Categorie: Studiu biblic
de L. M. Grant
Prefaţă
Dumnezeu este infinit mai mare, infinit mai adevărat şi credincios, infinit mai îndurător şi iubitor decât îşi poate imagina cineva. Aşadar, de vreme ce El a dat o descoperire adevărată despre Sine Însuşi în Cuvântul Său preţios şi în Persoana Fiului Său iubit, noi trebuie să ne aşteptăm la faptul că acea descoperire va conţine taine ce nu pot fi explicate în mod logic nici chiar prin cele mai profunde intelecte umane. Filozofia, puterea de judecată sau cercetarea sârguincioasă nu vor găsi nicio satisfacţie în a căuta să înţeleagă fie pe Hristos în mod personal, fie însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin aceste mijloace nimeni nu va desluşi minunea descoperirii lui Dumnezeu despre Sine Însuşi.
Conştiinţa trebuie să fie trezită mai înainte ca o persoană să realizeze că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului care cere ca vina omului să fie recunoscută înaintea Lui şi această vină fiind adusă înainte, el poate înţelege măreţia şi înţelepciunea a ceea ce face Dumnezeu. Dacă cineva vrea să judece, atunci Dumnezeu îi spune cu privire la ce să judece: „Veniţi dar să ne judecăm, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; dacă vor fi roşii ca stacojiul, se vor face ca lâna”. (Isaia 1:18 ).
Mai întâi trebuie să vină o recunoaştere a vinei plină de căinţă şi împreună cu ea o credinţă autentică în Hristos Isus, care găseşte iertare prin valoarea jertfei Sale binecuvântate de la Calvar. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:7 ). Când cineva se apucă strâns de aceasta, într-o credinţă simplă şi sinceră, atunci credinţa este cunoscută ca principiul de seamă prin care sunt înţelese lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Când credinţa este la lucru, Duhul lui Dumnezeu face inimii vii şi reale aceste lucruri (1. Corinteni 2:10 ).
Trebuie să accentuăm clar că intelectul omenesc, puterea sa de observaţie, intuiţia sa, simţămintele sale nu pot desluşi lucrurile lui Dumnezeu. Credinţa este un principiu din afara tuturor acestora şi totuşi, atunci când este într-o activitate reală, va lucra într-o preţioasă cooperare cu acestea. Noi nu putem gândi şi simţi şi discerne corect decât din punctul de vedere al credinţei în Dumnezeul cel viu.
Sunt multe paradoxuri în Cuvântul lui Dumnezeu, lucruri care par să fie contradictorii, dar care sunt perfect adevărate. De asemenea, sunt întâlnite multe paradoxuri în creaţia materială: aşadar nu este surprinzător să găsim la fel şi în Scriptură, deoarece atât creaţia, cât şi Scriptura sunt de la Dumnezeu. În general, aceste paradoxuri sunt simple expresii ale liniilor paralele ale adevărului. Liniile paralele se întâlnesc doar în infinit, dincolo de sfera puterii noastre de observaţie. Liniile de tren trebuie să rămână întotdeauna la aceeaşi distanţă, altfel trenul va deraia. Aşadar, în acest articol nu încercăm să facem speculaţii raţionale sau să punem împreună aceste lucruri astfel încât „intelectul” să fie satisfăcut. Mai degrabă, încercăm să încurajăm şi să stimulăm credinţa celui credincios pentru a găsi cea mai adâncă plăcere şi binecuvântare în contemplarea gloriei măreţe a lui Dumnezeu, a înţelepciunii, puterii şi dragostei Sale
1. Divinitatea şi umanitatea lui Hristos
2. Umanitatea adevărată şi desăvârşirea fără păcat a lui Hristos
3. Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului
4. Alegere şi convertire
5. Cumpărare şi răscumpărare
6. Ispăşire si substituire
7. În Adam şi în Hristos
8. Har şi cârmuire
Aceastea nu sunt nicicum toate adevărurile măreţe ale Scripturii care sunt paradoxale, alergând în linii paralele unele cu altele. Cititorul ar putea desluşi mult mai multe din acestea în studiul său asupra Cuvântului preţios al lui Dumnezeu. Dar aceasta observaţie scurtă slujeşte la a imprima asupra noastră faptul că înţelepciunea, puterea şi dragostea măreaţă ale lui Dumnezeu sunt cu mult mai înalte decât poate gândi inteligenţa noastră neînsemnată, aceasta însăşi va servi unui scop folositor în creşterea închinării noastre faţă de Dumnezeul cel viu revelat în persoana binecuvântată a Fiului dragostei Sale.
Divinitatea şi umanitatea lui Hristos
Acesta este fără îndoială cel mai minunat paradox al universului. În mod deschis, taina evlaviei este mare. Dumnezeu a fost arătat în carne – 1. Timotei 3:16 (J.N.D).
