„...să nu păcătuiți, dar dacă cineva a păcătuit...” (?)

Dumnezeu urăște păcatul deoarece este o acțiune împotriva voii Sale. Este o fărădelege.

Odată intrat păcatul în lume el s-a extins cu mare repeziciune. Toată Scriptura de la un capăt la altul, are menirea de a bloca calea omului spre păcat. Însă Dumnezeu constată în timp că „... pământul era stricat și orice făptură își stricase calea pe pământ.” (Gen. 6/12)

Omenirea s-a cufundat în această stare de nelegiuire. Nu mai era nici un „om” pe fața pământului. Un om care să fie după chipul și asemănarea Sa.

Milioanele de jertfe n-au reușit să rezolve problema păcatului, așa că Dumnezeu a fost nevoit să „publice” nevoia de a trimite un Mântuitor. Profeții care au preluat vestea au transmis verbal și în scris că mântuirea este aproape să vină și este iminentă. Evreii au primit cu bucurie vestea și „... au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vremuri și ce împrejurări... ” (1Petru 1/10,11) Însă ei n-au înțeles despre ce mântuire (izbăvire) este vorba. Ei așteptau un mântuitor care să-i izbăvească de sub robia romană. Chiar și Zaharia a mărturisit: „El ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David... mântuire de vrăjmași și dim mâna celor ce ne urăsc. (Luca 1//69,71) Dar nu era întocmai.

Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a fost să ia asupra Sa fărădelegile noastre iar pedeapsa care ni se cuvenea nouă să cadă peste El. Noi eram vrednici de osândit, dar El ne-a grațiat plătind toate datoriile noastre. Atât a spus: „... nu te osândesc, du-te dar să nu mai păcătuiești.”

El nu încurajează păcatul, ci dimpotrivă nu vrea să-l mai înfăptuiești. Apostolul Ioan scrie și el: „Cine este născut din Dumnezeu nu (continuă) să păcătuiască.” Însă cu toată străduința omului de a nu păcătui inevitabilul se produce. Care să fie cauza? Omul nu este decât carne păcătoasă. (Gen. 6/3) Natura lui înclină spre păcat. Firea (carnea) este „locuința” păcatului. În ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune, cât și cele rele. Pavel scrie despre ea: „... nu mai sunt eu, ci păcatul care locuiește în mine.”

Deși ne-am făcut părtași firii dumnezeiești după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte, omul nu este divin, ci este un amestec de pământesc și dumnezeiesc.

Iov era unicat pe pământ în ce privește neprihănirea. Totuși i se aduce la cunoștință de către o ființă necunoscută că omul nu poate fi curat din moment ce Dumnezeu găsește greșeli chiar și la îngeri. Nu există perfecțiune decât la Dumnezeu. Aceasta însă nu ne îndreptățește să păcătuim.

Și dacă totuși cineva a păcătuit ce trebuie făcut cu el?

Omorât cu pietre? Nu. Aruncarea cu pietre și-a avut vremea ei, iar strângerea pietrelor care înseamnă renunțarea la ele, își are (la prezent) vremea ei. Suntem în vremea când nu mai este permis să le folosești. Și chiar dacă ar fi permis, are dreptul să arunce cu piatra doar cel ce nu are păcat. Te-ai considera unul din ei? Așa că cel mai bine este să fie lăsate pe fundul mării, pentru că a trecut vremea lor. Ce este de făcut?

Apelăm cu încredere la mijlocitorul nostru, Domnul Isus. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai ale noastre... Această jertfă poate fi aprinsă cu cuvinte de căință și angajamente de renunțare. Pentru cine procedează astfel sunt promisiuni că va căpăta îndurare. (Prov. 28/13) pentru că sângele acestei jertfe ne curăță de orice păcat. (1Ioan 1/7,9)

