Categorie: Studiu biblic
Introducere
Adam şi Eva au fost excluşi din paradisul în care au fost aşezaţi pe pământ. Un înger cu o sabie învăpăiată avea să păzească pentru totdeauna intrarea în grădină. O întoarcere a Omului căzut în păcat era imposibilă. Totuşi Dumnezeu a dat în acest sens ceva mai bun căci ascultarea lui Hristos a avut urmări binefăcătoare în contrast cu neascultarea lui Adam. Lucrarea desăvârşită a lui Hristos pe crucea de la Golgota deschide intrarea unui alt, unui nou, unui ceresc Paradis. Paradisul lui Dumnezeu în cer!
În Noul Testament este vorba despre acest loc fericit numai în trei locuri. Sunt lucruri deosebit de importante care ne sunt relatate despre aceasta. Bogăţia nespusă a Persoanei şi lucrării lui Hristos este arătată în mod clar prin acestea:
În primul rând credincioşii care au murit sunt în prezenţa nemijlocită a Domnului şi Mântuitorului lor. Ei sunt cu Hristos în Paradis aşa cum El a promis deja tâlharului care a crezut în El: „astăzi vei fi cu Mine în Paradis” (Luca 23:43 ). De aceea apostolul Pavel spune că el doreşte „aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos căci ar fi cu mult mai bine” (Filipeni 1:23 ). Hristos este acolo punctul central al acelora care aparţin Lui; Cel care împlineşte totul în toţi.
În al doilea rând sunt cei care au adormit în Hristos acolo în al treilea cer, care este cerul cerurilor, locul locuinţei lui Dumnezeu (2. Corinteni 12:2-5 ). Ei se găsesc în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu şi aud cuvinte cereşti inexprimabile pe care un om de pe pământ nu le poate rosti. Pavel vorbeşte aici ceva misterios despre el însuşi ca despre (un om în Hristos), însă aceasta are o temelie. Hristos este acolo şi aceasta pe principiul faptului că acesta este locul în care El i-a strâns în jurul Lui. El, ultimul Adam.
În al treilea rând, acest Paradis ceresc este aşa cum scrie în Apocalipsa 2:7 ”Paradisul lui Dumnezeu”. Acesta nu este ca Paradisul de pe pământ amenajat de oameni. El poartă sau are caracterul desăvârşirii dumnezeieşti şi al absenţei păcatului şi a morţii. Aici lipseşte pomul cunoştinţei binelui şi răului de la care noi avem semnale ale conştiinţei. Rămâne deci numai pomul vieţii care este fără îndoială o imagine a lui Hristos care este iniţiatorul şi susţinătorul noii vieţi, a omului nou, a noii creaţii.
De aceea noi trebuie să călcăm pe urmele paşilor marelui apostol al neamurilor şi să vestim bogăţia de nespus a lui Hristos şi înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3:8-10 ). El ne-a deschis accesul din nou la Paradis şi intrarea la Hristos “adevăratul pom al vieţii”.
Gouda, primăvara anului 2003
1. Semnificaţia pomului vieţii şi a apei vieţii în Biblie
“Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden.... Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un râu ieşea din Eden şi uda grădina şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe” (Geneza 2:8-10 ).
Grădina Edenului
Undeva în ţara celor două râuri între cele două râuri Eufrat şi Tigru era aşezată grădina în care Dumnezeu a aşezat primul om pe care El îl făcuse. De cele mai multe ori noi vorbim despre “Paradis”. Acest cuvânt este de provenienţă persană şi are semnificaţia: “grădina plăcerii”. Cuvântul apare de câteva ori în Vechiul Testament, printre altele, în 4:13 . Aceste locuri au semnificaţie şi pentru noi aşa cum vom vedea în capitolul 2. În această broşură este vorba înainte de toate de semnificaţia spirituală şi simbolică a râurilor Paradisului şi a pomului vieţii, deci nu are în intenţie de a fi abordată semnificaţia literală, istorică a acestor lucruri. Grădina Edenului, cei doi pomi şi şarpele care vorbeşte au fost fără îndoială lucruri adevărate perceptibile, însă ceea ce se vede este faptul că Biblia, această carte minunată începe cu Paradisul şi se termină cu acesta. În ultima carte a Bibliei găsim – dacă am putea spune aşa – replica la grădina Eden: un paradis ceresc, Paradisul lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ).
În cartea Apocalipsa sunt redate atât paralele cât şi replici sau antiteze cu privire la Geneza. În cartea Apocalipsa este exprimat nu paradisul oamenilor sau paradisul pentru om, ci Paradisul lui Dumnezeu. Este grădina plăcerii Lui şi este un mare har că noi ca şi copii ai lui Dumnezeu avem permisiunea să fim părtaşi bucuriei Lui proprii. În Paradisul lui Dumnezeu nu mai poate pătrunde păcatul şi nu mai există nici un loc pentru diavol şi pentru moarte. Aceştia sunt vrăjmaşi învinşi (1. Corinteni 15:26 ; Apocalipsa 21:4 ). Nici pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mai apare aici. Compară Geneza 2:9 ; 3:3 cu Apocalipsa 2:7-22 ; 2:14 . Acest lucru este demn de remarcat. Concluzia este că aici nu mai este posibilitatea de a păcătui, conştiinţa nu ne mai poate deci condamna. Ca poziţie aşa este pentru noi ca şi creştini; prin lucrarea desăvârşită a lui Hristos noi suntem curăţaţi în conştiinţă de ceea ce este rău şi anume de o conştiinţă rea (Evrei 10:22 ). În Hristos este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, căci în Domnul cel glorificat noi suntem curaţi în chip desăvârşit. Compară cu Efeseni 1:4-6 . Ştim însă foarte bine că în practică este cu totul altfel şi anume că un credincios după întoarcerea lui la Dumnezeu încă mai păcătuieşte şi conştiinţa lui îl acuză. Atunci este necesară recunoaşterea vinei şi a păcatului pentru o reabilitare în părtăşia practică cu Dumnezeu, în Paradisul lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu se va mai întâmpla niciodată.
Adevăratul pom al vieţii este Hristos
Descrierea grădinii Eden începe cu pomii pe care Domnul Dumnezeu i-a lăsat să crească din pământ (Geneza 2:9 ). Pomul vieţii în mijlocul grădinii este amintit în mod deosebit la fel ca şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Apoi urmează câteva relatări despre râurile din Paradis (Geneza 2:10 ). Chiar în grădină era un râu pentru ca să o ude şi să o facă rodnică. El se împărţea acolo în patru râuri. Şi aceste patru râuri aduceau rodnicia în toată lumea cunoscută atunci. Din grădină curgea un râu de apă vie în ţările dimprejur. Probabil nu este întâmplător că pomul vieţii este amintit în Geneza capitolul 2 ca primul, şi apoi apa vieţii. În mod logic, ca argument, ordinea este inversă: fără apă, în nici un caz nu poate fi vorba de creşterea pomului. Amândouă aceste lucruri, amândouă aceste binecuvântări aparţin în creaţie şi, în mod cert nu se pot primi unul fără altul. Dar accentul este pus aici în mod vizibil pe pomul vieţii, ca o imagine a lui Hristos. El era adevărata dreptate: Omul care era binecuvântat pe drept pentru că încrederea Lui a acordat-o în mod desăvârşit lui Dumnezeu (Psalmul 1:3 ; Ieremia 17:78 ), era ca un pom sădit lângă izvoarele de apă care-şi aduce rodul la vremea potrivită.