Oamenii intelectuali au considerat aceasta ca incredibil şi imposibil şi mulţi s-au luptat din greu împotriva acestui adevăr al unei manifestări atât de minunată şi preţioasă. Unii au arătat înspre faptele caracterului de umilinţă şi suferinţă al Domnului Isus, oboseala Sa de la fântâna din Sihar (Ioan 4:6 ), somnul Său la căpătâiul corăbiei (Marcu 4:38 ), strigătul Său puternic şi lacrimile (Evrei 5:7 ), cele paisprezece rugăciuni ale Sale din Evanghelia după Luca în dependenţă umilă de Dumnezeu şi multe alte lucruri care dovedesc că El este Om adevărat şi desăvârşit. De vreme ce aceasta este adevărat, ei au dedus că nu poate fi Dumnezeu. Această deducţie este mai degrabă judecată omenească. Decide intelectul lor ceea ce poate şi ceea ce nu poate face Dumnezeu? Ei nu îi acordă niciun credit lui Dumnezeu ca fiind mai măreţ şi înţelept decât ei.
Astfel de împotrivitori nu acordă nicio atenţie acelor multe versete care declară în mod deplin că Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om. De exemplu, Coloseni 2:9 spune: „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. În 1. Ioan 5:20 , vorbind despre Domnul Isus, afirmă „El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă”. De asemenea, citiţi şi Ioan 1:1 , Evrei 1:8 , Ioan 5:23 etc.
De altfel, istoria Domnului Isus pe pământ dovedeşte acelaşi lucru. Sunt multe lucruri despre El care pot fi atribuite doar faptului că El este Dumnezeu. Potolirea mării înfuriate (Marcu 4:39 ). Umblarea Sa pe marea agitată (Matei 14:25 ). Cunoaşterea gândurilor oamenilor şi răspunsul Lui la ele (Luca 5:22 ). Cunoaşterea Sa cu mult înainte a tot ce avea să fie (Ioan 13:1,3 ; 18:14 ; Luca 9:21,22 ) şi a mult mai mult chiar.
După cum se ştie, este complicat faptul că cele două mari aspecte pot fi adevărate în acelaşi timp. Oricum, un paradox minunat văzut în creaţie ar trebui de asemenea să ne facă să aşteptăm astfel de lucruri şi în domeniul spiritual. Sir Isaac Newton a susţinut că lumina călătoreşte în particule pe minut la o scară de 186000 mile pe secundă. Aceasta este denumită „teoria corpusculară”. Mai târziu, savantul olandez Huygens a contestat această teorie şi a oferit dovada că lumina călătoreşte în unde, asemenea undelor mării. Din această cauză, teoria corpusculară a lui Newton a fost înlăturată pentru un timp, până când Einstein a demonstrat că multe lucruri ce au legătură cu lumina, cer teoria lui Newton pentru a fi explicate, în timp ce altele sunt explicate doar prin teoria undelor. În consecinţă, ambele teorii sunt acum în uz, cu toate că oamenii de ştiinţă nu pot înţelege cum pot fi ambele adevărate. Dumnezeu nu trebuie să consulte inteligenţa noastră înainte de a acţiona!
Credinciosul găseşte o bucurie adâncă în realitatea faptului atât a Umanităţii, cât şi a Dumnezeirii Domnului Isus şi în toate aspectele care sunt legate cu aceste două aspecte măreţe. Oamenii nu pot explica cum pot fi adevărate cele două aspecte: este peste puterea lor de înţelegere. Logica nu poate pătrunde acest mister, care totuşi nu este de neînţeles şi cele două fapte au fost demonstrate ca adevărate. Credinţa acceptă pe deplin aceasta, acordându-I credit lui Dumnezeu pentru faptul că este mai înţelept decât noi, mai măreţ decât noi şi minunat de îndurător în acelaşi timp. Avem toate motivele să-I aducem fără nicio ezitare adorarea şi închinarea noastră Fiului lui Dumnezeu.
Umanitatea adevărată şi desăvârşirea fără păcat a lui Hristos
Cu toate că am văzut că Hristos este Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, în aceeaşi Persoană binecuvântată (după cum mărturisesc credincioşii de pretutindeni), totuşi sunt credincioşi care nu realizează că Hristos este om absolut şi adevărat şi în acelaşi timp în totalitate fără păcat. Aceasta pare pentru ei contradictoriu, deoarece omul de pretutindeni este chinuit şi ispitit prin păcat; şi oare nu a venit Domnul Isus să ia parte la umanitate în modul cel mai deplin? Dacă El este om, cum poate fi El complet fără păcat, nici măcar să nu fie înclinat să cedeze ispitei păcatului?
Acesta este un paradox doar din cauza tendinţei noastre de a judeca lucrurile din punctul nostru de vedere. Trebuie să învăţăm să nu ne încredem în judecata noastră, ci în Cuvântul clar al lui Dumnezeu.
