Ce este încredințarea?

Probabil nu de puține ori ați auzit afirmația unora: „Eu așa sunt încredințat(ă)” sau "Eu așa am primit" Pentru unii încredințarea este mai presus decât învățătura Scripturii.

Este cel mai bun mod de a justifica unele manifestări din trăirea noastră spirituală. Aparent este biblic, dar trebuie urmărit cu atenție domeniul în care poate fi aplicată încredințarea.

În primul rând este bine să stabilim: ce numește Biblia încredințare și cum poate fi definită?

Încredințarea este o convingere promovată de un crez personal. Totul personal.

În acest context apostolul Pavel scrie lui Timotei: „Îmi aduc aminte de credința ta neprefăcută, care s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice și sunt încredințat că și în tine.” (1Tim. 1\5) Nu greșim cu nimic dacă adăugăm că încredințare mai înseamnă și părere personală. Tot Pavel scrie bisericii din Filipeni: „... dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere să umblăm la fel.” (Filipeni 3\16) Dacă s-a făcut liberalizarea părerilor înseamnă că fiecare are drepul la propria părere? E bine de știut că atunci când Pavel a „liberalizat părerile” el a făcut referire la „alergarea spre țintă” - conservatorii nefiind de aceeași părere - ei considerând că din moment ce ai fost mântuit nu mai este nevoie de alergare. Biblia nu se bazează pe păreri, ci pe porunci și rânduieli.

Însă noi discutăm aici despre cei ce fac parte din aceeași comunitate, dar cu încredințări diferite. De unde provin aceste încredințări? Din Biblie? Nu cred, deoarece încredințarea este un concept ce se formează în funcție de mediul înconjurător în care ne-am născut, am crescut și trăim. De exemplu: copiii sunt formați de mediul în care își trăiesc copilăria, însușindu-și anumite deprinderi specifice copilăriei. Așa stau lucrurile și pe plan spiritual. Numai că apostolul Pavel scrie bisericii din Corint că în momentul în care s-a făcut om mare a lepădat ce era copilăresc. Nu mai umblăm cu babețică și nici nu ne mai hrănim cu pufuleți și pufarine. Suntem oameni mari! Din păcate unii trăiesc „copilăria ” până la ultima suflare din viață...

Da, încredințarea se formează în funcție de familia în care te-ai născut, cât și din biserica din care faci parte. (M-am născut într-o familie în care părinții se împărtășeau cu Sfânta Cină seara. O practică moștenită de la bunicii mei. Un virus pe care și bunicii l-au luat și ei de la alții. Ar fi trebuit ca și nepoții și strănepoții să aibă aceeași încredințare. Dar nu, pentru că am renunțat repede la această „moștenire”. Ba încă toată familia a intrat în normalitate... Familia sau biserica sunt cele ce formează încredințările și nu Biblia. Te-ai născut într-o familie sau biserică penticostală? Vei fi convins până în străfundul inimii că penticostalismul e cel mai bun. Te-ai născut într-o familie sau biserică adventistă? Vei considera că adventismul este desăvârșit, iar ceilalți sunt pierduți. De regulă, apa când îngheață ia forma vasului în care se găsește. Chiar dacă s-ar sparge vasul, forma rămâne aceeași. Anturajul în care te învârți favorizează și el convingerile. (Un tânăr s-a botezat în apă, fiind singur din familie ce s-a hotărât să slujească pe Domnul. Deși toată biserica se împărtășea ziua, el a cerut păstorului să fie împărtășit seara. Păstorul l-a întrebat: de ce vrei astfel? Așa sunt încredințat. De unde ai luat această încredințare? Dându-și seama că e o influență la mijloc, păstorul l-a sfătuit să renunțe: „Eu sunt păstorul bisericii. Dacă te voi împărtăși greșit, eu sunt responsabil, așa că mergi pe mâna mea!” Fără să insist prea mult pe această temă sunt nevoit de context să spun că atunci cânde eram necăsătorit, am frecventat o scurtă perioadă de timp o grupă de studiu biblic din oraș. Învățătorul era un frate prezbiter bun cunoscător al Scripturilor. Însă extrema ce o promova el - era Cina noaptea. După ani de zile, s-a schimbat brusc și a început să predice cu patos prin biserici: Cina ziua. Întrebările mele: El a fost "vindecat" dar ce faci cu cei ce au fost infectați cu acest virus? S-a dus pe la fiecare să le spună că i-a învățat greșit? Ce bază poți avea într-un învățător ce schimbă periodic învățătura?)

