Se poate pune întrebarea: Ce cunoaştem despre originea lor? şi este potrivit faptul că ar trebui să căutăm să cunoaştem înţelesul a ceea ce Dumnezeu a găsit potrivit să scrie în Cuvântul Său. Nici intelectul, nici ştiinţa nu pot răspunde acestei întrebări. Aceste câteva gânduri din Scriptură, cu privire la acest subiect, l-au ajutat pe autor; ele poate îl vor ajuta şi vor prezenta interes pentru cititor, dacă va dori Domnul.
Omul, fiind creaţia lui Dumnezeu, este alcătuit din aceste trei părţi distincte. Precum oamenii, în Scriptură se spune despre animalele inferioare că posedă atât suflet cât şi trup, dar nu duh. În cuvântul lui Dumnezeu (Geneza 1 ), singurul loc unde putem citi ceva despre originea acestei creaţii prezente, Dumnezeu a dorit să ne înveţe cu privire la acest aspect. „Să mişune apele de mulţimi de fiinţe vii“ (sau, în ebraică, „nephesh” – suflet); şi din nou, în versetul 21: „ ... fiecare fiinţă vie care se mişcă ...” (sau, „fiecare suflet viu” – acelaşi cuvânt). Tot astfel în versetul 24: „Şi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul fiinţe vii (sau suflete vii) după felul lor, vite şi târâtoare şi animale ale pământului, după felul lor“. Şi aşa a fost .” Astfel Dumnezeu le-a creat suflete vii (ghahy nephesh) prin cuvântul Său. Iar versetul 30 ne spune că această categorie în care ele se află, sufletul (nephesh), include „orice animal al pământului şi orice păsăre a cerurilor şi oricare târâtoare care se târăşte pe pământ.”
Însă când ajungem la om, citim ceva diferit. Cu privire la toate animalele, Dumnezeu nu a făcut altceva decât să vorbească şi le-a dat viaţă. Ele au apărut la porunca Creatorului lor. Însă acum, El se consultă cu privire la creatura care va stăpâni. Aceasta este omul. Nici pământului, nici văzduhului, nici mării nu le este poruncit să îl producă. El trebuie să fie făcut şi, de asemenea, după chiar chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“. „Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă (n'shahmah ghahy*); şi omul a devenit un suflet viu. (ghahy nephesh)” – aceeaşi expresie pe care o găsim folosită cu privire la animale în Geneza 1:21 . Însă ce diferenţă importantă! Mai întâi, în ceea ce priveşte trupul său, omul era întocmit chiar de Dumnezeu din ţărâna pământului şi nu chemat la viaţă printr-un cuvânt, cum fuseseră ele. În al doilea rând, atunci când a fost întocmit astfel, omul era cel care primea în nările sale această "n'shahmah" a vieţii. Astfel, întocmirea trupului său şi suflarea lui, prin care se spune că a devenit un suflet viu (ghahy nephesh), nu sunt în niciun caz mijloace secundare. Ambele sunt de la Dumnezeu; două lucruri despre care nu citim la niciuna dintre creaturile inferioare.
* Aceste cuvinte intenţionează să reproducă cuvintele evreieşti, aşa cum se pronunţă ele (în limba engleză, n. tr.). Tot astfel şi la „rooagh” sau „ruach”, după cum preferă unii.
Însă mai departe, „Este un duh (rooagh) şi acesta este în om; şi suflarea (n'shahmah) Celui Atotputernic le dă pricepere”, aşa spune Elihu. David ne spune în Psalmul 32:9 că animalele „n-au pricepere”, folosind pentru „pricepere” acelaşi cuvânt. Din nou, el spune „Omul pus în cinste şi fără pricepere (acelaşi cuvânt) este asemenea fiarelor care pier” Psalmul 49:20 . Profetul Isaia afirmă de asemenea că ele (animalele) nu au duh (rooagh - Isaia 31:3 ). Aşadar, animalele, precum oamenii, au parte atât de suflet cât şi de trup, dar nu şi de duh. Cu privire la duhul (rooagh) omului, şi acesta (după cum şi sufletul şi trupul sunt) este lucrarea lui Dumnezeu. Primul loc în care citim acest cuvânt „rooagh” în Scriptură, Îi este atribuit lui Dumnezeu (Geneza 1:2 ). Citim că „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Mai târziu, când creaţia, aşa cum există ea în prezent, a fost întocmită, citim: „Duhul (rooagh) lui Dumnezeu Se mişca peste suprafaţa apelor.” De asemenea, Elihu, care foloseşte acest cuvânt cu privire la duhul din om (Iov 32:8 ), foloseşte acelaşi cuvânt cu privire la Dumnezeu în Iov 33:4 . Acest duh Dumnezeu îl întocmeşte în om. „Domnul care întinde cerurile şi pune temelia pământului şi întocmeşte duhul omului înăuntrul lui” (Zaharia 12:1 ). Şi din nou, cu privire la lucrarea lui Dumnezeu: „iată, Cel care întocmeşte munţii şi creează vântul (duhul - rooagh , în alte traduceri) şi spune omului care este gândul lui” (Amos 4:13 ).