Evrei 2 afirmă realitatea umanităţii Domnului Isus şi în identificare cu omenirea. “deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele, ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2:14 ). “De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşire pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17 ).
Ce bucurie este pentru cel credincios să Îl cunoască pe El ca Omul adevărat, venit jos în har desăvârşit şi compasiune pentru a Se identifica cu noi în nevoile noastre omeneşti! Cu toate acestea, acest fapt trebuie păzit de înţelegeri greşite fireşti, după cum arată Evrei 4:15 “Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat”.
În timp ce El este om adevărat, umanitatea Lui nu implică păcat în niciun fel. Păcatul nu este parte a umanităţii, ci o anormalitate. Nu numai că este adevărat că Hristos “n-a făcut păcat” (1. Petru 2:22 ), ci “în El nu este păcat” (1. Ioan 3:5 ) şi El “n-a cunoscut păcat” (2. Corinteni 5:21 ). Păcatul nu putea să influenţeze gândurile Lui.
Aşadar, în fiinţa Lui, “ispitit ca şi noi”, nu era nici cea mai mică înclinare de a ceda ispitei. Noi am ajuns să gândim la cuvântul “ispită” ca implicând ideea de a fi înclinat spre păcat, dar gândul Scripturii cu privire la ispită este acela de încercare sau “test”. Dumnezeu i-a permis diavolului să Îl ispitească pe Domnul Isus pentru a dovedi desăvârşirea fără păcat care era în El. Această încercare a demonstrat faptele. Nu exista nicio posibilitate ca acest “miel fără cusur şi fără pată” (1. Petru 1:19 ) să eşueze în vreun fel.
Unii au contrazis aceasta spunând că Adam era om adevărat, nu un om păcătos atunci când a fost creat, dar el a cedat ispitei. Totuşi, Adam a fost creat inocent, nu sfânt: el nu avea o natură care să urască păcatul, nici puterea de a rezista păcatului. Pe de altă parte, Mariei i se spune în legătură cu Hristos: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu.“ (Luca 1:35 ). Umanitatea lui Hristos este aşadar unică. În natura Sa era o ură sfântă faţă de păcat, precum şi puterea de a-i rezista. Cu toate că El este Om adevărat în orice aspect, având duh, suflet şi trup omenesc, totuşi aceasta era o umanitate sfântă, imposibil de a fi contaminată, deoarece El este mai mult decât om: El este Dumnezeu.
Dacă nu înţelegem cum poate fi aceasta, atunci acest fapt nu poate decât să ne umilească în realizarea gândului că Dumnezeu este mai mare decât noi şi ar trebui să ne influenţeze pentru a avea o încredere mai deplină în Cuvântul Său, apreciind adânc ambele fapte, umanitatea autentică a Domnului nostru şi natura Sa absolut fără păcat.
Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului
Aici, din nou, avem două adevăruri paralele, fiecare perfect adevărat în poziţia sa, ne-amestecându-se cu celălalt şi totuşi adeseori confuz în minţile oamenilor. Cu privire la suveranitatea lui Dumneyeu, Nebucadneţar, cu toate că el însuşi era un monarh absolut, a fost forţat să mărturisească pe deplin: „L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt şi L-am lăudat şi L-am onorat pe Cel care trăieşte etern, a cărui stăpânire este o stăpânire eternă şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Şi toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica;şi El face după voia Sa în oştirea cerurilor şi între locuitorii pământului;şi nimeni nu poate să-I oprească mâna sau să-I zică: «Ce faci?»” (Daniel 4:34,35 ).
Dumnezeu are putere, autoritate şi suveranitate absolută. El acţionează după cum doreşte şi nimeni nu poate să conteste sau să schimbe aceasta. În plus la aceasta este şi faptul că El are un plan al “veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11 ). Acest plan nu poate fi schimbat: va fi îndeplinit într-un mod absolut şi perfect. Credinciosul mărturiseşte deplin aceasta şi îşi găseşte cea mai mare plăcere într-un adevăr atât de măreţ.
Pe de altă parte, necredinciosul pregătit cu întrebări sâcâitoare. Dacă Dumnezeu este suveran şi are un plan şi un scop absolut pentru acest univers, atunci oamenii vor argumenta că ceea ce fac ei nu schimba cu nimic situaţia. Orice fac, caută ei să se justifice, aceasta oricum urma să se întâmple şi deci nu aveau cum să o evite. Acesta este modul fatalist de a spune că omul nu este responsabil de acţiunile sale. Acesta le pare lor un argument logic. Ei susţin că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp, deoarece ei nu înţeleg cum poate fi aceasta.