Hristos a murit datorită păcatelor noastre şi a fost înviat pentru neprihănirea noastră (Romani 4:25 ). Ca Domn înălţat, El a trimis din cer pe Duhul Sfânt aici pe pământ. Duhul nu putea veni înainte ca Domnul Isus să fie glorificat (Ioan 7:39 ).
Hristos şi apa vie a Duhului
Hristos şi Duhul aparţin unul altuia şi nu sunt despărţiţi unul de altul precum aparţin unul de altul pomul vieţii şi apa vieţii. Dar accentul cade în Scriptură înainte de toate pe Persoana lui Hristos (Om adevărat şi Dumnezeu adevărat) şi pe lucrarea pe care El a desăvârşit-o aici pe pământ. Acesta este fundamentul turnării Duhului Sfânt care a venit să glorifice pe Hristos (Ioan 16:14 ).
Duhul este ca o ploaie blândă, ca un râu al apei vieţii venit pe pământ. Apa este o imagine biblică cunoscută a Duhului. Isaia spusese deja despre aceasta: “Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă” (Isaia 44:3-4 ).
În Apocalipsa 22 este mai întâi vorba de râul apei vieţii care iese din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Abia apoi citim despre pomul vieţii: acesta nu este numai pe cele două laturi ale râului, ci şi în mijlocul străzii care traversează Noul Ierusalim. Originea râului este însă tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Acesta este Domnul care a murit şi a înviat (compară Apocalipsa 5 ). Lucrarea lui Hristos are semnificaţia aici aşadar ca o fundamentare a torentului de binecuvântare. Râul vine de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Duhul vine de la Tatăl şi de la Fiul care a fost aici pe pământ Mielul lui Dumnezeu (Ioan 14:16 ; 15:26 ; 16:7 ).
În Apocalipsa 2:7 se spune “pomul vieţii care este în Paradisul lui Dumnezeu”. Hristos Însuşi promite în acest verset celui care va învinge în adunarea din Efes că îi va da să mănânce din acest pom. Aici lipseşte aşadar o descriere a râului. Accentul cade pe pomul vieţii. Învingătorii vor fi cu Domnul în glorie şi vor fi “hrăniţi” de El. El ne-a dăruit deja viaţa eternă, noi o posedăm în El, dar apoi El va fi însăşi moştenirea noastră şi ne vom putea desfăta cu El sau Îl vom putea savura în toată libertatea. El este centrul tuturor căilor de cârmuire ale lui Dumnezeu (compară cu Apocalipsa 5:6 ), este punctul central al Paradisului lui Dumnezeu. Intrarea la El nu ne-o poate opri nimeni. Nu mai există nici un heruvim cu sabie învăpăiată care să păzească intrarea. A fi cu Hristos, a fi cu El în Paradis este mult mai bine (Filipeni 1:23 ).
Aşa a promis Mântuitorul Însuşi şi răufăcătorului care a fost crucificat cu El: “Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în Paradis” (Luca 23:43 ). Savurarea în libertate din pomul vieţii urma să fie în aceeaşi zi partea lui în grădina cerului. Aşa va fi pentru totdeauna la Domnul!
Credinţa în Hristosul crucificat a făcut intrare liberă pentru acest om sau a dat intrare liberă acestui om şi aceasta este valabil pentru oricine îşi pune încrederea în Domnul Isus Hristos. Curăţirea de păcate şi de vinovăţie şi îmbrăcarea cu hainele mântuirii deschid intrarea spre Paradisul lui Dumnezeu aşa că avem dreptul de a savura etern din pomul vieţii: “Ferice de cei ce-şi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 ).
Apa vieţii este pentru oricine este însetat
Acum încă ceva referitor la apa vieţii. Din Geneza capitolul 2 reiese că râul din Paradis nu uda numai grădina, ci ea furniza şi apa lumii de atunci. „Râul acesta se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.” (Geneza 2:10-14 ). Râul de apă vie era un izvor de înviorare pentru tot pământul.
Aşa este şi în sens spiritual. Apa vieţii nu este numai pentru folosul nostru personal ca şi credincioşi, ci ea curge şi afară oferind binecuvântare în jur. Nu este numai în noi înşine un izvor de apă care curge în viaţa eternă, ci râul de apă vie curge şi dinăuntrul nostru spre afară (Ioan 4:14 ; 7:34 ). Este suficientă apă la îndemână pentru ca să o oferim unei lumi însetate. Oferta harului lui Dumnezeu este universală.
În Apocalipsa capitolul 22 găsim de aceea şi o invitaţie care se adresează în acest sens celor cărora le este sete. Ioan scrie: “Celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17 ). Râul cu apa vieţii nu curge numai în cetate, în Noul Ierusalim, pentru a putea adăpa pe locuitori; râul binecuvântării ajunge mai departe şi este la dispoziţia şi a acelora care sunt afară. Mântuirea în Hristos se primeşte fără plată. Toţi cei însetaţi pot să vină la ape şi să bea (Isaia 55:1 ).
Cele patru râuri cuprind aşadar întreaga lume. Ele sunt râuri mari şi repezi. Apele năvălesc şi vuiesc. Lucrul acesta îl semnifică numele celor trei râuri: Pison înseamnă curent, Ghihon înseamnă cel care vuieşte şi Tigru (sau Hidechel) înseamnă iute ca săgeata. Numele Eufrat înseamnă posibil “apă rodnică”. Această denumire este foarte potrivită deoarece apa aduce viaţă şi rodnicie. Urmarea este că din pământ iese iarbă proaspătă, apoi plantele cresc, ele produc sămânţă şi pomi fructiferi (Geneza 1:11-12 ).
Când am devenit copii ai lui Dumnezeu şi suntem plantaţi în grădina lui Dumnezeu, noi trebuie să purtăm roade pentru El (Romani 7:4 ). Când am “mâncat” din pomul vieţii, Acesta este Însuşi Hristos; am primit prin El viaţă eternă. Apoi noi putem şi creşte în credinţă şi, în sens spiritual, devenim pomi fructiferi care sunt plantaţi la izvoare de apă sau la pâraie de apă. Apa vieţii este, după cum s-a spus, o imagine a Duhului de viaţă care locuieşte în fiecare credincios adevărat. Duhul ne potoleşte setea şi nu numai atât, ci El ne face să aducem roade, roade pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul nostru, pentru semenii noştri. Roada Duhului este, după Noul Testament, de nouă feluri: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22 ).
