Prăbușirea omului

Târându-și pașii prin pământul arid, mergea înspre nicăieri ducându-și în spate toate problemele, și își văzu destrămate puterile între cele patru colțuri ale pământului. Nu era nici un copac, nici măcar un fir de iarbă, doar o întindere imensă de pământ crăpat pe care în depărtare zări o piatră. Când ajunse lângă ea o ridică de jos, și plin de mânie o aruncă înspre cer cu toată puterea care o mai avea, strigând:

E doar vina Ta.

Fiind doborât de greutatea pietrei aruncate în seninătatea cerului, se prăbuși la pământ iar în minte îi năvăliră toate momentele când se prăbuși sub greutatea loviturilor primite de la viață. Își aduse aminte de familia pe care a avut-o, și de vremea în care erau fericiți, dar pe care o pierdu-se din cauza certurilor interminabile. Resimți parcă atingerea fină a soției pe care a trădat-o de prea multe ori având impresia că poate găsi ceva mai perfect; retrăi și senzația de plăcere pe care o avea când a trăit în desfrâu, dar și mai tare resimți goliciunea din el. Își aminti de frații lui cu care nu mai vorbea de ani buni din cauza unei palme de pământ ce a trasat o prăpastie de netrecut între ei. E doar vina Ta, pentru că Tu ai creat în mijlocul Grădinii Edenului pomul cunoștinței binelui și răului. De ce l-ai așezat acolo, ca să-i ispitești pe primii oameni? Dacă nu făceai pomul, primii oameni nu ar fi păcătuit și azi eram și eu fericit. Era suficient de sincer cu el însuși ca să își dea seama că eșecurile i se datorau păcatelor pe care le-a comis. Mai murmură apoi câteva cuvinte:

Trăiesc în lumea ce-și târăște

existența prin noroi

mânjită cu un păcat

ce mi-a străpuns rărunchii.

Și gem de durere

și strig spre cer,

dar prea târziu. . .

și cine să mă ajute

dacă am ales

să mă-ndepărtez,

să fiu rătăcitor

în lumea ce-şi târăște

existența prin noroi?

În clipa aceea inima îi sări din piept și se rostogoli pe pământul arid. Se aplecă, își luă inima în palme și o văzu neagră de atâta păcat, zbârcită de atâta răutate.

În timp ce stătea mirat și se uita la inima lui, auzi ecoul unei lovituri căci piatra aruncată, izbi poarta din înaltul cerului, ce se deschise și i se dădu dreptul să pună întrebarea DE CE?

Un glas răsună răspunzând la întrebare: Cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva Mea? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: "Pentru ce m-ai făcut așa"? Vrei să știi de ce a fost pus în Grădină pomul cunoștinței binelui și răului? Cu toate că nu ai nici un drept să pui întrebări, Eu totuși îți răspund. Este modul prin care mi-am arătat dreptatea față de om, i-am dat posibilitatea să aleagă dacă vrea să mă asculte și să trăiască aproape de Mine, sau să nu mă asculte – ceea ce a și făcut - și să trăiască departe de Mine murind în același timp dacă va mânca din pom. Am vrut să mă iubească sincer nu constrâns, de aceea i-am dat posibilitatea să aleagă. Ar fi fost mai bine dacă viața omului era un spectacol de marionete pe care Eu să le mânuiesc după placul Meu? Pentru că l-am iubit i-am dat libertatea în dar; încă îl mai iubesc și încă mai are libertate. Cum ar fi să te întrebi un alt lucru? De ce primul om nu a mâncat din pomul vieții, pentru că în Grădină erau doi pomi, și ar fi trăit veșnic în prezența Mea? Dar acum să te întreb Eu pe tine. Nu crezi că ești asemenea primului om, dai vina pe altcineva pentru alegerile tale? Cine altcineva să fie răspunzător de deciziile pe care le-ai luat, dacă nu tu?

Omul căzut își plecă capul pentru că nu era capabil să răspundă, știa că întradevăr el era responsabil, dar totdeauna a fost obișnuit să dea vina pe oricine altcineva numai pe el nu.

