Cum a putut Isus să fie în acelaşi timp divin şi uman?

Cum poate o persoană să aibă o natură divină şi o natură umană în acelaşi timp, aşa cum credem că a avut Isus?

Una din cele mai mari crize în creştinismul evanghelic de azi este lipsa de înţelegere cu privire la Persoana lui Hristos. Aproape de fiecare dată când urmăresc emisiuni creştine la televizor aud cum una din mărturisirile de credinţă clasice ale credinţei creştine este contestată zgomotos, în necunoştinţă de cauză şi cu ignoranţă. Desigur, motivul este în parte pentru că ne e atât de greu să înţelegem cum o persoană poate avea două naturi. Mă întrebaţi "Cum?" Nu ştiu cum; ştiu că Isus este o Persoană cu două naturi. Cum se poate aceasta? Cu mult timp înainte să existe o natură umană, a existat a doua Persoană a Trinităţii. Aici a doua Persoană a Trinităţii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Însuşi Dumnezeu, a fost capabil să ia asupra Lui o natură umană. Nici o fiinţă umană nu poate inversa procesul şi să ia asupra ei o natură divină. Nu pot adăuga dumnezeirea la umanitatea mea. Nu e ca şi cum Hristos Şi-ar fi schimbat dumnezeirea în umanitate. Asta aud eu tot timpul. Aud că a existat acest Dumnezeu veşnic care dintr-o dată a încetat să mai fie Dumnezeu şi a devenit om. Nu asta ne învaţă Biblia. Persoana divină a luat asupra Sa natura umană. Nu putem înţelege cu adevărat misterul cum s-a întâmplat acest lucru. Dar cu siguranţă putem înţelege că Dumnezeu, în puterea Sa, Îşi poate adăuga natura umană şi poate face acest lucru într-un astfel de mod încât să unească cele două naturi într-o singură Persoană.

Cel mai important Conciliu din istoria bisericii în legătură cu această problemă, a cărui decizie a rămas în picioare timp de secole ca model al ortodoxismului creştin şi e îmbrăţişată de luterani, prezbiterieni, metodişti, romano-catolici, baptişti - în fapt de aproape fiecare ramură a creştinătăţii - este Conciliul de la Chalcedon. A avut loc în anul 451 şi în urma lui biserica şi-a mărturisit credinţa despre Isus astfel: Ei au spus că noi credem că Isus este verus homus, verus Deus - cu adevărat om, cu adevărat Dumnezeu. Apoi au continuat punând hotare felului în care trebuie să ne gândim la modul în care aceste două naturi se raportează una la cealaltă. Au spus că aceste două naturi sunt într-o unitate desăvârşită, fără amestec, diviziune, confuzie sau separare. Atunci când ne gândim la Întrupare, nu vrem să amestecăm cele două naturi şi să credem că Isus a avut o natură umană îndumnezeită sau o natură divină umanizată. Le putem deosebi, dar nu le putem despărţi, pentru că există într-o unitate desăvârşită.

Când Pavel a scris că Isus S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, şi totuşi a fost Dumnezeu, în ce fel Isus Şi-a păstrat sau nu puterile lui de Dumnezeu?

Conceptul "dezbrăcării" a provocat o controversă aprinsă în secolul nouăsprezece, elemente ale ei rămânând până astăzi. Cuvântul grecesc folosit de Pavel în al doilea capitol din Filipeni, kenosis, este tradus prin "dezbrăcare" sau "golire" în cele mai multe traduceri ale Bibliei. Întrebarea este: În condiţia Sa umană (întrupată), care e lucrul de care S-a dezbrăcat Isus?

Concepţia populară în anumite cercuri în secolul nouăsprezece a fost că în momentul Întrupării, Dumnezeul veşnic, a doua Persoană a Trinităţii, a lăsat deoparte - s-a dezbrăcat de - atributele Sale divine astfel încât să poată deveni un om. Devenind om în cel mai real sens, El a încetat să mai fie Dumnezeu. De aceea există această transformare a dumnezeirii în umanitate, pentru că El a lăsat deoparte omniscienţa Sa, omnipotenţa, existenţa Sa prin Sine Însuşi, şi toate celelalte atribute caracteristice naturii lui Dumnezeu.

A existat un teolog ortodox în mijlocul acelei controverse care a spus cu oarecare sarcasm că singura dezbrăcare sau golire pe care o dovedeşte această teorie a fost golirea minţilor teologilor care îşi permit să înveţe că Dumnezeu Se poate opri preţ de o secundă să mai fie Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-ar lăsa deoparte atributele Sale, dacă Cel neschimbat ar suferi o schimbare, dacă infinitul ar înceta să mai fie infinit, atunci ar fi sfârşitul universului. Dumnezeu nu poate înceta să mai fie Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu. Prin urmare, nu putem vorbi în totalitate corect despre Dumnezeu ca lăsându-Şi deoparte dumnezeirea ca să ia asupra Lui umanitatea. De aceea creştinismul tradiţional a declarat întotdeauna că Isus a fost verus homus, verus Deus - cu adevărat om, cu adevărat Dumnezeu; în totalitate om şi în totalitate Dumnezeu. Natura Sa umană a fost complet umană, iar natura Sa divină a fost întotdeauna şi în totalitate complet divină.

Cu toate acestea, Apostolul Pavel spune despre Hristos că S-a dezbrăcat de ceva. Cred că din contextul lui Filipeni 2 vedem cu claritate că lucrul de care S-a dezbrăcat n-a fost dumnezeirea Sa, nu au fost atributele Sale divine, ci prerogativele Sale - slava Sa şi privilegiile Sale. El Şi-a acoperit de bună voie slava sub vălul naturii Sale umane pe care a luat-o asupra Lui. Asta nu înseamnă că natura Sa divină a încetat să mai fie divină ca să poată deveni umană. De exemplu, în timpul schimbării la faţă (Matei 17:1-13), vedem natura sa divină invizibilă cum răzbate în afară şi devine vizibilă, iar Isus se transfigurează înaintea ochilor ucenicilor Săi. Dar, în cea mai mare parte, Isus Şi-a ascuns acea slavă. Cred că Pavel ne spune în Filipeni 2 că trebuie să urmăm exemplul Lui Hristos şi să fim gata să renunţăm la slava noastră, la privilegiile şi prerogativele noastre.