Îndepărtarea deşertăciunii lumeşti cu o nouă afecţiune

Thomas Chalmers (1780-1847) a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni ai vremii sale – matematician, teolog evanghelic, economist şi totodată reformator spiritual, politic şi social. Cea mai renumită predică a sa a fost publicată sub titlul mai puţin potrivit: Puterea eliminatoare a unei noi afecţiuni. În ea Chalmers expune o chestiune de importanţă majoră pentru trăirea creştină: nu poţi distruge iubirea pentru lume doar prin dovedirea deşertăciunii ei. Chiar dacă am putea face astfel, aceasta ar duce numai la disperare. Prima iubire a inimii noastre centrată pe lume poate fi îndepărtată doar printr-o nouă iubire şi afecţiune, pentru Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Iubirea lumii şi iubirea Tatălui nu pot locui împreună în aceeaşi inimă. Însă iubirea lumii poate fi îndepărtată numai prin iubirea Tatălui - de aici titlul predicii lui Chalmers.
Adevărata trăire creştină, trăirea sfântă şi dreaptă, necesită o nouă afecţiune pentru Tatăl ca dinamică sau forţă motivatoare a ei. O asemenea afecţiune nouă este parte a ceea ce William Cowper a numit „fericirea pe care am cunoscut-o când L-am văzut pe Domnul prima dată” – o iubire pentru ce este sfânt, care pare să dea o lovitură de moarte afecţiunilor noastre fireşti (carnale) la începutul vieţii creştine. Totuşi, nu după multă vreme descoperim că, deşi am murit faţă de păcat în Cristos, păcatul nu a murit deloc în noi. Uneori influenţa lui continuă ne surprinde, pare chiar să ne copleşească în una sau alta din manifestările lui. Descoperim că „noile noastre afecţiuni” pentru lucrurile spirituale trebuie să fie înnoite constant de-a lungul întregului nostru pelerinaj. Dacă ne pierdem dragostea dintâi ne aflăm într-un pericol spiritual grav.

Uneori facem greşeala s-o înlocuim cu alte lucruri. Lucrurile preferate în acest caz sunt activitatea şi studiul. Devenim activi în slujirea lui Dumnezeu care priveşte biserica (dobândim poziţiile deţinute odată de cei pe care i-am admirat şi ne evaluăm creşterea noastră spirituală în termenii poziţiei câştigate); devenim activi din punct de vedere evanghelistic şi, în timp evaluăm tăria spirituală în termenii influenţei sporite; sau devenim activi din punct de vedere social, în campanii morale şi politice, şi evaluăm creşterea în termenii implicării. Pe de altă parte, recunoaştem fascinaţia intelectuală a Evangheliei şi provocarea ei, şi ne dedicăm înţelegerii ei, probabil de dragul ei, sau poate ca s-o comunicăm altora. Ne măsurăm vitalitatea spirituală în termenii înţelegerii sau în termenii influenţei pe care ne-o dă asupra altora. Însă nicio poziţie, nicio influenţă, nicio dezvoltare sau elaborare nu poate îndepărta iubirea pentru lume din inimile noastre. Într-adevăr, ele ar putea fi expresii ale înseşi acestei iubiri.

Alţii dintre noi fac greşeala de a înlocui afecţiunea iubirii pentru Tatăl cu regulile pietăţii: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru” (Col. 2.21). Asemenea disciplină are o aparenţă de sfinţenie, dar în realitate nu are nicio putere să înăbuşe sau să împiedice iubirea lumii. Rădăcina problemei nu se află pe masa mea sau în vecinătatea mea, ci în inima mea. Deşertăciunea lumii nu a fost încă îndepărtată.

Este mult prea probabil ca prin aceste modalităţi diferite să avem aparenţa evlaviei adevărate (cât de subtilă sunt inima noastra!) fără puterea ei (2Tim. 3:5). Iubirea pentru lume nu va fi distrusă, ci numai deviată. Doar o nouă iubire o poate înlătura pe cea veche. Doar iubirea pentru Cristos, cu tot ceea ce implică ea, poate constrânge şi îndepărta iubirea pentru această lume. Doar cei care tânjesc după venirea lui Cristos vor fi păziţi de o părăsire a credinţei precum cea a lui Dima (2 Tim. 4:10) cauzată de iubirea lumii acesteia.

Cum putem redobândi iubirea (noua afecţiune) pentru Cristos şi Împărăţia Lui care a zguduit natura lumească din noi, persistentă toată viaţa noastră, şi în care am răstignit firea pământească cu poftele ei? (Gal. 5:24)
Ce a produs de fapt dragostea dintâi? Vă amintiţi? A fost descoperirea harului lui Cristos prin conştientizarea propriului nostru păcat. Fireşte, noi nu suntem capabili să-L iubim pe Dumnezeu pentru El Însuşi; în realitate noi Îl urâm. Însă iubirea pentru Tatăl s-a născut în momentul în care am descoperit acest lucru despre noi şi am aflat iubirea supranaturală a Domnului pentru noi. Ni s-a iertat mult şi am iubit mult. Ne-am bucurat în nădejdea slavei, în suferinţă, în Dumnezeu Însuşi. Această nouă afecţiune părea la început să depăşească deşertăciunea noastră lumească, apoi s-o stăpânească. Realităţile spirituale – Cristos, harul, Scriptura, rugăciunea, părtăşia, slujirea, trăirea pentru gloria lui Dumnezeu – umpleau viziunea noastră şi păreau atât de măreţe şi dezirabile încât alte lucruri, prin comparaţie, păreau să se micşoreze ca mărime şi să devină neînsemnate.

Modul în care menţinem „puterea eliminatoare a unei noi afecţiuni” este identic cu cel în care am descoperit-o la început. Harul îşi păstrează puterea lui în noi doar când este încă „măreţ” pentru noi. Putem păstra un simţământ al bunătăţii copleşitoare a harului doar câtă vreme păstrăm un simţământ al păcătoşeniei noastre profunde.
Mulţi dintre noi împărtăşim tristele întrebări ale lui Cowper: „Unde este fericirea pe care am cunoscut-o când L-am văzut prima dată pe Domnul? Unde este viziunea lui Isus şi a Cuvântului Său care înviorează sufletul?” Fie ca noi să ne amintim înălţimea de unde am căzut, să ne pocăim şi să ne întoarcem la acele fapte dintâi. Ar fi trist dacă analizându-ne profund creştinismul am constata că îi lipseşte conştientizarea păcatului şi a harului. Aceasta ar sugera că am cunoscut puţin din puterea eliminatoare a unei noi afecţiuni. Deoarece nu există nicio trăire dreaptă şi cuvioasă care să dăinuiască fără ea.