„...am venit să ne închinăm Lui.”

Evanghelistul Matei este singurul ce consemnează prezența magilor din Răsărit la Ierusalim. În lipsa detaliilor în ce privește identitatea lor, cititorii Bibliei sunt interesați și chiar devin preocupați în mod excesiv să știe de unde au venit acești oameni căutători de Dumnezeu?

Pe noi n-ar trebui să ne intereseze atât de mult să știm de unde au venit, sau câți au venit, ci interesul să fie: pentru ce anume au venit, care a fost scopul deplasării? (Din nebăgare de seamă părinții, L-au „pierdut” pe băiatul Isus pe când se întorceau de la Templu din Ierusalim. L-au găsit în urma căutării, iar El nu i-a întrebat: „pe unde M-ați căutat”? , ci: „De ce M-ați căutat”? Luca 2/49)

Scopul deplasării magilor îl aflăm chiar din propria lor mărturisire: „... am venit să ne închinăm Lui.”(Matei 2/2b)

Dorința unor oameni de a se închina înaintea unui prunc a stârnit reacții adverse, deoarece „... când a auzit împăratul Irod lucrul acesta s-a tulburat mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.”(Matei 2/3) Cum de s-a răspândit atât de repede tulburarea maselor? Să fi fost la mijloc un duh demonic? Da, „... acolo unde este duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele.” (Iacov 3/16) Dacă magii ar fi spus împăratului: dorim să vedem pruncul și să-i oferim un dar, cu siguranță că nu se producea atât de multă tulburare. dar când a fost vorba de închinare, lucrurile s-au schimbat radical.

Dacă vom arunca o privire pe pagina alăturată vom vedea cine este cel ce pretinde închinare și vom înțelege, de ce s-a tulburat Irod. „Diavolul L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și i-a zis: Toate aceste împărății ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.” (Matei 4/8,9) Cum ar fi putut să accepte ca închinarea să-i fie atribuită altuia când el era dispus în calitate de Stăpânitor a lumii să renunțe la tot, în favoarea ei?

Dar ce înseamnă închinare și de ce este ea atât de importantă? Închinarea are două sensuri: Închinare (dăruire) „... dacă îți vei aduce aminte de mine și vei da roabei tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Ție pentru toate zilele vieții lui... ” (1Sam. 1/11b)

Închinare (ca formă de rugăciune). Cea care implică prosternare cu fața la pământ înseamnă recunoașterea sau atribuirea suveranității. Tocmai aceasta pretindea diavolul de la Isus, cât și de la întreaga lume.

Aceasta însă dorește și Dumnezeu fiind pe deplin îndreptățit, deoarece El este creatorul tuturor lucrurilor și suveran peste ele. În acest sens a fost mesajul îngerului transmis tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor.” (Apoc. 14/7) Fiind de o importanță vitală, închinarea a fost legiferată, fiind inclusă în prima poruncă din decalog: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor ce sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ. Să nu te închini înaintea lor și sa nu le slujești căci Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău... ” (Exod. 20/4,5) Însă oamenii au călcat în mod frecvent legea divină îndreptând închinarea spre alți dumnezei fără suflare. Deși se pretinde a fi o nație creștină, asistăm la o închinare pervertită ce nu poate fi încadrată nici pe departe în „adevăr” ( Ioan 4/23) Încercăm pe toate căile să-i convingem pe oameni să renunțe la această formă de închinare idolatră, dar nu aceasta este problema. Oamenii sunt îndreptățiți să aleagă această formă de închinare, deoarece ei nu au nimic comun cu „Tatăl care este în ceruri.” Ei au un alt tată (conf. Ioan 8/44) așa că modul lor de închinare este pe placul tatălui lor. De ce vrem noi să le schimbăm modul de închinare, în loc să-i convingem să-și schimbe „tatăl”? Nu putem discuta de închinare plăcută ca formă de rugăciune, până nu este însoțită de evlavie și frică de Dumnezeu. (Evrei 12/28)