2. Adunarea: Grădina desfătărilor lui Dumnezeu acum și în viitor
“Eşti o grădină închisă soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită. Odraslele tale sunt o grădină de rodii cu cele mai alese roade: mălini negri şi nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă şi aloe cu cele mai alese miresme” ( 4:12-14 ).
Paradisul lui Dumnezeu
Grădina Edenului era grădina plăcerii lui Dumnezeu dar prin căderea în păcat, Paradisul de pe pământ s-a pierdut curând. Acum însă există un Paradis nou, unul ceresc, unde credincioşii care au adormit sunt deja la Hristos. Hristos a promis răufăcătorului care era răstignit cu El “astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43 ). Cei adormiţi în Domnul aud acolo cuvintele care nu se pot exprima ale apostolului Pavel, pe care unui om nu îi este îngăduit să le spună pe pământ (2. Corinteni 12:4 ). Acest Paradis ceresc este numit în ultima carte a Bibliei cu expresia Paradisul lui Dumnezeu. Păcatul şi căderea primului om cu urmările ei corespunzătoare sunt definitiv îndepărtate. Cine învinge în lupta de pe pământ în puterea lui Dumnezeu are permisiunea pentru totdeauna să mănânce din pomul vieţii în Paradisul lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ). Pomul vieţii este Hristos Însuşi. El se numeşte pe Sine “lemnul verde” (Luca 23:31 ). El a fost comparat cu “un pom sădit lângă izvoarele de apă care îşi aduce roadele la vremea lui” (Psalmul 1:3 ). A mânca din acest pom al vieţii înseamnă a te hrăni cu Persoana Lui, a face parte din viaţa Lui.
În această imagine este exprimată deplina noastră dependenţă de El. Aici este vorba de fapt de binecuvântarea spirituală care este privilegiul oricărui credincios adevărat. Prin credinţă noi putem deja acum să ne hrănim din El şi să avem partea de viaţa Lui, de viaţa eternă. Aşa va fi şi în cer, însă acolo în toată plinătatea. În Paradisul lui Dumnezeu, unde păcatul şi moartea sunt îndepărtate pentru totdeauna, Hristos dă alor Săi să mănânce “din pomul vieţii”.
Acest Paradis al lui Dumnezeu se va coborî curând din cer în înfăţişarea Noului Ierusalim, centrul guvernării lui Dumnezeu, şi pomul şi apa vieţii vor fi în împărăţia păcii spre binele omenirii. Frunzele pomilor vor sluji la vindecarea naţiunilor (Apocalipsa 22:2 ). A mânca din roadele pomului este un lucru rezervat numai sfinţilor cerului, locuitorilor cetăţii (compară cu Apocalipsa 2:7 ; 22:14 ).
Adunarea lui Dumnezeu
Există însă şi o altă aplicaţie* actuală. Este vorba deci cu mult mai mult decât trecutul îndepărtat (din Geneza) şi posibil un foarte apropiat viitor (din Apocalipsa). Adunarea Dumnezeului celui viu este în acest timp grădina plăcerii lui Dumnezeu pe pământ chiar dacă, din păcate, acest lucru nu este totdeauna vizibil, corespunzător gândurilor lui Dumnezeu. Adunarea “este o grădină închisă” şi un “izvor închis” pentru El şi pentru Domnul Isus. Aceste două imagini vorbesc despre separarea completă de ce este rău şi de predarea în mâna Mirelui ceresc sau de predarea Mirelui ceresc.
* Aici este vorba de o aplicaţie practică a cărţii Cântarea Cântărilor. Mulţi cercetători ai Cuvântului accentuează pe drept că mireasa în Vechiul Testament este poporul Israel. Pe muntele Sinai s-a făcut un legământ de căsătorie şi drumul prin pustie s-a desfăşurat în timpul logodnei (Ieremia 2:2 ). Adunarea este totuşi mireasa lui Hristos şi credincioşii în mod individual cunosc în acest fel legătura dragostei cu El.
Aceasta ne aduce ceea ce găsim în 4:12 , despre care am arătat deja mai înainte. Mirele spune acolo miresei: “Eşti o grădină închisă soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită. Odraslele tale sunt o grădină de rodii cu cele mai alese roade, mălini negri şi nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă şi aloe cu cele mai alese miresme” ( 4:12-14 ).
Există aşadar numeroase roade şi lucruri scumpe pe care mirele le găseşte mai înainte la mireasa lui. Aşa este şi cu Adunarea care este subiectul bucuriei Domnului. Posesorul ei ceresc găseşte bucuria Lui în ea. Hristos găseşte în “grădina desfătării” înviorare pentru că El vede acolo tot felul de fructe nobile precum rodia (despre care în Biblie este scris în legătură cu slujba preoţească şi cu Locul Preasfânt). Roada Duhului este aceea care este prezentă, dar există chiar şi condimente deosebite precum şi tămâie plăcut mirositoare: nard şi şofran, trestie mirositoare, scorţişoară, aloe şi smirnă. Aceste condimente înainte de toate nardul, vorbesc despre închinare sau adorare, iar tămâia despre jertfa spirituală pe care noi cei credincioşi trebuie s-o aducem (Psalmul 141:2 ; Ioan 12:3 ; Apocalipsa 8:3 ).
Aşa cunoştea şi primul paradis în orice caz ţara Havila unde curgea râul Pison încă alte bogăţii decât apa şi roadele pomului. Acolo exista aur de bună calitate şi pietre nobile, precum piatra de onix. În afară de aceasta, acolo exista un lemn bine mirositor, bedelionul (Geneza 2:12 ).
Aurul şi pietrele nobile vorbesc despre gloria dumnezeiască, despre maiestate şi splendoare. Găsim acestea şi în Noul Ierusalim din nou (Apocalipsa 21:18-21 ): Cetatea are gloria lui Dumnezeu pentru că El Şi-a aşezat gloria peste cetate. Adunarea glorificată este împodobită cu gloria Domnului şi Mirelui ei.
Lemnul de balsam bine mirositor vorbeşte despre tămâierea sfântă care se ridică în mijlocul celor răscumpăraţi spre onoarea lui Dumnezeu şi a Mielului (compară cu Apocalipsa 5:8 ; 8:3 ). Adorarea noastră Îi aparţine Lui şi numai Lui singur până în eternitate.
Templul şi cetatea lui Dumnezeu
Cine are permisiunea să intre în acest Paradis sau cine poate intra în acest Paradis? În Apocalipsa capitolele 2 şi 3 se vorbeşte despre credincioşii care dovedesc credincioşie de data aceasta ca “învingători”. Din fericire, există în mijlocul adunării în decădere, totdeauna oameni care au o ureche deschisă pentru glasul Duhului Sfânt.
