Pocăinţa

Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?

Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, "De ce este importantă în vieţile noastre?" Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.

Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască - nu e vorba de ceva opţional.

Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.

Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: "O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat... nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit."

În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa - i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: "Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită", el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.

Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?

E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.

Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: "Ce se întâmplă aici? Nu e drept!" Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.

Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.

Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios "pe patul de moarte" se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.