Ce înseamnă aceasta: Înainte de a practica închinarea ca rugăciune, trebuie practicată închinarea ca dăruire: „... dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii, din morți cum erați și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca niște unelte ale neprihănirii. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii... ” (Rom. 6/13) Dăruindu-ne pe noi înșine, rezolvăm prioritatea „0” în ce privește închinarea. Astfel suntem îndreptăți-ți să ne rugăm Tatălui în duh și adevăr pentru că astfel de închinători dorește și Tatăl. Avem dreptul să-i spunem „Tată” fiindcă îl cunoaștem. „Noi ne închinăm la ce cunoaștem.”- spunea Fiul Isus. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă dacă nu cunoști că între tine și el este o legătură de paternitate. După „cunoaștere” urmează închinarea în duh și adevăr...

Magii au făcut cu siguranță o călătorie lungă și extrem de istovitoare cu dorința de a se închina pruncului. Dar n-ar fi putut să o facă în țara lor? Cu siguranță puteau, dar ei au dorit ca împreună cu închinarea să-i dăruiască și darurile lor. Pentru aceasta a fost necesar să intre în casă: „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și i s-au închinat, apoi și-au deschis visteriile și i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.” (Matei 2/11) Este locul unde poate fi găsit fără prea multă căutare. Părinții L-au căutat pe băiatul Isus printre rudele și cunoscuții lor dar nu L-au găsit. Ei n-au știut unde să-L caute. Când a fost găsit, El le-a reproșat: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuia să fiu în Casa Tatălui Meu.”? (Luca 2/49)

Dar unde este această casă? „Și voi ca niște pietre vii sunteți zidiți să fiți o casă duhovnicească și să aduceți daruri duhovnicești plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.” (1Petru 2/5) Darurile și închinarea se oferă în „casă” iar pentru aceasta magii au intrat în ea. Sunt însă atâția oameni ce rătăcesc departe de casă, sau refuză să intre în ea: „El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și la rugat să intre.” (Luca 15/28) Ce frumos! Un tată plin de dragoste ce nu vrea să stai afară și te roagă să intre în casă. Ușa este larg deschisă „Astăzi”, dar suntem avertizați că ea într-o zi se va închide și e posibil să rămâi afară: „ Odată ce Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa, iar voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: Doamne, Doamne, deschide-ne! Drept răspuns El vă va zice: Nu știu de unde sunteți.” (Luca 13/25)

Magii au intrat în casă. Au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui. . Primul care a fost văzut a fost Pruncul, nu Maria. De fapt magii pe Isus îl căutau pentru închinare, nu pe Maria. Când cineva intră în Casa lui Dumnezeu, primul ce trebuie să fie văzut este Isus. Un păstor obișnuia să spună mereu: „Isus este aici în casă. La sfârșitul slujbei un bărbat care fusese pentru prima dată, îi spuse celui ce l-a invitat. Atât de mult am dorit să-L văd și eu pe Isus, dar nu L-am văzut”... Este bine când cineva dorește să-L vadă. „Niște greci s-au apropiat de Filip, l-au rugat și i-au zis: Domnule, am dori să vedem pe Isus.” Unde ar trebui să fie văzut Isus? În mine, în tine, în orice creștin ce poartă chipul și asemănarea Sa. În toată slujirea din Casa lui Dumnezeu trebuie să fie văzut întâi Isus, apoi „Maria”.

Magii s-au închinat Pruncului, apoi și-au deschis visteriile și i-au dat daruri. Nu toate darurile erau la fel, erau diferite, dar ele au însoțit închinarea după ce au intrat în casă. Este una dintre cele mai frumoase lecții ce ne învață închinarea adevărată, însoțite de daruri plăcute lui Dumnezeu.

Prietene, vreau să-ți spun că cel mai frumos dar ce-l poți oferi la acest sfârșit de an este inima ta. Aceasta e dorința Sa: „Fiule dă-mi inima ta și ochii tăi să-și găsească plăcerea în căile Mele.”

Versul cântecului spune astfel:

/Acum și noi ca dar,
Ți-aducem la altar
Aici la ieslea Ta
Ți-aducem inima,
Ca Tu s-o curăţești
Și-n ea să locuiești
Să faci din ea tot ce dorești. /

Este cel mai frumos dar...

Fiți binecuvântați!