Putem învăţa din alte pasaje ale Vechiului Testament, faptul că sufletul şi duhul nu se confundau, ci erau cunoscute şi între ele se făcea distincţie. Ezechia spune că a vorbit în amărăciunea „sufletului” său (nephesh); însă, în continuare adaugă: „În toate acestea este viaţa duhului meu (rooagh)” (Isaia 38:15,16 ). Iov spune: „Voi vorbi în strâmtorarea duhului meu (rooagh), mă voi plânge în amărăciunea sufletului meu (nephesh - Iov 7:11 ). Iov pune de asemenea în contrast sufletul şi duhul, primul aparţinând fiecărei făpturi vii, iar al doilea fiind doar în om, atunci când întreabă: „în a cărui mână este sufletul (nephesh) oricărei fiinţe vii, şi duhul (rooagh) oricărei făpturi omeneşti?” (Iov 12:10 ). Iar cu privire la duh, ca fiind o întocmire separată a lui Dumnezeu în fiecare om, şi nu doar o simplă influenţă, citim despre „duhul (rooagh) lui Zorobabel” şi „duhul lui Iosua” şi „duhul rămăşiţei” în Hagai 1:14 , despre duhul lui Ilie în 2:15 , despre duhul lui Pul şi despre duhul lui Tilgat-Pilneser în 1. Cronici 5:26 , precum şi despre duhul lui Cirus în Ezra 1:1 .
Într-un singur loc, în care omul se întreabă cu privire la lucrurile care sunt „sub soare”, „rooagh” este atribuit animalelor, iar aceasta de către unul care îşi mărturiseşte propria ignoranţă cu privire la ceea ce scrie. El, fiind el însuşi înţelept, întreabă despre aceasta fără a primi vreun raspuns: „Cine cunoaşte?” (Eclesiastul 3:19-21 ). „Fiarele pier” (Psalmul 49:20 ), însă cu privire la om, atât sufletul cât şi duhul sunt nemuritoare. Acest adevăr, pe care îl găsim pe deplin în Noul Testament, la care încă nu voi face referinţă, îl găsim de asemenea în Vechiul Testament. Este scris: „Dumnezeu l-a făcut pe om drept” (Eclesiastul 7:29 ).
Am vorbit deja despre această întocmire întreită – „Duh şi suflet şi trup”. Acum să privim la ceea ce este nemuritor în ea. Iov, de care deja am auzit, care a vorbit despre toate trei: „Duh, suflet şi trup” (vezi Iov 10:1,11,12 ), şi care probabil a trăit cu mult timp înainte de a fi scrisă cartea Genezei, se cunoştea ca fiind o făptură care va exista după moarte. Vorbind despre acel eveniment şi despre timpul când viermele va fi nimicit acest trup vizibil în exterior, el spune: „Totuşi fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19:26 ). Aceasta înseamnă, eu, omul Iov, lucrarea deplină a lui Dumnezeu, „duh, suflet şi trup”, „în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu”. Pentru că ceea ce este distrus de moarte (şi în ceea ce priveşte omul, chiar şi aceasta este doar pentru un timp) nu este decât acest înveliş exterior, locuinţa temporară care conţine atât duhul cât şi sufletul*.
*Aici îi sugerăm cititorului să mediteze la ceea ce spune Dumnezeu cu privire la veridicitatea celor spuse de robul său Iov despre el, în contrast cu ceea ce au spus cei trei prieteni, aşa cum este menţionat în Iov 42:8 .
