Ce legătură există între fapte bune şi mântuire?

Cât de grav e faptul că oamenilor, atunci când Îl primesc pe Hristos, li se vorbeşte doar despre Hristos ca Mântuitor, fără să li se vorbească despre Hristos ca Domn?

E de neconceput pentru mine că o astfel de întrebare se poate ridica în Biserica Noului Testament - ca şi cum am putea separa calitatea de Mântuitor a lui Hristos de calitatea Sa de Domn. Amintiţi-vă, prima mărturisire de credinţă din Noul Testament a fost Kaiser Curios, "Isus e Domnul".

Dar atunci când o persoană Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor, ea nu recunoaşte doar că are nevoie de un Mântuitor, ci vine în smerenie cu credinţă şi pocăinţă, încrezându-se în Hristos. Cum poate o persoană să se încreadă în Hristos ca Mântuitor şi în acelaşi timp să ignore cu desăvârşire sau să respingă învăţătura clară despre Isus care ne spune că El nu e doar Mântuitor, ci şi Domn?

Mă tem că ce se furişează aici în această dihotomie între Isus ca Mântuitor şi Isus ca Domn este o foarte gravă distorsiune a doctrinei protestante a îndreptăţirii doar prin credinţă, distorsiune numită antinomianism. Antinomianism înseamnă pur şi simplu anti-lege. Unii oameni au pus atâta zel în răspândirea doctrinei că suntem mântuiţi doar prin credinţă, nu prin fapte, încât au tras concluzia că felul de credinţă care mântuieşte este credinţa simplă, dezbrăcată de orice altceva. Ei cred că credinţa nu are nevoie vreodată să fie urmată de vreo faptă iar ascultarea nu este relevantă pentru viaţa creştină. În alte cuvinte, pot păcătui cât doresc fără să mă pocăiesc, şi totuşi să fiu iertat de păcat pentru că cerul e un dar gratuit iar îndreptăţirea e prin credinţă, aşa că ce mai contează dacă eu continui să păcătuiesc?

Acest gen de interpretare este chiar motivul pentru care Luther şi părinţii protestanţi au subliniat cu atâta grijă că îndreptăţirea doar prin credinţă implică nu doar o simplă mărturisire a credinţei, ci o credinţă autentică - genul de credinţă care îşi arată caracterul autentic prin roadele ascultării. Faptele făcute în ascultare nu ne câştigă mântuirea, dar dacă nu există nici o roadă a ascultării de Domnia lui Hristos, acest lucru e un indicator clar că credinţa este o credinţă moartă, credinţă despre care Sfântul Iacov spune că nu ne foloseşte la nimic. Deci, atunci când cineva spune "nu trebuie să crezi în Domnia lui Hristos ca să fii mântuit", ce aud eu de fapt e o falsă doctrină a îndreptăţirii. Ea susţine că putem crede anumite lucruri dar că putem trăi oricum vrem.

Uneori noii convertiţi nu înţeleg semnificaţia domniei lui Hristos, în principal pentru că nu le este explicată cu claritate. Mai ales dacă nu sunt familiari cu aceşti termeni creştini, iar creştinii din jurul lor presupun că în "primirea lui Hristos ca Mântuitor" este inclusă automat Domnia Sa, aceşti noi convertiţi rămân cu o lacună serioasă în cunoaşterea doctrinelor de bază. Trebuie să fim atenţi şi să prezentăm aceste lucruri în detaliu atunci când le explicăm noilor credincioşi.

Ce legătură există între faptele noastre bune şi mântuirea noastră?

Dintr-o anume perspectivă, faptele noastre bune nu au absolut nimic de-a face cu mântuirea noastră; din altă perspectivă însă, ele sunt esenţiale. Acesta e miezul polemicii care există între creştini încă de la Reforma protestantă.

Eu sunt convins că faptele noastre bune nu ne câştigă mântuirea. A câştiga mântuirea înseamnă a o dobândi prin muncă sau a o merita. Faptele ar trebui să fie atât de bune, atât de perfecte, fără nici o urmă de păcat în ele, astfel încât să Îl oblige pe Dumnezeu să ne acorde mântuirea. Cred că Noul Testament este extrem de clar atunci când arată că nici unul dintre noi nu trăieşte o viaţă suficient de bună ca să ne câştige mântuirea. Primim mântuirea lui Dumnezeu pe când suntem încă păcătoşi (Efeseni 2:1-6). De aceea avem nevoie de un Mântuitor, de ispăşire - de aceea avem nevoie de har.

Oamenii spun adesea, "Nimeni nu e perfect." Suntem cu toţii de acord că aşa e. Dar nici măcar o persoană dintr-o mie nu îşi dă seama de semnificaţia acestei afirmaţii. Cumva ei se gândesc că Dumnezeu îi va nota pe fiecare în raport cu ceilalţi, şi "câtă vreme viaţa mea e mai puţin păcătoasă decât a altcuiva, atunci, vorbind relativ, e suficient de bună ca să ajung în Împărăţia lui Dumnezeu." Uităm că Dumnezeu cere o ascultare desăvârşită faţă de Legea Lui, iar dacă nu reuşim să Îl ascultăm la modul perfect, atunci va trebui să căutăm în altă parte pentru a ne obţine mântuirea. Aici intervine Hristos. Hristos ne pune la dispoziţie meritele Sale. Când mă încred în El prin credinţă, atunci neprihănirea Sa devine neprihănirea mea înaintea lui Dumnezeu. Astfel că faptele bune ale lui Hristos sunt cele care ne mântuiesc pe mine şi pe tine - nu faptele noastre.

Cu toate acestea, suntem chemaţi să ascultăm ca un răspuns al recunoştinţei. Isus a spus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." Martin Luther a învăţat că îndreptăţirea se capătă doar prin credinţă. Dar el a dezvoltat conceptul spunând că îndreptăţirea e doar prin credinţă, însă nu printr-o credinţă singură. O persoană care se încrede cu adevărat în Hristos şi care se bazează pe Hristos pentru răscumpărare primeşte binefacerile meritelor lui Hristos prin credinţă. Dar dacă acea persoană are o credinţă adevărată, acea credinţă adevărată se va manifesta într-o viaţă de ascultare. Mai simplu: Ajung în cer prin neprihănirea lui Isus, dar răsplata mea din cer îmi va fi acordată în funcţie de ascultarea mea sau de lipsa acesteia.