Idoli... purtați în inimă.

Una dintre cele mai vechi practice religioase din istoria omenirii a fost închinarea la idoli.

Un păcat pe care Dumnezeu l-a condamnat și chiar pedepsit, dar nu s-a renunțat la el.

Dar ce este un idol?

În călătoria lui Iacov spre Haran, Dumnezeu i se descoperă într-un mod deosebit dar aceasta nu l-a marcat așa cum era de așteptat. Ajuns la Laban găsește o casă plină de idoli (dumnezei). Oare să-i fi spus Iacov soției de întâlnirea lui cu Dumnezeu și de necesitatea de a renunța la ei? Nu știm.

După 20 de ani Iacov pleacă cu toată familia din casa socrului său. Multe lucruri de preț erau în casa tatălui pe care Rahela putea să și le însușească... Dar ea a furat ceea ce i-a fost mai drag- idolii- pe care Laban i-a numit „dumnezeii” lui. (Gen. 31/30)

Niște păpuși pe care putem să-i numim „dumnezei de buzunar”, dar care i-a produs moartea Rahelei.

Dar ce este totuși un idol și cum îl putem defini?

Un idol este un obiect sau o persoană de care te îndrăgostești în mod nejustificat, care te captivează devenind robul lui.

Creștinii care s-au hotărât să-L slujească pe singurul Dumnezeu adevărat, pretind că au renunțat cu desăvârșire la ei. L-am auzit pe cineva predicând: Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, i-am coborât de pe pereți, i-am pus grămadă în curte și le-am dat foc. Însă m-a surprins că niciunul din ei nu s-a văitat și atunci mi-am dat seama că am slujit atâția ani unor dumnezei fără viață. Dar și în aceste condiții am scăpat noi în totalitate de idoli? Modernismul a ușurat viața oamenilor și în acest domeniu: nu-i mai purtăm după noi și nici nu mai îngreunăm pereții cu ei, ci îi purtăm în inimă.

În Ezechel 14/3 citim: „Fiul omului, oamenii aceștia își poartă idolii în inimă.”

Așadar tema de față tratează câteva categorii de idoli.

1) O primă formă de idolatrie, o găsim în 1Tim 6/10: Iubirea de Bani.

Nu se face referire doar la bani ci la iubirea de bani care este rădăcina tuturor relelor.

Fiecare om are nevoie de bani deoarece viața ar fi imposibilă fără ei, dar să fii „îndrăgostit ” de ei este cu totul altceva. Noaptea îi visezi, iar toată ziua alergi după ei. Inima-i bolnavă și veșnic nemulțumită.

Vorbim în ziua de astăzi mai mult de îngrijorarea celor bogați decât a celor săraci. Cineva se ruga mereu în Biserică:

Doamne, te rog nu-i îngădui pe oameni să facă bani falși. Dar nu-i îngădui nici pe bani să facă oameni falș

Iubirea de bani, rădăcina tuturor relelor.

Oameni bogați stau după gratii deoarece au dorit să fie și mai bogați. Visul lor era să ajungă în topul celor „300” din revista „Capital”, dar au ajuns unde nu și-au dorit.

Despre proorocul Balaam se spune că a „iubit plata nelegiuirii”(2 Petru 2/15) - nu spune că a primit-o, deoarece Balaam nu a primit nimic, dar când Balac i-a promis averea lui, inima i s-a lipit de aceasta, încât el nu și-a mai găsit liniștea sufletească.

„Banii nu aduc fericirea”- spune un proverb, dar în schimb sigur aduc o stare de nemulțumire.

(Era un om bogat dar foarte supărat. În una din zile s-a întâlnit cu un prieten de-al său, iar acesta îl întrebă: Cei cu tine așa amărât? Acesta răspunse: Îmi mai trebuie 100 lei să devin miliardar. Prietenul a scos 100 lei din sărăcia lui și i-a dat, iar omul a plecat mai mult „zburând” decât mergând plin de bucurie că a devenit miliardar. La câteva zile cel cei oferise banii s-a întâlnit cu miliardarul și parcă l-a văzut și mai amărât decât prima dată și l-a întrebat: Ce s-a întâmplat? Omul s-a destăinuit: Îmi mai trebuie 100 lei să încep alt miliard și nu am... )

Nemulțumitori cu soarta, veșnic nemulțumiți. (Iuda 16)

2) O altă formă de idolatrie o găsim în 1Tim. 3/1: Oamenii vor fi iubitori de sine.

Fiind îndrăgostiți de noi înșine și obsedați, suntem tentați să ne cheltuim toate resursele pentru „cosmetizarea” personală. Toată dragostea o investim doar în folosul nostru.

Însă este bine să știm că iubirea de sine este sursa mândriei. Mândria favorizează încrederea de sine (Luca 18/9) și niciodată lepădarea de sine.

Încrederea de sine te determină să-i disprețuiești pe ceilalți. Totul ți se pare că se învârte în jurul prea-importantei tale persoane. În procesul de slujire nimic nu-i bun și frumos ce fac alții, ce facem noi ni se pare desăvârșit- aceasta este idolatrie.