Scrisorile către primele trei adunări se încheie cu o promisiune a binecuvântării pentru această “rămăşiţă”, dar către ultimele patru adunări se vorbeşte mai întâi învingătorilor şi apoi urmează refrenul: “Cine are urechi de auzit să audă ce spune bisericilor Duhul”. Aceasta ne arată că de la Tiatira nu mai este posibilă nici o reabilitare pentru adunare în general. Duhul Sfânt este aşteptat numai de învingători.
Prima adunare, cea din Efes, reprezintă poziţia generală a adunării lui Dumnezeu. Caracterul în care se prezintă El Însuşi aici este de asemenea general. El are putere asupra stelelor şi umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur. Promisiunea făcută învingătorilor este binecuvântarea generală a credincioşilor sau binecuvântarea creştină generală “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7 ).
A avea parte de Persoana lui Hristos, lucrul acesta ne conduce la identificarea cu El şi cu viitorul Lui minunat sau strălucit. Aceasta se descrie în mod deosebit în scrisoarea către Filadelfia. Filadelfia nu primeşte nici un fel de reproş din partea Domnului. Această adunare este separată de nedreptăţile din casa lui Dumnezeu. Ea este pentru Hristos, cea care ascultă, este în adevăr şi ascultare faţă de Cuvântul Lui şi credincioasă Numelui Său. Pe această temelie ea dă expresie adevărului despre Adunare după cum este scris.
Filadelfia posedă de fapt numai o putere mică, dar curând valoarea credincioşiei ei devine vizibilă. Când Adunarea apare cu Hristos în glorie ea are în aceasta un loc statornic precum stâlpii Iachin şi Boaz în templu. Ce aduce ea în slăbiciune acum ca expresie, atunci se va vedea în desăvârşire. Această rămăşiţă învingătoare are parte de gloria Domnului şi participă la templul şi cetatea lui Dumnezeu care va coborî din cer (Apocalipsa 3:10-12 ).
Filadelfia dă deja acum expresie gândurilor lui Dumnezeu ca şi o rămăşiţă credincioasă cu privire la Adunare şi aşteaptă timpul când toate aceste planuri şi gânduri vor fi împlinite. Ea se ţine strâns nu numai de “planul” privind Adunarea aşa cum este arătat din Cuvânt, ci este şi conştientă că aceste lucruri se vor împlini în curând într-un mod minunat: ea aşteaptă Paradisul lui Dumnezeu, aşteaptă Noul Ierusalim.
Există aşadar o relaţie strânsă între Filadelfia şi Adunarea cum se va descoperi curând în glorie. Acest lucru este redat clar în promisiunile care se fac celui ce va învinge: “Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el; voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3:12 ). Aceşti credincioşi, în mod vizibil slabi, sunt aşadar un exemplu pentru puterea templului lui Dumnezeu şi prin aceasta cetăţeni recunoscuţi ai cetăţii cereşti având ca nume numele glorios al lui Dumnezeu, Hristos şi Noul Ierusalim. Acest lucru vorbeşte despre recunoaşterea legăturii şi a unităţii. Viitorul nostru este în cetatea cerească care are gloria lui Dumnezeu şi care va ilumina pământul cu strălucirea Lui. În Apocalipsa 21 şi 22 această temă este extinsă şi acolo vedem din nou unitatea strânsă care este în primul rând între Dumnezeu şi Hristos şi pe de altă parte a Adunării glorificate. Starea ei în Paradis şi binecuvântările ei se datorează prezenţei pomului şi a apei vieţii care sunt aici descrise lămurit (Apocalipsa 21:6 ; 22:1-2 ; 14:19 ).
3. Cu Hristos în Paradis
“Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: nu eşti Tu Hristosul; mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi. Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osândă. Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău. Şi a zis lui Isus: Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta. Isus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:39-43 ).
Testamentul Domnului nostru
Aşa cum reiese din Evanghelie, Domnul Isus Hristos a strigat de şapte ori în timp ce atârna pe cruce. Trei din aceste cuvinte de pe cruce au fost rostite înaintea celor trei ore de întuneric şi trei după acestea în timpul celor trei ore de întuneric. Aproape de sfârşitul lor auzim numai un cuvânt şi anume strigătul inimii din Psalmul 22 : “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46 ; Marcu 15 : 34). Cu aceasta Domnul dă expresie suferinţelor pe care le îndură pe nedrept şi anume părăsirea de Dumnezeu datorită păcatelor noastre care au fost puse deasupra Lui.
Într-un sens precis aceste şapte cuvinte exprimă ultimele dorinţe, respectiv testamentul spiritual al Mântuitorului care murea. Primele trei cuvinte de pe cruce formează o mărturie deosebită a valorii şi a puterii lucrării lui Hristos. Putem auzi deja aici ce vor însemna urmările suferinţelor de pe cruce. Vedem în aceasta bogăţiile spirituale pe care El pe baza lucrării Sale desăvârşite ni le-a lăsat. Aici este vorba de trei binecuvântări care au fost dăruite prin moartea Lui:
1. Iertarea păcatelor corespunzător rugăciunii Domnului către Tatăl în Luca 23:34 ;
2. Un loc în Paradis corespunzător promisiunii din Luca 23:43 ;
3. Un loc al dragostei care îngrijeşte în mijlocul “familiei” lui Dumnezeu aici pe pământ aşa cum reiese din Ioan 19:26-27 .
În aceste ultime lucruri pe care Mântuitorul le pune la dispoziţie sunt aşadar cuprinse bunurile spirituale pe care le primesc ai Lui prin moartea Sa. El este Cel care lasă moştenire şi se îngrijeşte pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel vedem într-o altfel de ordine:
1. În ce priveşte trecutul: păcatele noastre sunt spălate prin sângele Său scump. Noi avem iertarea păcatelor;
2. În ceea ce priveşte prezentul: El ne dăruieşte un loc de refugiu sau de adăpost în mijlocul familiei copiilor lui Dumnezeu;
3. În ceea ce priveşte viitorul: Paradisul lui Dumnezeu în cer este deschis. Ce am putea cere mai mult?
Astăzi vei fi cu Mine în Paradis
Acum despre al doilea cuvânt de pe cruce care cuprinde promisiunea unui loc în Paradisul ceresc: “Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Domnul vorbeşte cu autoritate dumnezeiască. Cuvântul “adevărat” înseamnă “Amin”. Nu este posibilă nici o îndoială privind împlinirea acestei promisiuni. Deşi Domnul Isus era crucificat în slăbiciune, El trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Ceea ce promite, El şi adevereşte.
