Ce sunt eu, o mărturie sau o pricină de poticnire?

Ce sunt eu, o mărturie sau o pricină de poticnire ?

Este o întrebare la care ar trebui să răspundem fiecare din noi şi poate că am fi tentaţi să spunem că noi nu avem nimic de-a face cu pricina de poticnire. Eu mă rog ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare din noi, ca intr-adevăr să fim o mărturie a Domnului Isus pe acest pământ. Cum se poate atunci, ca in vremuri ca acestea bisericile noastre cresc prea puţin, atât numeric cât şi spiritual? Cum se poate că privim în bisericile noastre la generaţia care vine după noi şi este fără perspective, fără viziune şi ne întrebăm cine va continua lucrarea mai departe? Cum se poate ca in bisericile noastre problemele în familie, despărţirile să devină aproape normale? Cum este posibil ca atât de mult să lăsăm lumea să pătrundă în noi şi în bisericile noastre, încât cei nemântuiţi aproape nu mai fac diferenţa între noi şi ei?

Sunt nişte întrebări la care le găsim răspunsul doar privind în Sfânta Scriptură şi doresc să privim împreună la câteva adevăruri legate de cei ce sunt pricini de poticnire in Biserică. Totodata privind la aceste adevăruri să ne cercetăm şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne schimbe viaţa, să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu şi să hotărâm să trăim cu seriozitate şi în sfinţenie în fiecare zi a vieţii noastre pe acest pământ.

1. Fiind o pricină de poticnire ascunzi altora posibilitatea de mântuire

Matei 18:7 „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcatuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”

Dacă observăm în acest verset sunt două vai-uri. Primul vai este pentru lume, adică pentru cei nemântuiţi, pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. De câte ori am auzit în sensul acesta, “de ce să mă pocaiesc dacă şi pocăiţii îşi permit să trăiască ca şi noi?”.

Un om nemântuit ar dori să vadă în noi o adevărată schimbare şi o viaţă într-adevăr plină de Cristos. Un om nemântuit, în general ştie să-ţi spună cum trebuie să trăieşti, de multe ori ei ne spun noua: “un pocăit nu ar trebui să vorbească aşa sau să se comporte aşa”.

Printr-o trăire duplicitară din partea noastră ca şi creştini, noi de fapt îi îndepărtăm pe oameni de Dumnezeu şi îi “împingem“ pe drumul spre iad. Vai de astfel de oameni, însa Cuvântul spune în sensul acesta şi vai de cel ce este o pricină de poticnire.

De ce nu mărturisim de multe ori Evanghelia oamenilor de lângă noi? Deoarece viaţa noastră este duplicitară şi ştim răspunsul lor în privinţa aceasta. Totuşi ne motivăm într-un fel sau altul şi uităm pe Dumnezeu care spune că “sângele” acelor oameni va fi cerut din mâna noastră. (Ezechiel 3:18)

2. Fiind o pricină de poticnire, duci pe fraţii în credinţă la cădere

Romani 14:13 „Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”

Păcatul este ca un putregai în Biserică şi mănâncă încet încet din trupul ei. De multe ori auzim expresia “dacă fratele sau sora îşi permit să trăiască aşa, eu de ce nu mi-aş permite?” . Sigur ca expresia aceasta nu-şi are locul în viaţa unui creştin matur. Noi trebuie să privim la Domnul şi datorită faptului că El ne iubeşte şi noi îl iubim, ascultăm de El, indiferent de faptul că unii işi permit să calce în picioare dragostea Domnului.

Trebuie să ne gândim însă, că într-o Biserică sunt diferite niveluri de creştere spirituală, respectiv: copii, tineri, maturi spiritual.

Să ne gândim în sensul acesta la copii noştri. Oricât am dori să fie creştini pocăiţi, dacă ei văd în noi o viaţă duplicitară (şi cu Dumnezeu şi cu lumea) cu siguranţă că îi vom îndepărta de Dumnezeu şi vom fi un prilej de păcătuire. De ce de multe ori tinerii nu au viziune şi au o trăire de căldicei în Biserică? Primul lucru ar trebui sa privim viaţa părinţilor lor şi atunci cu siguranţă vom găsi răspuns la întrebare. Dacă sunt părinţi dezinteresaţi de viaţa Bisericii, dezinteresaţi de misiune, de mărturisirea Evangheliei, cu siguranţă că vom asista la un regres în Biserică şi la un tineret debusolat , un tineret problemă şi în viitor o Biserică problemă.

Să amintim aici şi pe noii convertiţi care cu siguranţă că având în Biserică pricini de poticnire, sunt expuşi pericolului de a păcatui şi a se indepărta de Dumnezeu, riscând chiar moartea spirituală.