Să nu uităm că „iubirea de sine” este în capătul listei din 1Tim. 3/1 deoarece este „rotița ” care pune în mișcare celelalte „rotițe” iar întregul „angrenaj” este portretul omului firesc ce are doar o formă de evlavie.

Iubirea se sine pune în mișcare în primul rând iubirea de bani, urmează lăudăroșenia și cum era de așteptat următoarea este trufia.

Iubirea de sine poate fi eradicată atunci când sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu desparte ce este firesc de ce este duhovnicesc. Atunci lepădarea de sine ia locul iubirii de sine iar noi suntem vindecați și eliberați.

3) O altă formă de idolatrie este atunci când viața noastră este stăpânită de Mamona - dumnezeul bogățiilor pământești. Domnul Isus a spus în acest sens: „Nu puteți sluji la doi stăpâni. Ori veți iubi pe unul ori pe celălalt”. Niciodată pe amândoi.

Cea mai bună ilustrație o găsim în discuția avută de Domnul Isus cu tânărul bogat. A fost un test pentru el care n-a putu să-l treacă cu bine deoarece inima lui era lipită de bogății.

Important de reținut: Dumnezeu nu condamnă bogățiia dacă este agonisită în mod cinstit, ci El condamnă „lipiciul” care se face între bogăței și inimă.

În psalmul 49/6 citim: „Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul”.

De aceea apostolul Pavel avertizează că cei care vor să se îmbogățească cad în ispită, în laț și în pofte nesăbuite și vătămătoare. Iar cei ce-au atins această performanță sunt îndemnați la precauție: „Când cresc bogățiile nu vă lipiți inima de ele” (Ps. 60/2)

Pe seama acestor bogății își face loc un alt dumnezeu...

4) Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3/19)

Dar nu este nimic rău ca omul să mănânce deoarece mâncarea este pentru pântece iar pântecele este pentru mâncare. Dar să faci din pântece un dumnezeu aceasta este idolatrie.

În Luca 21/34 citim: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și astfel ziua aceea să vină fără veste”...

Iar în Deut. 8/10 citim: „Când vei mânca și te vei sătura să binecuvintezi pe Domnul și ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să uiți pe Domnul Dumnezeul tău”...

Sunt două categorii distincte de oameni: oameni care mănâncă ca să trăiască și oameni care trăiesc doar să mănânce.

Bogatul care i-a rodit țarina a fost înșelat de acest „dumnezeu” deoarece el a crezut că a stat de vorbă cu sufletul său, când el de fapt a stat de vorbă cu pântecele căruia i-a spus: Mănâncă și bea.

Finalul: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va lua sufletul”

Un suflet gol dar un pântece supra-plin.

5) Nu suntem îndrăgostiți de noi înșine dar idolatrizăm pe alții.

Aceasta se întâmplă când omul „se uită la ce izbește ochii”.

Ne-am îndrăgostit de actori, staruri, vedete, cântăreți, sportivi și ei au devenit idolii noștri.

Timpul nostru este alocat în slujba unor dumnezei pământești.

Iar dacă nu avem un idol din afară avem unul lăuntric.

Pe vremea lui Pavel corintenii erau divizați: unii a lui Apolo, alții a lui Pavel, alții a lui Chifa.

Fiecare cu idolul lui. În acest fel Biserica era una lumească. Tocmai de aceea când scrie corintenilor, Pavel insistă: „Fugiți de închinarea la idoli”

În Fapte 13/22 ni se spune că Irod a ținut o cuvântare. Mulțimea probabil că l-a aplaudat (specific aplauzelor aduse unor slujitori în Biserică) dar alții au mers prea departe și au strigat: „Glas de dumnezeu nu de om”. În secunda următoare „dumnezeul” lor a căzut mort. Atunci abia și-au dat seama că nu era dumnezeu, deoarece dumnezeii adevărați nu mor. Mulțimea a determinat moartea acestui om prin atitudinea ei.

În multe cazuri noi suntem vinovați de căderea și nenorocirea altora deoarece i-am zeificat, venerat și aplaudat la scenă deschisă, iar mândria merge înaintea pieirii (Prov. 16/18)

Este demn de apreciat atitudinea lui Pavel și a lui Barnaba când mulțimea a strigat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc” (Fapte 14/11)

Ei au sărit și au strigat: „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem tot oameni de aceeași fire ca și voi și vă aducem o vesta bună, să vă întoarceți de la acesta lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu care a făcut cerul și pământul, marea și tot ce este în ea”.

Concluzie finală: 1Tim. 17/1: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, a nevăzutului, a singurului Dumnezeu adevărat să fie cinstea și slava în vecii vecilor”

O întrebare pentru fiecare: Cine se face vinovat de moartea Rahelei: Ea pentru că furase idolii, sau Iacov deoarece timp de 20 de ani, n-a convins-o să renunțe la ei (compară cu Gen. 35/2) ea fiind „victima” blestemului rostit în necunoștință de cauză? Genesa 31/32