Invidia (pizma)

„Când era Isus în Betania, în casa lui Simon, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru și pe când stătea la masă a turnatt mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz când au văzut lucrul acesta și au zis: Ce rost are risipa aceasta”?

Pentru a putea discuta pe acest subiect, este necesar să definim: Ce este invidia?

Este un sentiment de necaz, cauzat de: poziția, succesul, binecuvântarea sau fericirea altora.

Există chiar și o maximă care recomandă: „Nu spune bucuriile tale altora ca să nu se întristeze și apoi să te invidieze”. Ca să înțelegem mai bine manifestările invidiei să luăm un exemplu:

(Într-o Comunitate locuia un om cunoscut de toți cu numele de „omul cel bun”. Un concetățean de-al său a început să strângă semnături pentru expulzarea lui din Comunitate. Cineva a întrebat: Dar ce rău a făcut omul acesta? Nici nu-l cunosc - a fost răspunsul - dar mi-e necaz pe el că i se spune „omul cel bun”.)

Invidia este un păcat. Am putea spune că este cel mai vechi păcat, deoarece manifestările lui s-au văzut chiar din grădina Edenului. Cei doi oameni erau într-o binecuvântată părtășie cu Creatorul lor. Această părtășie n-a fost văzută cu „ochi buni”, și a stârnit invidia Diavolului. Folosindu-se de șiretlic, el a reușit să strice relația dintre om și Dumnezeu.

Probabil că am înțeles de unde vine invidia, dar trebuie să știm: Cum ajunge ea în inima omului?

Ea este „neghina” - o sămânță străină semănată în orice inimă. Este ca și sămânța de păpădie care odată cu puful ei este purtată de vânt pretutindeni. Pe când „dormeau” oamenii ea a ajuns în inima lor. Dacă nu are condiții prielnice să germineze ea stă „conservată” ca și sămânța în sac. Dar dacă se ivește prilejul și i se creează condițiile necesare, ea „încolțește”.

Era o familie cu 12 copii. Tatăl îl iubea pe mezin mai mult decât pe ceilalți pentru că-l născuse la bătrânețe. Frații lui au văzut lucrul acesta și au început să-l urască. El a avut un vis profetic care a determinat pe frații săi să-l urască și mai mult, iar în final au hotărât să-l omoare. (Gen. 37/3,4)

Este bie să reținem că invidia este un sentiment care se transformă în resentiment de ură care te determină să faci lucruri nesăbuite.

Cain i-a luat viața fratelui său Abel numai pentru faptul că jertfa fratelui său a fost mai bună decât jertfa sa... Prima crimă făcută sub soare a fost consemnată din pricina invidiei.

Pericolul constă în faptul că ea poate fi semănată în orice inimă și poate încolți repede fiind favorizată de: slujba, darul, talentul, abilitatea sau starea materială a cuiva.

Daniel a ajuns rob în Babilon. Dumnezeu i-a dat știință, pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune în toate vedeniile și în toate visele. (Daniel 1/17) Datorită acestor abilități el a reușit să-l îngenuncheze pe „dumnezeul” Babilonului și acesta chiar să se închine înaintea lui. Împăratul a înălțat pe Daniel și i-a dat daruri multe și bogate și stăpânire peste tot ținutul Babilonului.

Câți s-o fi bucurat de ascensiunea lui Daniel?

Te-ai fi așteptat să fie simpatizat, respectat, iubit și recunoscut ca un om cu virtuții dumnezeiești. Dar nu... Această propășire a stârnit invidia din inima celorlalte căpetenii și în final Daniel a fost aruncat în groapa cu lei.

Concluzie: Păcatul invidiei este distrugător și chiar devastator.

Iacov avertizează: „Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, nu vă lăudați bine.” (Iacov 3/14) Prietenii sincere și iubiri frățești au fost distruse de această „maladie”.

Împăratul Saul s-a confruntat cu un uriaș care l-a înspăimântat, însă David a fost singurul care a avut curajul să-l înfrunte pe inamic. David a fost promovat în funcția de general, însă femeile care au strigat în favoarea lui David au stricat relația dintre cei doi. Din ziua aceea Saul a privit cu „ochi răi” pe David și toată viața i-a fost vrășmaș. Invidia afectează „ochii” (gândirea, judecata). Și dacă se „îmbolnăvesc ochii”, tot trupul devine plin de întuneric.

Cea mai mare dezamăgire însă o întâlnim în relația Domnului Isus cu liderii religioși de la vremea respectivă. Deși El făcea numai bine - orbii vedeau, slăbănogii umblau, surzii auzeau, leproșii erau curățiți, oamenii erau eliberați de duhuri rele - toate acestea i-a umplut de pizmă, iar Pilat a înțeles că tocmai aceasta i-a determinat să-L dea în mâinile lui. (Matei 27/18)

Ne așteptăm măcar în mediu creștin lucrurile să fie altfel. Dar, „sămânța cu puf de păpădie” a fost luată de vânt și semănată peste tot.

Ucenicii s-au văzut depășiți de situație: O femeie, de dragul Mântuitorului a „sacrificat” mirul care era foarte scump. Deși nu i-a costat nimic, gestul femeii a fost contestat de ucenici și socotit o risipă inutilă.

Invidia este susținută de orgolii personale. Încercăm să-i „tragem” pe alții în jos sau să-i „frânăm” pentru a rămâne noi la înălțime. Pe vremea lui Moise au început să proorocească și alții pe lângă cei „acreditați și pecetluiți”. Însă slujitorul lui Moise a zis: „Oprește-i domnule Moise” - „N-au autorizație, nici permis de a prooroci.”

Același lucru îl întâlnim și pe vremea Domnului Isus.

Ucenicii i-au spus: „Noi am văzut pe unii scoțând draci în Numele Tău și i-am oprit.” Nu aveau „atestat și nici dezlegare de la centru”...

(Un păstor era în conflict cu doi predicatori deoarece mergeau și predicau Evanghelia în alte Biserici fără „bilet de voie” și aprobare... )

Conflictul dintre generații este cauzat de acest „sindrom”.

Cei bătrâni nu oferă prea mult „spațiu” celor tineri sub pretextul lipsei de experiență. Dar motivul este posibil să fie cu totul altul...

Singurul „antidot” împotriva invidiei este dragostea, deoarece: „Dragostea nu pizmuiește” ci dimpotrivă împiedică manifestarea ei... (1Cor. 13/4b)

Fiți binecuvântați!