Este omul responsabil? Da, tot la fel de sigur cum Dumnezeu este suveran. Orice am crede noi despre aceasta, Dumnezeu a declarat că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ). De altfel, Domnul Isus Însuşi menţionează în Matei 12:36 : “Dar vă spun că de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii”. Atunci nimeni nu va avea curaj sa spună că a fost obligat să facă lucrurile rele pe car le-a făcut, nici să spună cuvintele rele care i-au ieşit de pe buze. El va trebui să se declare vinovat de responsabilitatea sa intenţionat neglijată. Încă de pe acum conştiinţa lui îi spune aceasta. Dacă cineva crede că Dumnezeu este suveran, nu admite el astfel că locul său este aşadar cel al unuia supus care trebuie să se supună lui Dumnezeu? Credinţa într-un Dumnezeu suveran aprinde inima cu un simţ al responsabilităţii de a fi ascultător de El.
Aşadar, cu toate că credinciosul nu poate satisface intelectul omului prin explicarea compatibilităţii dintre cele două chestiuni inevitabile ale suveranităţii lui Dumnezeu şi a responsabilităţii omului, totuşi credinţa nu întâmpină nicio dificultate cu aceasta. Credinciosul se bucură de ambele chestiuni şi realizează verticalitatea fiinţei sale pe deplin supusă voii revelate a lui Dumnezeu. Dumnezeu acţionează după cum doreşte El: este dreptul Său să facă aşa. Eu nu am niciun drept să fac după cum vreau eu, dar sunt responsabil să fac ceea ce Îi face plăcere Lui. Să Îi dau lui Dumnezeu locul Său şi să îmi păstrez locul meu este secretul celei mai adânci binecuvântări. Fie ca să ţinem clar aceste linii ale adevărului, fiecare în locul său şi să le acceptăm pe amândouă ca fiind pe deplin adevărate.
Alegere şi convertire
Acest paradox este strâns legat de cel al suveranităţii lui Dumnezeu şi responsabilităţii omului.
În mod clar şi categoric, Scriptura spune că cei credincioşi sunt „aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” (1. Petru 1:2 ) şi că Dumnezeu i-a ales în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4 ). Acesta este un adevăr de o mare mângâiere şi bucurie pentru cel credincios. Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa în această chestiune. Aşadar, mântuirea este doar prin harul Său, nu prin fapte, nici prin vreo încercare a meritelor omeneşti. Această mântuire este veşnică: nu poate fi schimbată, deoarece Dumnezeu ne-a ales în Hristos mai înainte ca istoria să înceapă şi El nu Se schimbă. Tuturor celor care sunt născuţi cu adevărat din Dumnezeu li se dă absoluta siguranţă cu privire la acest aspect, pe baza autorităţii adevărului Scripturii.
Cu toate acestea, multe alte pasaje sunt tot atât de clare asupra faptului că omul trebuie să fie convertit doar prin pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. „dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3 ). „dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3 ). „tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui” (Ioan 1:12 ). „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 ).
Multe alte pasaje oferă mântuire întregii omeniri, nu doar celor aleşi. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.” (Ioan 3:16 ). „Pentru că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:13 ). „Toţi profeţii mărturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43 ).
Mai mult decât atât, oferind mântuirea, Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să fie mântuiţi. Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1. Timotei 2:4 ). Domnul „este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2. Petru 3:9 ). „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8 ). Fapte 17:30 ne spune că Dumnezeu „porunceşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască”.
Astfel fiind lucrurile, se aşteaptă ca slujitorii lui Dumnezeu să cheme în mod serios pe toţi oamenii. „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5:20 ). „noi Îl vestim, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos” (Coloseni 1:28 ).
E drept că acesta este un paradox: pare a fi o contradicţie, dar nu este. Credincioşii au avut adeseori mari dificultăţi în aceasta problemă. Unii văd atât de clar o parte, încât o neagă pe cealaltă sau îi înlătură importanţa în efortul lor de a le face pe cele două să se potrivească spre satisfacţia lor. Dar ambele sunt pe deplin valabile şi de nemodificat. Unii ar spune că doar alegerea divină a lui Dumnezeu trebuie luată în considerare şi deci că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său doar pentru cei aleşi. Astfel ei propovăduiesc o ispăşire limitată, disponibilă doar pentru cei aleşi şi pentru nimeni altcineva. Pe de altă parte, unii insistă că mântuirea depinde în totalitate de alegerea individuală, spunând că Hristos a purtat păcatele tuturor şi că singurul factor determinant pentru mântuirea lor este voia lor proprie în a accepta sau a respinge mântuirea lui Dumnezeu. Ei insistă că Dumnezeu lasă această alegere în întregime la ”voia proprie” a individului.