Glasul continuă: Eu nu pot fi ispitit ca să fac rău, și Eu însumi nu ispitesc pe nimeni. Și să te ispitesc ca să ce? Crezi că nu îmi dau seama că nu poți face față ispitei? Nici nu are rost să te mai ispitesc pentru că știu că ai să cazi. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul, odată fâptuit, aduce moartea. Vezi tu? Aici e cheia, trebuie să lupți împotriva poftelor din inima ta care dacă apucă să crească te duc la păcat iar apoi la moarte spirituală. Sunt exact ca buruienile, nu trebuie să le lași să crească ci să le smulgi când încă sunt mici, dacă nu, cresc mari și omoară ceea ce ai plantat. Pofta îți stă în inimă, începe să crească de nu veghezi să o distrugi, iar apoi când apare prilejul îi spune să apuce păcatul și așa ajungi să mori. Hai stai puțin lângă Mine să îți explic cum sunt lucrurile. Vezi tu, când ți-ai înșelat soția a fost de fapt un lung șir de evenimente. Prin ochi ți-a intrat în inimă imaginea unei alte femei care te-a atras; nu ai luptat cu ea și imaginea a tot crescut, s-a transformat în gânduri imaginându-te lângă acea femeie; iar când a apărut prilejul și ai rămas singur cu ea, mintea i-a spus mâinii să atingă și astfel ai păcătuit. Când te-ai certat cu frații de la moștenirea lăsată de părinții tăi, la fel a fost. Prin ochi ți-a intrat în inimă imaginea unei case mai frumoase decât cea în care locuiai. Imaginea a crescut, te gândeai tot mai mult la ea și te imaginai pe tine stând în ea crezând că ai fi foarte liniștit; iar când a apărut prilejul prin care ai putea să îți cumperi casa, te-ai certat cu frații tăi de la moștenire ca tu să ai mai mult, să îți poți lua casa. La fel și primii oameni, diavolul le-a atras privirea prezentându-le o imagine idilică a pomului. Imaginea aceasta le-a intrat în inimă, apoi a ajuns în minte gândindu-se că pot să fie la fel ca Mine, după care au întins mâna și au luat din pomul ce era oprit. Dar în momentul în care au mâncat din pom, imaginea idilică a dispărut și au descoperit că sunt goi, dar mai ales goi pe dinlăuntrul lor, așa cum ești tu acum.

Omul căzut fu confruntat cu adevărul care-i străpunse ca o săgeată eul și îl lăsă dezarmat, fără posibilitatea de a mai da vina pe cineva. Se trezi iarăși pe pământul arid, soarele încălzind aerul cu putere făcând-ul aproape irespirabil. Continuă să meargă înspre nicăieri gândindu-se la răspunsul primit pentru întrebarea DE CE? În depărtare i se păru că vede verdeată, o grădină la fel ca cea în care au stat primii oameni. Se gândi că este de fapt Fata Morgana, doar o închipuire a minții sale năucite de atâta căldură. Dar după un timp ajunse la această grădină și văzu că este reală, un cer nou și un pământ nou. În fața lui era o poartă în formă de cruce dar în stânga și în dreapta ei nu era nici un fel de zid astfel că încercă să intre pe lângă dar se izbi de un zid parcă de aer împietrit. Încercă prin mai multe locuri dar nu reuși, așa că se întroarse în dreptul porții în formă de cruce. O împinse puțin și văzu că e deschisă, dar făcu un pas înapoi căci văzu gravat pe ea cu litere de aur: Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.

Se așeză jos cu spatele la poartă, stând și gândindu-se dacă să intre sau nu. Și dacă va trece cineva pe acolo îl va găsi în continuare stând și gândindu-se dacă să intre sau să nu intre.

pentru mai multe povesti aranjate in forma de carte se poate accesa link-ul de mai jos

https: //www. resursecrestine. ro/carti/169798/povestea-omului