Când spun „orice” înseamnă că nu mai este excepție de la regulă. Orice - absolut orice. Sunt însă și fețe bisericești care spun că lucrurile nu stau chiar așa. pentru că Cuvântul spune că dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar așteptarea înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți. (Evrei 10/26) Este biblic... Cuvântul și iar Cuvântul. Cu ajutorul Lui îl direcționezi pe om după dorința inimii tale: în rai sau în iad. Unii spun că de asta are două tăișuri Cineva îmi spunea că un asemenea răspuns dat unei tinere care a păcătuit folosind cuvântul citat mai sus o determinat-o să-și pună capăt zilelor. Nu avem voie să ne jucăm cu viața nimănui. În Apocalipsa 7/10 citim: „... strigau cu glas tare și ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” S-a strigat cu glas tare să audă fiecare om Ai auzit și tu? Înțeleg de aici că mântuirea atât de discutată nu este monopolul unui om sau a unei confesiuni. ci îi aparține doar lui Dumnezeu și o dăruiește cui voiește El. Nu se poate ca lutul să-i ceară socoteală olarului. Nu cred că cineva va putea să-i ceară socoteală lui Dumnezeu de ce l-a primit în rai pe tâlhar fără botezul în apă, fără botezul cu Duhul Sfânt, fără vorbirea în alte limbi, fără darurile duhovnicești, fără fapte, fără și fără... Răspunsul la prejudecățile noastre deja l-am primit: „Nu pot eu să fac cu ce este al Meu pentru că ochiul tău este rău?”

Este necesar să ne întoarcem la Scriptură și să deslușim ce a vrut sa spună autorul cărții „Evrei” în cap. 10 vers. 26. Epistola este adresată evreilor care au trecut la creștinism, însă unii din ei au început să părăsească Adunarea creștinilor și să se întoarcă la iudaism (Legea lui Moise). În aceste condiții, când ei păcătuiau aduceau jertfe specifice V. T. Autorul (Pavel) scrie că nu mai este nicio jertfă. S-a terminat cu jertfele specifice V. T. deoarece Domnul Isus este singura jertfă rămasă valabilă.

Știi pe cineva care a păcătuit? Roagă-te pentru el! Dragostea acoperă o sumedenie de păcate atunci când păcătosul se oprește și nu le mai înfăptuiește.

(Cineva a mers la un păstor bătrân să-i aducă la cunoștință păcatele unora. Ajuns în casă a început: Ai auzit ce-o făcut cutare? Bătrânul a reacționat imediat: Repede pe genunchi să ne rugăm pentru el. După ce s-au ridicat iar a început: Dar de cutare ai auzit? Cum și acesta a păcătuit? întrebă bătrânul. Ne plecăm din nou să ne rugăm și pentru el. Văzând musafirul că bătrânul îl pune la rugăciune, după ce s-a ridicat de pe genunchi a plecat deși nu terminase lista cu păcătoșii.) Cineva protesta când e vorba de rugăciune: Cum el păcătuiește și eu să mă rog?

Prietene, nu pierzi nimic dacă o faci. Despre Domnul Isus citim: „... a fost pus în numărul celor fărădelege pentru că a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați.”(Isaia 53:12)

Mai mult decât atât, Pavel îndeamnă ca cei duhovnicești să-l ridice pe cel căzut cu duhul blândeții. Bineînțeles că îndemnul se adresează celor duhovnicești.

Nu arunca cu piatra, îndeamnă, mustră dacă este cazul, încurajează, Domnul Isus a promis că fitilul care mai fumegă nu-l va stinge și nici trestia frântă n-o va rupe. Vrei tu s-o faci în locul Lui? Nu arunca pe nimeni în foc, ci dimpotrivă smulge-l din foc. (Iuda 23) Una dintre cele mai frumoase învățături în acest sens o găsim într-o pildă, în care ni se spune despre un călător ce călătoarea între două orașe. A căzut între niște tâlhari care l-au dezbrăcat. jefuit și bătut, lăsându-l aproape mort. Nu era mort. Inima lui încă mai avea puls, mai era încă în el o „scânteie”de viață. Au trecut pe acolo oameni foarte religioși care ar fi putut să-i dea o mână de ajutor, dar au trecut nepăsătoare pe alături. Dar un samaritean care era și el în călătorie s-a oprit lângă el și i-a asigurat toată asistența medicală de urgență. L-a pus pe asinul lui și l-a dus la un han. Pilda se încheie cu cuvintele:

„Du-te și fă și tu la fel.”