Din acest verset reies patru concluzii:
1. Nu este necesar un timp intermediar (de purificare şi curăţire) înainte ca cel credincios să ajungă în fericire. Domnul Isus spune tâlharului că el chiar azi va fi cu El în rai. Mai departe, în ceea ce priveşte somnul morţii doar trupul se va odihni în mormânt până la înviere. Aceasta contrazice în mod indirect învăţătura despre somnul sufletului care susţine că cei sfinţi care au murit se găsesc într-un fel de “stare de somn” până la înviere.
2. Dimpotrivă, cei care au adormit în Hristos se găsesc deja acum în prezenţa nemijlocită a Lui şi sunt conştienţi de lucrul acesta “astăzi vei fi cu Mine în Paradis”. Aşa sună promisiunea Domnului pentru tâlharul care a crezut în El. Acest om aştepta împărăţia mesianică; el credea că Domnul era Împăratul iudeilor şi că El, la timpul hotărât de Dumnezeu, va lua în primire împărăţia Sa: o împărăţie în care şi sfinţii înviaţi vor avea un loc. De aceea el spera că i se va permite să aibă privilegiul şi favoarea Regelui sau Împăratului şi totuşi, iată, a venit ceva mult mai bun: un loc în Paradisul lui Dumnezeu unde putea să se găsească deja în prezenţa nemijlocită cu Domnul la masă.
3. În Luca 16 acest loc este denumit “sânul lui Avraam” însă acest lucru era pe când lucrarea Domnului Isus nu fusese încă desăvârşită sau împlinită. După ce El a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, Avraam, tatăl celor credincioşi nu mai este în centrul atenţiei. La Hristos şi cu Hristos este acum cea mai bună parte. Acest lucru este valabil nu numai pentru starea de tranziţie. Aşadar pentru timpul dintre moarte şi înviere. Pentru învierea celor adormiţi şi transformarea credincioşilor care trăiesc pe pământ până la răpirea Adunării - este valabilă această promisiune: “Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:17 ).
4. Acest loc se numeşte “Paradisul” ca o replică a locului ceresc a grădinii Edenului. Hristos este acolo adevăratul pom al vieţii şi Duhul Sfânt este izvorul de apă vie. Setea şi foamea inimii sunt satisfăcute în orice privinţă. Cei adormiţi în Domnul sunt aşadar deja acum în mod inexprimabil fericiţi.
4. Cu Pavel în Paradis
“E nevoie să mă laud măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care acum patrusprezece ani a fost răpit până la al treilea cer (dacă a fost răpit nu ştiu; dacă a fost în trup nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească. Cu un astfel de om mă voi lăuda, dar întrucât mă priveşte pe mine însumi nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:1-5 ).
Un om în Hristos
Deoarece învăţători rătăciţi şi apostoli falşi aveau acces în Corint, Pavel vedea că este necesar să aibă o poziţie faţă de ei şi să aibă relaţii cu ei. Aceşti lucrători înşelători se lăudau “după fire”, aceasta înseamnă că ei mergeau sau se orientau după originea lor, după cinstea lor, după felul în care arătau ca şi oameni fireşti. Pavel nu voia totuşi să se laude. Pavel nu voia însă să se laude cu el însuşi, ci numai cu un “om în Hristos”.
La ce se referă acest lucru? Când cineva este unit cu Hristos prin credinţă, Dumnezeu nu mai îl vede în starea lui firească ca şi copil al lui Adam. Aşadar cineva este “în Hristos” – aceasta înseamnă că el este strâns legat cu El, este unit cu El. El stă înaintea feţei lui Dumnezeu pe o nouă temelie în teritoriul învierii şi al Duhului de viaţă în Domnul Isus Hristos (Romani 8:12 ). Aşa este cel care este “în Hristos” – o nouă creaţie – şi acesta este singurul lucru pe care apostolul îl considera necesar (2. Corinteni 5:16-17 ; Galateni 6:12-16 ).
Atunci când cineva se laudă ca fiind un “om în Hristos” – nu este aşadar vorba de el însuşi; sau atunci când ne lăudăm cu o persoană ca un “om în Hristos” – nu este aşadar vorba de noi înşine, de propria noastră onoare sau cinste, sau de starea noastră proprie, pentru că acestea dispar toate în lumina cunoştinţei lui Hristos care întrece orice lucru (Filipeni 3:8 ). Aşadar nu este vorba de o experienţă spectaculoasă pe care o facem (o “înălţare la cer” sau chiar corespunzător acesteia o “coborâre în iad”), aceasta ieşind din contextul Bibliei. În Apocalipsa aceasta este complet nesemnificativ şi chiar aceste lucruri complet nesemnificative, ele fiind chiar lucruri care conduc la rătăcire.
“Un om în Hristos” datorează totul lui Hristos: moartea Lui, învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Pe aceasta trebuie pus tot accentul. Aceasta caracterizează poziţia noastră ca şi credincioşi. Noi suntem răstigniţi cu Hristos şi îngropaţi cu Hristos şi înviaţi cu El, chiar mutaţi în locurile cereşti. “Un om în Hristos” este desăvârşit în El, aşezat înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1:4 ; 6:2-6 ). Nu este locul omului firesc, a copiilor oamenilor căzuţi. Este locul tuturor care sunt în Hristos, care s-au făcut una cu El. În principiu aceasta este deja compoziţia oricărui credincios adevărat ca un “om în Hristos”. Curând însă gloria poziţiei va fi descoperită. “De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 18 - 19 ). Noi deducem poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu de oameni ai cerului prin faptul că suntem uniţi cu Domnul Isus: “căci cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti” (1. Corinteni 15:48 ). La reîntoarcerea lui Hristos aceasta se va vedea în glorie şi în ceea ce priveşte trupul nostru: aşa cum noi am purtat imaginea primului om – al lui Adam – cel material, cel pământesc, aşa vom purta imaginea ultimului Adam, a Omului glorificat în cer (1. Corinteni 15:49 ).
La Pavel este într-adevăr vorba de “vedenii şi descoperiri” (2. Corinteni 12:1 ) pe care el ca şi “un om în Hristos” le-a experimentat. Nu erau imaginaţii sau invenţii omeneşti şi mă gândesc că există şi o legătură cu viziunea chemării apostolului cum găsim în cartea Faptele Apostolilor 9:22-26 . Când Pavel a fost luminat de lumina din cer a priceput pentru întâia oară că Isus pe care el Îl prigonea este Capul din cer cu care erau uniţi toţi cei care Îi aparţineau aici pe pământ. Hristos trăieşte în mădularele Sale de pe pământ şi invers: ei sunt uniţi cu Capul lor în cer. Hristos în noi şi noi în Hristos: aceasta este taina Adunării a cărei administraţie o primise Pavel.