Se poate menţiona de asemenea şi Daniel: „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor” (Daniel 12:13 ). Daniel vorbeşte despre „duhul” (rooagh) lui Nebucadneţar (Daniel 2:1,3 ) şi despre propriul său duh (Daniel 7:15 ). Acest duh, împreună cu sufletul şi trupul, formau omul Daniel, iar acest om se va ridica în partea lui de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Trupul se poate să fi devenit de mult ţărână, Daniel încă se odihneşte şi încă aşteaptă să se ridice în partea lui de moştenire la sfârşitul zilelor, un sfârşit care nu a venit încă. Sufletul, la moarte, se desparte de locuinţa lui. Nu este afectat de moarte. „Când îşi dădea ea sufletul (nephesh) – pentru că murea ... ” (Geneza 35:18 ). Şi aici cartea Eclesiastul vorbeşte lămurit cu privire la viitorul duhului, vorbind acum despre om, fără niciun dubiu asupra acestei chestiuni: „ţărâna să se întoarcă în pământ, cum era, şi duhul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat.” (Eclesiastul 12:1-7 ).
Diferitele sentimente şi trăiri ale omului se manifestă prin intermediul trupului. Unele dintre acestea sunt atribuite în Scriptură duhului, altele sufletului, iar altele atât sufletului cât şi duhului.
Astfel, duhul (rooagh) este tulburat (Geneza 41:8 ; Iov 21:3 ; Daniel 2:1 ), se poate înviora, sau întări (Geneza 45:27 ), este chinuit (Exod 6:9 , Iov 7:11 ), poate fi înzestrat cu înţelepciune (Exod 28:3 ; Deut 34:9 ), este gelos (Numeri 5:14 ), este nenorocit (1. Samuel 1:15 , 21:5 ), este chinuit de remuşcări şi se smereşte (Psalmul 34:18,19 ; Proverbe 29:23 ; Isaia 57:15 , Isaia 66:2 ), este zdrobit (Psalmul 51:17,19 ; Proverbe 15:13 ), este copleşit (Psalmul 142:3, 143 :4), este credincios (Proverbe 11:13 ), este iute la mânie (Proverbe 14:29 , 7:8 ), este întristat (Daniel 7:15 , Isaia 54:6 ), se rătăceşte (Isaia 29:24 ; Ezechiel 13:3 ). De asemenea învaţă lecţia plină de umilinţă că nu există sub soare nimic pentru „duhul” omului, în afară de „deşertăciune şi goană după vânt” ( 1:14,17 ; 2:11,17,26 ; 4:4,16 : 6:9).
Citim despre suflet (nephesh) că se desparte de trup la moarte (Geneza 35:18 , 17:21,22 ), aşa cum am văzut că face şi duhul, în 12:7 ; că binecuvântează (Geneza 27:4,19,25,31 ; Psalmul 103:1,2 ), iubeşte (Geneza 34:3,8 ; 1:7 ; 3:1-4 ), cunoaşte suferinţa (Geneza 42:21 ), poate gusta (Lev 7:18,20 ; Num 21:5 , Deut 12:15,20,21 ; Iov 6:7 ; 33:20 ; Psalmul 78:18 ), are pofte sau dorinţe (Deut 14:26 , 1. Samuel 20:4 ; 11:37 ; Psalmul 42:2 , Psalmul 84:2 ), urăşte (2. Samuel 5:8 ), îi este scârbă (Levitic 26:43 ; Zaharia 11:8 ), gândeşte (Estera 4:13 ), suferă (Levitic 26:16 ), este tulburat ( 4:27 ; Iov 19:2 ), este îngenuncheat (Psalmul 57:6 ), este tulburat (Psalmul 88:3 ), se topeşte (Psalmul 107:5,26 ; Iona 2:7 ), este uşurat (Plângeri 1:11,16,19), se află în amărăciune (Iov 10:1 ; Isaia 38:15 ), este obosit (Ieremia 31:25 ), păcătuieşte (Mica 6:7 ) şi prin urmare are nevoie de ispăşire (Exod 30:15,16 ; Levitic 17:11 ; Numeri 15:25 ), iar în timp ce aceasta este făcută, trebuie să se mâhnească (Levitic 16:29,31 ), are nevoie de asemenea de răscumpărare (2. Samuel 4:9 ; Psalmul 34:22 ; Psalmul 49:8,15 ; Psalmul 71:23 ), mântuire (Psalmul 35:3 ) şi înviorare (Psalmul 19:7 ). Aceste enumerări, incomplete, pot ilustra în special ceea ce ţine de, sau izvorăşte din atât suflet cât şi duh.