3. Fiind o pricină de poticnire, este defăimată lucrarea lui Dumnezeu

2 Corinteni 6:3 „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.”

Trebuie să ne gândim la faptul că atunci când viaţa noastră este o pricină de poticnire, prin aceasta este defăimată lucrarea lui Dumnezeu. Câţi sunt azi care asistă la Evanghelizări, privesc la viaţa celor din Biserică şi datorită pricinilor de poticnire defăimează lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere în sensul acesta, că atunci cand suntem o pricină de poticnire , de fapt noi defăimăm Biserica şi lucrarea lui Dumnezeu, defăimăm pe cei care sincer se străduiesc să facă lucrarea Domnului.

Fiind o pricină de poticnire, în loc să împlinim planul lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea oamenilor, noi suntem o piedică în împlinirea acestui plan.

4. Fiind o pricină de poticnire, îţi pierzi iubirea de fraţi

1 Ioan 2:10 „Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire.”

Pe mulţi îi auzim astăzi: “de ce sa mai mă duc la Biserică?”. După o astfel de întrebare iţi caracterizează pe toţi din Biserică şi dacă-l întrebi cine este singurul creştin pocăit de acolo, cam el ar rămâne singurul. Dacă ai căuta adânc în viaţa unor astfel de oameni, cu siguranţă că ai găsi superficialitate şi dacă ai începe să întrebi pe cei apropiaţi despre viaţa unui astfel de creştin, ai găsi o trăire în păcat şi poticnire. Când lăsăm judecata şi spiritul critic să ne ia bucuria, pacea Domnului din inimile noastre, ne pierdem iubirea de fraţi şi în loc să facem un serviciu lucrării lui Dumnezeu, de fapt facem un deserviciu. Ajungem să fim pricină de poticnire când nu ne mai iubim fraţii în credinţă şi mărturia noastră începe să se stingă. Iubirea de fraţi este o poruncă a Domnului Isus şi nu o opţiune (Ioan 13:34-35), odată ce am renunţat la ea, de fapt ne pierdem mărturia şi ne indepărtăm de Dumnezeu.

5. Fiind o pricină de poticnire, eşti o poartă deschisă pentru pătrunderea învăţăturilor false în Biserică

Apocalipsa 2:14 „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.”

Cei din Biserică, privind la viața dublă trăită de o pricină de poticnire şi acceptându-i tacit în mijlocul lor , de fapt acceptă concepţia unor astfel de oameni. O astfel de viaţă înseamnă de fapt o desfrânare spirituală, o slujire la doi stăpâni. De aceea să nu ne mirăm astăzi că divorţurile sunt acceptate în unele Biserici, deasemenea să nu ne mirăm că anumite teologii false circulă in Biserici: evanghelia prosperităţii, odată mântuit nu-ţi mai poţi pierde mântuirea, rock-ul creştin ectc, toate acestea se datorează tolerării tacite a celor care sunt pricini de poticnire. Aceşti oameni sunt un teren propice învăţăturilor false si le acceptă foarte uşor în viaţa lor, transmiţându-le mai departe in Biserică.

6. Fiind o pricină de poticnire, rişti să ajungi în iad

Marcu 9: 42-44 „Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred in Mine, ar fi mai bine pentru el sa i se lege de gât o piatră mare de moară si să fie aruncat în mare. Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viată, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.”

Nu este nici un dubiu în sensul acesta, cei care doresc să se complacă în această postură de pricină de poticnire, riscă să ajungă în iad.

Am văzut clar în materialul acesta cât rău poate sa facă o viată duplicitară şi cât are de suferit lucrarea lui Dumnezeu din pricina unor astfel de oameni. Intrebarea care ar trebui să ne-o punem fiecare personal este: “ce sunt eu, o mărturie sau o pricină de poticnire?”

Biserica este in misiune şi începând din casele noastre, între vecini, între colegii de muncă şi până la marginile pământului suntem datori să fim martori ai lui Isus Cristos. Dacă am înfrânat lucrarea lui Dumnezeu şi în multe ocazii am fost o pricină de poticnire, este o şansă astăzi să ne pocăim şi să hotărâm să trăim atent în fiecare zi. Duhul Sfânt este gata să ne ajute în sensul acesta, Domnul Isus este gata să ne ierte, să ne curăţească viaţa, însă noi trebuie să dorim asta. Vrem biruinţă în misiune, vrem generaţii după noi care să ducă Evanghelia mai departe, vrem creştere spirituală şi cucerirea acestei lumi pentru Isus? Atunci să ne cercetăm dragii mei fraţi în Cristos, să avem curajul să ne pocăim si să fim gata de un nou început, prin care nici unul să nu mai fim în postura de pricini de poticnire. Să îndrăznim la Domnul care spune că: "...dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele - îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14) Doamne te rugăm tămăduieşte viaţa noastră a fiecăruia din noi.