Paradisul şi al treilea cer
Pavel – el însuşi – nu se lăuda cu descoperirile pe care le primise în contradicţie cu publicitatea care se face în timpul nostru. El vorbeşte foarte rar despre acestea. Trecuseră deja patrusprezece ani de când fusese răpit în al treilea cer (o perioadă de timp remarcată şi în Galateni 2:1 ).
Apostolul dădea cinste lui Hristos Căruia I se cuvine toată cinstea. El – Pavel – se numeşte pe sine însuşi “un om în Hristos”. Urmare a lucrării lui Hristos sunt uniţi toţi credincioşii adevăraţi cu El cu Domnul Isus în cer. Capul ceresc reprezintă sau coordonează mădularele Lui. Unde este El, Domnul Isus, suntem şi noi înaintea Feţei lui Dumnezeu. Ca şi “oameni în Hristos” suntem binecuvântaţi şi suntem plăcuţi în Domnul Isus Preaiubitul. De aceea locul tuturor credincioşilor adevăraţi este în al treilea cer şi aceasta se va aduce la îndeplinire curând devenind o realitate deplină când Adunarea va fi ridicată.
Al treilea cer este “cerul cerurilor” (Psalmul 148:4 ). Acesta este locul locuirii nemijlocite a lui Dumnezeu. Putem gândi la încorporarea templului şi a cortului: după curtea din faţă şi locul sfânt urmează locul prea sfânt sau “sfânta sfintelor”. Acesta era locul unde Dumnezeu era pe tron şi unde în ziua cea mare a împăcării în sângele jertfei pentru păcat care era adusă de marele preot în locul sfânt înfăptuia împăcarea (Levitic 16 ; Evrei 13:11 ).
Făcând legătura, Pavel spune că el a fost răpit şi în Paradis (2. Corinteni 12:3-4 ). Eu nu cred că este vorba de cu totul alt loc decât al treilea cer referitor la Paradis despre care el a vorbit întâi. Presupunem că este o parte a celui de al treilea cer sau o parte a cerului al treilea. Este vorba de aceeaşi persoană (un om în Hristos), şi Pavel repetă în final că el nu ştie dacă lucrurile s-au petrecut în trup sau în afara trupului. Paradisul (un spaţiu înconjurat cu un zid, o grădină a desfătărilor) cuprinde savoarea şi binecuvântările care sunt în acest loc. Această grădină cerească este plină de gloria lui Dumnezeu. După aceasta, Pavel face referire la “cuvinte inexprimabile” care se aud acolo. Asupra semnificaţiei lor vom fi încunoştinţaţi imediat.
Răpit în trup sau în afara trupului
Pavel a fost răpit în al treilea cer. Aceasta constituie o experienţă care s-a petrecut instantaneu (compară cu Matei 11:12 ; Ioan 10:12 ; 28:29 ; Faptele Apostolilor 8:39 ; 23:10 ; 1. Tesaloniceni 4:17 ; Iuda 23 ; Apocalipsa 12:5 ). Această răpire poate fi o răpire a simţului, un extaz al duhului (compară Faptele Apostolilor 22:17 şi 2. Corinteni 5:13 ), dar poate să fie şi în realitate “în trup”. Istoria evanghelistului Filip confirmă că această ultimă prezumţie nu era imposibilă căci Duhul Domnului l-a luat şi l-a răpit astfel că famenul etiopian nu l-a mai văzut (Faptele Apostolilor 8:39 ).
Aceasta este important pentru subiectul nostru pentru că noi ca şi credincioşi vom fi curând luaţi împreună dintr-odată de pe pământ şi vom merge cu Domnul în văzduh. Aceasta nu este un este un extaz al duhului. Acest lucru va fi “în trup”: şi anume în trupul transformat al vieţii până la sosirea Domnului, respectiv în trupul înviat de Domnul Isus, trupul celor adormiţi. Aceasta are loc după cuvintele apostolului din 1. Tesaloniceni 4:15-17 la răpirea Adunării. Credincioşii vor fi luaţi de pe pământ la răpire în mod neaşteptat. Unele traduceri nu vorbesc despre “luare” ci despre “răpire” a Adunării (în engleză “rapture”, în olandeză “wegvoering”, spaniolă “arrebatamiento”).
Pavel spune de două ori că el într-adevăr nu ştie dacă ceea ce s-a petrecut s-a petrecut în trup sau în afara trupului “Dumnezeu ştie” (2. Corinteni 12:2-3 ). Aceasta Îi era cunoscut numai lui Dumnezeu. Despre Ioan se spune de fapt în ultima carte a Bibliei de câteva ori că el era “în duh” sau entuziasmat în duh (Apocalipsa 1:10 ; 4:2 ; 17:3 ; 21:10 ). Aceasta a avut loc aşadar evident în afara trupului deşi tot ceea ce el vedea şi auzea după de a fost “ridicat” în cer (Apocalipsa 4:1 ) el a putut sesiza foarte exact.
Însă Pavel a fost luat şi ridicat dintr-odată de pe pământ şi aceasta atât de instantaneu încât nu a putut constata dacă a fost un entuziasm al duhului sau o realitate (compară şi Apocalipsa 12:9 ). Aşadar ambele variante puteau fi adevărate şi, privite biblic, ambele reale, căci credincioşii care au adormit sunt deja acum “în afara trupului” cu Hristos în Paradis însă curând ei vor fi luaţi în casa Tatălui şi împreună cu ei şi noi cei care suntem în viaţă la sosirea Domnului şi aceasta în realitate “în trup” şi anume duşi în al treilea cer în casa Tatălui; şi aşa vom fi acolo totdeauna cu Domnul!
Patru lucruri inexprimabile
Atunci ni se va permite şi nouă – cine ştie cât de curând – să fim martori ai cuvintelor inexprimabile care se aud acolo. Pavel nu aminteşte de către cine se exprimă aceste cuvinte: de sfinţii din cer, de îngeri sau de Dumnezeu Însuşi. Aceasta ne rămâne ascuns. În ultima carte a Bibliei asistăm la numeroase comunicări şi descoperiri profetice prin personajele din cer. În mod clar acolo nu este vorba doar de o categorie de “cuvinte inexprimabile”. Ioan a trebuit să pecetluiască numai ce vorbeau cele şapte tunete (Apocalipsa 10:4 ). La fel de puţin putem să acceptăm că Pavel nu ar fi înţeles aceste “cuvinte inexprimabile”. Dimpotrivă erau “extraordinare” sau “nemaipomenite” descoperiri pe care le-a înţeles (2. Corinteni 12:17 ). Le-a înţeles, altfel n-ar fi necesar să i se pună un ţepuş în carne şi de fapt nu ar fi fost pericolul ca el să se mândrească şi să se autosupraaprecieze.
