La adăpostul unei confesiuni...

Pentru cei mai mulți „moștenirea confesională” este foarte importantă. Din punct de vedere spiritual, ea este socotită o adevărată avere care trebuie moștenită din generație în generație. Unii sunt gata să moară pentru ea, însă sunt și unii care renunță la ea. Confesiunea are în compoziție mai multe ingrediente: tradiții, obiceiuri, dogme, încredințări, păreri sau convingeri religioase, inclusiv „credința” moștenită din moși strămoși (2Tim. 1/3). Însă, fiecare din noi vrând-nevrând aparținem unei confesiuni. Confesiunea are un nume...

M-am gândit că numele cel mai potrivit ar fi să ne numim „creștini” deoarece cuvântul acesta derivă de la „Christos”. Însă denumirile sunt de diferite culori. Pe vremea lui Pavel, corintenii s-au divizat pe afinități: o grupare a lui Chifa, una a lui Apolo și una a lui Pavel. Dar oare ce i-a determinat să se divizeze deoarece toți urmau aceeași învățătură?

În aceste condiții Pavel le-a spus: „Voi tot lumești sunteți” (1 Cor. 3/3). În aglomerația de confesiuni din ziua de astăzi oare pe care i-ar numi Pavel lumești și pe care duhovnicești?

Dar ce este o confesiune și cu ce se aseamănă ea?

Ea seamănă cu vopseaua de pe un obiect care îi dă frumusețe exterioară dar nu și interioară. Uneori „vopseaua” este decolorată, alteori sărită, dar și mai rău dată peste „rugină”. Dar cum am ajuns noi într-o anumită confesiune? Foarte simplu:

a) Apartenența noastră a depins în mare măsură de prietenii care ne-au direcționat spre Domnul Hristos. De exemplu: nici într-un caz un adventist nu-ți va recomanda o Biserică baptistă și invers... )

b) În al doilea rând apartenența noastră a fost favorizată de mediul în care ne-am născut, am crescut și s-au format propriile convingeri. Din moment ce ai fost îndoctrinat într-un anume fel vei fi convins până la fanatism că organizația în care te regăsești este și cea mai bună. Convingerile s-au perpetuat rapid din generație în generație și încercăm să le spunem și altora că am găsit calea cea mai bună.

Este foarte greu din pricina cugetului și a prietenilor, să trecem dintr-o parte în alta măcar să ne vizităm, pentru că aceasta ar însemna „evadare”, iar reproșurile nu ar întârzia să apară: „Ce ai căutat acolo?”, invocându-ni-se cuvântul: „Ține cum ai primit!” Dar oare noi am primit pe Domnul Isus sau o confesiune?

(Cunosc un frate creștin după Evanghelie îndrăgostit de eticheta pe care o purta, dar foarte supărat pe copiii lui pentru că mai frecventau și la frații penticostali. Plin de râvnă și în dorința de ai aduce înapoi pe „calea cea bună”, a mers într-una din zile și i-a chemat afară chiar de la slujbă punându-le „interdicție” pentru toată viața, după care s-a justificat: dacă i-am „debarasat” de penticostali, i-am scos din iad. Astăzi o parte din copiii lui sunt în „lume”, dar el nu mai este așa de supărat... )

Confesiunea ține însă de exterior și nu de interior. Lucrăm din greu să aranjăm exteriorul ca să arate cât mai strălucitor. Oamenii, dar în special femeile bătrâne încearcă să ascundă „ridurile” folosind tot felul de alifii, ruj pentru buze și obraz dar nu rezolvă problema în totalitate.

Așa facem și noi pe plan spiritual.

(Am trecut într-una din zile pe lângă o casă de rugăciune. Pe o reclamă de pe frontispiciu scria cu litere mari: BISERICA PENTICOSTALĂ BOTEZATĂ CU DUHUL SFÂNT. Am rămas nedumerit și m-am întrebat: dar oare mai sunt și biserici penticostale și fără Duhul Sfânt? Porumbelul pe reclamă, pe ștampilă, pe revistă, peste tot porumbei și nu-i rău. Dar „porumbelul real” unde o fi poposit? Este posibil ca „apele” să fi fost prea mari și a fost nevoit să se întoarcă în corabie pentru că nu a avut unde să-și pună „piciorul” (Genesa 8/9) deoarece noi eram „aglomerați” mai mult cu „concepții religioase” decât cu inimi credincioase.

Dar întreb din nou, ce este o confesiune și cu ce mai poate fi asemănată ea?

Cel mai bine mi se pare că poate fi asemănată cu o nucă.

Important ce este în interior și nu în exterior. Este importantă și coaja, fără ea nu s-ar fi format miezul. Dar de câte ori am rămas noi dezamăgiți că o nucă frumoasă pe dinafară era goală înăuntru?

Concluzie: Dacă până acum te-ai „agățat” de o confesiune fie ea și majoritară în ideea că îți va asigura mântuirea află că te-ai înșelat...

Dacă te-ai așezat la adăpostul unei confesiuni un asemenea adăpost este șubred și nesigur.

Așa că: „DOAMNE”, din generație în generație și de la neam la neam- Tu ai fost locul nostru de adăpost. (Ps. 90/1)