Starea în care se găsește individul favorizează și ea propria încredințare. Chiar și Pavel fiind necăsătorit face afirmații din convingere personală, și nu de la Dumnezeu, care nu sunt acceptate de alții: „Iată ce cred eu că este bine, ca fiecare să rămână în starea în care se găsește.” (1 Cor. 7/1,26) Un călugăr sau o măicuță de la mănăstire vor găsi și ei „N” motive împotriva căsătoriei și vor încerca să convingă și pe alții, numai că părerile lor nu sunt compatibile cu gândirea lui Dumnezeu care a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur.” (Gen. 2/24)

Ținând cont de cultura, obiceiurile, tradiția unui popor, este de așteptat ca încredințările să fie foarte diferite. De exemplu, indienii au câte 3-4 neveste. Când se convertesc la creștinism rămân cu toate nevestele. Este inadmisibil - zicem noi. Dar nu și Dumnezeu...

Încredințarea este foarte mult favorizată de gradul de maturitate a individului. Am întâlnit biserici în care unele încredințări erau deosebit de stranii: nu era permis cu ceas la mână, pantaloni evazați, femeile cu pantofi cu toc înalt, nu era permisă slujirea publică a celor cu barbă, era condamnat mersul pe bicicletă, iar instrumentele muzicale erau considerate „pericol public” deoarece stârneau firea pământească.

Liderii făceau apel la „veghere” ca lucrurile „lumii” să nu pătrundă în biserică. Diferitele păreri ale membrilor unei biserici pot conduce la dezbinări sau la scindări, creștinii grupându-se după afinități. Sfânta Cină serbată noaptea, spălarea picioarelor, purtarea verighetei, sunt alte surse de divizare și chiar de dezbinare în unele Biserici. Pentru a tempera situația, Pavel scrie:

„Încredințarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine.”

Numai că este dificil să aplic această regulă, deoarece atunci când văd pe cineva că procedează altfel decât „cred eu” că este bine sunt gata să-l condamn că păcătuiește, iar omul, care nu este decât „carne păcătoasă”, nu este stabil în încredințarea sa...

(Un creștin condamna cu patimă televizorul. După ceva vreme, în biserica respectivă s-a hotărât cineva să-L slujească pe Dumnezeu și ca atare a hotărât să vândă televizorul. Cine credeți că l-a cumpărat? Vă las pe dumneavoastră să intuiți... )

Suntem gata să mergem până acolo încât să credem că mântuirea unora depinde de încredințările noastre. Pavel scrie romanilor:

„Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui” - deoarece o încredințare rea te poate conduce la fanatism.

(Toată viața le-a vorbit altora despre „păcatul” de a merge la medic. Când s-a îmbolnăvit, copiii au dus-o la spital fără voia ei deoarece nu era conștientă. Când și-a revenit și a aflat unde se găsește, a făcut stop cardiac și a plecat la cele veșnice.)

Faptul că sunt „încredințat” într-un anume fel este bine - dar nimic să nu pună stăpânire pe mine.

Încredințarea este absolut personală și nu poate fi pusă în aplicare în cadrul bisericii. Dar care sunt domeniile acceptate? Te-ai hotărât să fii vegetarian și să mănânci doar verdețuri? Este dreptul tău... Împotriva la așa ceva nu este lege. „Unul crede... ” „Unul socotește.” (Rom. 14/2,5) Acestea se numesc încredințări personale.

Vrei să nu mănânci carne? Să nu judeci pe cine mănâncă și invers. Da, dar nu orice fel de carne - zic unii. Numai că Domnul Isus a zis: „Nu ce intră în om spurcă pe om, ci ce iese din om... ” făcând astfel toate bucatele curate. Dar dacă ești încredințat că nu-i bine să mănânci carne - nu mânca. Dar încredințarea să fie personală... Nu predica asemenea lucruri de la amvon...

Vrei să ții miercurea? E dreptul tău. Vrei sâmbăta? Foarte bine. Sau poate vrei ziua de luni. Nu contează. Iar pentru alții toate zilele sunt la fel.

Încredințări care nu afectează pe nimeni și nici nu le putem impune altora. Totul este personal.

Dar când fac din încredințarea mea lege și pentru alții, lucrurile se complică.

Nu era permis accesul într-o biserică decât cu baticul legat sub barbă. Fratele păstor, de la sine putere a constatat că Duhul Sfânt nu se poate coborî din cauza baticului, iar cei care „i-au căzut la împărțeală” trebuia să respecte regula. Numai că Duhul Sfânt nu se coboară ocazional, ci locuiește în inima celor temători de Dumnezeu. (conf. Rom. 8/9)

Iar atunci când părerile mele proprii devin lege pentru alții, s-ar putea să mai adaug ceva la „cuvintele proorociei scrise în cartea aceasta”. Așa că cel mai bine:

„Încredințarea care o ai păstreaz-o pentru tine!”

Fiți binecuvântați!