Poate trebuie să gândim la numeroase descoperiri pe care Pavel le-a primit cu privire la adevărurile despre Hristos şi despre Adunare, taine cu privire la viitorul precum şi la reabilitarea poporului Israel, cu privire la răpirea Adunării şi altele. Foarte multe din acestea sunt cuprinse în epistolele lui. Caracterul lor inexprimabil are legătură cu felul ceresc, dumnezeiesc al acestor taine aşa cum se va experimenta în Paradis. Totuşi nu a fost permis niciunui om de pe pământ să rostească aceste experienţe cereşti. Duhul Sfânt a comunicat acestea lui Pavel şi celorlalţi apostoli deja aici pe pământ în adevărul cu totul dumnezeiesc (Ioan 16:13 ).
Nu este aşadar nici o îndoială că apostolul a luat cunoştinţă într-adevăr de aceste descoperiri cereşti pe care noi le vom cunoaşte în curând în totalitate (1. Corinteni 13:12 ). În timp ce el era în al treilea cer, savurarea acestor lucruri nu însemna pentru el nici o problemă. Însă de îndată ce el a fost din nou pe pământ, pentru el era necesar un ţepuş în trupul lui (este posibil să fie vorba despre o suferinţă sau o durere a ochilor; Galateni 4:13-15 ) pentru ca el să nu se mândrească datorită cunoaşterii acestor descoperiri extraordinare. Pavel era pe pământ; nici el nu era desăvârşit.
Credincioşii adormiţi savurează însă deja în Paradis aceste lucruri minunate cereşti. Fericirea în starea de tranziţie nu se deosebeşte în felul ei de starea care aşteaptă pe cei credincioşi în eternitate pentru că Domnul Isus Hristos este nemijlocit cu cei care au adormit în Hristos (Filipeni 1:23 ) şi lucrul acesta aduce fericirea. Scriptura nu face nici o deosebire în ceea ce priveşte starea de tranziţie şi starea eternă şi această deosebire nu se face nici cu privire la cei necredincioşi: seriozitatea şi caracterul chinurilor din iad şi a iazului de foc sunt de aceeaşi măsură.
Aici pe pământ totuşi ne bucurăm deja “în Hristos” cu o bucurie negrăită şi strălucită (1. Petru 1:8 ). Această bucurie cerească nu se poate cuprinde în cuvinte dar noi vedem strălucirea ei între altele pe faţa lui Ştefan (Faptele Apostolilor 6:15 ; 7:55 ); de aceea putem să mulţumim permanent lui Dumnezeu şi Tatăl pentru darul Lui “inexprimabil” (2. Corinteni 9:15 ) şi anume pentru darul Fiului Său preaiubit şi pentru darul Duhului Sfânt (Ioan 4:10 ). Cine poate cuprinde bogăţia acestor daruri dumnezeieşti?
De acum înainte Duhul Însuşi se roagă cu “suspine negrăite” (Romani 8:26 ). Duhul care locuieşte în cei credincioşi produce în inimile noastre rugăciuni “după voia lui Dumnezeu”, mijlociri pentru “sfinţi” (Romani 8:27 ). Bogăţiile inexprimabile ale unui Dumnezeu trinitar ne stau aşadar aici pe pământ la dispoziţie!
5. Cu Ioan în Paradis
“Ferice de cei ce îşi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 ).
Fericirea de a intra în cetatea sfântă
Aceasta este ultima dintre toate “urările de fericire din cartea Apocalipsa” (în total sunt şapte în această carte). Această urare de fericire este în legătură cu Noul Ierusalim, capitala cerească a Împărăţiei păcii. Este fericirea de a intra în aceasta (compară cu Evrei 12:22-24 ). Vedem aici că este o condiţie importantă pentru a intra în cetate - spălarea hainelor - şi observăm dreptul de cetăţean al cetăţii cereşti care este cuprins aici. Este vorba în primul rând de dreptul de a savura din pomul vieţii şi în al doilea rând de a intra prin porţile cetăţii. Amândouă aceste privilegii ne sunt acordate prin credinţă: a avea parte cu Hristos şi de a locui în cetatea lui Dumnezeu intrând pe porţi şi anume în Adunarea glorificată. Apoi vedem şi reversul cu privire la ceilalţi: care sunt afară. Contrastul este izbitor “Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciunea şi trăieşte în minciună” (Apocalipsa 22:15 ). Sfinţenia lui Dumnezeu obligă această excludere, acest afară. Există un “înăuntru” şi “afară” desluşit şi acest lucru are un caracter definitiv. Această exprimare aminteşte de ceea ce scrie Pavel referitor la limitarea Adunării lui Dumnezeu aici pe pământ (1. Corinteni 5:12-13 ).
În cartea Neemia găsim un pasaj unde poporul binecuvânta pe toţi bărbaţii care voiau să locuiască de bună voie în Ierusalim căci cetatea era mare dar numărul locuitorilor era mic (Neemia 7:4 ; 11:1-2 ). În Ierusalimul ceresc situaţia este total alta. Timpul, decizia luată de a locui acolo a trecut. Este de asemenea o mulţime care nu se poate număra, care va locui cetatea. Deasupra tuturor este Domnul care este aici lăudat. El personal este Cel care vorbeşte în acest verset şi anume de la Apocalipsa 22:6 . Aceste “urări de fericire” din acest capitol sunt exprimate de El Însuşi.
Condiţia pentru a putea primi cetăţenia în Sionul ceresc este spălarea hainelor noastre. Aceasta vorbeşte de curăţirea prin sângele lui Hristos şi despre transformarea totală a felului nostru de umblare care este urmarea corespunzătoare. În exprimarea laudei din Apocalipsa capitolul 1 citim că El ne-a mântuit prin sângele Lui de păcatele noastre (Apocalipsa 1:5 ). Unele manuscrise citează aici că El ne-a spălat în sângele Lui de păcatele noastre. În primul rând este vorba de mijlocul (sângele) pentru curăţarea noastră care a fost necesar; în ultimul rând de preţul care a trebuit plătit pentru mântuirea noastră. A fost necesar sângele lui Hristos pentru ca să ne răscumpere (aşa cum este confirmat şi în Apocalipsa 5:9 ), dar totodată să ne spele şi să ne curăţească.
Despre credincioşii care vin din necazul cel mare se spune: “...Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:14 ). Aşadar ei îşi spală chiar hainele lor pentru ca ele să fie albite în sângele Mielului. Aceasta subliniază responsabilitatea noastră proprie prin recunoaşterea vinei şi printr-o stare de judecată de sine să ne apropiem de Dumnezeu dar şi cu o credinţă sinceră de mijlocul de salvare pe care ni l-a oferit Dumnezeu. Un alt mijloc de curăţire şi de iertare a păcatelor nu există: “sângele lui Isus Hristos Fiul Lui ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:7 ). Paragraful din Apocalipsa 22 foloseşte de asemenea această formă activă: “Ferice de cei ce îşi spală hainele...” (Apocalipsa 22:14 ).