Ambele supoziţii sunt greşite, deoarece în niciunul din cazuri nu îi acordă credit lui Dumnezeu pentru o înţelepciune şi putere mult mai înaltă decât ar putea discerne intelectul uman. Ei încearcă să împace cele două linii ale adevărului subestimând partea care intră în conflict cu opiniile lor. Fie ca noi să nu îndrăznim să facem aceasta, ci să dăm ambelor linii greutatea şi importanţa pe care Dumnezeu le-o dă.
Evanghelia harului lui Dumnezeu în Hristos Isus este oferită printr-o credinţă desăvârşită întregii omeniri. Hristos este “ispăşire pentru păcatele [credincioşilor] noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale [păcatele] lumii întregi” (1. Ioan 2:2 ). În ce priveşte ispăşirea, Hristos este Singurul care, prin jerta Sa măreaţă, L-a satisfăcut deplin pe Dumneze în legătură cu chestiunea păcatelor oamenilor, iar valoarea acestei jertfe este într-un mod deplin la dispoziţia tuturor celor care o vor primi: nu este limitată în niciun fel. Cei care o resping se vor învinovăţi doar pe ei înşişi pentru judecata pe care o merită în totalitate. Dacă nu au crezut este pentru că nu au vrut aceasta. Aşa cum am văzut şi mai devreme, omul este în totalitate răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să primească mântuirea în modul dat de Dumnezeu sau este pierdut.
Pe de altă parte, alegerea este prerogativa lui Dumnezeu: acesta este dreptul Său desăvârşit. Alegerea este potrivit cu cunoştinţa Sa mai dinainte. Cu o cunoştinţă desăvârşită a întregului viitor, El a ales anumiţi oameni în Hristos mai înainte ca lumea să existe. Nimic nu a fost desconsiderat în această alegere: a fost drept, a fost înţelept, a fost extraordinar de îndurător, după cum fiecare credincios trebuie să accepte cu sinceritate.
Niciunul din aceşti aleşi nu va lipsi din compania celor răscumpăraţi etern. Tot la fel, niciunul nu va fi prezent din cei care nu au fost astfel aleşi.
Dar nimeni nu poate şti că este “ales” până când, în pocăinţă sinceră şi în credinţă, îl primeşte pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor. Acesta este un adevăr conştientizat doar de aceia care sunt aduşi prin har în prezenţa Sa. Atunci omul realizează că alegerea sa nu a fost faptul concret al problemei, ci că Domnul Isus l-a ales (Ioan 15:16 ), deoarece omul din fire este atât de păcătos şi îndărătnic încât el, de la sine însuşi, nu se întoarce la Dumnezeu. Este bunătatea lui Dumnezeu cea care conduce pe cineva la pocăinţă (Romani 2:4 ). Numai după aceasta, omul realizează că a fost într-adevăr lucrarea lui Dumnezeu cea care a lucrat pocăinţă în inima sa şi l-a atras ca să creadă în Hristos. Ce motiv pentru cea mai adâncă mulţumire şi cea mai umilă adorare!
Din moment ce acest fapt este adevărat, se ridică o întrebare în mintea noastră. De ce nu a ales Dumnezeu să lucreze aşa în inimile tuturor oamenilor pentru a-I conduce la pocăinţă? Este corect ca el să acţioneze aşa cu unii şi nu cu ceilalţi? De fapt, se susţine că dacă “alegerea” este adevărată, după cum este prezentată mai sus, atunci nu este Dumnezeu nedrept?
Cine decide ce este drept şi ce este nedrept? Ar lăsa Dumnezeu această decizie omului care s-a dovedit a fi corupt prin păcat şi nedreptate? Categoric, nu! Toată Scriptura se uneşte în a-I atribui o dreptate infailibilă şi de neclintit Dumnezeului întregii creaţii. “Domnul este drept, iubeşte dreptatea” (Psalm 11:7). “Da, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale” (Apocalipsa 16:7 ).
De asemenea, se susţine, cum se poate spune că Dumnezeu iubeşte lumea dacă El nu îi conduce pe toţi la pocăinţă? Este aceasta dragoste adevărată? Dar cine ia decizia finală asupra a ceea ce este dragostea? Îi lasă Dumnezeu această decizie omului care este, din cauza păcatului, atât de egocentric şi egoist? Iubeşte Dumnezeu într-adevăr lumea? Categoric! Natura lui Dumnezeu este dragoste, iar creaturile Sale sunt cu siguranţă obiecte ale dragostei Sale. Cuvântul lui Dumnezeu susţine aceasta, iar credinţa o crede într-un mod deplin şi necondiţionat. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu soluţionează atât problema dreptăţii, cât şi a dragostei lui Dumnezeu.
Aceasta nu este tot. Istoria demonstrează în mod concludent aceste fapte, în mod atât de predominant în minunea crucii lui Hristos. Bunătatea Sa minunată şi harul Său faţă de duşmanii Săi în contextul arestării, judecăţii şi crucificării Sale sunt o mărturie izbitoare, reprezentând dragostea Tatălui Său faţă de o lume vinovată. Din inima Sa au ieşit aceste cuvinte: “Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23:34 ). “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2. Corinteni 5:19 ).