Pornind de la faptul că Scriptura nu afirmă nicăieri că fiarele au „duh”, de asemenea de la faptul că am citat pasajele care insistă asupra diferenţei dintre suflet şi duh, precum şi de la o comparaţie atentă între aceste două liste, cred că este clar faptul că „duhul” reprezintă partea partea superioară din om. Omul devine ca fiarele, dacă nu are înţelegere, după cum spune David, şi „suflarea (n'shahmah) Celui Atotputernic” (Iov 32:8 ) (nedată animalelor aşa cum i-a fost dată omului) este cea care reprezintă taina acestei înţelegeri a omului. Înţelegerea, prin urmare, este în legătură cu „duhul” omului, nu cu „sufletul”.
Observ că acest cuvânt „suflet” (nephesh) este folosit pentru om ca întreg în Geneza 12:5, 14 :21, Exod 1:5 , Numeri 15:27,28 şi în alte locuri, dar nu am găsit cuvântul „duh” (rooagh) fiind folosit pentru om. Cât de potrivit, prin urmare, este că găsim în Scriptură faptul că păcatul, ispăşirea, răscumpărarea, convertirea şi mântuirea sunt toate în legătură nu cu „rooagh”, ci cu „nephesh”, sufletul, pentru că omul, duh, suflet şi trup, este cel care a păcătuit, iar aceasta cere ca puterea lui Dumnezeu să intervină de partea lui, în har.
Rezumând ce s-a spus în Vechiul Testament atât despre suflet, cât şi despre duh, nu este greu să vedem că se poate învăţa de aici despre existenţa eternă a omului, care a fost acceptată cu mult timp mai înainte ca lumina Noului Testament asupra acestor lucruri să strălucească în toată plinătatea ei. Dacă omul este orb, nu o poate vedea şi poate merge până-ntracolo încât să o nege (aşa cum mulţi au făcut-o şi o fac). În orbirea lui, el poate învăţa pe alţii că omul nu dăinuieşte pentru totdeauna, însă, cu toate acestea, străluceşte adevărul lui Dumnezeu.
În Maleahi 2:16 există un cuvânt solemn, în care citim un ultim îndemn adresat „duhului” (rooagh) care a fost ademenit prin „dorinţă” (Geneza 3:6 ) şi prin afecţiunile sufletului (1. Timotei 2:14 ). „Deci luaţi seama la duhul vostru, ca să nu vă purtaţi cu necredincioşie.” „Deşertăciune şi goană după vânt!” trebuie să-l întoarcă pe om înspre Dumnezeu, trebuie să-l conducă să ia seama şi să privească dincolo de soare pentru ceea ce nu găseşte sub el. Însă a nega nemurirea sufletului sau a duhului şi învierea trupului, sau, într-un cuvânt, existenţa eternă a omului pe care Dumnezeu l-a creat, înseamnă astfel să te porţi cu necredincioşie cu tine însuţi şi cu Dumnezeu şi aceasta nu va înlătura „deşertăciunea şi goana după vânt”. „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28 ). Binecuvântate cuvinte, cititorule; cuvinte de viaţă şi lumină, venind de la Acela care „l-a făcut pe om drept” (Ecl 7:29 ); cuvinte care răsună în mijlocul lumii acesteia plină de trudă pentru orice sărman păcătos care „ia seama”.
****
O dificultate poate să fie reală, dar nu va fi un obstacol decât pentru necredinţa inimii, dacă te găseşti pe calea voii lui Dumnezeu. Căci credinţa se bizuie pe Dumnezeu şi face ceea ce El doreşte, iar dificultăţile sunt ca nimic pentru El. Necredinţa poate găsi întotdeaua pretexte şi, de asemenea, pretexte care aparent sunt bine întemeiate. Ele au însă acest defect major: Îl exclud pe Dumnezeu (J.N. Darby).
