnul Isus a zis: „Fiul omului nu a venit să i se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți”. Era dificil pentru ucenici să înțeleagă secretul slujirii care implică întotdeauna multă lepădare de sine.

Este însă necesar ca cei ce doresc să slujească să treacă dincolo de „spiritul literei”:

Luca 10/25: Învățătorul legii n-a înțeles aceasta, deși era foarte bine informat cu privire la conținutul poruncilor ca fiecare „teolog licențiat în teologie”. El știa că slujirea este doar la amvon însă Domnul i-a dat o pildă care implica slujirea pe teren, în care i se spune de un om „căzut” și care avea nevoie de cineva să-l ridice.

Un evanghelist și un cântăreț, au trecut nepăsători pe alături fără să-i intereseze de cel căzut deoarece ei tocmai își încheiaseră slujirea în Biserică.

Dar un samaritean care era gata de slujire în favoarea altora, s-a oprit, i-a asigurat toată „asistența medicală”, l-a ridicat și l-a dus la un han.

Domnul Isus îl dă exemplu pozitiv pe acest samaritean și spune:

Du-te și fă și tu la fel!