Deoarece Dumnezeu este cu desăvârşire drept, El nu ar putea să treacă cu vederea păcatul. El trebuie să îl pedepsească fără cruţare. Dar singurul mod prin care ar putea să pedepsească păcatul şi în acelaşi timp să îi mântuiască pe păcătoşi este prin a-L da pe singurul Său Fiu, fără păcat, pentru a purta judecata cuvenită păcatelor lor. Niciun alt mijloc nu ar putea efectua mântuirea păcătoşilor. Acea jertfă cerea o dragoste infinită şi sublimă, o astfel de dragoste ce putea fi găsită numai în Dumnezeu. Fie ca fiecare ochi doritor să privească la cruce! Putem noi să punem la îndoială faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi al dragostei desăvârşite?
Trebuie să recunoaştem care sunt faptele simple şi să ne plecăm în faţa lor. Dacă nu înţelegem cum se împacă dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu cu faptul că mulţi nu au fost aleşi în Hristos înainte de întemeirea lumii, aceasta arată pur şi simplu faptul că Dumnezeu este mult mai mare decât noi. Înţelepciunea Sa depăşeşte puterea omului de a înţelege. Este o altă aluzie asupra faptului că Dumnezeu ne-a destinat pentru a ne cunoaşte locul ca şi creaturi, fiind mulţumiţi crezând în El chiar dacă nu înţelegem totul.
Cuvântul “predestinare” este gândit uneori ca fiind acelaşi cu alegere, dar este o diferenţă între cele două. Alegerea se referă la o persoană ca fiind aleasă, în timp ce predestinarea vorbeşte despre o persoană ca fiind aleasă dinainte pentru anumite binecuvântări, ca de exemplu “pentru înfiere” (Efeseni 1:5 ) şi “să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29 ). Predestinarea pentru astfel de binecuvântări este un alt adevăr ce dă o mare bucurie fiecărui credincios.
Cumpărare şi răscumpărare
Aici sunt două adevăruri vitale, distincte, conectate cu ceea ce am avut în vedere deja. Amândouă sunt rezultatul lucrării măreţe a jertfei Domnului Isus. În Matei 13:44 ni se spune despre un om care găseşte o comoară ascunsă într-un ogor şi “de bucuria ei, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela”. Versetul 38 ne informează că “ogorul este lumea”. Domnul Isus este Cel care a vândut tot ce a avut, chiar viaţa Sa, pentru a cumpăra lumea. Cu toate că El este Creator şi prin acest drept lumea era a Lui, totuşi omul (pe care Dumnezeu l-a pus peste lume) i-a permis lui Satan să ia preia conducerea ca un uzurpator nemilos. Domnul Isus nu o va lua înapoi în condiţiile fixate de Satan (Matei 4:8-10 ), ci mai degrabă ar plăti preţul imens al jertfirii Sale pentru a o cumpăra ca pe proprietatea Sa. Aşadar, lumea şi tot ce este în ea este la dispoziţia Sa. Acelaşi adevăr este indicat în Ioan 12:32 , “Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine”. El nu vorbeşte de oameni ca fiind mântuiţi, ci de toţi ca fiind aduşi în locul în care vor trebui să Îi dea socoteală, deoarece El, prin jertfa Lui, i-a cumpărat.
Sunt unii care susţin că deoarece lumea şi toţi cei din ea au fost cumpăraţi prin acţiunea jertfei lui Hristos, de aceea toţi aparţin în mod vital Domnului şi niciunul nu va fi pierdut. Acest fapt nu este adevărat, deoarece aici există două aspecte ale adevărului ce nu trebuie amestecate. 2. Petru 2:1 vorbeşte despre învăţători falşi ce Îl refuză pe “Stăpânul care i-a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire”. Cu toate că Domnul i-a cumpărat, totuşi sfârşitul lor este întunericul etern al iadului. De vreme ce Hristos a plătit preţul cumpărării pentru ei, El are dreptul să acţioneze cu ei după cum găseşte de cuviinţă. Dacă ei refuză cu neruşinare să Îi fie supuşi, este în totalitate corect ca ei să sufere consecinţele.
Răscumpărarea este un alt aspect al adevărului, foarte asemănător cu “cumpărarea”, dar aplicabil doar celor care, în pocăinţă şi credinţă, L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor. "în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său" (Efeseni 1:7 ). Aceasta este cu mult mai mult decât “cumpărare”. Dacă un sclav a fost doar cumpărat, de obicei înseamnă că el devine sclavul cumpărătorului. Însă, dacă este răscumpărat, el nu este doar cumpărat, ci este pe deplin eliberat. Credincioşii au fost eliberaţi de vina păcatelor lor şi din robia păcatului prin sângele preţios al lui Hristos. Doar prin primirea lui Hristos în inimă această libertate devine efectivă. Minunată libertate a harului!