Consecinţa curăţirii noastre
Spălarea hainelor are două urmări: curăţirea prin sângele Mielului ne dă dreptul în primul rând la viaţa eternă (şi anume mâncând din pomul vieţii) şi în al doilea rând dreptul la intrarea în Noul Ierusalim. Noi primim astfel putere deplină sau dreptul de a ne hrăni din pomul vieţii precum şi privilegiul de a intra pe poarta cetăţii. Celor necredincioşi le este interzis sau nu le sunt acceptate aceste două privilegii (Apocalipsa 22:19 ). În viziunea cetăţii sfinte care este prezentată aici lucrurile sunt descrise clar. Era privilegiul apostolului Ioan de a fi răpit în cer şi în final să vadă soţia Mielului - Ierusalimul ceresc -, în toată splendoarea frumuseţii ei (Apocalipsa 4:1-2 ; 21:9 ; 22:5 ). Cerul s-a deschis pentru el şi el a urcat acolo - în extazul duhului - aceasta înseamnă “în duh” - şi a văzut un tron în cer. Acest tron vorbeşte despre guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi despre domnia Mielului.
La sfârşitul cărţii Apocalipsa se arată că tronul este şi izvorul fericirii şi al binecuvântării . Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte fluviul apei vieţii şi în mijlocul cetăţii, pe strada cetăţii şi pe cele două laturi ale fluviului este pomul vieţii care în fiecare lună are rod şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.
Limbajul folosit pentru a ilustra pomul vieţii este preluat din primul capitol al cărţii Geneza. Această descriere apare şi în promisiunea pentru cel care va birui din Efes (Apocalipsa 2:7 ). A mânca din roadele pomului vieţii este ca şi cum ai mânca din pâinea vieţii, o ilustraţie în a avea părtăşie cu Domnul Isus Hristos. Avem permisiunea (ilustrativ vorbind) de a ne hrăni cu El şi de a primi adevărata viaţă din Dumnezeu şi de a rămâne în El (vezi Ioan 6 ).
Imaginea porţilor cetăţii prin care vom avea permisiunea să intrăm în cetate este cuprinsă în cartea Isaia. Poarta este locul unde se vorbeşte bine. Porţile ilustrează intrarea, singura intrare spre cetate. Numai cei drepţi vor intra prin acestea (compară Isaia 26:2 ; 60:1-22 ). Locul nostru ca cetăţeni din punct de vedere legal ca şi credincioşi este înăuntrul zidului sigur al cetăţii pe care Dumnezeu a pregătit-o. Puterea lui, a acestui zid îi protejează pe ai Săi şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul şi vom fi în preajma tronului lui Dumnezeu şi al Mielului pentru a-I servi Lui şi pentru a-I aduce închinare, pentru a-L adora. Vei avea şi tu parte de această fericire?
Pomul vieţii în mijloc
Primul lucru pe care Ioan l-a văzut în cer (după ce a fost dus de Duhul acolo) a fost tronul şi Cel ce şedea pe tron (Apocalipsa 4:2 ). Era tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Acesta este Hristos (Apocalipsa 22:1 ). În Apocalipsa 5 .6 Mielul este în mijlocul tronului. Aici în Apocalipsa 22 Ioan vede râul apei vieţii strălucind ca cristalul, acel râu care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Mielul este izvorul vieţii: viaţa curge din Domnul Isus ca un râu care înviorează. Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3:4 ).
Această viziune aminteşte de râul din templu din Împărăţia păcii care urmează să vină, de construcţia templului din care va izvorî din locul tronului lui Dumnezeu (Ezechiel 47:1-12 ). Şi alte amănunte din Apocalipsa 22 cuprind lucrul acesta. Realitatea cerească care depăşeşte gândirea şi cunoştinţa noastră se va oglindi în binecuvântări pământeşti în timpul Împărăţiei de o mie de ani.
Pe cele două laturi ale râului dar şi în mijlocul străzii cetăţii sfinte Ioan vede pomul (sau pomii) vieţii. Râul şi pomii care îl înconjoară este pus aici în legătură cu strada (singular!). În mod vizibil râul curge de-a lungul străzii din aur curat.
Gândind la stradă ne putem gândi la Hristos - drumul sau calea, pentru că Domnul Hristos este Calea. Privind râul gândul ne conduce la curăţie, la prospeţime ceea ce stă în prim plan. Mielul înjunghiat este izvorul apei vieţii, a apei care ne-a curăţit, care ne-a dăruit o viaţă nouă (compară cu Ioan 3:5 ). Dar strâns în legătură cu aceasta vedem pomul vieţii în mijlocul străzii şi pe cele două laturi ale râului (Apocalipsa 22:2 ). Aici este vorba mai mult de viaţă, această roadă care nu se poate compara cu nimic.
Un pom este în Scriptură deseori simbolul unei puteri omeneşti puternice pe pământ (vezi de exemplu Daniel 4 ), însă Hristos este pomul vieţii în Ierusalim, în Ierusalimul de sus. El este Prinţul puternic al vieţii care dăruieşte viaţa cui vrea El (Ioan 5:21 ; 17:2 ). Şi viaţa pe care El o dă este potrivită pentru cer. Dacă Îl cunoaştem pe El prin credinţă avem în El viaţa eternă şi suntem potriviţi în mod desăvârşit să putem apărea în prezenţa lui Dumnezeu.
Hristos este El Însuşi viaţa eternă care a fost la Tatăl şi care ne-a fost descoperită (1. Ioan 1:2 ). El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi la moarte pentru ca să ne poată da viaţa: viaţa unei noi ordini, viaţa care a biruit moartea şi prin care se primeşte cerul. Această viaţă ne-a fost dăruită prin credinţa în Numele Lui. Astfel Hristos este Capul unei noi generaţii de oameni, a devenit Capul unei noi generaţii de oameni: cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti (1. Corinteni 15:48 ). În Ierusalimul ceresc vedem acum pomul vieţii; pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este amintit nicăieri în ultima carte a Bibliei. Cum a fost plantat pomul vieţii în mijlocul grădinii Eden aşa este Hristos punctul central al Paradisului lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:7 ). Hristos este aici pentru toţi centrul binecuvântării, al vieţii şi al adorării, al închinării. Aici nu mai este păcat, cădere, cuget care să acuze, nici o condamnare, nu este moarte, nu este nici un fel de despărţire de prezenţa lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a luat asupra Lui toate urmările negative a faptului că omul a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi astfel El este “pomul vieţii” pentru toţi; a devenit “pomul vieţii” pentru toţi care Îi aparţin Lui. Domnul Isus în mijloc, numai Domnul Isus singur!
În oraşul sfânt cu străzi de aur curge râul apei vieţii.
Acolo este lumină minunată
cum nu a văzut nimeni, dar gloria este:
faptul că acolo Îl vedem pe Domnul Isus Hristos.
sursa: https://comori.org/