Pentru cel credincios, aceste două adevăruri nu sunt un aşa de mare paradox, pe cât este pentru ceilalţi menţionaţi mai devreme, dar el le preţuieşte pe amândouă şi le păstrează ca distincte.
Ispăşire şi substituire
Din nou şi aceste două adevăruri sunt legate de valoarea jertfei lui Hristos. Amândouă sunt preţioase şi amândouă sunt distincte. 1. Ioan 2:2 este o afirmaţie clară a primului: "El [Isus Hristos] este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi". Domnul Isus Hristos Însuşi, prin marea Sa lucrare a suferinţei pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, este ispăşirea care L-a satisfăcut şi L-a îndreptăţit pe Dumnezeu în legătură cu chestiunea păcatului. Jertfa Sa este suficientă pentru a-I permite lui Dumnezeu să primească şi să ierte pe orice păcătos de sub cer care îl va primi pe Domnul Isus Hristos; această jertfă nu este doar ispăşirea pentru “păcatele noastre” (ale celor credincioşi), ci şi pentru ale lumii întregi. El a murit din cauza păcatelor lumii întregi. Expresia “nu numai pentru ale noastre” arată clar că ispăşirea este şi pentru păcatele altora, adică pentru ale lumii întregi.
Acest adevăr al ispăşirii este evident în 1. Corinteni 15:1-4 . Evanghelia pe care a predicat-o Pavel şi prin care corintenii erau mîntuiţi era "că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost înmormântat; şi că a înviat a treia zi, după Scripturi". Pavel le-a spus "că Hristos a murit pentru păcatele noastre" înainte ca ei să fie mîntuiţi: de fapt, acesta a fost mijlocul prin care ei au fost mântuiţi. Aşadar este corect să spui lumii întregi că "Hristos a murit pentru păcatele noastre". 2. Corinteni 5:15 subliniază că "El a murit pentru toţi" şi motivul pentru care acest fapt era necesar este din cauza păcatelor tuturor.
Deoarece acest fapt este adevărat, sunt mulţi care cred că este drept să pretindă că toţi sunt astfel iertaţi. Aceasta se întâmplă deoarece confundă adevărul ispăşirii cu un alt aspect al adevărului care este paralel cu acesta, adevărul substituirii. Acest cuvânt nu se găseşte în Scriptură, dar adevărul descris astfel se găseşte acolo. Faptul că Hristos "a murit pentru toţi" nu înseamnă că toţi sunt mântuiţi. De fapt, concluzia Scripturii este "dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit" (2. Corinteni 5:14 ). De vreme ce era necesar ca să moară Unul singur pentru toţi, aceasta confirmă pur şi simplu faptul că toţi erau "morţi în greşeli şi în păcate" înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este ispăşire, nu substituire.
Evrei 9:28 afirmă că "Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora". Aceasta este substituire. El nu a purtat păcatele tuturor, ci "păcatele multora", acelora care în realitate s-au încrezut în El ca Mântuitor. "Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:12 ). A spune că El a purtat păcatele noastre este un lucru cu totul diferit decât a spune că El a murit pentru păcatele noastre. Primul este adevărat doar despre cei credincioşi, al doilea este adevărat pentru toţi oamenii. 1. Petru 2:24 , pasaj scris către cei credincioşi, ne spune că "a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn". Când cineva L-a primit pe Domnul Isus, atunci el poate avea această siguranţă preţioasă, dar nu înainte. Acele expresii scumpe din Isaia 53:5,6 sunt aplicabile doar celor credincioşi, “prin rănile Lui suntem vindecaţi” şi “Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”.
Aşadar Dumnezeu a făcut ispăşire cu privire la întreaga lume. Ca rezultat, mesajul evangheliei “oricine vine” poate fi vestit tuturor, dar beneficiile acesteia sunt cunoscute doar de către aceia care Îl primesc pe Hristos ca Substitutul (înlocuitorul) lor. Aceste două aspecte ale adevărului trebuie să fie ţinute distincte, deşi ambele trebuie adânc apreciate de către copilul lui Dumnezeu.
În Adam şi „în Hristos”
„Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1. Corinteni 15:22 ). Prin naştere, oamenii sunt „în Adam”, copii ai unui tată căzut, moştenind natura sa păcătoasă şi fiind astfel supuşi morţii. Adam era capul primei creaţii. În căderea sa şi în urmările sale triste, toată creaţia este implicată.
Hristos în înviere este Capul unei noi creaţii. El a introdus o binecuvântare mult mai măreaţă decât cea pe care a pierdut-o Adam. Cu toate că noi nu vedem încă această nouă creaţie manifestându-se, într-o zi viitoare conducerea Lui asupra noii creaţii va fi demonstrată în mod minunat unui univers uimit. Dar chiar şi acum, fiecare credincios în Domnul Isus Hristos, dându-i-se viaţa veşnică, este văzut prin Dumnezeu ca „în Hristos” şi astfel inclus în toate binecuvântările pe care Hristos le-a adus prin eficacitatea morţii şi învierii Sale. Fiecare credincios este acceptat prin Dumnezeu în aceeaşi măsură în care Dumnezeu Îl acceptă pe Fiul Său şi este iubit cu aceeaşi dragoste cu care Îl iubeşte pe Fiul Său.
Acesta este un paradox. Până acum, în ceea ce priveşte această viaţă, un credincios este copilul unui tată căzut. El are o natură păcătoasă şi este robit morţii. Totuşi este tot la fel de adevărat că Dumnezeu îl priveşte ca „în Hristos”, unde păcatul şi moartea nu mai au niciun loc. Mulţi credincioşi au dificultăţi cu această chestiune, deoarece aceste lucruri sunt contrare unul altuia. Dar credinţa este principiul cel mare care apucă ceea ce Dumnezeu afirmă despre aceasta, chiar dacă intelectul nu poate izbuti să înţeleagă. Astfel de lucruri sunt de neînţeles chiar şi celui mai intelectual necredincios.
Har şi cârmuire
“Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8,9 )
“Şi, dacă-L chemaţi ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, umblaţi în temere în timpul pribegiei voastre” (1. Petru 1:17 ).
Ambele versete prezintă fapte importante şi absolute ale adevărului şi care totuşi la prima vedere pot părea contradictorii. Necredinţa nu va aprecia niciunul dintre ele şi va protesta că nu pot fi ambele adevărate. Cu toate acestea, credinţa este adânc mulţumitoare pentru amândouă şi le primeşte urgent în inimă.
Efeseni 2:8,9 trebuie să fie pe deplin şi fără îndoială recunoscut ca adevăr absolut. Harul lui Dumnezeu în Hristos Isus, har arătat în jertfa de bunăvoie a Fiului Omului la Calvar, este singurul principiu prin care Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni de vina păcatelor lor, faptele omeneşti nu au niciun fel de loc în această lucrare extraordinară. Omul nu merită şi nu poate să merite în niciun fel binecuvântarea mântuirii sufletului său. Aşadar el nu are nimic cu care să se poată lăuda. Din partea lui Dumnezeu, harul îl salvează. Din partea lui, numai credinţa înţelege aceasta, credinţa care se pleacă în faţa lui Dumnezeu şi Îl crede pe Cuvânt. Pentru ca nu cumva cineva să aibă păreri înalte despre sine deoarece a avut credinţă se adaugă „şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu”. Credinţa însăşi este darul lui Dumnezeu: nu este o chestiune de merit din partea omului. Harul lui Dumnezeu mântuieşte şi păstrează în acelaşi timp pe fiecare credincios. Aceasta este în concordanţă cu alegerea lui Dumnezeu despre care am vorbit deja. Noi suntem aleşi în Hristos doar prin harul lui Dumnezeu. Nimic nu va umbri vreodată strălucirea acestui minunat fapt în privirile şi inimile copiilor lui Dumnezeu.
Deoarece Dumnezeu a arătat un astfel de har, înseamnă aceasta oare că Îşi slăbeşte El cârmuirea? Mulţi au dedus că aşa trebuie să fie, dar nu este aşa. Tatăl încă judecă imparţial potrivit cu faptele omului. Deşi suntem salvaţi prin har pentru eternitate, totuşi Scriptura ne spune clar care ar trebui să fie natura faptelor noastre, iar Tatăl se va ocupa acum de noi, cu o disciplină severă, dacă faptele noastre nu corespund relaţiei noastre cu El, ca şi copii ai Săi. Niciun credincios adevărat nu va fi vreodată pierdut, dar “Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1. Petru 4:17 ). Dumnezeu nu va tolera un credincios care se poartă fără băgare de seamă şi astfel va folosi mijloace disciplinare pentru a-l conduce la a-şi judeca neascultarea. Deoarece Dumnezeu Îşi iubeşte copiii, El îi va pedepsi (Evrei 12:6 ) ca ei să ia într-un mod practic “parte la sfinţenia Lui” (Evrei 12:10 ).
Credincioşii ar trebui să fie adânc mulţumitori pentru aceasta, tot la fel cum sunt mulţumitori pentru harul desăvârşit al lui Dumnezeu în mântuire. Ambele sunt desăvârşite în locul lor, neamestecându-se cu caracterul deplin şi clar al celeilalte, deoarece ele sunt de asemenea aspecte paralele ale adevărului care poartă mărturie pentru măreţia şi dragostea lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/